Creșterea economică

Creșterea economică reprezintă variația pozitivă a producerii de bunuri și de servicii într-

o economie pe o perioadă determinată, în general îndelungată. Indicatorul cel mai utilizat pentru a
măsura creșterea este produsul intern brut (PIB).

Se disting două tipuri de creștere economică: extinsă și intensivă În primul caz, procesul se
realizează prin sporirea factorilor de creștere extinsă. În al doilea - datorită factorilor de creștere
intensivă. Odată cu dezvoltarea și stăpânirea realizărilor moderne în domeniul științei și tehnologiei,
factorii de creștere intensivi devin predominanți. În viața reală, nu există tipuri extinse și intensive de
creștere economică în forma lor pură. Există interconectarea și interacțiunea dintre ele.
În teoria creșterii economice moderne, există, de regulă, patru tipuri: creștere uniformă, specifică
statelor sau a țărilor de frunte (observate în SUA, Europa); miracole de creștere(Japonia, Coreea de
Sud, Hong Kong), tragedia de creștere (unele țări din Africa Centrală) și lipsa creșterii
economice (de exemplu, Zimbabwe).
Creşterea PIB potenţial este un proces pe termen lung şi constă în creşterea producţiei potenţiale PIB
potenţial este acel volum al producţiei pentru care capacitatea de producţie este deplin utilizată.
Creşterea PIB potenţial este echivalentă cu creşterea capacităţii de producţie la nivel naţional este unQ
rezultat al investiţiilor efectuate.
Creşterea economică este determinată de factori cum sunt:
Direcţi

 Creşterea populaţiei active

 “Investiţiile” în capitalul uman
 Creşterea volumului capitalului utilizat
 Schimbările tehnologice

Idirecţi

 Instituţiile (instituţiile financiare, administraţiile private etc.)

 Guvernul

Creşterea economică pe termen lung are două surse importante:

 creşterea cantitativă a factorilor de producţie utilizaţi (a numărul de persoane, a cantităţii de

capital fix sau circulant utilizat); aceasta poartă şi denumirea de creştere economică extensivă;
 creşterea calitativă a factorilor, adică creşterea eficienţei utilizării factorilor de producţiei (a
productivităţii acestora); rezultatul este creşterea economică intensivă.

Aşadar, creşterea economică derivă din cantitatea şi calitatea factorului muncă existent într-o ţară.
Cantitatea factorului muncă poate determina o creştere economică sănătoasă numai în condiţiile în care
se înregistrează şi o creştere a stocului de capital. Altfel, creşterea cantităţii de muncă utilizată în
condiţiile în care stocul de capital rămâne constant determină utilizarea factorilor de producţie cu o
eficienţă din ce în ce mai mică ceea ce determină o scădere a producţiei pe locuitor (datorită
randamentelor descrescătoare).
Calitatea factorului uman de referă atât la calificare, grad de cultură, dar şi la starea de sănătate a
populaţiei, la longevitatea acesteia.
Creşterea cantităţii de capital utilizat determină creşterea cantităţii de bunuri şi servicii obţinute într-o
economie naţională, dar în aceeaşi manieră ca şi creşterea cantităţii de forţă de muncă. Progresul tehnic,
denumit în modelele economice consacrate (cel al lui Robert Solow şi cele care au urmat acestuia) factor
rezidual, este în prezent unul dintre cei mai importanţi factori ai creşterii economice, fiind o sursă
importantă a creşterii productivităţii factorilor de producţie şi, deci, a creşterii economice intensive.
Creşterea economică aduce beneficii agenţilor economici. Dintre acestea enumerăm:

 Creşterea standardului de viaţă . Sporirea volumului de bunuri şi servicii finale la nivelul unei
ţări este echivalentă, de regulă, cu modificarea în sens favorabil a consumului. Creşterea
economică pe termen lung aduce o sporire nu numai a cantităţii, ci şi a calităţii bunurilor şi
serviciilor consumate.
 Atenuarea sărăciei . Creşterea capacităţii de producţie generează mai multe locuri de muncă şi,
deci, surse de venit mai numeroase pentru menaje;
 Modificări în structura consumului . Creşterea economică a determinat în ultimele decenii ca
în statele cu economie de piaţă matură partea din venit destinată satisfacerii nevoilor inferioare
să scadă în favoarea celei destinate satisfacerii nevoilor superioare (cultură, recreere,
comunicare etc.).

