Sunteți pe pagina 1din 27

Macroeconomie

ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIE

1. Funcţiile economice ale statului

2. Politica economică

3. Tipologia politicilor economice

4. Politica bugetară

5. Impozitele

6. Politica fiscală. Curba Laffer

7. Politica monetară

Termeni cheie şi concepte de bază


- stat
- funcţiile statului
- politica economică
- cheltuieli bugetare
- venituri bugetare
- venituri bugetare fiscale
- venituri bugetare nefiscale
- inpozite directe
- impozite indirecte
- curba Laffer
Rolul statului în economie

ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIE

1. Funcţiile economice ale statului

Statul este o prezenţă incontestabilă în economiile moderne


contemporane, el este cel care:
- crează sistemul de legi menit să îmbunătăţească cadrul în care
fiecare firmă şi fiecare individ îşi desfăşoară activitatea
economică;
- statul este producător de bunuri materiale şi servicii prin unităţile
ce reprezintă obiect al proprietăţii publice;
- statul este regulator şi susţinător al sectorului privat;
- are un rol susţinut pe piaţa monetară;
- elaborează programele de securitate socială;
- statul este consumator prin funcţiile sale de redistribuire a
bogăţiei;
- el susţine interesele firmelor naţionale în relaţiile internaţionale.
În afară de faptul că statul determină cadrul juridic general, elaborând
legile şi constituindu-se garant al contractelor şi drepturilor de proprietate,
statul îndeplineşte următoarele funcţii economice:
1) intervenţia asupra alocării resurselor pentru ameliorarea
eficacităţii economice;
2) fundamentarea unor programe pentru ameliorarea repartiţiei
veniturilor;
3) stabilizarea economiei prin intermediul politicii economice.

1. Ameliorarea eficienţei alocării resurselor


Intervenţia statului în domeniul alocării resurselor vizează
“slăbiciunile pieţei” consecinţele concurenţei imperfecte şi în special ale
concurenţei de monopol, externalităţile negative, de exemplu, poluarea sub
toate formele ei, producerea bunurilor publice, ca de exemplu: apărarea
naţională sau reţeaua de şosele şi autostrăzi.
În ceea ce priveşte mediul concurenţial, în toate ramurile de activitate
întreprinderile mari caută să obţină supremaţia pe piaţă, de multe ori
deteriorând mecanismul concurenţei, reducând eficienţa utilizării resurselor şi
afectând satisfacţia consumatorilor. În condiţii de monopol situaţia este mult
mai gravă. De aceea, guvernele pot interveni prin regularizarea preţurilor şi
profiturilor monopolurilor sau chiar prin adoptarea unor legi antitrust.
Macroeconomie

Externalităţile reprezintă efectele sub forma unor costuri (externalităţi


negative) sau beneficii (externalităţi pozitive) impuse de agenţii economici
unor alţi subiecţi în afara pieţei, fără contraprestaţie. Exemple de externalităţi
negative: poluarea atmosferei de gazele de eşapament ale autovehiculelor, din
coşurile fabricilor, poluarea fonică din jurul aeroporturilor, poluarea apelor
prin revărsarea în râuri a diverselor reziduuri etc.
Exemple de externalităţi pozitive: rezultatele activităţii de cercetare
ale unor companii concretizate în descoperiri, care revoluţionează producţia
unor bunuri, pot fi utilizate ulterior de alte firme, care vor beneficia astfel de
avantaje pentru care nu au plătit nimic.
Statul este preocupat mai ales de externalităţile negative, împotriva
cărora se adoptă măsuri de control şi limitare.
Bunurile publice sunt bunuri materiale sau servicii pentru care costul
extinderii folosirii lor de către o persoană adiţională este zero, excluderea
cuiva de la avantajele folosirii lor fiind imposibilă. Exemplul cel mai potrivit
este apărarea naţională – “un stat când îşi apără libertăţile şi modul de viaţă o
face pentru toţi cetăţenii săi, indiferent dacă aceştia doresc protecţie sau nu”
(Paul Samuelson).
Bunurile publice sunt de fapt externalităţi pozitive pentru care
beneficiarii nu plătesc o contraprestaţie, ele neputând fi vândute sau
cumpărate pe piaţă. Alte exemple de bunuri publice: serviciile meteorologice
şi hidrologice naţionale, cercetarea ştiinţifică fundamentală, măsurile pentru
protejarea sănătăţii publice etc.
Deoarece asigurarea acestor bunuri de către iniţiativa privată, pe baza
mecanismelor pieţei este insuficientă, statul are datoria de a interveni pentru a
o încuraja sau chiar prelua producerea bunurilor publice.

