1.

Funcţiile şi obiectul de cercetare al Sistemului Conturilor

Naţionale Sistemul Conturilor Naţionale face posibilă descrierea
economiei naţionale prin reprezentarea legăturilor între participanţii la
viaţa economico-socială a unei naţiuni.
Sistemul Conturilor Naţionale îndeplineşte următoarele funcţii:
- Permite elaborarea politicilor macroeconomice naţionale, pe baza
ndicatorilor rezultaţi în urma întocmirii conturilor naţionale şi a
tabloului economic de ansamblu.
- Furnizează date şi un sistem de norme comun mai multor parteneri.
Elaborarea conturilor naţionale permite informarea cetăţenilor asupra
mersului economiei naţionale, asigură furnizarea datelor pentru
anumite categorii de unităţi şi furnizează date comisiilor internaţionale
pentru efectuarea comparaţiilor.
- sigură structurarea sistemelor de informare macroeconomică şi
chiar microeconomică.
- Asigură armonizarea economiei şi a activităţii de stat.
- Descrie sistematic interdependenţele macroeconomice. Sistemul
Conturilor Naţionale are un obiect de cercetare propriu şi o metodă de
realizare a acestui obiect. Obiectul de cercetare al contabilităţii
macroeconomice constă în reflectarea valorică a tuturor tranzacţiilor din
economie, precum şi a patrimoniului naţional la un moment dat.
Contabilitatea microeconomică are ca obiect de studiu entitatea
economică aparţinând unei persoane fizice sau juridice, precum şi
relaţiile ce se stabilesc între acestea şi alte persoane juridice.
Obiectul statisticii în constituie „studierea aspectelor cantitative ale
determinărilor calitative ale fenomenelor de masă, fenomene care sunt
supuse acţiunilor legilor statistice ce se manifestă în condiţii concrete,
variabile în timp, spaţiu şi de organizare socio-economică. Atât
contabilitatea macroeconomică, cât şi cea microeconomică studiază
„bogăţia", la nivele diferite de reprezentare şi tranzacţiile sau relaţiile ce
apar între participanţii la viaţa economică şi socială. Contabilitatea
microeconomică studiază relaţiile proprii ale întreprinderii cu alte
întreprinderi sau persoane fizice cu care intră în relaţii economice,
financiare şi sociale, în timp ce macrocontabilitatea studiază tranzacţiile
dintre agenţii economici ce aparţin sistemului naţional şi internaţional.
2.Principiile Sistemului Conturilor Naţionale
Sistemul Conturilor Naţionale fiind o ştiinţă economică de interferenţă a
contabilităţii, statisticii, informaticii, matematicii, economiei politice,
macroeconomici, utilizează principii şi procedee împrumutate de la
acestea, însă adaptate cerinţelor sale de analiză şi prelucrare.
-Principiul partidei duble.
Partida dublă se poate realiza prin fluxuri şi stocuri. Conform primei
interpretări (fluxuri), relaţiile dintre doi agenţi economici determină
apariţia a două fluxuri de sens contrar şi de aceeaşi mărime, unul real,
de la societatea furnizoare la cea beneficiară şi un flux monetar de la
client la furnizor. Ecuaţia partidei duble aplicată la nivelul unui agent
economic pentru informaţiile de flux este de forma: Cheltuieli ±
Rezultat = Venituri (pierderi), iar la nivelul economiei naţionale,
ecuaţia devine:
Utilizări + capacitate de finanţare ± necesar finanţe = resurse La
nivelul agenţilor economici, fluxurile se referă la mişcările şi transfor-
mările bunurilor economice din patrimoniu în cadrul proceselor
economice consumatoare de resurse şi producătoare de rezultate şi
sunt redate prin ecuaţia: Cheltuieli +/- Rezultate = Venituri
(Pierderi)
Pentru reflectarea tuturor operaţiilor legate de transferările bunurilor
ca urmare a proceselor interne, dar şi a tranzacţiilor legate de
relaţiile cu mediul economico-social se utilizează dubla înregistrare.
Dubla înregistrare derivă din dubla reprezentare şi porneşte de la
faptul că, pe parcursul mişcării şi transformărilor bunurile economice,
sunt privite permanent sub dublul aspect, şi anume, din punctul de
vedere al destinaţiei, pe de-o parte, şi a! provenienţei, pe de altă
parte, sau ca utilizări şi resurse. Ecuaţia înregistrării este de forma:
Debit = Credit, care înseamnă, de fapt:
Destinaţie/investire/utilizare =
provenienţă/finanţare/resursă O tranzacţie economică între doi
participanţi (subiecţi) presupune patru înregistrări: două înregistrări
ce se referă la natura operaţiei; doua înregistrări ce reflectă
contrapartida financiară a acestora.
-Principiul continuităţii activităţii
Continuitatea activităţii la nivel microeconomic şi la nivel
macroeconomic asigură recuperarea cheltuielilor făcute pentru
desfăşurarea activităţii, precum şi obţinerea unor venituri
suplimentare în vederea reluării proceselor economice, dezvoltării
activităţii, acumulării, distribuirii şi redistribuirii veniturilor la nivelul
sectoarelor ce realizează servicii necomerciale.
-Principiul interdependenţei exerciţiilor
Normele IAS(Standardele Internationale de Contabilitate)explică
principiul interdependenţei exerciţiului astfel: „Veniturile şi
cheltuielile sunt contabilizate pe măsură ce veniturile sunt sigur de
realizat, iar cheltuielile, angajate şi înregistrate în situaţiile
financiare ale exerciţiului vizat" Conform prevederilor IAS nr. 18,
veniturile sunt recunoscute în contabilitate în momentul în care sunt
îndeplinite simultan următoarele condiţii:
-societatea a transferat cumpărătorului riscurile şi
avantajele semnificative ce decurg din proprietatea asupra
bunurilor;
-societatea nu mai gestionează bunurile vândute la nivelul la care
ar fi facut-o, în mod normal, în cazul deţinerii în proprietate a
acestora şi nici nu mai deţine controlul efectiv asupra lor;
-mărimea veniturilor poate fi evaluată în mod rezonabil;
-costurile tranzacţiei pot fi evaluate în mod rezonabil.
-Principiul permanenţei metodelor
Acest principiu presupune continuarea aplicării regulilor şi normelor
privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate şi prezentarea
elementelor patrimoniale şi a rezultatelor, asigurând compatibilitatea
în timp a informaţiilor contabile. Utilizarea aceloraşi metode de
evaluare la nivel macroeconomic, de calcul al indicatorilor şi de
agregare permite comparabilitatea în timp şi spaţiu a indicatorilor
macroeconomici calculaţi pe baza conturilor naţionale.
-Principiul necompensării
Principiul necompensării înseamnă că elementele de activ şi de pasiv
trebuie să fie evaluate şi înregistrate în contabilitate separat, neflind
admisă compensarea între posturile de activ şi cele de pasiv ale
bilanţului, precum şi între veniturile şi cheltuielile din contul de
rezultate.Aplicarea acestui principiu la nivel macroeconomic presupune
necom-pensarea elementelor de activ cu cele din pasivul bilanţului
economiei naţionale.
-Principiul entităţii
La nivel microeconomic, principiul entităţii porneşte de la ideea că orice
unitate economică este separată patrimonial de alte unităţi economice
sau de proprietarii, acţionarii, asociaţii săi.In contabilitatea
macroeconomică, principiul entităţii presupune reflectarea tranzacţiilor
ce au loc la nivelul economiei naţionale şi prezentarea bunurilor,
drepturilor şi obligaţiilor din perspectiva patrimoniului naţional.
Principiul cuantificării monetare
Moneda este etalonul ce permite măsurarea şi comensurarea fluxurilor şi
stocurilor patrimoniale. Contabilitatea nu poate reflecta decât acele
bunuri, drepturi şi obligaţii ce pot fi exprimate valoric. Şi în SCN în
bilanţul centralizat al economiei naţionale sunt prezentate numai acele
bunuri, drepturi şi obligaţii ce sunt evaluate, comensurate la nivel
naţional.
-Principiul costului istoric
Principiul costului istoric presupune înregistrarea unui element
patrimonial în contabilitate în momentul intrării sale în patrimoniu la
valoarea de intrare la acea dată, conformă cu documentele justificative.
Costul istoric se exprimă Ia valoarea de intrare a bunurilor în
patrimoniu sau la valoarea nominală pentru creanţe şi datorii.
-Principiul prudenţei
Principiul prudenţei presupune neadmiterea supraevaluării elementelor
de activ şi subevaluarea elementelor de pasiv. După cum se ştie,
elementele patrimoniale sunt înregistrate la nivelul costului de intrare
(achiziţie, producţie etc.) care în timp devine cost istoric. La încheierea
exerciţiului, elementele patrimoniale de natura activelor trebuie
actualizate.
Principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere
La nivelul microeconomic, acest principiu presupune că datele din
bilanţul de închidere (Ia sfârşitul exerciţiului financiar) trebuie să coincidă
cu datele din bilanţul de deschidere (la începutul exerciţiului financiar
următor). Deci nu se pot face modificări în bilanţul de deschidere,
deoarece datele din cele două situaţii trebuie să corespundă din punct
de vedere valoric. Deoarece bilanţurile de închidere sunt preluate şi
prelucrate la nivel naţional în vederea obţinerii bilanţului centralizat al
economiei naţionale, acest principiu acţionează la nivel macroeconomic
direct. Nerespectarea Iui ar duce la imposibilitatea asigurării
comparabilitălii în timp şi la denaturarea indicatorilor micro- şi
macroeconomici determinaţi.

