REZULTATE MACROECONOMICE

ȘI CONTABILITATE NAȚIONALĂ

Noțiuni de macroeconomie
Curs 3
 Sistemul conturilor naționale
Obiectul sistemului conturilor naţionale
Sistemul conturilor sau contabilităţii naţionale (SCN) este un sistem de evidenţă şi analiză
macroeconomică utilizat în statistica ţărilor cu economie de piaţă.
Evidenţierea fluxurilor materiale şi financiare răspunde unor nevoi diferite de informare şi
analiză economică.
Fluxurile materiale şi financiare, grupate pe categorii de produse şi servicii, respectiv de
venituri şi cheltuieli, sunt evidenţiate în conturi alcătuite după principiul dublei înregistrări.
Categoriile economice utilizate în concepţia SCN au la bază teoria economică pe care se
fundamentează economia de piaţa.
Principiile care stau la baza SCN fac posibilă urmărirea echilibrului material şi financiar la
toate eşaloanele economiei şi se referă la:
-egalitatea resurselor şi utilizărilor în toate fazele reproducţiei şi la toate nivelele de
agregare;
-egalitatea fluxurilor financiare şi materiale, prin care se înfăptuieşte circuitul economic;
-utilizarea sistemului de contabilitate în partidă dublă, adică a unui proces de schimbare a
deţinătorului de valoare îi corespund două operaţiuni contabile.

Contabilitatea fluxurilor financiare are următoarele obiective principale:

- determinarea relaţiilor care există între funcţionarea sistemului bancar şi variaţiile
activităților productive şi comerciale;
- indicarea originii fondurilor şi a modalităţilor de finanţare a cheltuielilor pentru fiecare
sector;
- stabilirea corelaţiilor între cheltuielile de consum, economisire şi alte forme de finanţare.
Pornind de la principiile care stau la baza măsurării rezultatelor macroeconomice, ţinând seama de
sfera de cuprindere a indicatorilor, pe plan internaţional sunt folosite două sisteme de calcul:
1.Sistemul conturilor naţionale (SCN) sau contabilitatea naţională;
2. Sistemul producţiei materiale (SPM).
Rezultatele activității economice pot fi evaluate la nivel:
- microeconomic (activ economic, în care are loc activități legate de obținerea veniturilor
prin producerea de bunuri si servicii),
- mezoeconomic (rezultatele la nivel de ramura)
- macroeconomic (calculează anumiți indicatori sintetici - prin SNC = Sistemul Conturilor
Naționale)
Sistemul de evidenţă şi măsurare a rezultatelor macroeconomice îndeplineşte o serie de funcţii
esenţiale cum ar fi:
a) instrument de evidenţă statistică, cu ajutorul căruia se sintetizează şi se corelează
informaţiile privind desfăşurarea activităţii economice şi măsurarea potenţialului economic,
oferind o imagine de ansamblu asupra procesului creşterii şi dezvoltării economice;
b) instrument de analiză a activităţii economice în perioada anterioară şi a echilibrului
macroeconomic sub diferitele sale forme de manifestare, permiţând înţelegerea legităţilor
economice şi a modului lor concret de manifestare în timp şi spaţiu;
c) suport de bază al fundamentării deciziilor în economie, al influenţării corelaţiilor şi
tendinţelor celor mai favorabile, al corectării unor efecte nedorite ale mecanismului spontan al
pieţei, deoarece indicatorii de rezultate macroeconomice reflectă tabloul fluxurilor din economia
naţională, al interdependențelor vieţii economice;
d) indicatorii de rezultate macroeconomice au o largă utilizare pentru comparaţii
internaţionale, pentru înţelegerea corectă a fenomenelor şi proceselor din economia
mondială, a interdependenţelor economice internaţionale, a participării ţării la circuitul
economic mondial.
 Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice în Sistemul Conturilor Naţionale
pot fi calculaţi prin una din următoarele trei metode:
a) metoda de producţie (metoda valorii adăugate) prin care are loc măsurarea şi
evidenţierea valorilor adăugate brute create de către toţi agenţii economici, producători
de bunuri şi servicii (de consum şi publice) şi agregarea acestor mărimi pe sectoare,
ramuri şi pe ansamblul economiei naţionale. Prin această metodă, din valoarea totală a
producţiei sau valoarea producţiei brute (pe sectoare, ramuri sau economie naţională), se
elimină consumul intermediar (respectiv valoarea bunurilor materiale şi serviciilor
produse şi utilizate pentru a crea noi bunuri), iar în cazul indicatorilor în expresie netă, se
elimină şi consumul de capital fix (amortizarea), rezultând valoarea adăugată netă.
b) metoda utilizării finale (metoda cheltuielilor sau a folosirii veniturilor), care
constă în agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor economici cu bunurile materiale şi
serviciile care compun producţia finală. Concret, prin această metodă se însumează:
cheltuielile gospodăriilor (menajelor) pentru produse şi servicii de consum; cheltuielile
publice guvernamentale (instituţiilor administraţiei centrale şi locale) pentru serviciile
administrative puse la dispoziţia colectivităţilor; cheltuielile pentru bunuri de investiţii
(investiţiile brute); exportul net (diferenţa dintre valoarea bunurilor şi serviciilor exportate
şi valoarea celor importate).
c) metoda repartiţiei (metoda însumării veniturilor), care constă în însumarea
elementelor ce reflectă recompensarea factorilor de producţie, concretizate în venituri
încasate de proprietarii acestor factori (salarii, profituri, dobânzi, rente) şi alocaţiile pentru
consumul de capital fix (amortizările).
În practică, pentru calcularea indicatorilor sintetici ai rezultatelor macroeconomice,
se îmbină cele trei metode.
În domeniul afacerilor, venitul reprezintă o sumă de bani pe care o companie o primește din activitățile
sale normale de afaceri, de obicei, din vânzarea de bunuri și servicii. În multe țări, (Regatul Unit),
venitul este menționat ca cifra de afaceri. Unele companii primesc venituri din dobânzi, dividende
sau redevențele plătite lor de către alte companii. Veniturile se pot referi la cifra de afaceri în general,
sau se pot referi la suma, într-o unitate monetară, primită pe parcursul unei perioade de timp,.
La nivel microeconomic, venitul reprezintă recompensarea primită de posesorii factorilor de producţie
pentru efectul rezultatul activităţii economico-umane distribuite între cei care participă la desfăşurarea
activităţii de producţie şi îmbracă una din următoarele forme: salariu, profit, dobândă şi rentă,
denumit generic venituri fundamentale.
La nivel macroeconomic, venitul desemnează expresia agregată a veniturilor fundamentale însuşite de
posesorii factorilor de producţie, care se manifestă sub următoarele forme: venit personal, venit
disponibil şi venit naţional.