2. Ameliorarea repartiţiei veniturilor


Problema fundamentală a oricărei economii o constituie găsirea
răspunsurilor adecvate la întrebările: ce, cât, cum şi pentru cine să se producă.
Piaţa prin raportul cerere ofertă reuşeşte să găsească o rezolvare adecvată
pentru primele trei întrebări: ce, cât şi cum. În ceea ce priveşte pentru cine?
“mâna invizibilă” a pieţei nu numai că nu garantează o repartiţie echitabilă a
venitului obţinut în cadrul economiei, dar poate provoca discrepanţe
inacceptabile din punct de vedere politic sau etic în nivelul veniturilor şi
consumului diferitelor categorii de oameni.
Statul poate rezolva această problemă (în sensul reducerii
inegalităţilor existente în distribuirea veniturilor) prin sistemul de impozite
progresive asupra veniturilor – taxând cu un procent mai mare veniturile mai
mari, şi cu un procent mai mic sau chiar zero, veniturile mici sau foarte mici.
De asemenea, statul mai poate folosi ca instrument al redistribuirii veniturilor
Rolul statului în economie

sistemul de plăţi de transfer, numit şi “impozit negativ” pentru categoriile


cele mai defavorizate de cetăţeni, care poate cuprinde diverse ajutoare pentru
persoane handicapate, pentru familiile sărace cu mulţi copii sau ajutorul
social pentru şomeri.
Din sistemul plăţilor de transfer mai fac parte şi subvenţiile de
consum pentru categorii de oameni cu venit scăzut, subvenţiile pentru
îngrijirea medicală a acestora sau chiar pentru chirii la locuinţe, pentru
încălzirea locuinţelor pe timp de iarnă.
Toate aceste măsuri vizează în ultimă instanţă reducerea sărăciei,
inclusiv în ţările dezvoltate din punct de vedere economic.

3. Asigurarea creşterii economice şi a stabilităţii


Criza economică din 1929-1933 a demonstrat că autoreglarea
economiei nu mai este posibilă. Funcţionarea economiei de piaţă pe baza
mecanismelor “mâinii invizibile”, nu a mai fost posibilă. Soluţia găsită în
acea perioadă în unele state dezvoltate pentru depăşirea consecinţelor crizei
economice a fost intervenţia masivă a statului.
Inspirat din realităţile economiilor occidentale în acea perioadă, John
Maynard Keynes, prin lucrarea “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor”, apărută în anul 1936, fundamentează teoretic
necesitatea intervenţiei statului în economie pentru depăşirea fazei de
recesiune a ciclului economic.
Orientată în esenţă pe stimularea cererii globale deoarece faza
descendentă a ciclului economic era generată îndeosebi de supraproducţie,
politica economică de inspiraţie Keynesistă folosea ca principale componente
politicile fiscale şi monetare.
Prin creşterea sau diminuarea ratei impunerii şi cheltuielilor publice, a
masei monetare, ratei dobânzii, guvernele urmăreau diminuarea amplitudinii
oscilaţiilor ciclului economic, pentru menţinerea unei creşteri economice
temperate, cu un grad ridicat de ocupare a forţei de muncă şi cu o stabilitate
relativă a preţurilor.
Pe baza acestor politici monetare şi fiscale expansioniste, economiile
statelor occidentale dezvoltate au cunoscut în sfertul de secol de după al
doilea război mondial o evoluţie fără precedent: creşterea economică
menţinută, cu utilizare deplină a forţei de muncă, cu o inflaţie care nu depăşea
limitele normale.
În anii ’70, economiile occidentale, pe fundalul crizei petroliere şi de
materii prime, se confruntă cu rate înalte ale şomajului şi inflaţiei. Recesiunea
din anii ‘74-75, cea mai profundă din perioada postbelică, stagflaţia şi
slumpflaţia, şomajul, reducerea creşterii şi a productivităţii provoacă
pierderea încrederii în capacitatea politicilor monetare şi fiscale de a asigura
Macroeconomie