3. Modelele de prezentare a circuitului de ansamblu al

economiei naţionale

Un circuit economic se regăseşte în orice societate, deoarece

menţinerea vieţii este legată de obţinerea de bunuri destinate
consumului sau destinate acumulării în scopul reluării continue şi
lărgite a procesului cu ajutorul căreia se obţin bunuri şi servicii
necesare traiului şi acumulării. In funcţie de modul de interpretare
a producţiei, economiştii se grupează în trei mari categorii:
Unul şi acelaşi circuit poate fi prezentat, în principiu, în patru moduri:
grafic, sub forma conturilor, prin intermediul unui sistem de ecuaţii
şi sub formă matriceală.
-Prezentarea circuitului sub formă de ecuaţii
Deoarece, în orice circuit închis, intrările de fluxuri trebuie să fie
egale valoric cu fluxurile ieşite, pot fi construite ecuaţii care exprimă
egalitatea între suma intrărilor şi suma ieşirilor.
V=C+I
V=C+E
I=E
Cu toate ca ecuatiile sunt mijlocul preferat de prezentare in
matematica si in teoria economica,odata cu cresterea numarului
ecuatiilor,legaturile sintetice sunt greu de interpretat.
-Prezentarea circuitului sub formă matriceală
Matricea se prezintă sub forma unui tabel în care în capetele
coloanelor şi rândurilor figurează sectoarele economiei (tabel şah)
-Locul statului în circuitul economic.Statul (sectorul public, guvem),
ca sector al economiei, încasează impozite de la menaje şi de la firme şi
utilizează aceste surse pentru plata muncii angajaţilor şi pentru
cumpărarea de bunuri de la firme; nu se cuprind bunurile pentru
investiţii necesare producerii de bunuri şi servicii. Mai departe, statul
prestează transferuri către firme şi către menaje. Economiile statului
reprezintă soldul dintre încasările curente şi cheltuielile curente.
-Locul străinătăţii în circuitul economic
De regulă, se realizează tranzacţii şi cu străinătatea. Implicând
străinătatea ca sector, rezultă tabloul unei economii deschise.
Tranzacţiile tipice cu străinătatea conţin exportul (EX) şi importul (IM) de
bunuri. în cazul exportului se înregistrează încasări pentru bunurile
vândute exteriorului, iar cu ocazia importului au loc fluxuri în sens opus.
Daca EX = IM, va fi influenţată compoziţia fluxurilor de bunuri, dar nu şi
valoarea acestora. Modificarea patrimoniului macroeconomic al ţării se
prezintă astfel: E M + EF + E ST + E STR =I Dacă ESTR > 0, atunci
economiile străinătăţii sunt puse la'dispoziţie pentru finanţarea
patrimoniului material intern. în schimb, dacă ESTR < 0, o parte din
economiile interne este utilizată pentru finanţarea patrimoniului material
al străinătăţii sau pentru consum.
4. Sectoarele instituţionale utilizate în Sistemul Conturilor
Naţionale
Definiţie: putem aprecia că „unitatea instituţională este un centru
elementar de decizie economică, caracterizată prin unicitate de
comportament, cu autonomie de decizie în exercitarea funcţiei
principale şi care dispune de o contabilitate completă".
In Sistemul Conturilor Naţionale există două moduri de abordare a
grupării agenţilor economici în sectoare reprezentative, pe de o parte,
gruparea unităţilor instituţionale în sectoare instituţionale, denumită
optica instituţională, şi, pe de altă, parte gruparea agenţilor economici în
funcţie de activităţile desfăşurate şi de ramura de activitate din care fac
parte, denumita optica activităţilor economice.
In România, contabilitatea naţională utilizează pentru gruparea unităţilor
instituţionale următoarele sectoare instituţionale:
• societăţi şi cvasisocietaţi nefinanciare;
• instituţii financiare;
• societăţi de asigurare;
• administraţie publică;
• administraţie privată;
• gospodăriile populaţiei.

Societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare

Acest sector regrupează unităţile instituţionale rezidente după funcţia
principală, producerea de bunuri, lucrări şi servicii de piaţă nefinanciare, şi
după resursele utilizate, obţinerea de venituri în scopul reluării producţiei
şi obţinerea de profituri destinate acumulării şi remunerării factorilor
participanţi. Unităţile instituţionale controlate de stat (publice) sunt
organizate juridic sub forma regiilor autonome şi sunt controlate de
stat sau de administraţiile locale. Unităţile instituţionale private
(întreprinderile private) se deosebesc de cele publice prin faptul că
acestea nu sunt controlate de stat sau de administraţia locală.
Instituţii financiare Acest sector grupează unităţile instituţionale ce au
ca funcţie principală finanţarea. Acestea colectează resursele financiare
disponibile în societate şi le redistribuie altor unităţi instituţionale sub
forma creditelor. Resursele principale ale acestui sector constau în
dobânzile şi comisioanele primite pentru serviciile efectuate.
Activităţile principale ale instituţiilor financiare din care se obţin
resursele acestui sector se referă la gestionarea depozitelor la vedere şi
la termen, a bonurilor negociabile şi a titlurilor monetare pe termen lung.
Societăţi de asigurare Societăţile de asigurare au ca funcţie principală
rolul de a transforma riscurile individuale în riscuri colective şi de a
garanta acordarea unei indemnizaţii în caz de realizare a riscului.
Resursa principală a acestora o constituie primele contractuale sau
cotizaţiile sociale voluntare. Societăţile de asigurare se deosebesc de
societăţile de prestări servicii prin aceea că au în plus funcţia de
finanţare, ce o realizează ca urmare a faptului că ele constituie rezerve
de asigurare obligatorii.
Administraţia publică Acest sector grupează toate unităţile ce au ca
funcţie principală realizarea de servicii necomerciale destinate celorlalte
sectoare instituţionale în vederea redistribuirii veniturilor în economie.
Resursele principale ale acestui sector sunt impozitele şi taxele
obligatorii preluate de Ia celelalte sectoare instituţionale.
Acest sector cuprinde:
-Administraţia publică centrală;
-Administraţiile publice locale;
-Administraţia asigurărilor sociale.
Administraţia privată Sectorul instituţional „Administraţia privată"
cuprinde organismele private fără scop lucrativ ce desfăşoară servicii
necomerciale destinate special sectorului „Gospodăriile populaţiei".
In acest sector sunt cuprinse asociaţiile, sindicatele, partidele politice,
fundaţiile. Resursele administraţiei private provin din:
- contribuţii voluntare ale sectorului „Gospodăriile populaţiei";
- venituri din proprietate;
- vărsăminte de Ia sectorul „Administraţie publică" pentru
fundaţii,
partide politice;
- subvenţii publice colectate de diversele fundaţii şi asociaţii.
Gospodăriile populaţiei In acest sector sunt cuprinse unităţile
instituţionale a căror funcţie principală este consumul (asociaţiile
familiale, întreprinzătorii individuali). Resursele principale ale sectorului le
constituie remuneraţiile factorilor de producţie (salarii, investiţii de capital,
veniturile din pământ) şi transferurile vărsate de la alte sectoare
instituţionale. întreprinzătorii individuali şi asociaţiile familiale au ca
resurse şi veniturile obţinute din vânzarea bunurilor şi serviciilor
produse.

5. Calculul principalelor agregate de rezultate

6. Produsul Intern Brut (PIB)
Reprezintă expresia sintetică a rezultatelor activităţii economice
produse în interiorul teritoriului economic într-o perioadă,
indiferent de contribuţia pe care au adus-o subiecţii interni sau din
străinătate. PIB măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor finale,
produse în interior într-o perioadă de timp (de"regulă un an sau un
trimestru), respectiv este valoarea mărfurilor şi serviciilor produse în
interior după scăderea valorii bunurilor consumate în procesul de
producţie (consumul intermediar).
1.Metoda de producţie presupune agregarea valorii adăugate
brute corespunzătoare ramurilor de activitate, evaluată la preţuri
de bază, şi corectarea acesteia pentru a ajunge Ia preţuri de piaţă.
(----------din breviar formule-----------)
Valoarea adăugată brută se calculează ca diferenţă între produsul
global brut şi consumul intermediar. Calculul se face pe ramuri. Din
produsul global al fiecărei ramuri (valoarea totală a produselor şi
serviciilor produse) se elimină valoarea consumului intermediar
(valoarea bunurilor şi serviciilor provenite de la alţi producători şi
utilizate pentru producerea de noi produse şi servicii):
VABi=PGi-Cii;
Metoda se utilizează îndeosebi în situaţiile când interesează
contribuţia agenţilor la producţia de bunuri finale şi serviciile.
Metoda utilizării producţiei finale sau metoda
cheltuielilor presupune însumarea componentelor care exprimă
folosirea bunurilor şi serviciilor care formează producţia finală,
respectiv: consumul personal (privat) (CP), consumul public (CPL),
investiţiile brute (IB) sau formarea brută a capitalului (FCB),
exportul net (EXN).(-----formule----)
Metoda veniturilor constă în însumarea elementelor care exprimă
compensarea factorilor de producţie concretizată în veniturile
primite de proprietarii acestora (sub formă de salarii, dobânzi,
rente, profituri), în alocaţiile pentru consumul de capital fix,
amortismente şi în impozite indirecte, impozite legate de producţie
şi import, diminuate cu subvenţiile de exploatare şi import.
Compensarea factorilor de producţie exprimă plăţile efectuate de
producători în scopul asigurării serviciilor factorilor de producţie, a
căror utilizare face posibilă producerea bunurilor şi serviciilor.(---
formule in breviar la PIB----)

Produs Naţional Brut (PNB)

Reprezintă valoarea bunurilor produse în perioada de calcul creată

de către factorii de producţie aparţinând subiecţilor rezidenţi în
interior, indiferent dacă au fost create în interior sau în restul lumii.
PNB are în vedere veniturile factorilor care au revenit subiecţilor
interni faţă de PIB, care ţine seama de veniturile factorilor create în
interior. Veniturile factorilor create în interior, dar cedate restului
lumii (dobânzi, dividende etc.) nu se cuprind în PNB, dar se includ,
în schimb, veniturile factorilor create în restul lumii care revin
subiecţilor interni. PNB este, în primul rând, un indicator care
măsoară veniturile şi nu producţia aferentă unei anumite perioade.
Serveşte îndeosebi în analizele care se referă la disponibilitatea,
repartiţia şi utilizarea veniturilor. Este de asemenea indicatorul în
funcţie de mărimea căruia se stabileşte contribuţia ţărilor membre la
bugetul UE. Produsul Naţional Brut (PNB) este denumit şi Venit
Naţional Brut, dacă este evaluat la preţurile factorilor, sau
Cheltuieli Naţionale Brute, dacă este evaluat la preţurile pieţei.
Mai este definit ca valoare curentă de piaţă, a tuturor bunurilor şi
serviciilor finale produse de agenţii naţionali într-o perioadă de un
an. PNBpp=PIBpp+SVABpp

Produsul Intern Net (PIN)

Este definit ca valoare netă totală de piaţă a bunurilor şi serviciilor
finale, produse de agenţii interni într-o perioadă determinată de
timp. Dacă PIN se exprimă la preţurile factorilor, el evidenţiază
valoarea netă a produsului final din punctul de vedere al
producătorului, iar la preţurile pieţei reflectă aceeaşi producţie, din
punctul de vedere al consumatorului. Produsul Intern Net se
estimează în mod obişnuit pornind de la Produsul Intern Brut, din
care se scad alocaţiile pentru consum de capital fix (ACCF):
PINpp=PIBpp-ACCF
Respectiv:PINpf=PINpp-IIN

Produsul Naţional Net(PNN)

Exprimă valoarea netă a bunurilor şi serviciilor finale, produse de
agenţii economici naţionali într-o perioadă determinată de timp. Se
calculează pornind de la PIN, care este corectat cu soldul dintre
veniturile din activitatea economică şi din patrimoniu ale agenţilor
economici naţionali care îşi desfăşoară activitatea în străinătate şi cele
ale agenţilor străini pe teritoriul ţării (SVAES).
PNNpf=PINpf+SVAES
Evaluat la pretul factorilor PNN este denumit si venit national.