Principalii indicatori de rezultate macroeconomice calculaţi în SCN sunt:

1) produsul global brut (PGB) = reflectă valoarea totală a bunurilor materiale și a serviciilor cu
caracter marfar și nemarfar, obținute într-o perioada de timp în cadrul subsistemelor economiei naționale.
Acest indicator include înregistrări repetate, fapt pentru care are o utilizare redusa. PGB se calculează ca
sumă a producției brute de bunuri materiale și servicii din toate sectoarele , adică prin însumarea
consumului final si a celui intermediar.

2) produsul intern brut (PIB) = reflectă, valoric, producţia finală de bunuri şi servicii obţinute de
către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării, destinate
consumului final. Acest indicator exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor materiale şi serviciilor
produse în interiorul ţării şi ajunse în stadiul final al circuitului economic. PIB se determină fie prin
însumarea valorilor adăugate brute ale tuturor bunurilor create de agenţii economici din interiorul ţării
(agregate la nivel de sector sau ramură), într-o perioadă determinată (un an), fie prin scăderea din
produsul global brut a consumului intermediar, astfel:
PIB = Σ VABi sau PIB = PGB − Ci
unde "i" reprezintă sectoarele economiei, iar C i - consumul intermediar.
 Acest indicator este baza măsurării rezultatelor macroeconomice în SCN şi se calculează, în
practică, prin combinarea metodei valorii adăugate (metoda de producţie) cu metoda repartiţiei (a
însumării veniturilor).

3) produsul intern net (PIN) = sintetizează suma valorilor adăugate nete ale bunurilor
materiale şi serviciilor finale produse de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care
acţionează în interiorul ţării, într-o perioadă de timp:
PIN = Σ VANi
Se mai calculează scăzând din produsul intern brut consumul de capital fix, amortizarea (A)
PIN = PIB – A

4) produsul naţional brut (PNB); Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea
adăugată brută a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor finale provenite din activităţile agenţilor
economici naţionali, obţinute atât în ţară cât şi în afara acesteia, în decursul unei perioade de timp
(un an). PNB se determină prin scăderea din PIB a valorii adăugate brute realizate pe teritoriul
naţional de către agenţii economici străini (VABS), la care se adună valoarea adăugată brută
realizată de agenţii economici naţionali care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul altor state
(VABNS), astfel:
PNB = PIB − VABS + VABNS.