stabilitatea economiei. Mai mult, creşte neîncrederea în eficacitatea


intervenţiei guvernamentale în economie, acuzată de lipsă de flexibilitate,
generatoare de risipă şi de dezechilibre greu de resorbit.
Anii ’80 reprezintă perioada revoluţiei neoconservatoare, a afirmării
reprezentanţilor teoriei ofertei care revigorează paradigma neoclasică,
liberală, militând pentru manifestarea liberei iniţiative întemeiate pe
proprietatea privată şi limitarea prezenţei statului în economie.
Dereglementarea s-a conretizat la început în Anglia guvernată de
Partidul Conservator al doamnei Margaret Thatcher şi în S.U.A. sub
administraţia Reagan şi a însemnat o reprivatizare, o reducere a fiscalităţii, o
reintroducere a disciplinei bugetare ce a determinat creşterea economică pe
termen lung, caracterizate prin stabilitate şi echilibru.
Dar limitarea intervenţiei statului în economie nu înseamnă
înlăturarea sa totală. În condiţiile creşterii concurenţei pe piaţa mondială, a
globalizării proceselor economice, în unele ţări statul se implică în formarea
şi protejarea noilor instituţii.
Economia modernă este o economie mixtă în care găsim piaţa care
determină producţia şi preţurile dar şi guvernul care dirijează economia totală
prin programe de impozitare, de cheltuieli şi prin reglare monetară. Economia
modernă este deci “un întreg format din două elemente: piaţa şi guvernul,
ambele necesare pentru o funcţionare sănătoasă a economiei.”

2. Politica economică

Politica economică constă în manipularea deliberată de către stat a


unor mijloace, sau instrumente pentru a atinge anumite scopuri şi obiective.
Politica economică se deosebeşte de planificarea imperativă şi de economia
publică.
Politica economică nu se substituie deciziilor private aşa cum tinde
s-o facă planificarea, ci caută să se orienteze exact, oferindu-le un sistem de
informare, de stimulare, evitând constrângerea.
În acelaşi timp politica economică nu se poate confunda cu economia
publică, al cărui domeniu cuprinde activităţile întreprinse de către stat pe
propria sa răspundere. Totuşi deciziile luate de către stat în sectorul public
influenţează ansamblul activităţilor economice.
Principalele componente ale politicii economice sunt:
- statul;
- obiectivele;
- instrumentele folosite pentru atingerea obiectivelor.
Rolul statului în economie