Venitul Naţional (VN)

Pune în evidenţă veniturile încasate de proprietarii factorilor de
producţie în schimbul resurselor furnizate unităţilor productive din
economie sau veniturile din muncă şi din proprietate, care decurg
din producţia de bunuri şi servicii în cadrul economiei, reflectă
utilizarea veniturilor provenite din activitatea productivă pentru
cumpărarea de bunuri şi servicii şi pentru economisire.
Mărimea venitului naţional se calculează pornind de la fluxurile de
venituri şi de la fluxurile de cheltuieli sau aplicând fie metoda
însumării veniturilor factorilor de producţie angajaţi în
producerea bunurilor şi serviciilor, fie metoda însumării
cheltuielilor. In contabilitatea naţională, venitul naţional se
estimează cel mai frecvent prin însumarea veniturilor factorilor de
producţie.
Venitul Personal (VP)
Stabilirea venitului personal şi încadrarea lui în analiza fluxurilor din
economie sunt determinate de faptul că veniturile menajelor
reprezintă sursa consumului de bunuri şi servicii şi al economiilor
gospodăriilor, deci are implicaţii asupra dimensiunii cererii finale de
bunuri şi servicii de consum şi de bunuri de investiţii.
Venitul Personal Disponibil al Gospodăriilor (VPD)
Reprezintă agregatul care măsoară volumul veniturilor posibil de
utilizat de către populaţie pentru satisfacerea diferitelor trebuinţe.
Indicatorul VPD se calculează diminuând venitul personal cu
elemente ale venitului naţional ce nu revin direct populaţiei:
impozitele şi taxele plătite de populaţie către guvern -
IMP.Indicatorul VPD caracterizează mai bine disponibilităţile pentru
consum ale populaţiei şi pentru economii.
7. Dinamica indicatorilor macroeconomici
Judecăţile referitoare la evoluţia şi trendul economiei se exprimă şi
analizează în principal pe baza indicatorilor macroeconomici: PIB,
PNB, VN etc. Pentru a evidenţia corect şî fidel modificările
intervenite în timp, volumul acestor indicatori trebuie să fie
exprimaţi în preţuri comparabile sau constante. Indicatorii exprimaţi
în preţuri curente, în preţurile perioadei de calcul, se mai numesc
indicatori în expresie nominală, iar cei în preţuri comparabile - în
expresie reală. Pentru calculul indicatorilor în preţuri comparabile
(deci în expresie reală), este necesar ca din mărimea indicatorilor
valorici exprimaţi în preţuri curente (indicatori nominali) să se
elimine influenţa modificării preţurilor. în acest scop, se calculează
indici de preţuri (I p), care exprimă modificarea preţurilor bunurilor
ce compun agregatul respectiv. Indicele de preţuri este utilizat, în
continuare, la calcularea indicatorului valoric, în preţuri compa-
rabile, prin raportarea indicatorului în preţuri curente, la indicele de
preţuri cel mai adecvat ca structură si modalitate de calcul.
Recalcularea în expresie comparabila se poate efectua fie global, fie
analitic. Astfel, pentru indicatorul Produs Intern Brut, recalcularea în
expresie reală se poate efectua astfel:
• global, prin corectare cu indicele global de preţuri sau deflatorul PIB,
D: PIBcomp=PIBcrt/D
• pe componente, prin raportarea fiecărui element al PIB în preţuri
curente la indici de preţuri corespunzători sferei de cuprindere a
fiecărei componente. Aceste calcule se efectuează pe ramuri:
PIBcomp=(VABcrt ind)/IindP + (VABcrt agr)/IagrP + ... unde:
VAB crt ind,agr,... - valoarea adăugată brută din industrie,
agricultură, ...,alte ramuri în preţuri curente
IPind,agr,... – indicii de preturi aferenţi produselor şi serviciilor create în
fiecare ramură.
• pe elemente de structură (producţie brută şi consum intermediar):
PIBcomp=PBcrt/IPCP – CIcrt/ICIP unde:
PBcrt - valoarea producţiei brute în preţuri curente;
CIcrt - valoarea consumului intermediar în preţuri curente;
IPiCiP - indicele de preţuri corespunzător produselor şi serviciilor
incluse în producţia brută, respectiv în consumul intermediar.

• pe destinaţii de utilizare finală a PIB:

PIBcomp=CPcrtpv/ICPP + CPcrt/ICPLP + FBCcrt/IFBCP + EXNcrt/IEXNP

unde:
CPcrtpv - consumul privat în preţuri curente;
crt
CP pb - consumul public în preţuri curente;
FBCcrt - formarea brută de capital în preţuri curente;
EXNcrt - exportul net în preţuri curente;
ICP,CPL,FBC,EXN – indicele de preţuri corespunzător bunurilor ce intră în
componenţa fiecărui element de utilizare a PIB
După calcularea PIBcomp printr-una dintre metodele prezentate, se
poate trece la stabilirea dinamicii (evoluţiei) agregatului respectiv,
prin calcularea indicelui produsului intern brut (IPIB): IPIB =
PIB1comp/PIB0comp
Se poate constatata ca acesta este un „indice al volumului fizic al
PIB", nefiind influenţat de modificarea preţurilor. De aceea, el
exprimă evoluţia reală a produsului intem brut.
Studiile privind evoluţia economică, efectuate pe baza agregatelor
de rezultate (în principal PIB), trebuie însoţite şi de analiza
indicatorilor globali pe locuitor. Aceştia au o semnificaţie deosebită,
evidenţiind mărimea care revine în medie pe o persoană şi evoluţia
acestui indicator: PIBL=PIB/P , respectiv dinamica acestui indicator:
IPIBL=PIBB1comp/P1 : PIB0comp/P0 = IPIB/IP, unde:
PIBL - produsul intern brut pe locuitor;
P - numărul mediu al populaţiei (de regulă populaţia la 1 iulie a
anului de calcul ca substitut de valoare medie);

IPIBL - indicele produsului intem brut pe locuitor; IP- indicele

numărului mediu al populaţiei. Produsul intern brut pe locuitor
(PIBL) evidenţiază mai clar nivelul dezvoltării economice decât
mărimea şi evoluţia produsului intern brut total. Dinamica PIB pe
locuitor este mult mai semnificativă, căci corelează dinamica PIB cu
dinamica populaţiei. Este o cerinţă, pentru dezvoltarea economică şi
pentru creşterea nivelului de trai, ca dinamica PIB (măsurată prin
indicele real IPIB) să o devanseze pe cea a populaţiei (IP): IPIB > IP
8. Exprimarea în preţuri comparabile. Măsurarea inflaţiei.
Deflatarea indicatorilor economici
Deflatarea pentru stabilirea agregatelor în expresie reală şi
principalii indici de preţ utilizaţi
A. Deflatarea
Deflatarea sau deflaţionarea semnifică transformarea unui agregat în
expresie monetară, nominal într-unui real. Transformarea se
realizează, ca regulă, prin împărţirea agregatului nominal la un
indice de preţuri corespunzător.
Metode:
1. Deflatarea unui agregat nominal cu o structură fizică:
Transformarea agregatului nominal Ai(1) = suma din pi1*qi1 într-
unul real A i(0) = suma din p i0*qi0 (i=1,m grupe) nu se realizează
explicit pe baza expresiei pi0*qi0 ,ci prin împărţirea agregatului
nominal Ai(1) la un indice de preţuri ce măsoară modificarea medie a
preţurilor bunurilor care compun agregatul respectiv.Indicele de
preţ adecvat, în acest caz, este o medie armonică ponderată a
indicilor de preţuri [p i1 /p i0 ], ponderea fiind valoarea (p i1 *q i1 ), deci
un indice de preţuri Paasche (IPP).
Ai(1):IPP=suma i=1 la m din pi1*qi1 : (suma i=1 la m din pi1*qi1)/(suma
i=1 la m din (pi0/pi1)*pi1*qi1)=suma i=1 la m din pi0*qi1=Ai(0)
2. Deflatarea unui agregat nominal fără o structură fizică.
Dacă se urmăreşte măsurarea modificării puterii de cumpărare a unui
venit (salariu, pensie, dividende etc.) pe baza evoluţiei preţurilor unui
set de bunuri care urmează a fi cumpărate sau care se cumpără uzual
cu acea sumă de bani, atunci deflatorul adecvat este indicele preţurilor
setului respectiv de bunuri -deflatarea porneşte de la utilizarea, şi nu de
la crearea agregatului. Dacă setul de bunuri ce se intenţionează a fi
cumpărat cuprinde cantităţile qi înseamnă că valoarea acestora este
(suma din pi0*qi), în perioada de bază şi (suma din pi1*qi) în perioada
curentă; indicele preţurilor este de tip Paasche şi, ca atare, agregatul
real este:
A i(0) =A i1(1):(suma din p i1 *q i )/(suma din p i0 *q i )
3. DefIatarea ca metodă de eliminare a modificării preţurilor
dintr-un agregat nominal. Eliminarea componentei inflaţioniste se
realizează prin împărţirea agregatului nominal la un indice de preţ
considerat drept o măsură adecvată a inflaţiei. Construirea unui
asemenea indice se poate baza pe ideea că se estimează factorul
inflaţionist în cazul tuturor preţurilor sau se recurge la un coş generalizat
de mărfuri şi servicii.