Totuşi, creşterea economică, ca finalitate a eforturilor efectuate de instituţiile statului are costurile sale.

 Poluarea. Poluarea reprezintă unul din costurile majore ale creşterii economice din secolele al
XIX-lea şi al XX-lea.
 Alocarea resurselor pentru creştere (costul de oportunitate) Consumul de bunuri şi servicii trebuie
redus în prezent astfel încât consumul viitor să fie mai mare. Cu alte cuvinte, numai investiţiile
generează venituri viitoare, iar acestea pot creşte numai pe seama reducerii consumului.
 Costuri personale şi sociale

Teoria creşterii economice este una care vizează pe termenul lung. Punctul de pornire este reprezentat
de funcţia de producţie:
PIB = F(M, K)
Teoria clasică a creşterii economice a fost dezvoltată de Smith, Ricardo şi Malthus. Ea se bazează pe
legea randamentelor descrescătoare şi descrie evoluţia economiei în condiţiile în care pământul este o
resursă limitată, iar populaţia este în creştere. În aceste condiţii, Malthus a opinat că populaţia este
condamnată să trăiască la nivelul de subzistenţă. Legea randamentelor descrescătoare avea ca rezultat
faptul că, atunci când pământul este limitat, creşterea populaţiei determină reducerea salariilor, la nivelul
la care populaţia se va afla într-o situaţie staţionară (numărul va rămâne constant). Clasicii au omis
aportul progresului tehnic la creşterea economică.