Statul, cel care pune în aplicare politica economică este format dintr-
un ansamblu de instituţii care cuprinde puterea legislativă şi executivă la
nivel naţional cât şi autorităţile locale. Lor li se adaugă şi unele organizaţii
economice supranaţionale care pot promova o politică economică automată.
Un exemplu în acest sens îl constituie Uniunea Europeană.
Politica economică adoptată şi promovată pe plan central diferă de cea
a organelor departamentale şi locale, atât din perspectiva avută în vedere cât
şi prin instrumentele folosite. Astfel, de exemplu, autoritatea centrală,
guvernul, poate influenţa situaţia conjuncturală modificând nivelul şi
structura cheltuielilor publice, asupra cărora departamentul sau autoritatea
locală nu poate acţiona. De asemenea, politica economică a puterii centrale
poate fi înfăptuită prin instrumente de care nu dispun administraţiile
departamentale şi locale cum ar fi decretarea îngheţării preţurilor în scopul
frânării inflaţiei.
Obiectivele politicii economice reprezintă scopuri sau năzuinţe
politice exprimate în termeni economici, cum ar fi progresul economic,
social, securitatea naţională, bunăstarea populaţiei sau justiţia socială. Ele se
concretizează în niveluri dorite ale unor mărimi macroeconomice, cum ar fi:
- Rata de creştere a venitului naţional;
- Gradul de ocupare a forţei de muncă;
- Rata inflaţiei.
Ele se prezintă sub formă numerică dar pot îmbrăca şi aspecte
calitative. Obiectivele majore ale politicii economice sunt:
1) Asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei în general,
apreciate prin rata de creştere a produsului intern brut;
2) Controlul şomajului sau realizarea unei pieţe a forţei de muncă
echilibrate, apreciate prin rata şomajului;
3) Controlul inflaţiei sau asigurarea unui nivel al preţurilor stabil,
apreciat prin indicele de creştere a preţurilor de consum;
4) Realizarea echilibrului extern, adică a unei balanţe de plăţi
echilibrate apreciate prin cota deficitului balanţei de plăţi faţă de
produsul intern brut;
5) Distribuirea echitabilă a veniturilor;
6) Asigurarea protejării mediului înconjurător prin evitarea poluării
solului, apelor şi aerului (care poate ţine de asigurarea unei
creşteri echilibrate a economiei în general).
Primele patru obiective formează ceea ce în literatura occidentală este
denumit “careul magic”. Întrucât toate aceste obiective sunt greu de înfăptuit
concomitent guvernele se văd adesea nevoite să privilegieze unul sau altul
dintre ele.
Macroeconomie

În plus, înfăptuirea obiectivelor nu poate fi delimitată cu precizie,


conţinutul lor întrepătrunzându-se şi uneori chiar se contrapun una alteia (de
exemplu utilizarea cât mai deplină a forţei de muncă şi reducerea inflaţiei).
Realizarea obiectivelor are loc prin folosirea instrumentelor politicii
economice, care sunt mărimi sau structuri economice determinabile sau
influenţabile direct de către puterile publice pentru atingerea scopurilor
propuse. Principalele instrumente se referă la:
- finanţele publice;
- politica monetară;
- cursul de schimb;
- controlul direct al preţurilor, veniturilor sau a altor mărimi
economice;
- reformele de structură etc.
Spre deosebire de obiective, instrumentele folosite sunt mai puţin
dezirabile prin ele însele, putând fi însă mai uşor şi imediat manipulabile de
către responsabilii politicii economice.
Punerea în aplicare a unui anumit instrument într-o anumită
circumstanţă reprezintă o măsură de politică economică. Combinaţia mai
multor măsuri de politică economică, pentru realizarea uneia sau mai multor
obiective reprezintă o strategie de politică economică, a cărei aplicare se
întinde de regulă pe o anumită perioadă de timp.
Înţelegerea conţinutului politicilor economice nu poate fi realizată
fără cunoaşterea constrângerilor sau restricţiilor de ordin politic, social,
militar etc. Mai acute sunt cele legate direct de economie, constrângerile
geografice şi naturale, demografice, instabilitatea pieţelor mondiale sau o
serie de constrângeri constituţionale. Nu pot fi neglijate nici constrângerile
internaţionale. De aceea libertatea de iniţiativă a responsabililor politicii
economice este de multe ori restrânsă.
Politica economică apare astfel ca o opţiune economică realizată între
obiective şi instrumente complementare sau concurente de către un agent
macroeconomic – statul.
Acţiunile acestuia nu vor avea eficacitatea necesară dacă nu vor fi
suficient de maleabile şi nu se vor desfăşura într-un cadru economic dominat
de comportamente descentralizate adecvate, capabile să reacţioneze la
informaţiile şi deciziile puterii publice. Pornind de la problemele cetăţenilor,
fiind concepută şi pusă în aplicare de factori politici şi tehnocraţi care au şi ei
interese proprii, logica politicii economice nu poate fi pur economică.
În acest sens, Paul Samuelson şi William Nordmans tratează teorema
ineficienţei politicii potrivit căreia oamenii anticipând efectele modificării
politicii îşi pot schimba comportamentul care a fost luat în considerare la
adoptarea deciziei politice, anulând astfel efectele aşteptate de către decidenţi.
Rolul statului în economie