4. Dubla deflatare este un procedeu special de deflatare aplicat în

calcule macroeconomice când agregatul Ai(1) este diferenţa (soldul) între
două agregate cu o structură fizică. Asemenea agregate sunt, de
exemplu, Valoarea Adăugată Brută şi Produsul Intern Brut.
Prin acest procedeu se încearcă deflaţionarea unui agregat-sold după
regulile aplicate în cazul agregatelor cu o structură fizică. Această
încercare nu reuşeşte deoarece agregatul-sold nu arc o structură
fizică, deci nu poate fi evidentiat sub forma (suma din pi1*qi1).
Dubla deflatare este o metodă prin care se elimină din nivelul nominal al
unui agregat în expresie valorică, care nu poate fi descompus direct într-o
componentă de volum (fizică) şi una de preţ, variaţia preţurilor. Se
aplică în calculele macroeconomice în cazul indicatorilor evaluaţi în
preţuri curente, care rezultă ca sold între două fluxuri de bunuri. Aici se
pot include valoarea adăugată brută, produsul intem brut şi exportul
net.
3. Deflatarea în calcule macroeconomice
Acest gen de deflatare se recomandă numai pentru Venitul Naţional
Brut (VNB) şi pentru Venitul Naţional Net (VNN), dar nu şi pentru PIB
şi PIN, pentru care se va folosi în continuare dubla deflatare.
B. Indicele preţurilor PIB
IPPIB măsoară variaţia medie a preţurilor produselor şi serviciilor
finale produse de subiecţii economici interni. Mai este denumit şi
deflator PIB. Este un indice implicit de preţuri, de tip Paasche (IPPIB(p));
deoarece nu se determină explicit pe baza cantităţilor şi a preţurilor
reclamate de calcularea acestui indice, ci ca un raport între indicele PIB
nominal (IPIBnominal) şi indicele volumului fizic al PIB de tip Laspeyres (ILPI (q)).
B

(FORMULA IPPIB)
4.6.2. Alţi indici de preţ pentru măsurarea inflaţiei
Inflaţia poate fi determinată prin excesul emisiunii monetare - inflaţia
prin monedă, de excesul de cerere solvabilă - inflaţia prin cerere, de
excesul de cerere nominală - inflaţia prin credit, de excesul în costuri -
inflaţia prin costuri, mai rar din cauza insuficienţei producţiei - inflaţia prin
ofertă.
Cei mai utilizaţi indici statistici în măsurarea inflaţiei sunt:
Indicele preţurilor bunurilor de consum - IPBC. Acesta măsoară
evoluţia de ansamblu a preţurilor mărfurilor cumpărate şi a tarifelor
serviciilor utilizate de către populaţie intr-o anumita perioada (curenta)
in raport cu o perioada anterioara(de baza). El consideră principalul
instmment de evaluare a inflaţiei;
• IPPI - Indicele preţurilor producţiei industriale. Acesta exprimă
evoluţia sau schimbările medii ale preţurilor produselor fabricate şi
livrate de producătorii interni, practicate efectiv, în primul stadiu al
comercializării acestora. El este utilizat atât la deflatarea producţiei
industriale evaluate în preţuri curente, cât şi la determinarea inflaţiei în
sfera preţurilor cu ridicata;
• IVU - Indicele valorii unitare a exportului/importului caracteri
zează dinamica preţurilor din contractele de export/import, extinderea
variaţiei preţurilor mărfurilor considerate reprezentative şi permite
deflatarea prin intermediul său a indicatorilor ce caracterizează
schimburile externe şi chiar calcularea „raportului de schimb";
• ICV - Indicele costului vieţii măsoară care este costul la
preţurile pieţei în perioada curentă, pentru menţinerea standardului de
viaţă atins în perioada de bază. El este calculat ca raport între acest
cost ipotetic şi costul efectiv (de consum) al perioadei de bază. Este
utilizat, în principal, în determinarea salariilor, respectiv a veniturilor
reale;
• IPAM - Indicele preţurilor cu amănuntul măsoară modificarea
preţurilor la mărfurile vândute prin reţeaua comerţului cu amănuntul;
•' ICC - Indicele costului construcţiilor măsoară modificarea preţurilor
în construcţiile de locuinţe;
• IPPA - Indicele preţurilor produselor agroalhncntare măsoară
evoluţia preturilor produselor agroalimentare pe „piaţa
ţărănească".Se utilizează atât distinct, cât şi în determinarea IPBC;
• Evoluţia cursului mediu de schimb „leu/euro" poate fi utilizată ca
o măsură a evoluţiei inflaţiei.
Metoda de calcul al IPC
IPBC=suma din Ip(p0*q0)/suma din p0*q0
Unde: (p0*q0)/suma din(p0*q0)=Cp
Iar:Ip –indice de pret al nivelului de agregare specific(pentru postul sau
grupa de marfuri si servicii)
Cp –coeficient de ponderare specific(postului sau grupei de marfuri si
servicii)
Inflatia calculata ca ritm al IPBC este o solutie unanim acceptata ca
modalitate de exprimare statistica.At.cand IPBC este calculat in expresie
procentuala,rata inflatiei este:Rinf=IPBC-100.
Indicatorii specifici ai inflatiei sunt urmatorii:
a) rata lunara a inflatiei sau cresterea preturilor intr-o luna
„t”fata de luna precedenta „t-1”
R t/t-1=IPBC t/t-1*100-100
b) rata medie lunara a inflatiei sau media geometrica a
cresterilor lunare pentru o anumita perioada si
exprima media cresterilor lunare ale preturilor:
c) rata inflatiei la sf.perioadei(anului)sau cresterea
preturilor bunurilor de consum in luna decembrie a
anului curent fata de luna decembrie a anului
precedent:
R t/decembrie =IPBC t/decembrie *100-100

rata anuala a inflatiei masoara crestrea medie a preturilor intr-un

an fata de anul precedent,calculata ca un raport intre indicele
mediu al preturilor dintr-un an si cel al anului
precedent,determinati amandoi ca medii aritmetice simple ale
indicilor lunari din fiecare an,calculati fata de aceeasi baza.
9. Conturile trimestriale
Avantajele folosirii conturilor naţionale trimestriale
Conturile naţionale trimestriale reprezintă un sistem de serii
cronologice trimestriale integrate, privite din punct de vedere contabil.
CNT au adoptat aceleaşi principii, definiţii şi structură ca şi conturile
naţionale, dar mai puţin complete decât acestea în sensul că se refereau
la o perioadă de timp mai
scurtă.
Principalul scop al CNT este acela de a oferi o imagine a evoluţiei
economiei la un moment mai apropiat în timp decât anul, iar informaţiile
astfel oferite să fie cât mai cuprinzătoare decât cele oferite de indicatorii
individuali pe termen scurt. Pentru ca acest scop sa fie atins, CNT
trebuie să conţină date cât mai actuale, coerente, exacte, detaliate.
Dezvoltarea unei economii poate fi astfel urmărită şi analizată. în cazul
conturilor naţionale anuale, informaţiile oferite se referă la structura şi
tendinţa pe termen lung a economiei. Conturile naţionale trimestriale
se calculează mult mai rapid şi se pot obţine informaţii despre starea
economică curentă.
Acesta este unul dintre avantajele folosirii CNT pentru previzionarea
evoluţiei viitoare. In plus, datele trimestriale reflectă mult mai bine
relaţiile dintre variabilele economice şi se obţin de patru ori mai multe
observaţii decât în cazul datelor anuale astfel că analiza regresională
poate fi aplicată cu mai mari şanse de succes. Dispunând de serii de
timp trimestriale ale unor indicatori macroeconomici se poate realiza o
analiză în dinamică a acestor indicatori şi a relaţiilor dintre ei, precum şi o
analiză a ciclurilor economice. In cazul datelor anuale, sunt mascate
fluctuaţiile economice din cursul anului. în perioade în care nivelul
inflaţiei este ridicat, se recomandă, de asemenea, folosirea datelor
trimestriale, aceasta deoarece nu se respectă principiul omogenităţii
preţurilor în timp. Deşi acest principiu nu poate fi niciodată complet
respectat, în cazurile unei inflaţii scăzute rezultatele nu sunt afectate
semnificativ.
Indicatorii trimestriali sunt calculaţi mai greu decât indicatorii
individuali pe termen scurt, însă ei oferă o imagine mai completă a
stării curente a economiei. Indicatorii pe termen scurt cum ar fi indicele
preţurilor, indicatorii forţei de obţinându-se astfel informaţii despre
aspecte specifice ale dezvoltării economice. Dar pentru integrarea într-un
ansamblu, cum ar fi cel al conturilor naţionale, aceşti indicatori nu sunt
suficienţi. De exemplu, în cazul unei ţări care se confruntă cu o
diminuare a ratei de creştere a producţiei industriale, pe lângă
identificarea ramurilor industriale afectate (folosind un indice detaliat al
producţiei industriale), ar trebui cercetate şi alte aspecte cum ar fi
cererea sau exporturile mergându-se până la venituri, economii şi
investiţii.
O critică adusă conturilor naţionale trimestriale este că PIB-ul astfel
calculat nu reprezintă un indicator real al ciclicităţîi deoarece include
activităţi (în domeniul agriculturii, de exemplu) a căror evoluţie nu
urmează neapărat ciclurile economice. Astfel, se recomandă folosirea
unui indice al producţiei industriale ca indicator al ciclicităţîi. însă
conturile naţionale trimestriale nu se limitează doar la calculul PIB ca unic
indicator, ele oferind o reprezentare cantitativă sintetizată şi agregată a
realităţii economice.