Comerțul în România în perioada 1937-1939

Ramurile cele mai importante ale industriei erau industria petroliferă și cea a gazelor naturale.
Principalele resurse de petrol se găseau la poalele Carpaților lângă Ploiești, la intrarea dinspre
Pasul Predeal. Producția de păcură era controlată în mod rigid de către guvernul român, deși
anumite companii străine aveau interese mari față de aceasta. Producția totală de păcură era de
6,240,000 tone în anul 1939. Exporturile totale de produse petrolifere erau de 9,313,000,000 lei, un
leu având valoarea de $.006.
Sarea și tutunul erau monopoluri de stat. Tutunul ce provenea în cea mai mare parte din Câmpia
Dunării, era de proastă calitate, însă era sursa principală de venit a localnicilor. În comparație cu
tutunul balcanic, tutunul românesc avea o frunză slabă și era netratat.
Industria extracției și prelucrării cărbunelui era limitată la regiunea Anina din Banat, însă cărbunele
extras era de foarte bună calitate. La Anina se produceau 300,000 tone de cărbune anual.
Cărbunele extras de la Sacu, Doman și Ocna de Fier era livrat unor oțelării importante. Se spunea în
acea vreme că în regiunea Hunedoara, la sudul localității Devaar exista resurse nedescoperite.
România era una dintre cele mai bogate țări din sud-estul Europei în ceea ce privește
grânele. Muntenia și Basarabia produceau de două ori mai mult decât cantitatea produsă
în Transilvania. Producția totală era doar puțin mai scăzută decât cea a Germaniei și reprezenta o
cincime din cea a Canadei. Grâul era de calitate foarte bună și era recoltat în mare măsură
mecanizat, iar fermele românești erau bine dotate.
Exportul de grâu a scăzut în mod considerabil din 1914, deși în 1911 reprezenta 70% din valoarea
totală a exporturilor. De atunci locul a fost luat de exportul de gaze naturale. Principalii clienți pentru
exporturile de grâu erau țări ca Belgia, Olanda, Germania și Marea Britanie.
Economia de comandă-control
Stadiul de dezvoltare la care ajunsese economia României la sfârșitul anului 1989, după mai bine de
patru decenii de guvernare comunistă, este evidențiat prin trăsăturile de bază ale mecanismului de
funcționare a vieții economice și sociale din acea perioadă. Una dintre trăsături era dominația
proprietății socialiste, de stat și cooperatiste, monopolul acesteia în toate ramurile economiei
naționale, care și-a pus amprenta asupra funcționării întregului sistem economic românesc.
Astfel s-a impus conducerea unitară centralizată, cu ajutorul planului național unic al întregii activități
economice și sociale. Planificarea centralizată a dezvoltării întregii economii naționale, realizată pe
cinci ani și anual, era mijlocul principal de dirijare și corelare ex-ante a activității agenților
economici din toate ramurile producției naționale. La nivelul macroeconomiei s-au pus bazele
strategiei generale de dezvoltare economico-socială și tacticii de urmat, până la etajele inferioare ale
economiei. În aceste condiții, activitatea agenților economici și, în general, macroeconomia, se
desfășurau potrivit normelor și reglementărilor stabilite de sus în jos, în concordanță cu indicatorii
economico-financiari din planul național unic. Prin exercitarea capacității de decizie, în problemele
fundamentale ale activității economice la nivelul macroeconomiei, autonomia managerială a
agenților economici era limitată la elemente de mică importanță pentru strategia și tactica
întreprinderii. Piața era considerată o componentă pașnică a sistemului economic, rolul ei
reducându-se, în principal, la desfășurarea actelor de vânzare-cumpărare, legate de aprovizionarea
tehnico-materială a întreprinderilor și de trecere în consumul populației a bunurilor
economice necesare.
Prețul, dobânda, creditul, salariile, impozitele și taxele erau dirijate de la centru, prin planul național
unic, fără să reflecte prin nivelul și evoluția lor, raportul real dintre cerere și ofertăpe piața internă,
dar nici condițiile de pe piața internațională. Concurența nu mai avea rolul de a regla piața, de aceea
eficiența și rentabilitatea activității agenților economici nu reflectau realitățile interne și internaționale.
Resursele economice erau alocate centralizat, prin planul național, iar agenții economici nu mai
dispuneau de autonomia și libertatea necesare folosirii propriilor mijloace economico-financiare.