În concluzie problematica politicii economice este deosebit de


complexă atât în conceperea cât şi în executarea ei.

3. Tipologia politicilor economice

În literatura de specialitate există mai multe clasificări ale politicilor


economice, după diverse criterii.
1) Astfel după orientarea doctrinară s-a încercat o delimitare a
politicilor economice liberale de cele intervenţioniste.
2) După orizontul de timp al obiectivelor politicile economice se
împart în:
- Politici conjuncturale – considerate în general pe termen
scurt axate în special pe influenţarea cererii;
- Politici structurale – considerate în special pe termen lung,
acţionând în deosebi asupra ofertei.
Asemenea delimitare este relativă deoarece unele politici conjuncturale pot
avea efecte şi pe termen lung asupra structurilor economiei.
3) După gradul de cuprindere politicile economice sunt împărţite
în;
- Politici globale;
- Politici sectoriale.
Şi această împărţire este criticabilă deoarece politicile globale, cum ar
fi politica monetară pot fi folosite şi pentru influenţarea unor sectoare ale
economiei, în timp ce politici sectoriale – cum ar fi politica industrial agricolă
sau a serviciilor au şi influenţe asupra ansamblului economiei.
O clasificare mai cuprinzătoare, în funcţie de obiectivele urmărite,
grupează politicile economice în trei mari categorii:
1. Politici de salvgardare care cuprind:
- Politici de orientare a natalităţii (sau demografice) şi de
control a migraţiilor internaţionale;
- Politici de aprovizionare în care sunt incluse:
- Politicile agricole;
- Politicile energetice;
- Politicile de aprovizionare cu materii prime industriale.
- Politicile mediului înconjurător.
2. Politici de creştere economică grupate la rândul lor în trei
categorii:
- Politici de incitare şi adaptare la progresul economic, din
care fac parte:
- Politicile de concurenţă;
Macroeconomie