Conturile naţionale trimestriale ca serii de timp

O serie cronologică se defineşte ca un ansamblu de date

obţinute prin măsurarea aceluiaşi indicator într-o anumită perioadă de
timp. O astfel de serie presupune ca datele să fie comparabile în timp, iar
perioadele să fie identice.
Dispunând de astfel de serii de timp, se pot identifica următoarele
componente: tendinţa (trend), componenţa ciclică şi componenţa
sezonieră, cu scopul de a identifica modele de variaţie cu ajutorul cărora
să se poată realiza previziunea unor valori viitoare.
Sursele de date utilizate pentru realizarea conturilor naţionale
trimestriale sunt:
• Datele statistice obţinute în urma unor cercetări;
• Statisticile administrative (realizate de către administraţia
publică).
In practică nu există întotdeauna surse de date şi, atunci când
informaţia lipseşte, pot fi utilizate diferite metode pentru a se obţine
datele necesare. Se recomandă totuşi folosirea cât mai adecvată a
datelor existente pentru fiecare agregat. Aceasta presupune ca datele:
• Să cuprindă informaţii referitoare la indicatorul din CNT;
• Să acopere întreaga perioadă;
• Sa fie coerente cu conceptele SCN;
• Să poată fi utilizate într-un model.
Estimările indicatorilor pot fi obţinute fie prin extrapolarea valorilor
trecute ale agregatelor, fie prin utilizarea indicatorilor disponibili într-o
procedură de dezagregare în timp.
10. Conturile regionale

6.1. Cadrul general

Conturile regionale reprezintă o versiune, la nivel regional, a conturilor
economiei naţionale. Fără nici o excepţie, ele recurg la aceleaşi concepte
metodologice.
Construirea unui ansamblu complet al conturilor regionale presupune:
• delimitarea teritoriului economic al unei ţări;
• stabilirea tipurilor de unităţi instituţionale;
• respectarea principiului rezidenţial;
• alegerea metodelor de regionalizare.
6.1.1. Teritoriul regional
Conform Sistemului European de Conturi (SEC) 95, teritoriu]
economic al unei ţări poate fi împărţit în mai multe teritorii regionale şi
un teritoriu extraregional.
Fiecare teritoriu regional cuprinde:
• regiunea, care face parte din teritoriu! geografic al unei ţări;
• incintele zonelor libere, antrepozite şi uzine aflate sub control
vamal şi care sunt situate în aceste regiuni.
Teritoriul extraregional este constituit din părţi ale teritoriului
economic al unei ţări care nu poate fi atribuit direct unei regiuni. El
cuprinde:
• spaţiul aerian, naţional, apele teritoriale şi platforma continentală
situată în apele internaţionale asupra cărora ţările dispun de
drepturi exclusive;
• enclavele teritoriale, adică teritoriile geografice situate în restul
lumii şi utilizate în virtutea unor tratate internaţionale sau acorduri
între state, de către administraţiile publice ale ţărilor (ambasade,
consulate, baze militare, baze ştiinţifice etc);
• zacamintele situate in apele internationale,in afara de platforma
continentala a unei tari,care sunt exploatate de unitatile rezidente.
6.1.2 Tipurile de unitati institutionale
Pentru elaborarea conturilor regionale se disting 2 tipuri de unitati
institutionale:
- uniregionale
- multiregionale.
Unitatea uniregionala este unitatea institutionala care are centrul sau de
interes economic si care exercita cea mai mare parte a activitatilor intr-
o singura regiune.
Unitatea multiregionala este unitatea institutionala al carei centru de
interes economic este situat in mai multe regiuni.In aceasta situatie se
regasesc numeroase societati si unele intreprinderi fara scop lucrativ.
Principiul general ce trebuie respectat in elaborarea conturilor regionale
este principiul rezidentei-alocarea in functie de regiunea in care isi are
resedinta unitatea producatoare.
6.2.Metode de regionalizare
Contabilitatea regionala se rezuma la operatiunile unitatilor care sunt
rezidente intr-un teritoriu regional.In ansamblu,regionalizarea se poate
face dupa metodele ascendente,descendente sau mixte.
Metoda ascendenta are avantajul de a face direct apel la sursele de date
pertinente la nivel regional.Avantajul metodei descendente este de a
garanta coerenta numerica intre conturile nationale si cele regionale.Cu
toate acestea,ea prezinta si inconvenientul de a furniza estimari care nu
sunt calculate plecand de la datele directe,ci prin intermediul unei chei
care se presupune a fi corelata cu fenomenul masurat.
Estimarea agregatelor regionale pe ramuri de activitate;calculul
PIB regional
Echivalentul regional al PIB-ului este produsul intern brut
regional(PIBR).PIBR este evaluat la preturile pietei,pe baza relatiei:
PIBR=VABR+IP+TV-SP
Unde: PIBR - Produsul intern brut regional;
VABR – Valoarea adaugata bruta regionala;
IP – Impozitele pe produse,inclusiv taxa pe valoare adaugata;
TV – Drepturi asupra imprturilor(taxe vamale);
SP – Subventiile pe produse.

11. Determinarea si analiza principalelor proportii si corelatii

macroeconomice

Principalele variabile macroeconomice şi corelaţii dintre acestea

Orice program economic cuprinde un set de măsuri politice destinat a
realiza principalele obiective ale politicii macroeconomice, care - în
mod obişnuit - sunt următoarele: creşterea economică, ocuparea
forţei de muncă, stabilitatea preţurilor şi îmbunătăţirea balanţei de
plăţi externe.
Aceste obiective sunt cuantificate prin patru variabile fundamentale,
denumite şi variabile macroeconomice cheie, prin care se măsoară,
corelează şi analizează performanţele oricărei economii: ritmul de
creştere a PIB; rata şomajului, măsurată fie ca nivel înregistrat la
sfârşitul fiecărui an, fie ca nivel mediu anual; rata inflaţiei,
măsurată fie prin ritmul de creştere a deflatorului produsului intern
brut - D, fie prin ritmul mediu lunar de creştere a preţurilor de
consum; soldul contului curent al balanţei de plăţi.
Cele patru variable-obiectiv permit evaluarea principalelor
dezechilibre macroeconomice interne şi externe, monitorizarea
schimbărilor ce au avut loc în economie şi formularea politicilor
corespunzătoare în scopul atingerii obiectivelor viitoare.
între cele patru variabile se stabilesc importante corelaţii macroeco-
nomice. De asemenea, între acestea şi alţi indicatori macroeconomici
există conexiuni strânse.

- Corelaţia dintre ritmul de creştere a PIB şi rata şomajului. Privită la

nivel teoretic, legătura este clară: când o economie se află în faza de
recesiune, caracterizată prin scăderea ritmului de creştere a PIB
(RPIB), rata şomajului (RS) creşte; când are loc expansiunea
economică, RPIB creşte, în timp ce RS scade. Această corelaţie
inversă (negativă) este cunoscută sub denumirea de legea lui Okun.
Analizată în condiţiile economiei SUA, legea s-a concretizat în
următoarea relaţie:
RPIBt/t-1=3% - 2(RSt-RSt-1), unde
RPIBt/t-1 – ritmul de crestere al PIB in perioada t fata de perioada t-1
3% - trendul de crestere al PIB (tendinta relativa in timp)
RSt/t-1 – rata somajului in perioada t, respectiv t-1
Deci, dacă şomajul rămâne acelaşi, IB va creşte cu circa 3%. Pentru
flecare punct procentual de creştere a ratei şomajului, ritmul PIB va
scădea cu puncte procentuale faţă de 3%.De exemplu,dacă RS
creşte în perioada curentă de la 6% la 8%,atunci RPIB real va fi de
-1%
Această relaţie are un caracter statistic, nefiind valabilă pentru
orice ţara, ci doar pentru SUA. O asemenea relaţie statistică se
poate deduce pentru fiecare ţară în parte, în funcţie de condiţiile
specifice ale etapei care o parcurge.

- Corelaţia dintre rata inflaţiei şi rata şomajului

Analiza seriilor de date statistice - în special a celor din ţările
dezvoltate, până în 1973, când s-a produs „şocul petrolier" - a
evidenţiat existenţa unei corelaţii inverse, simple şi stabile, între
rata inflaţiei şi rata şomajului. Cu alte cuvinte, între inflaţie şi
şomaj ar exista o relaţie de compensare ce constă în aceea că un
şomaj mai mic poate fi obţinut acceptând o inflaţie mai mare sau
inflaţia poate fi redusă acceptând mai mult şomaj.
RIt = RIt-1+ALFA(RSt-RNS)
Se observă din formulă că atât timp cât şomajul se menţine la
nivelul său natural, rata inflaţiei nu se modifică. Corespunzător,
dacă rata şomajului creşte peste nivelul său natural, atunci rata
inflaţiei va înregistra o anumită reducere care depinde de
parametrul ALFA.

-Corelaţia dintre ritmul de creştere a PIB-şi rata inflaţiei

După cum PIB se calculează în preţuri curente sau în
preţuri comparabile, se poate vorbi de evoluţia nominală sau reală a
acestui indicator. Evoluţia nominală este redată de relaţiile:
IPIBn=PIB1crt/PIB0crt si RPIBn=IPIBn-1
Evoluţia reală presupune recalcularea în preţuri comparabile (ale
perioadei de bază) a PIB din perioada curentă, cu ajutorul
deflatorului produsului intern brut (D):
PIB1comp=PIB1crt/D, unde D=RI+1, RI-rata inflatiei, calculata pe baza
deflatorului
Evolutia reala este data de relatiile:
IPIBr=(PIB1comp/PIB0comp)*(PIB1comp/PIB0crt) , RPIBr=IPIBr-1
Relatia de legatura intre PIB nominal, PIB real si RI este:
IPIBn=IPIBr*D, sau transferata in ritmuri:
RPIBn=RPIBr+RI+RPIBr*RI

-Corelaţiile de bază ale creşterii economice

Indicatorul sintetic ce caracterizează creşterea economică îl
constituie produsul intern brut total sau pe locuitor, exprimat prin
volumul şi ritmul său de creştere. în aceste condiţii, creşterea
economică este definită ca un proces complex de sporire a
dimensiunilor rezultatelor din economia naţională, pe baza
combinării şi folosirii factorilor de producţie direcţi: forţa de muncă,
capitalul fix şi consumurile de mijloace circulante materiale.
Dezvoltarea intensivă a unei economii presupune creşterea PIB prin
folosirea mai eficientă a resurselor existente de forţă de muncă,
mijloace fixe şi materiale. în schimb, dezvoltarea extensivă se referă
la o creştere ce are loc prin sporirea volumului celor trei resurse.