•Acest indicator poate fi mai mare sau mai mic decât PIB, în funcţie de soldul pozitiv sau
negativ (± M) dintre VAB obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi VAB obţinută de
agenţii economici străini în interiorul unei ţări (PNB = PIB ± M). Atât PIB, cât şi PNB nu oferă,
totuşi, imaginea producţiei finale nete, deoarece includ şi alocaţia pentru consumul de capital fix,
respectiv amortizările (A).
 5) produsul naţional net (PNN) = reprezintă expresia bănească a valorii adăugate
nete obţinute de agenţii economici naţionali, atât pe teritoriul ţării, cât şi în afara acesteia şi
se determină prin scăderea din PNB a amortizării capitalului fix (A)
PNN = PNB - A
Produsul naţional net (PNN) se mai poate calcula adăugând la PIN soldul, pozitiv sau
negativ, (± M) dintre VAN obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi VAN
obţinută de agenţii economici străini pe teritoriul unei ţări
PNN = PIN ± M
Dacă PNN este evaluat la preţurile factorilor, atunci el reflectă venitul naţional.
6) venitul naţional (VN) = sintetizează veniturile obţinute de către proprietarii factorilor
de producţie prin care se recompensează aportul acestora la producerea bunurilor materiale
şi serviciilor. VN poate fi considerat şi ca indicator ce exprimă veniturile din muncă şi din
proprietate care decurg din producţia bunurilor economice. Ţinând seama de cheltuielile
agenţilor economici, determinarea venitului naţional porneşte de la PNB evaluat la preţurile
pieţei (PNBpp) din care se scad alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea),
precum şi impozitele indirecte (Ii) şi se adaugă subvenţiile de exploatare (Se). La acelaşi
rezultat se ajunge şi prin scăderea din PNB, exprimat în preţurile factorilor (PNB pf), a
alocaţiilor pentru consumul de capital fix (A).
VN = PNBpp − A − Ii + Se sau VN = PNBpf − Amortizarea
Se poate aprecia că venitul naţional exprimă veniturile factorilor de producţie, adică
veniturile provenite din munca angajaţilor, cele provenite din activitatea de întreprinzător şi
cele din patrimoniu, ceea ce reprezintă suma valorilor adăugate nete create de factorii de
producţie naţionali în interiorul ţării şi în alte ţări. Adică, în venitul naţional se includ: salarii,
rente, profituri, dobânzi nete (diferenţa dintre dobânzile încasate şi dobânzile plătite), toate
aceste venituri fiind supuse impozitării directe.
 Aceşti indicatori sunt exprimaţi monetar (valoric), iar creşterea lor se poate datora atât creşterii preţurilor
de la o perioadă la alta (inflaţie) cât şi creşterii fizice a activităţii economice, indicatorii macroeconomici se
exprimă în preţuri constante (sau comparabile) care reprezintă preţurile anului şi se numesc indicatori reali (PIB
real, PNB real).
Dacă sunt exprimaţi în preţurile curente ale anului de calcul, indicatorii se numesc indicatori nominali sau
monetari. Raportul dintre PIB nominal PIBnominal şi PIB real PIBreal se numeşte deflatorul PIB (D) şi exprimă
indicele mediu al preţurilor pe întreaga economie, în perioada analizată.
D = PIBnominal / PIBreal,
PIBreal = PIBnominal / D
După calcularea PIB real, se poate trece la stabilirea dinamicii (evoluţiei) indicatorului respectiv, prin
calcularea indicelui produsului intern brut (IPIB).
IPIB = PIBreal-1 / PIBreal-0

preturi curente termeni nominali

deflatorul = =
preturi constante termeni reali de referința

Se mai utilizează și se pot calcula următorii indicatori economici sau indicativi:

- Produsul intern net ( PIN ) reprezintă produsul național brut la valoarea neta
- Produsul național net ( PNN ) reprezintă produsul național brut net