Dezvoltarea economico-socială
Stadiul de dezvoltare economico-socială a României poate fi caracterizat prin urmărirea indicatorilor
macroeconomici care exprimă potențialul și nivelul economiei, structura acesteia, eficiența
folosirii factorilor de producție și gradul de competivitate internațională, nivelul de trai al populației. În
perioada 1950-1989, creșterea economică a avut un caracter extensiv, mai ales după 1970, când s-
a accentuat preponderența acțiunii factorilor cantitativi în susținerea indicatorilor macroeconomiei.
Deceniul 1970-1980 a marcat cea mai puternică extindere a câmpului de producție în întreaga
economie, în afară de industrie, unde extensivitatea dezvoltării a fost deosebit de
puternică. Produsul social a înregistrat o creștere rapidă față de venitul național, fapt ce a dus la
scăderea ponderii venitului național în cadrul produsului social. Fiecare unitate de venit se obține în
acest caz cu cheltuieli materiale din ce în ce mai mari.
În deceniul 1970-1980 a fost înregistrată o rată de acumulare ridicată, în medie anuală de 35,7%,
cea mai mare parte a investițiilor fiind orientate către industrie. Referitor la contribuția ramurilor la
crearea venitului național, tendința dominantă care s-a manifestat în această perioadă a fost legată
de schimbarea caracterului structurii de ramură, din agrar industrială în industria agrară.
În 1989, industria și construcțiile deveniseră sectoarele preponderente ale structurii de ramură ale
producției naționale. Această tendință a fost rezultatul creșterii semnificative a venitului național
creat în industrie, și a a unei creșteri mai reduse a venitului național creat în agricultură. Populația
ocupată a înregistrat creșteri în industrie și construcții și scăderi în agricultură. Ponderea industriei în
volumul fondurilor fixe ale economiei naționale a crescut, iar ponderea agriculturii a scăzut. Din
volumul total al investițiilor din perioada 1950-1989, industria a primit cea mai mare parte, în timp
ce agricultura a primit o parte redusă.
Caracterizarea în ansamblu a stadiului dezvoltării economico-sociale se obține prin combinarea
indicatorilor de nivel, raportați la populație, cu indicatorii eficienței. Față de media europeană a PIB
pe locuitor în 1988, de 9725 de dolari americani și de cea mondială, de 3853 de dolari, România cu
2624 de dolari avea un nivel de aproape 3,7 ori mai scăzut decât cel european și se afla sub nivelul
mediu mondial. În ceea ce privește indicatorul PNB (produs național brut) pe persoană activă
(productivitatea muncii sociale), față de o medie europeană de 17,217 dolari și de o medie a țărilor
dezvoltate de 32,793 dolari, la nivelul anului 1988, România se prezenta la un nivel mai scăzut de
3,74 ori și respectiv de 7,13 ori. Sub aspectul randamentului la cereale, România se situa, la sfârșitul
anului 1989, pe unul din ultimele locuri în Europa. Nivelul înregistrat de țara noastră la consumul de
îngrășăminte chimice la hectar și la numărul de tractoare ce reveneau la o mie de hectare era de
peste două ori și respectiv șase ori mai scăzut, la acești doi indicatori, față de media țărilor europene
dezvoltate. De asemenea, producția medie pe vacă furajată a fost în România în anul 1988, de 1955
kilograme, față de media europeană de 3161 kg și media țărilor dezvoltate de 4120 kilograme. Locul
României în ierarhia mondială se poate reflecta și cu ajutorul indicatorului volumului exporturilor pe
locuitor. Acesta era în 1988 de 453 de dolari americani pe cap de locuitor, față de media europeană
de 1885 de dolari și de o medie a țărilor europene dezvoltate de 3635 dolari. În 1989, s-a înregistrat
un excedent al contului curent al balanței de plăți de 2,8 miliarde dolari, folosit pentru lichidarea
datoriei externe și creșterea rezervelor internaționale ale României.

La data de 21 decembrie 1989, România avea un produs intern brut de 800 miliarde de lei, adică de
aproximativ 53,6 miliarde de dolari, și un curs mediu de schimb de 14,92 lei pentru un dolar.
Exporturile României totalizau, în anul 1989, 5,9 miliarde de dolari. Datoria externă a țării, în valoare
de 11-12 miliarde dolari, era achitată integral, din februarie 1989. În jur de 58% din venitul național
era realizat de industrie și 15% de agricultură. Populația salariată reprezenta peste 73% din cea
ocupată. Salariul minim era de aproximativ 2.000 de lei, adică 135 de dolari. România avea peste
opt milioane de salariați și 3,6 milioane de pensionar. Peisajul bancar cuprindea cinci instituții
- Banca Națională a României, Banca Română de Comerț Exterior, Banca pentru Agricultură și
Industrie Alimentară, Banca de Investiții și Casa de Economii și Consemnațiuni.