12. Corelatii monetare

Principalele conexiuni ce se stabilesc între sursele de date

monetar-bancare

Statisticile monetar-bancare au înregistrat în ultimele decenii o

ascensiune deosebită, odată cu înţelegerea şi recunoaşterea
aspectelor monetare ale celor patru mari dezechilibre: inflaţia, şomajul,
deficitul bugetar şi deficitul balanţei de plăţi externe. Analiza datelor
monetare are ca obiectiv evaluarea situaţiei financiare a ţării respective
într-o manieră care să facă posibilă aprecierea opţiunilor financiare ale
autorităţilor naţionale, în corelaţie cu evoluţia economiei reale.
Sistemul bancar este delimitat şi repartizat în două subsectoare:
• autorităţi monetare (de obicei banca centrală);
• băncile comerciale.
Informaţiile statistice de natură financiar-bancară prezintă câteva
avantaje majore: sunt disponibile la o perioadă scurtă de timp de la
încheierea perioadei de referinţă, sunt prezentate de o factură detaliată şi
conţin un grad ridicat de veridicitate a datelor.
Prin agregarea şi consolidarea conturilor instituţiilor bancare (la diverse
niveluri) se obţin informaţii privind emisiunea bănească, baza monetară,
masa monetară, creditul intern şi rezervele internaţionale, permiţând, de
asemenea, realizarea conexiunilor cu agregatele
macroeconomice de rezultate, cu indicatorii bugetului public
naţional şi ai balanţei de plăţi exteme.
La nivelul băncii centrale se analizează emisiunea bănească şi
baza monetară, în timp ce la nivelul băncilor comerciale se
evidenţiază procesul de creare a monedei de cont (scripturală). în
continuare, prin agregarea informaţiilor furnizate la nivelul băncii
centrale şi al băncilor comerciale, rezultă ceea ce se numeşte
(„Situaţia monetara", care reliefează volumul şi structura masei
monetare, a creditului şi a rezervelor valutare ale ţării.

Bilanţul băncii centrale

Emisiunea bănească (EB) şi baza monetară (BM) sunt agregate

monetare ce se determină la nivelul autorităţilor monetare (de obicei
banca centrală), având ca sursă de date bilanţul băncii de emisiune.
Prin funcţia de emisiune şi, implicit, prin cea de creditare a
economiei, banca centrală are un rol primordial şi preponderent în
creaţia monetară, proces cu implicaţii directe şi indirecte asupra
unor obiective economice importante: deplina utilizare a forţei de
muncă, inflaţia, creşterea şi stabilitatea economică.

Banca monetară sau moneda primară este deci moneda emisă şi

controlată de banca centrală prin care se alimentează sistemul
bancar, astfel încât băncile comerciale au posibilitatea să restituie
(în bancnote) sumele depuse în conturile agenţilor economici şi ale
populaţiei.
Baza monetară este postul de contrapartidă cel mai important al
totalului activelor nete ale băncii de emisiune:
BM- Suma activelor- Suma pasivelor neîncluse în BM
Cele trei cauze determinante ale emisiunii monetare:
• creşterea activelor externe nete (AEN E); în acest mod,
emisiunea bănească este determinată de creşterea rezervei
valutare prin credite externe
şi prin cumpărare de valută de către banca centrală;
• creşterea volumului creditului guvernamental net (CGNE);
apare în scopul acoperii deficitului bugetar rezultat ca urmare a
existenţei unui decalaj în timp între cheltuielile bugetare şi
veniturile atrase; în general, situaţiile de dezechilibru financiar
materializate prin deficite bugetare (DB) constituie premisa unui
dezechilibru monetar, legătură cauzală ce poate fi exprimată prin
relaţia:
DB=CB-VB=DELTA BM+DELTA DP
Unde:CB - cheltuieli bugetare;
VB - venituri bugetare;
DELTA BM - creşterea bazei monetare
DELTA DP - creşterea datoriei publice.
• creşterea volumului creditelor acordate băncilor comerciale
 de către banca centrală (CB), în scopul satisfacerii cererilor de
lichiditate ce apar Ia băncile titulare ale unor solduri
debitoare în raporturile cu alte bănci, în cadrul pieţei
monetare.

Situaţia monetară
Situaţia monetară (SM) arată în ce mod economia, pornind de Ia
baza monetară, îşi procură mijloacele de plată care constituie ceea
ce se cheamă „monedă". Ea face să apară relaţiile financiare intre
grupul de instituţii bancare (banca centrală, băncile comerciale)
care furnizează mijloace de plată în economie şi grupul celorlalte
subiecte economice (agenţi economici, instituţii publice, populaţie).

Principalele corelaţii dintre agregatele monetare

Corelaţiile majore din domeniul monetar trebuie să asigure simultan
creşterea în termeni reali a PIB, a masei monetare şi a creditului,
reducerea inflaţiei şi stabilizarea în termeni relativi a cursului valutar.
-Creşterea mai rapidă a masei monetare, comparativ cu rata anuală
a inflaţiei, confirmă creşterea în termeni reali a stocului de bani şi
continuarea procesului de remonetizare a economiei naţionale.
Această tendinţă are ca efect creşterea economisirii şi a creditului
intern, venind astfel în sprijinul procesului de redresare şi creştere,
economică.
-Creşterea mai rapidă a economiilor populaţiei decât a masei
monetare şi a creditului neguvernamental. Această corelaţie are
ca efect păstrarea încrederii în moneda naţională, arătând implicit că
forţarea creditului şi a masei monetare antrenează derapaje
inflaţioniste.
-Creşterea masei monetare în sens larg (M2), mai rapid decât a
celei în sens restrâns (Ml) şi decât a bazei monetare, întrucât
cvasi-banii (şi în special economiile populaţiei) au un caracter
neinflaţionist.
Pe termen scurt,corelatia dintre cresterea masei monetare(RM)si
ritmul de crestere a produsului intern brut(RPIB)trebuie completata
cu cel putin inca o variabila(modificarea ratei medii a dobanzii –
DELTA RD),astfel ca: (formule in breviar pag.44)

14 .Ramura economică în alcătuirea sistemului input - output

Agregarea ramurilor
Agregarea ramurilor este o problemă de bază pentru studierea
legăturilor dintre ramuri, strâns legată de clasificarea ramurilor
economiei naţionale, în general, şi a ramurilor industriei, în special.
Dacă nu este posibil să figureze în tabel un număr mare de ramuri,
se procedează la unirea a două sau mai multe ramuri, proces care se
numeşte agregare.
Agregarea stabileşte numărul de ramuri incluse în clasificare, folosind
criterii care să permită o caracterizare corectă a legăturilor tehnico-
economi ce dintre ramuri. Numărul ramurilor şi gradul de agregare
al acestora sunt determinate de necesităţile caracterizării şi analizei
economiei, cerinţe de a caracteriza cele mai importante legături şi
proporţii formate în activitatea economică.
Efectuarea agregării ramurilor de producţie trebuie făcută în funcţie
de particularităţile specifice ale fiecărei ramuri. Ramurile agregate
trebuie să fie omogene. Omogenitatea producţiei unei ramuri poate
fi determinată după criteriul identităţii produselor fabricate,
destinaţiei de consum a producţiei, după felul materiilor prime
folosite. Aceste criterii în funcţie de care se determină
omogenitatea ramurilor sunt şi criteriile care stau la baza agregării
lor. Deci la agregarea ramurilor se folosesc criteriile următoare:
• identitatea produselor fabricate;
• destinaţia comună a produselor finite;
• similitudinea materiilor prime consumate;
• similitudinea proceselor tehnologice folosite;
• asemănarea cantitativă a structurii preţului de cost al
producţiei.
Alegerea criteriului de agregare se face în funcţie de principiul de
clasificare adoptat la alcătuirea clasificării ramurilor de producţie;
Atunci când clasificarea ramurilor s-a făcut după destinaţia
produselor, şi agregarea trebuie să se bazeze pe acelaşi criteriu.
Agregarea este de două feluri: orizontală şi verticală.
Agregarea orizontală înseamnă agregarea produselor unor procese
de producţie paralele, care se află în unul şi acelaşi stadiu de
producţie. Ea se bazează pe ipoteza că produsele pentru fabricarea
cărora se consumă acelaşi fel de materie primă şi se află în acelaşi
stadiu de producţie au, de obicei, şi aceleaşi funcţii. La acest fel de
agregare îşi găseşte aplicarea criteriul destinaţiei produselor finite.
Ca exemplu pot fi date ramurile: producţia de mătase artificială;
producţia de mătase naturală; producţia de ţesături de lână;
producţia de ţesături de bumbac; producţia de ţesături de in. Toate
aceste ramuri au un caracter omogen, folosesc ca materie primă
firele, iar produsele finite (ţesăturile) au aceeaşi destinaţie. Ele pot fi
agregate într-o singură ramură a industriei: producţia de ţesături.
Agregarea verticală are drept scop reunirea unor stadii de
producţie succesive, independente, reprezentate în producţia
diferitelor ramuri ale industriei. Ca exemplu se dau ramurile:
producţia de bumbac; producţia de fire de bumbac; producţia de
ţesături de bumbac. Aceste trei ramuri se pot agrega într-o ramură,
şi anume industria bumbacului.
Folosirea agregării orizontale sau verticale a ramurilor este
determinată de scopul pe care îl urmăreşte analiza economică.
Elaborarea clasificării ramurilor are o mare influenţă asupra
indicatorilor calculaţi pe baza tabelului. Gradul de omogenitate al
ramurilor influenţează caracterul'coeficienţilor calculaţi, după cum
numărul ramurilor, măsura în care acest număr corespunde
gradului de dezvoltare a diviziunii muncii influenţează volumul şi
calitatea informaţiei care se furnizează pentru analiza economică,
pentru calculele de prognoză economică.