Venitul național (VN) reprezintă valoarea produsului național net la prețul factorilor de producție
Venitul personal (VP) reprezintă disponibilitățile cantitative a fi consumate de unitățile economice în mod
direct
Venitul disponibil (VD) reprezintă cuantumul valoric al unităților monetare disponibile a fi consumate ulterior
PNN = PNB – deprecierea capitalului
VP = VN – contribuțiile la asigurările sociale, taxele pe venitul plătit și profitul nedistribuit
VD = VN – veniturile nedistribuite – taxe si impozite + transferuri bancare încă nerambursate
 Orice ţară efectuează o serie de plăţi către străinătate, plăţi ce nu sunt legate de
activitatea de producţie (transferuri curente privind: cotizaţii la organisme internaţionale,
ajutoare, daune, penalizări, taxe.) şi, totodată, încasează plăţi efectuate de străinătate
către ea, astfel că venitul naţional creat trebuie corectat cu soldul încasărilor şi plăţilor în
raport cu străinătatea, numit şi soldul transferurilor curente cu străinătatea (STCS).

Venitul naţional disponibil (VND)

VND = VN ± STCS
Din VND se scad veniturile ce nu revin populaţiei (contribuţia pentru asigurări
sociale, profiturile nedistribuite, impozitele pe profit) şi se adaugă veniturile populaţiei
care provin din transferuri (pensii, ajutoare, burse, alocaţii.) și se obţine venitul personal
al populaţiei (menajelor) = VPM.

Dacă din venitul personal al menajelor se deduc impozitele şi taxele plătite de

populaţie, se obţine venitul disponibil al menajelor = VDM.

Sporirea venitului naţional, ca expresie a creşterii şi dezvoltării economice este

condiţionată de doi factori:
a) creşterea volumului factorilor de producţie;
b) creşterea productivităţii factorilor de producţie
Indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi, în general, pentru determinarea dinamicii
economice. Creşterea economică este relevată de creşterea indicatorilor
macroeconomici.
 Creștere și dezvoltare economică
În contextul general al dezvoltării teoriei economice şi al intervenţiei statului în mecanismul de funcţionare a
economiei naţionale, a pieţei libere, creşterea economică şi echilibrul economic reprezintă probleme
fundamentale ale teoriei şi practicii economice.
Creșterea Economică - constă în sporirea cantitativă a activităților și a rezultatelor acestora, pe
ansamblul economiei naționale, în strânsă legătură cu factorii care contribuie la această sporire;
- evoluție pozitivă de ansamblu a societății;
- șansa pentru o viață mai bună
Teoria creşterii economice abordează probleme care vizează macroeconomia, adică economia naţională în
ansamblul ei. Ea studiază procesele economice în dinamica lor pe termen lung, cauzele dezvoltării în
perspectivă a economiei, condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru realizarea echilibrului dinamic precum
şi alegerea strategiei care să asigure traiectoriile cele mai favorabile ale indicatorilor macroeconomici. Ea
are ca obiectiv sporirea producţiei naţionale în vederea satisfacerii mai bune a trebuinţelor umane.

Creșterea economică zero semnifică situația în care rezultatele economice absolute și populația totală
sporesc în același ritm, iar nivelul rezultatelor PIB pe locuitor rămân constante.

Creștere Economică – evoluția unor mărimi economice agregate într-un cadru spațial și temporal. Implică
expansiune și recesiune, adică dezvoltare economică.
Subzistență = subdezvoltare socio-economică.

Creșterea economică reprezintă variația pozitivă a producerii de bunuri și de servicii într-o economie pe o
perioadă determinată, în general îndelungată. Indicatorul cel mai utilizat pentru a măsura creșterea este
produsul intern brut (PIB).
Se disting două tipuri de creștere economică: extinsă și intensivă.
- În primul caz, procesul se realizează prin sporirea factorilor de creștere extinsă.
- În al doilea - datorită factorilor de creștere intensivă.