- Politicile industriale;
- Politicile de cercetare – dezvoltare;
- Politici de folosirea forţei de muncă.
- Politici ale echilibrului teritorial
- Politicile regionale;
- Politicile transporturilor.
- Politici ale realizării consensului social, care exprimă de fapt
aspectul economic al politicilor sociale, cuprinzând:
- Politicile educaţiei;
- Politicile de protecţie şi transferuri sociale;
- Politicile care vizează participarea salariaţilor sub forma
participării financiare la rezultatele financiare sau la capital
şi sub forma participării la gestiunea întreprinderii.
3. Politicile de reglare conjuncturală, din care fac parte:
- Politicile monetare;
- Politicile bugetare;
- Politicile preţurilor;
- Politicile veniturilor.
Puterea publică dispune de un ansamblu de mijloace pentru
influenţarea vieţii economice. Însă aplicarea acestor politici economice
trebuie în aşa fel realizată încât să nu îngrădească libera iniţiativă a agenţilor
economici. De asemenea, alegerea şi aplicarea diferitelor măsuri de politică
economică trebuie realizate cu discernământ şi prudenţă, avându-se în vedere
interferenţele politicilor şi dificultatea cuantificării impactului lor.
Nu există reţete universal valabile de politică economică şi nu se
recomandă aplicarea întocmai a experienţei dintr-o ţară în alta. Trebuie să se
ţină cont de condiţiile concrete din fiecare ţară dar şi de tendinţa actuală de
globalizare a economiei ce a făcut ca interdependenţele dintre state să
crească, iar politicile economice interferează între ele nu numai pe plan
naţional ci şi internaţional.
În plus, dinamismul vieţii economice determină un proces continuu de
metamorfozare a politicilor. Un exemplu în acest sens îl constituie
dereglementarea democrată la sfârşitul anilor ’70 în S.U.A. şi Canada,
adoptată apoi de Anglia şi extinsă în continuare în întreaga lume occidentală.
Programarea economică este o formă de implicare a statului în
economie, care constă în elaborarea de programe de dezvoltare naţională,
zonală, regională concretizate pe domenii şi sectoare, respectiv în rezolvarea
unor probleme social-economice dificile.
Programarea economică presupune implicarea statului, a instituţiilor
sale specializate în direcţia elaborării de recomandări pentru unităţile
Rolul statului în economie

economice, a constituirii resurselor necesare, respectiv a alocării acestor


resurse după anumite criterii economice, ecologice, sociale, naţionale.

4. Politica bugetară

Obiectivul politici bugetare îl constituie utilizarea cheltuielilor şi


veniturilor publice pentru a modifica echilibrul macroeconomic global în
vederea asigurării dezvoltării economice în condiţii de stabilitate.
Principalele instrumente folosite sunt modificarea dimensiunii şi
destinaţiei cheltuielilor statului, a mărimii şi surselor prelevărilor efectuate
asupra veniturilor agenţilor economici cât şi variaţia transferurilor financiare
publice.
În esenţă, politica bugetară are două componente:
- politica cheltuielilor publice;
- politica fiscală, care vizează mărimea şi ritmul încasării
impozitelor.
La rândul lor, cheltuielile guvernamentale îmbracă două forme:
- achiziţiile guvernului, reprezentând cheltuielile efectuate pentru
procurarea unor bunuri şi servicii (echipament pentru armată,
construcţia de şosele, salariile plătite funcţionarilor publici,
echipamentele cu care aceştia lucrează etc.)
- plăţile de transfer guvernamentale sau aşa numitul “impozit
negativ” care vizează asigurarea unor venituri minime necesare
diferitelor categorii ale populaţiei defavorizate (asistenţa pentru
săraci, pentru şomeri).
Instrumentul principal de promovare a politicii bugetare este bugetul
de stat. Bugetul este o noţiune întâlnită tot mai des în vocabularul econo mic
şi cu o arie largă de utilizare.
Un buget este o previziune a veniturilor şi cheltuielilor unui oarecare
agent economic pentru o perioadă de timp, de regulă, pentru un an.
În acest sens, putem vorbi despre bugetul de familie, bugetul
întreprinderii, bugetul diferitelor ministere, bugetul universităţii, bugetul
local, bugetul de stat.
Bugetul de stat este un document (o lege votată de parlament), în
care sunt înscrise cheltuielile statului şi veniturile necesare pentru
acoperirea acestora. Bugetul de stat prevede, de asemenea, modalităţile de
formare şi cheltuire a resurselor băneşti destinate finanţării acţiunilor
întreprinse de către organele de stat centrale şi organele locale.
O formă specifică de buget sunt fondurile extrabugetare. Acestea
constituie resurse băneşti ale statului care au o destinaţie bine determinată,
Macroeconomie