Ramura de activitate
O ramură de activitate regrupează unităţile cu activitate economică
la nivel local exercitând o activitate economică identică sau similară.
La nivelul cel mai detaliat de clasificare, o ramură de activitate
cuprinde ansamblul UAE locale ce aparţin aceleiaşi clase (patru cifre)
din clasificarea utilizată şi care exercită aceeaşi activitate, aşa cum
este definită în clasificare.
Ramurile de activitate regrupează atât UAE locale producătoare de
bunuri şi servicii de piaţă, cât şi bunuri şî servicii nonpiaţă. Prin
definiţie, o ramură de activitate constituie o regrupare de UAE locale
ce exercită acelaşi tip de activitate productivă, independent de faptul
că unităţile instituţionale de care ele aparţin generează sau nu o
producţie de piaţă sau de nonpiaţă. Ramurile de activitate pot fi
clasificate în trei categorii:
• Ramurile de activitate producătoare de bunuri şi servicii de
piaţă (ramuri cu activitate de piaţă) sau bunuri şi servicii pentru
utilizarea finală proprie;
• Ramurile de activitate ale administraţiilor publice
producătoare de bunuri şi servicii nonpiaţă (ramuri de activitate
cu producţie nonpiaţă ale administraţiilor publice);
• Ramurile de activitate ale instituţiilor fără scop lucrativ în
serviciul gospodăriilor populaţiei producătoare de bunuri şi servicii
nonpiaţă (ramurile de producţie nonpiaţă ale instituţiilor fără
scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populaţiei).
Unitatea cu producţie omogenă (UPO) se caracterizează printr-o
activitate unică, şi anume prin intrări de produse, un proces de
producţie şi ieşiri de produse.
Ramura omogenă constituie o regrupare de unităţi cu producţie
omogenă. Ansamblul de activităţi reţinute pentru o ramură
omogenă este descris prin referinţa la o clasificare de produse.
Ramura omogenă produce numai bunurile şi serviciile descrise în
clasificare. Ramurile omogene pot fi clasate în trei categorii:
• Ramuri omogene producătoare de bunuri şi servicii de piaţă
(ramuri de piaţă omogene) sau bunuri şi servicii pentru utilizarea finală
proprie;
• Ramuri omogene ale administraţiilor publice producătoare
de bunuri şi servicii nonpiaţa (ramuri omogene nonpiaţa ale
administraţiilor publice);
• Ramuri omogene ale instituţiilor fără scop lucrativ în
serviciul gospodăriilor populaţiei producătoare de bunuri şi servicii
nonpiaţa (ramuri omogene nonpiaţa ale instituţiilor fără scop lucrativ în
serviciul gospodăriilor populaţiei).

Clasificarea ramurilor de activitate

Definirea ramurilor depinde de o clasificare a activităţilor care este în
legătură directă cu cea a produselor, deoarece fiecare activitate este
caracterizată prin produsele pe care le realizează. în consecinţă,
activităţile şi produsele sunt două viziuni complementare pentru a defini
conturul efectiv af producţiei.
Clasificarea asigură identificarea tuturor activităţilor şi codificarea lor
înlr-un sistem unitar. Aceasta permite organizarea, raţionalizarea şi
informatizarea fluxurilor informaţionale economico-sociale, crearea
facilităţilor de prelucrare pentm integrarea în sistemele naţional şi
internaţional de prezentare şi analiză a informaţiilor.

în CAEN (Clasificarea Activitatilor Economiei Nationale) , activităţile

economico-sociale sunt grupate pe cinci trepte (secţiuni, subsecţiuni,
grupe şi clase), constituite după principiul omogenităţii, ca totalitate de
activităţi care au anumite caracteristici comune, şi anume:
• Natura bunurilor şi serviciilor prestate (componenţa lor fizică,
stadiul
de fabricaţie, necesităţile pe care le pot satisface);
• Modul de folosire a bunurilor şi serviciilor de către agenţii
economici
(consum intermediar, consum final, formarea capitalului etc);
• Materia primă şi procesele tehnologice utilizate, modul de
organizare
şi finanţare a producţiei.

15. Alcătuirea tabelului input - output

Consideraţii generale
Sistemul intrări - ieşiri cuprinde trei tipuri de tabele:
- tabelele resurselor şi utilizărilor;
- tabelul ce leagă tabelele resurselor şi utilizărilor de (sectoarelor
instituţionale;
- tabelul intrări - ieşiri (TII) simetric.
Tabelele resurselor şi utilizărilor sunt matrici pe ramuri de activitate şi
pe produse ce descriu, foarte detaliat, activităţile de producţie internă
şi operaţiile pe produs ale economiei naţionale. în aceste tabele sunt
prezentate:
a) structura costurilor de producţie şi venitul generat de către
activităţile
de producţie;
b) fluxurile de bunuri şi servicii produse în economia naţională;
c) fluxurile de bunuri şi servicii cu restul lumii.
- Tabelul resurselor cuprinde resursele de bunuri şi servicii pe produs
şi după provenienţă, făcând distincţia între producţia internă şi importuri.

Tabelul detaliază utilizările de bunuri şi servicii pe produs şi pe

fiecare categorie de produse. Diferitele categorii de utilizări distincte
sunt: consumul intermediar (pe ramuri de activitate), consumul
final, formarea brută de capital şi exporturile. Acest tabel mai
cuprinde şi detalierea valorii adăugate în componentele sale:
remunerarea salariaţilor, alte impozite fără subvenţii de
producţie, venitul mixt net, excedentul net de exploatare şi
consumul de capital fix.

Pentru fiecare ramură de activitate, se verifică următoarea egalitate:

Producţia = Consumul intermediar + Valoarea adăugată.

Pentru fiecare produs se verifică următoarea egalitate:

Producţia + Importurile = Consumul intermediar +
Exporturile + Cheltuiala pentru consuni final + Formarea
brută de capital

Tabelele resurselor şi utilizărilor constituie baza tuturor tabelelor pe

ramuri de activitate, mai ales a celor privind populaţia ocupată,
formarea brută de capital şi stocul de capital.
Tabelele resurselor şi utilizărilor cuprind ansamblul fluxurilor
înregistrate în următoarele trei conturi:
■ contul de bunuri şi servicii;
■ contul de producţie;
■ contul de exploatare.

Tabelul intrări - ieşiri simetric este o matrice produs x produs

sau ramură x ramură ce descrie detaliat activităţile de producţie
interne şi operaţiunile pe produs ale economiei naţionale.
Construirea tabelului intrări - ieşiri simetric constituie o asamblare
într-un singur tabel atât a celor privind resurselor cât şi a
utilizărilor. Există o diferenţă fundamentală între un tabel combinat
al resurselor şi utilizărilor şi un tabel intrări - ieşiri simetric. De fapt,
primul tabel leagă produsele de ramuri, pe când al doilea tabel este
de tipul produs x produs sau ramură x ramură. Tabelul intrări -
ieşiri simetric utilizează pe linie şi pe coloană fie un nomenclator
de produse, fie un nomenclator de ramuri de activitate.

Clasificările utilizate în tabelul intrări - ieşiri simetric sunt identice cu

cele utilizate în tabelele resurselor şi utilizărilor, întrucât nu este, de fapt,
decât o transformare.
Tabelul intrări ~ ieşiri simetric trebuie completat utilizând cel puţin alte
două tabele:
■ matrice detaliată cuprinzând utilizările importurilor. Formatul
acestui
tabel este identic cu cel al tabelului importurilor care însoţeşte
tabelele resurselor şi utilizărilor, mai puţin în cazul în care se recurge
la o clasificare de tipul produs x produs;
■ un tabel intrări - ieşiri simetric pentru producţia internă.

16. Continutul tabelelor input-output

Partea principală a tabelului evidenţiază fluxurile de bunuri

materiale şi servicii produse şi consumate în procesul de producţie
al diferitelor ramuri. Acest consum de produse este denumit
consum intermediar. El nu cuprinde consumul de fonduri fixe
(amortizarea).
Partea a doua a tabelului evidenţiază fluxurile de produse şi
servicii ieşite din producţie şi intrate în consumul final, iar partea a
treia evidenţiază partea de muncă vie şi fondurile fixe folosite
(amoitizarea), elemente care reprezintă aşa-numitele intrări
primare şi care se exprimă prin indicatorul valoarea adăugată
(veniturile primare plus amortizarea).

Pentru toate ramurile, ecuaţia va fi:

Xi=SUMA(xij+yi); i=1,2,...,n
Aceste ecuaţii de balanţă arată că producţia fiecărei ramuri este
egală cu consumul intermediar plus consumul final.

• Fiecare ramură, pentru a putea să-şi desfăşoare procesul de

producţie, trebuie să consume produse din alte ramuri ale
producţiei, precum şi forţă de munca şi fonduri fixe. Aceste
consumuri (intermediare şi primare) dau cheltuielile totale ale
ramurii, respectiv cheltuielile cu consumul intermediar şi cu
intrările primare. Matematic, pentru ramura 1 ecuaţia va fi:

Xi=x11+x21+……+xn1 + T1 + F1
x11+x21+……+xn1 = valoarea intrarilor de materiale
T1 = consum de forta de munca
F1 = consum de fonduri fixe (amortizarea)
T1 + F1 = valoarea adaugata

Ecuatia valorica a cheltuielilor:

X1 = SUMA(xij) + Tj + Fj
T j + F j = Vj

Tabelul se compune din patru cadrane

Primul cadran format din n rânduri şi n coloane evidenţiază
fluxurile de produse şi servicii dintre ramurile producătoare. Fiecare
rând (sau coloană) din acest cadran reprezintă o ramură
determinată, aranjată într-o ordine dată. Pe rânduri se evidenţiază
livrările ramurilor, iar pe coloane, consumurile acestora. La
intersecţia rândurilor şi coloanelor rezultă o mărime Xij care
reprezintă valoarea fluxurilor de produse i livrate de ramura i
ramurii j. Această mărime Xij se numeşte intrare sau consum
intermediar al ramurii j.
Al doilea cadran în formă rectangulară nxF (F reprezintă
elementele consumului final) evidenţiază elementele consumului final
pe ramuri. Elementele consumului final sunt: consumul populaţiei,
investiţiile şi exportul.
Rândurile consumului final arată valoarea produselor livrate de
fiecare ramură consumului final, iar coloanele arată elementele
consumului final (f)-La intersecţia rândului i şi a coloanei f rezultă
mărimea yjf, care exprimă livrarea producţiei ramurii i pentru
consumul final f.
Al treilea cadran evidenţiază pentru fiecare ramură pe
coloane valoarea adăugată, structurată pe elementele sale:
retribuţii şi alte venituri primare ale populaţiei, beneficiul, impozitul
pe circulaţie şi amortizarea.
La intersecţia coloanelor şi rândurilor rezultă mărimea vkj, care
exprimă elementele componente ale valorii adăugate în ramura j.
Pe rânduri, elementele cadranului I şi II dau proporţia totală a
ramurii date SUMA(xij) + yi = Xi din punctul de vedere al structurii
materiale.
Pe coloane, elementele cadranului I şi III dau producţia totală a
ramurii date, din punctul de vedere al structurii valorice:
SUMA(xij)+vj=Xj
Suma elementelor cadranelor I şi II este egală cu cadranelor I şi
III:
SUMA(xij) + yi = SUMA(xij) + vj , sau SUMA(xi) = SUMA(Xj)