Atunci când pentru creşterea producţiei naţionale s-au folosit mai multe persoane, mai multe
maşini, cantităţi mai mari de materii prime, suprafeţe de terenuri mai mari, creşterea
economică este extensivă. Ea este o creştere obţinută prin mărirea volumului factorilor de
producţie folosiţi. Acumulare susținuta cu efort investit și creștere a capacităților de
producție (țările sărace, subdezvoltate și în curs de dezvoltare).
Creşterea economică intensivă desemnează creşterea producţiei naţionale, prin îmbunătăţirea
calităţii şi folosirea mai eficientă a factorilor de producţie (țările dezvoltate și puternic
dezvoltate).
Odată cu dezvoltarea și stăpânirea realizărilor moderne în domeniul științei și tehnologiei, factorii
de creștere intensivi devin predominanți. În viața reală, nu există tipuri extinse și intensive de
creștere economică în forma lor pură. Există interconectarea și interacțiunea dintre ele.
Măsurarea creșterii economiei se realizează prin calcularea ratelor de creștere a PIB-urilor din
țările lumii în termeni de PIB (la valoarea de piață a tuturor bunurilor și serviciilor finale
produse pe o perioadă determinată pe plan intern, ținând seama de inflație) sau a utilizării
acesteia (pe cheltuieli). Pentru estimări aproximative, se folosește Regula de 72 - metoda
empirică de estimare a perioadei în care valoarea se dublează pentru o creștere constantă cu
un anumit procent:
T ≈ 70/r ;
unde r este procentul anual de creștere, T este perioada (în ani) de dublare a sumei.
Creşterea economică negativă reflectă situaţia în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o
tendinţă de scădere, menţinându-se sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, cu
compromisuri acceptabile pe planul eficienţei economice şi al nivelului de trai. Ea reprezintă, pe
planul politicii economice, legitimarea unei stări de fapt sau a unei perspective nefavorabile. Cele
trei sensuri ale creşterii economice sunt surprinse în anumite sisteme de gândire prin noţiunea de
reproducţie socială (simplă, lărgită, restrânsă). În opinia unor economişti, creşterea economică este
sinonimă cu dezvoltarea economică şi chiar cu progresul social economic.
Majoritatea economiştilor consideră, însă, că noţiunile de creştere economică şi dezvoltare economică
nu trebuie opuse una alteia, dar nici nu se suprapun.
Cele două noţiuni au unele elemente comune:
- ambele sunt procese evolutive;
- au la bază conlucrarea şi utilizarea aceloraşi factori;
- finalitatea socială a ambelor procese o constituie îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor.
Prin urmare, raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică este ca de la parte la întreg.
În această situaţie, orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice
creştere economică înseamnă şi dezvoltare economică. Dezvoltarea economică, pe lângă creşterea
economică, îşi asociază şi modificări structural-calitative în economia naţională şi calitatea vieţii
oamenilor. Conceptelor de creştere economică şi dezvoltare economică li se asociază cel de
progres economic. Acesta evidenţiază specificul şi sensul dezvoltării din fiecare etapă, în comparaţie
cu etapele anterioare, şi constituie suportul unei viziuni optimiste asupra evoluţiei societăţii în
perspectivă.
Ca formă de manifestare a dinamicii macroeconomice, dezvoltarea economică presupune un ansamblu
de transformări cantitative, structurale şi calitative, atât în economie, cât şi în cercetarea ştiinţifică
şi tehnologiile de fabricaţie, în mecanismele şi structurile organizatorice de funcţionare a
economiei, în modul de gândire şi comportamentul oamenilor.
 Conceptul de creştere economică
Noţiunea de creştere economică a fost introdusă de economistul englez Roy F.Harrod, în 1939, iar
primele căutări teoretice sistematice încep în anii ’30, când criza economică a deplasat
preocupările economiştilor de la analiza microeconomică spre analiza problemelor
macroeconomice, pentru a găsi factorii creşterii economice pe termen lung şi, totodată,
soluţii pentru politicele economice ale ţărilor cu economie de piaţă.

Teoria creşterii economice, reprezintă ca o componentă a ştiinţei economice contemporane, deşi

s-a conturat după cel de-al doilea război mondial, îşi are originea în secolul al XVIII-lea.
În literatura economică există concepţii diferite referitoare la definirea creşterii economice.

Definim creşterea economică ca fiind procesul complex de lungă durată de sporire a producţiei
naţionale exprimată prin produsul intern brut real sau produsul naţional brut real atât total,
cât şi pe locuitor, în condiţiile folosirii cu eficienţă sporită a resurselor economice în scopul
ridicării nivelului de trai şi în condiţiile compatibilităţii relaţiilor om - societate - natură, a
intereselor generaţiilor prezente cu cele viitoare.