dar care nu sunt incluse în bugetul de stat. Cel mai cunoscut din această
categorie de fonduri este fondul asistenţei sociale sau, cum mai este numit în
unele ţări, fondul de pensii.
În toate ţările lumii există bugetul guvernului (sau bugetul central) şi
bugetele organelor administrative locale (raioane sau judeţe). Bugetul central
împreună cu bugetele organelor puterii locale formează bugetul consolidat.
Bugetul de stat este elaborat anual de către guvern (mai precis de către
Ministerul Finanţelor) şi aprobat ulterior de parlament. Bugetul de stat mai
este denumit „Legea finanţelor”. În acest sens, ca „lege a finanţelor”, bugetul
prevede şi autorizează cheltuielile şi veniturile statului.
La temelia elaborării bugetului de stat sunt puse patru principii de
bază:
1. Anualitatea. Aceasta înseamnă că bugetul este elaborat în fiecare
an şi prevederile lui vizează doar cadrul anului respectiv.
Veniturile şi cheltuielile prevăzute de bugetul de stat sunt valabile
doar pentru durata de timp votată de parlament, adică pe durata
unui an.
2. Previzionalitatea. Aceasta înseamnă că sunt planificate din timp
atât veniturile, cât şi cheltuielile pentru anul viitor.
3. Universalitatea, Bugetul de stat cuprinde toate veniturile şi chel-
tuielile de stat. Acest fapt facilitează efectuarea controlurilor din
partea parlamentului.
4. Echilibrul bugetar sau regula de aur a finanţelor clasice constă în
faptul că cheltuielile statului trebuie să fie egale cu veniturile
acestuia.
În economiile contemporane, aceste principii, atât de populare altă-
dată, au încetat să mai fie aplicate cu stricteţe. Astfel, teoria economică
contemporană pune sub un mare semn de întrebare asemenea principii
„clasice” de constituire a bugetului de stat precum „echilibrul bugetar” şi
„anualitatea”. Se consideră că bugetul de stat poate fi elaborat şi pentru
perioade de timp mai îndelungate. În asemenea caz, nu este obligatoriu ca
bugetul să fie echilibrat în fiecare an. El poate cuprinde un întreg ciclu
economic. Acest principiu încearcă să coordoneze între ele politicile
conjuncturale şi politica balansării (echilibrării) bugetului. El presupune că,
într-un an de criză, veniturile mai mici vor fi acoperite din veniturile unui an
mai favorabil din punctul de vedere al creşterii economice. Acest concept este
pus la temelia elaborării politicii bugetare în SUA.
Procedura elaborării bugetului este îndelungată şi complexă şi ea în-
cepe cu un an înainte de anul pentru care se elaborează bugetul.
Oricum, în jurul aprobării bugetului de stat în societate au loc în-
totdeauna dezbateri furtunoase. Şi nu întâmplător. Acest document vizează
Rolul statului în economie

interesele financiare ale diferitelor grupări sociale şi politice, ale diferitelor


sectoare şi teritorii. De aceea bugetul de stat constituie de fiecare dată o
soluţie de compromis între părţile care participă la elaborarea sau realizarea
acestuia. Bugetul poate fi revizuit doar de către parlament, printr-o lege
specială de rectificare.
Diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile statului constituie soldul bu-
getar. Din punctul de vedere al soldului bugetar, în procesul executării
bugetului pot apărea trei situaţii diferite, şi anume de:
1) buget echilibrat, când cheltuielile sunt egale cu veniturile, iar
soldul bugetar este egal cu zero;
2) buget excedentar, când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile,
iar soldul bugetar este pozitiv;
3) buget deficitar, când veniturile sunt mai mici decât cheltuielile, iar
soldul bugetar este negativ.

Bugetul de stat

Cheltuielile Veniturile

Deficitul bugetar

În cel de al treilea caz, se formează aşa-numitul „deficit bugetar”.