De asemenea, suma elementelor cadranului II, care arată structura

consumului final, este egală cu valoarea adăugata (veniturile
primare + amortizarea).
După cum rezultă din schema balanţei, indicatorii principali care se
evidenţiază sunt: consumul intermediar, consumul final, valoarea
adăugată şi producţia totală sau brută.
Consumul intermediar cuprinde produsele şi serviciile materiale
folosite pentru producţia diferitelor ramuri. Producţia care se foloseşte
în acest scop se numeşte producţie intermediară (Pi).
Consumul final cuprinde bunurile şi serviciile care sunt folosite
pentru: investiţii (înlocuirea fondurilor fixe consumate şi creşterea
acestora), creşterea stocurilor de materiale, consumul populaţiei şi
export. Producţia care se foloseşte în acest scop este numită
producţie finală (Pf).
Valoarea adăugată cuprinde: veniturile finale ale populaţiei şi ale
statului; amortizarea, deci produsul net (valoarea adăugată
netă) şi amortizarea.
Aceşti indicatori se calculează pe ramuri şi pe întreaga economie.
Producţia totală (Pt) se calculează pe două căi:
Pt = Pi + Pf
Pt = Ci + VAB

17 .Utilizarea tabelului intrări - ieşiri în analiza macroeconomică

Unul dintre scopurile principale pentru care se alcătuieşte tabelul

este de a crea o bază pentru perfecţionarea metodelor de analiză
macroeconomică.
Cu ajutorul lui se culeg date statistice, potrivit modelului adoptat,
care permit lărgirea şi adâncirea analizelor referitoare la procesele
de producţie, repartiţie şi folosire a produsului final. Elaborarea
acestui instrument duce la descoperirea unor inexactităţi şi la
eliminarea lacunelor din statistica unei ţări, contribuind la
perfecţionarea indicatorilor statistici folosiţi şi a tehnicilor de calcul,
respectiv Ia perfecţionarea statisticii ca instrument al cunoaşterii.
Tabelul intrări - ieşiri a permis, pentru prima dată, introducerea în
activitatea economică a „analizei intrărilor şi ieşirilor", bazată pe
folosirea modelelor matematice şi a tehnicii electronice de calcul.
Volumul de date care-l furnizează, caracterul sistematic al acestei
informaţii fac ca tabelul să aibă o largă şi eficientă utilizare in
analiza economică şi în calculele de prognoză.
Datele tabelului au o mare importanţă pentru calculul unor
indicatori care permit studierea: structurii economice, a
proporţiilor de dezvoltare economică, interdependenţelor dintre
ramurile economiei; participării diferitelor ramuri la constituirea
volumului producţiei intrate în consumul final.

Indicatorii cuprinşi în tabel - producţia brută, valoarea adăugată,

produsul final -, calculaţi pe fiecare ramură cuprinsă în clasificarea
folosită, analizaţi, permit o caracterizare mai profundă, mai
completă a structurii economiei naţionale.
în acest scop, se calculează şi se analizează proporţia producţiei
brute, a produsului final exprimat în PIB şi a valorii adăugate din
fiecare ramură faţă de total.

Pbi / SUMA(Pbi) ; Vai / SUMA(Vai) ; Pfi / SUMA(Pfi) ; in care:

Pb : productia bruta dintr-o ramura
Va : valoarea adaugata dintr-o ramura
Pf : Produsul final dintr-o ramura
I – 1,2,…,n

Aceste mărimi, care exprimă contribuţia fiecărei ramuri la formarea

producţiei brute, produsului final (exprimat prin PIB) sau a valorii
adăugate, au o însemnătate deosebită pentru studierea structurii
economiei. Se pot calcula, de asemenea, indicatorii care exprimă
proporţia diferitelor elemente ale valorii adăugate sau ale produsului
final (consumul populaţiei, consumul public, investiţii, exporturi) din
fiecare ramură faţă de mărimea acestor elemente pe economia
naţională. Studierea acestor proporţii pentru o perioadă mai mare
permite să se cunoască modificările care au avut loc în structura
economiei ţării.
In vederea analizei structurii economice, ramurile din
clasificare, cum s-a arătat la punctul anterior, pot fi concentrate în
funcţie de anumite criterii.
Astfel, se pot grupa în: ramuri care asigură în principal materii prime
(industria extractivă şi agricultura), care constituie sectorul primar;
ramuri ce prelucrează produsele industriei extractive şi agricole, care
constituie sectorul secundar şi ramuri care prestează servicii,
sectorul terţiar.

18. Indicatorii capitalului fix

Capitalul fix constituie principala componentă a avuţiei
naţionale acumulate. Cuprinde bunuri materiale care se folosesc un
timp îndelungat, păstrându-şi, în acelaşi timp, forma fizică iniţială.
Conform practicii statistice şi contabile, sunt considerate bunuri
de capital fix numai acele bunuri materiale care au o durată de
întrebuinţare mai mare de un an şi o valoare de inventar mai
mare de un anumit plafon valoric.
Informaţiile privind bunurile care formează capitalul fix stau
la baza caracterizării unor aspecte esenţiale care privesc:
potenţialul tehnic al econo miei naţionale, ai ramurilor, în profil
teritorial; dotarea tehnica a muncii; eficienţa utilizării capitalului
fix etc.
Caracterizarea statistică a capitalului fix la nivel macroeconomic
presupune determinarea unor indicatori care evidenţiază: volumul,
structura, dinamica, starea fizică şi mişcarea capitalului fix.
Bunurile de capital fix pot fi exprimate în valoare iniţială completă,
valoare rămasă sau valoare de înlocuire.
Valoarea iniţială completă (VIC) (valoare de inventar sau de
înregistrare) - reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute cu
construirea sau achiziţionarea, transportul şi punerea în funcţiune
a capitalului fix. Valoarea iniţială completă serveşte Ia cunoaşterea
volumului valoric al capitalului fix de care dispune o unitate,
ramură sau economia naţională, indiferent de starea fizică a
acestuia. Pe baza ei se caracterizează dinamica şi structura
capitalului fix, se calculează amortizarea şi se analizează eficienţa
folosirii acestuia. Valoarea iniţială completă se modifică cu ocazia
recalculării acestora sau a executării unor lucrări suplimentare.
Valoarea rămasă (VR) - exprimă partea din valoarea iniţială care
nu a fost încă transferată asupra producţiei prin intermediul
amortizării. Se stabileşte ca diferenţă între valoarea iniţială şi
amortizarea calculată până în momentul calculului. Valoarea
rămasă stă la baza analizei concordanţei între valoarea scriptică a
capitalului fix şi starea tehnică a acestuia. Prin intermediul ei se
caracterizează starea fizică şi eficienţa folosirii capitalului fix, se
fundamentează durata posibilă de funcţionare şi obiectivele din
domeniul investiţiilor etc.
Valoarea de înlocuire (VI ) se stabileşte cu ocazia reevaluării
capitalului fix, acţiune efectuată periodic, pentru a pune de acord
valoarea la care figurează în evidenţă şi preţurile în vigoare în
momentul reevaluării.
Valorile la care pot fi exprimat bunurile de capital fix
evidenţiază volumul valoric al acestora la un moment dat, deci
sub formă de stoc. In analiza economică, capitalul fix se corelează
cu indicatorii care se referă la o perioadă de timp (indicatori de
flux) - PIB, venitul naţional etc. Ca urmare, este necesară
calcularea valorii medii anuale a bunurilor de capital fix.
Valoarea medie anuală de inventar a bunurilor de capital fix
(F cu bara deasupra) se calculează ca medie aritmetică a valorilor
lunare (VlC t)(formule in breviar pag.58)
în care: VIC 1 - valoarea de inventar a capitalului fix existent la
începutul anului;
VMI - valoarea medie anuală a intrărilor;
VME - valoarea medie anuală a ieşirilor
Valoarea medie anuală rămasă (FR) se calculează cu relaţia:
(formula din breviar cu FR cu bara deasupra)
în care:
VR1 şi VR2 - valoarea rămasă a bunurilor de capital fix la
începutul, respectiv sfârşitul anului;
VIC1 şi VIC2 - valoarea de inventar a bunurilor de capital fix
existente la începutul, respectiv sfârşitul anului.
Indicatorul uzurii (Iuz) exprimă proporţia dintre uzura bunurilor de
capital fix şi valoarea de inventar a acestora:
Iuz=(UZ/VIC)*100
In care:UZ- uzura capitalului fix (exprimată prin nivelul amortizării
acestuia)
Indicatorul stării de utilitate (Isut) reflectă proporţia bunurilor de
capital fix la valoarea rămasă în valoarea de inventar a acestora la un
moment dat:
Isut=(VR/VIC)*100 sau Isut=100-Iuz
Volumul valoric al capitalului fix pus în funcţiune este condiţionat de
totalul investiţiilor efectuate, exprimate statistic prin indicatorul
investiţii brute, de durata de execuţie, precum şi de structura
tehnico-materială a acestora.

19. Indicatorii stocurilor de materiale

Stocurile de materiale sunt formate din mijloacele materiale
circulante din unităţile economico-sociale, gospodăriile populaţiei,
dar şi sub forma rezervelor materiale de stat.
Volumul mijloacelor materiale circulante se determină pe baza
datelor privind stocurile de materiale existente în momentul pentru
care se face calculul.
Cuprinderea mijloacelor circulante în avuţia naţională necesită
evaluarea acestora în formă bănească. La evaluare -trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
- asigurarea concordanţei, din punct de vedere al evaluării
dintre venitul naţional creat şi cel utilizat, deoarece în
sursele de date contabile, stocurile sunt exprimate în diferite
preţuri, în funcţie de stadiul parcurs în cadrul procesului de
producţie. Nivelul stocurilor trebuie evaluat în preţurile în care
se evaluează producţia;
- asigurarea comparabilităţii preţurilor cu ajutorul indicilor de
preţuri.
In practica statistică precum şi în analiza macroeconomică,
stocurile de
materiale se clasifică după diferite criterii:
- după ramura economiei naţionale în care există, se
determina structura pe ramuri a stocurilor de materiale şi
gradul în care stocurile existente în fiecare ramură satisfac
cerinţele producţiei;
- după faza (stadiul) în care se află, stocurile de materiale se
clasifică în:
a) stocuri pentru producţie (materii prime, materiale,
combustibil,ambalaje, obiecte de inventar de mică valoare şi scurtă
durată, piese de schimb etc);
b) mijloace materiale în producţie (producţie neterminatâ,
semifabricate);
c) mijloace materiale în sfera circulaţiei (produse finite).