Creşterea economică exprimă procesul complex de evoluţie de lungă durată, care se manifestă
printr-o mărire a dimensiunilor caracteristice ale unei economii naţionale. Ea nu poate fi
analizată decât într-o perioadă lungă.
Creşterea economică reprezintă mişcarea profundă a unei economii în întregime, după ce se
elimină mişcările sezoniere sau ciclice.
Pentru a exista creştere, nu trebuie doar ca producţia să crească, ci şi ca mişcarea ascendentă să
fie durabilă şi nu întâmplătoare. Din acest punct de vedere, al perioadei în care are loc
creşterea economică, ea nu se identifică cu expansiunea, ca fază a ciclului economic ce
desemnează mişcarea de sporire a producţiei naţionale pe termen scurt (şi deci reversibilă),
în timp ce creşterea economică desemnează un fenomen pe termen lung, o mişcare
ascendentă a unor mărimi macroeconomice (creşterea PIB, a venitului naţional) pe o
perioadă îndelungată.
Scăderea temporară a producţiei nu înseamnă oprirea creşterii; în special recesiunile sunt parte
integrantă a creşterii economice. Prin urmare, creşterea economică include atât expansiunea,
cât şi recesiunea din mai multe cicluri economice succesive.

Creşterea economică este un fenomen profund ireversibil, autoîntreţinut prin modificările

cumulative ale condiţiilor de producţie.

Conceptul de creştere economică reflectă modificările cantitative ale producţiei reale, totale şi pe
locuitor, iar dezvoltarea economică reliefează aspectele calitative ale activităţii economice,
respectiv modificările intervenite în structurile teritoriale, organizaţionale, de producţie şi de
ocupare a forţei de muncă, în structurile mediului şi ale standardului de viaţă.

Pe o perioadă îndelungată, procesul creşterii economice determină modificarea structurilor

economice şi instituţionale, contribuind astfel la dezvoltarea economică a societăţii.
Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim de interacţiune şi compatibilitate
a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, într-un proces dinamic şi flexibil
de funcţionare. Nivelul optim corespunde acelei dezvoltări de lungă durată care poate fi
susţinută de către cele patru sisteme. Pentru ca sistemul să fie operaţional, este necesar ca
această susţinere sau viabilitate să fie aplicată în toate subsistemele ce formează cele patru
dimensiuni ale dezvoltării durabile plecând de la energie, agricultură, industrie până la
investiţii, aşezări umane şi biodiversitate.

Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ:

- redimensionarea creşterii economice, având în vedere accentuarea laturilor calitative ale
producţiei;
- eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale: un loc de muncă, hrană,
energie, apă, locuinţă şi sănătate;
- asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil (reducerea creşterii demografice
necontrolate);
- conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor,
supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului;
- reorientarea tehnologică şi punerea sub control a riscurilor acesteia;
- descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea
deciziilor privind mediul şi economia.
Aspectele multiple ale dezvoltării durabile, de la creşterea economică şi ocuparea populaţiei până la
egalitatea dintre sexe, protecţia mediului şi libertăţile individuale, sunt tratate întro viziune
integratoare, accentul fiind pus pe lărgirea posibilităţilor de manifestare a opţiunii oamenilor.
Longevitatea, educaţia şi standardul de viaţă sunt considerate esenţiale. Acestea stau la baza
indicelui dezvoltării umane (IDU) care oferă o măsură simplificată, dar utilă, a unei realităţi
complexe.

Indicatorii utilizaţi la calcularea IDU sunt: speranţa de viaţă, gradul de alfabetizare şi gradul de
cuprindere în învăţământ, ce reflectă nivelul de educaţie, PIB pe locuitor, ca măsură a
standardului de viaţă.

Problematica dezvoltării durabile a rămas şi va rămâne în actualitatea preocupărilor mondiale mai

ales datorită discrepanţei care există între recunoaşterea teoretică a importanţei acesteia şi
rezultatele concrete înregistrate până în prezent, subsumate ideii de progres social.

Strategia dezvoltării durabile devine operaţională prin politici naţionale adecvate, în măsură să
favorizeze compatibilitatea sistemelor ce se intercondiţionează în timp şi spaţiu, colaborarea şi
cooperarea cu caracter regional, internaţional şi mondial.

Dezvoltarea durabilă nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru a stimula progresul tehnic şi
economic, prin distribuirea mai echitabilă a efectelor sale asupra generaţiilor prezente şi viitoare.
Problemă comună a tuturor ţărilor la nivel planetar, strategia dezvoltării durabile trebuie
abordată ţinând seama de decalajele existente astăzi în lume, de împărţirea ţărilor în dezvoltate
şi subdezvoltate.