Economia românească în perioada 1950-1989

Economia de comandă-control

Stadiul de dezvoltare la care ajunsese economia României la sfârșitul anului 1989, după mai bine de
patru decenii de guvernare comunistă, este evidențiată prin trăsăturile de bază ale mecanismului de
funcționare a vieții economice și sociale din acea perioadă. Una dintre trăsături era dominația
proprietății socialiste, de stat și cooperatiste, monopolul acesteia în toate ramurile economiei naționale,
care și-a pus amprenta asupra funcționării întregului sistem economic românesc.

Astfel s-a impus conducerea unitară centralizată, cu ajutorul planului național unic al întregii activități
economice și sociale. Planificarea centralizată a dezvoltării întregii economii naționale, realizată pe cinci
ani și anual, era mijlocul principal de dirijare și corelare ex-ante a activității agenților economici din toate
ramurile producției naționale. La nivelul macroeconomiei s-au pus bazele strategiei generale de
dezvoltare economico-socială și tacticii de urmat, până la etajele inferioare ale economiei. În aceste
condiții, activitatea agenților economici și, în general, macroeconomia, se desfășurau potrivit normelor
și reglementărilor stabilite de sus în jos, în concordanță cu indicatorii economico-financiari din planul
național unic aprobate de conducerea țări. Prin exercitarea capacității de decizie, în problemele
fundamentale ale activității economice la nivelul macroeconomiei, autonomia managerială a agenților
economici era limitată la elemente de mică importanță pentru strategia și tactica întreprinderii. Piața
era considerată o componentă pașnică a sistemului economic, rolul ei reducându-se, în principal, la
desfășurarea actelor de vânzare-cumpărare, legate de aprovizionarea tehnico-materială a
întreprinderilor și de trecere în consumul populației a bunurilor economice necesare.

Prețul, dobânda, creditul, salariile, impozitele și taxele erau dirijate de la centru, prin planul național
unic, fără să reflecte prin nivelul și evoluția lor, raportul real dintre cerere și ofertă pe piața internă, dar
nici condițiile de pe piața internațională. Concurența nu mai avea rolul de a regla piața, de aceea
eficiența și rentabilitatea activității agenților economici nu reflectau realitățile interne și internaționale.
Resursele economice erau alocate centralizat, prin planul național, iar agenții economici nu mai
dispuneau de autonomia și libertatea necesare folosirii propriilor mijloace economico-financiare.

Procesele de modernizare și retehnologizare a capacităților de producție erau dirijate centralizat prin

planuri și programe speciale, adoptate pe ramuri și subramuri, sau chiar pe ansamblul economiei
naționale. Relațiile economice externe ale României erau organizate și se desfășurau pe planul național
unic, iar acțiunea agenților economici în acest domeniu era în mare măsură supusă conducerii
centralizate a economiei naționale. Echilibrarea balanței comerciale se realiza prin creșterea forțată a
exporturilor și reducerea drastică a importurilor, având consecințe grave asupra satisfacerii cererilor de
pe piața internă și dezvoltării economiei pe termen mijlociu și lung. Eficientizarea comerțului exterior
era concepută și urmărită la nivel macroeconomic, iar agenților economici nu li se permitea să adopte
cele mai bune măsuri și să folosească cele mai adecvate mijloace economico-financiare. Nu exista
interesul necesar găsirii unor modalități mai eficiente de conducere a afacerilor internaționale.
Veniturile salariaților și ale țăranilor nu reprezentau eficiența reală a activității depuse de fiecare
lucrător, ci de o eficiență globală. Producătorii direcți ai bunurilor economice erau tot mai mult
îndepărtați de rezultatele muncii lor. Din cauza fenomenului de înstrăinare economică, oamenii au
început să manifeste un comportament individual și colectiv bazat pe nepăsare și lipsă de răspundere,
cu consecințe directe asupra motivației muncii. Au existat și o serie de încercări eșuate de perfecționare
a mecanismului economic, cu scopul de a crește nivelul rentabilității și competitivității.