Principalele industrii ale României sunt cea textilă și de încălțăminte, industria metalurgică, de
mașini ușoare și de asamblare de mașini, minieră, de prelucrare a lemnului, a materialelor de
construcții, chimică, alimentară și cea de rafinare a petrolului. O importanță mai scăzută reprezintă
industriile farmaceutică, a mașinilor grele și a aparatelor electrocasnice. În prezent, industria
constructoare de mașini (vedeți Dacia Logan) este foarte largă și este orientată înspre piață.
Industria românească de IT cunoaște o creștere anuală constantă.
Puterea economică a României este concentrată în primul rând pe producerea de bunuri de către
întreprinderile mici și mijlocii în industrii precum cea a mașinilor de precizie, vehiculelor cu motor,
industria chimică, farmaceutică, a aparatelor electrocasnice și a îmbrăcămintei.
În 2006 România a reușit să egaleze (la paritatea dolarului) PIB pe locuitor realizat în 1988. Față de
media europeană a produsului intern brut pe locuitor în 2007, de 26.208 de dolari americani și de
cea mondială, de 8191 de dolari, România avea un nivel de 7523 de dolari, aproape de 3,5 ori mai
scăzut decât cel european și se afla sub nivelul mediu mondial[

Relaţia dintre creşterea economică şi dezvoltare reducerea sărăciei este fracturată în România de o
economie reală cu:

– Performanţe sub aspiraţiile cetăţenilor privind nivelul de trai

– Indisciplină financiară accentuată a firmelor

– Manifestări frecvente de evaziune fiscală şi corupţie, fenomene care se regăsesc atât la firme, cât şi în
execuţia bugetului general consolidat

• Disparităţi accentuate ale veniturilor şi economisirii populaţiei, concretizate într-o puternică polarizare
socială

• Evoluţiile nefavorabile de mai sus s-au produs în condiţiile acţiunii slabe a statului – s-a promovat, în
mod eronat, ideea generală a unui stat minimal în România – necesitatea obiectivă, în economia de
piaţă, a reducerii substanţiale a rolului statului ca acţionar şi gestionar al societăţilor comerciale cu
capital public; – dar, totodată, statul trebuie şi să se manifeste prin instituţii puternice, care să elaboreze
strategii economico-sociale şi politici sectoriale eficiente şi – să emită reguli şi norme adecvate,
asigurând aplicarea lor fermă, pentru a susţine dezvoltarea economico-socială echilibrată a ţării şi să
asigure încrederea cetăţenilor în economia de piaţă şi democraţie

Situaţia economico-socială existentă este caracterizată prin tensiuni sociale care periclitează echilibrele
macroeconomice

– La rândul lor, macroechilibrele depind de calitatea şi etica mixului de politici aplicate, precum şi
echitatea ajustărilor operate atunci când situaţia economiei o impune

– Politicile economice nesustenabile, combinate cu ajustări economice inechitabile creează tensiuni

sociale şi premisele unor noi dezechilibre economice

Potrivit lui T. Piketty:

• Capitalismul produce în mod mecanic inegalităţi nejustificate care pun în discuţie valorile meritocratice
pe care se bazează societatea democratic

• În societăţile democratice există două mari grupări de cetăţeni: o Pentru unii inegalităţile sunt tot mai
mari, iar lumea tot mai nedreaptă o Pentru alţii, mai puţini, nu trebuie făcut nimic pentru a perturba
acest fericit echilibru actual “dialog al surzilor”

• Pentru soluţionarea problemelor economico-sociale necesitatea unui demers de cercetare sistematică,

metodică şi ştiinţifică

o Dezbaterile democratice să fie bine documentate şi să se bazeze pe aspecte concrete, reale

• Fără o transparenţă reală contabilă şi financiară, fără schimb de informaţii nu poate exista democraţie
economică

• Este dificil să se organizeze viaţa comună într-o lume unde fiecare pretinde să-şi stabilească singur rata
de impozitare

o Informaţia trebuie să hrănească instituţiile fiscale şi democratice; ea nu este un scop în sine

• Consider că aceste aserţiuni ale lui T. Piketty sunt deosebit de actuale raportat la situaţia economico-
socială a României şi examinarea lor atentă poate contribui la formularea de soluţii concrete, viabile
pentru corectarea disfuncţionalităţilor din economie şi societate