Dezvoltarea economico-socială

Stadiul de dezvoltare economico-socială a României poate fi caracterizat prin urmărirea indicatorilor

macroeconomici care exprimă potențialul și nivelul economiei, structura acesteia, eficiența folosirii
factorilor de producție și gradul de competivitate internațională, nivelul de trai al populației. În perioada
1950-1989, creșterea economică a avut un caracter extensiv, mai ales după 1970, când s-a accentuat
preponderența acțiunii factorilor cantitativi în susținerea indicatorilor macroeconomiei. Deceniul 1970-
1980 a marcat cea mai puternică extindere a câmpului de producție în întreaga economie, în afară de
industrie, unde extensivitatea dezvoltării a fost deosebit de puternică. Produsul social a înregistrat o
creștere rapidă față de venitul național, fapt ce a dus la scăderea ponderii venitului național în cadrul
produsului social. Fiecare unitate de venit se obține în acest caz cu cheltuieli materiale din ce în ce mai
mari.

În deceniul 1970-1980 a fost înregistrată o rată de acumulare ridicată, în medie anuală de 35,7%, cea
mai mare parte a investițiilor fiind orientate către industrie. Referitor la contribuția ramurilor la crearea
venitului național, tendința dominantă care s-a manifestat în această perioadă a fost legată de
schimbarea caracterului structurii de ramură, din agrar industrială în industria agrară.

În 1989, industria și construcțiile deveniseră sectoarele preponderente ale structurii de ramură ale
producției naționale. Această tendință a fost rezultatul creșterii semnificative a venitului național creat
în industrie, și a a unei creșteri mai reduse a venitului național creat în agricultură. Populația ocupată a
înregistrat creșteri în industrie și construcții și scăderi în agricultură. Ponderea industriei în volumul
fondurilor fixe ale economiei naționale a crescut, iar ponderea agriculturii a scăzut. Din volumul total al
investițiilor din perioada 1950-1989, industria a primit cea mai mare parte, în timp ce agricultura a
primit o parte redusă.

Caracterizarea în ansamblu a stadiului dezvoltării economico-sociale se obține prin combinarea

indicatorilor de nivel, raportați la populație, cu indicatorii eficienței. Față de media europeană a PIB pe
locuitor în 1988, de 9725 de dolari americani și de cea mondială, de 3853 de dolari, România cu 2624 de
dolari avea un nivel de aproape 3,7 ori mai scăzut decât cel european și se afla sub nivelul mediu
mondial. În ceea ce privește indicatorul PNB (produs național brut) pe persoană activă (productivitatea
muncii sociale), față de o medie europeană de 17,217 dolari și de o medie a țărilor dezvoltate de 32,793
dolari, la nivelul anului 1988, România se prezenta la un nivel mai scăzut de 3,74 ori și respectiv de 7,13
ori. Sub aspectul randamentului la cereale, România se situa, la sfârșitul anului 1989, pe unul din
ultimele locuri în Europa. Nivelul înregistrat de țara noastră la consumul de îngrășăminte chimice la
hectar și la numărul de tractoare ce reveneau la o mie de hectare era de peste două ori și respectiv șase
ori mai scăzut, la acești doi indicatori, față de media țărilor europene dezvoltate. De asemenea,
producția medie pe vacă furajată a fost în România în anul 1988, de 1955 kilograme, față de media
europeană de 3161 kg și media țărilor dezvoltate de 4120 kilograme. Locul României în ierarhia
mondială se reflecta la acel moment și cu ajutorul indicatorului volumului de exporturi pe locuitor.
Acesta era în anul 1988 de 453 de dolari americani pe locuitor, față de media europeană de 1885 de
dolari și de o medie a țărilor europene dezvoltate de 3635 dolari. În 1989, s-a înregistrat un excedent al
contului curent al balanței de plăți de 2,8 miliarde dolari, folosit pentru lichidarea datoriei externe și
creșterea rezervelor internaționale ale României.

Situația în decembrie 1989

La data de 21 decembrie 1989, România avea un produs intern brut de 800 miliarde de lei, adică de
aproximativ 53,6 miliarde de dolari, și un curs mediu de schimb de 14,92 lei pentru un dolar[11].
Exporturile României totalizau, în anul 1989, 5,9 miliarde de dolari[12]. Datoria externă a țării, în valoare
de 11-12 miliarde dolari[12], era achitată integral, din februarie 1989[11]. În jur de 58% din venitul
național era realizat de industrie și 15% de agricultură[11]. Populația angajată reprezenta peste 73% din
cea ocupată[11]. Salariul minim era de aproximativ 2.000 de lei, adică 135 de dolari[11]. România avea
peste opt milioane de salariați și 3,6 milioane de pensionari[11]. Peisajul bancar cuprindea cinci instituții
- Banca Națională a României, Banca Română de Comerț Exterior, Banca pentru Agricultură și Industrie
Alimentară, Banca de Investiții și Casa de Economii și Consemnațiuni[11].