Deficitul bugetar este o stare a bugetului de stat când cheltuielile depăşesc
veniturile.
Deficitul bugetului de stat are urmări nefaste asupra dezvoltării eco-
nomice. Pentru a diminua sau a elimina acest deficit, în practica mondială
sunt utilizate mai multe metode, şi anume:
a) recurgerea la împrumuturile interne;
b) folosirea veniturilor provenite din privatizare;
c) emisia de către Banca Centrală a unei cantităţi suplimentare de
bani;
d) folosirea împrumuturilor externe.
Macroeconomie

Datoria publică
Atunci când deficitul bugetar înregistrează dimensiuni însemnate,
are loc o creştere a datoriei publice.
Datoria publică constituie totalitatea împrumuturilor interne şi
externe contractate de către stat în scopul acoperirii deficitului bugetar.
În mod nemijlocit, datoria publică nu figurează în bugetul de stat. În
buget este înscrisă, la capitolul „cheltuieli”, doar dobânda (uneori şi
penalităţile) care în anul respectiv urmează a fi plătită creditorului intern sau
extern. Deoarece datoria publică poate fi acoperită, în ultimă instanţă, prin
veniturile acumulate sub formă de impozite, de obicei se spune că
împrumuturile făcute de către stat astăzi reprezintă impozitele ce vor fi
colectate mâine.
În lumea contemporană, datoria publică atinge proporţii impunătoare.
Despre dimensiunile datoriei publice într-o ţară sau alta se judecă după
mărimea acesteia în raport cu PIB-ul. Astfel, la începutul secolului XXI,
datoria publică constituia: în SUA, Germania şi Franţa circa 60% din PIB-ul
ţării respective, iar în Japonia şi Italia - mai mult de 100%.

Cheltuielile publice
Cheltuielile publice reprezintă suma cheltuielilor finanţate din
bugetele centrale şi locale în scopul satisfacerii unor nevoi obşteşti, cum ar
fi: învăţământul, ocrotirea sănătăţii construcţia de locuinţe, drumuri şi căi
ferate, apărarea ţării, menţinerea ordinii publice, asigurarea protecţiei
sociale etc.
Începând cu anii ’30 ai secolului XX şi până în prezent, în ţările dez-
voltate, ponderea cheltuielilor publice în PIB a crescut întruna (atât pe timp
de război, cât şi pe timp de pace) de la 5-10% pînă la 30-40%. În unele ţări
însă, ca, de exemplu, în Suedia, ele s-au ridicat până la circa 60% din PIB. Cu
ritmuri deosebit de înalte au crescut cheltuielile autorităţilor centrale. Dacă în
secolele XVI-XIX cele mai mari cheltuieli publice erau făcute de
administraţiile locale, atunci în perioada postbelică, în prim-plan după
mărime au ieşit cheltuielile organelor centrale de stat.
Creşterea cheltuielilor publice este un indice elocvent al intervenţiei
tot mai însemnate a statului în activitatea economică. Mai mult, cheltuielile
publice au devenit un instrument important de a stimula sau a frâna creşterea
economică.
Cheltuielile publice sunt un mijloc eficient de redistribuire a resur-
selor din sectorul privat în sectorul public. De obicei, cheltuielile publice sunt
repartizate pe ministere. Mărimea cheltuielilor prevăzute pentru un minister
sau altul reflectă politica promovată de către stat în domeniul respectiv.
Rolul statului în economie

Structura cheltuielilor publice


Cheltuielile publice sunt finanţate din bugetul de stat, bugetele locale
sau bugetul asigurărilor sociale. În teoria şi practica contemporană,
cheltuielile publice sunt grupate în două mari categorii:
1) cheltuieli curente şi
2) cheltuieli de capital.
Din prima categorie fac parte, în principal, cheltuielile de consum
(salarii şi achiziţionarea de bunuri şi servicii de către autorităţile publice).
Cheltuielile de capital sunt făcute pentru modificarea patrimoniului public,
pentru formarea brută de capital, adică pentru investiţii.
Luate în totalitatea lor, după destinaţie, cheltuielile publice se împart
în mai multe categorii, principalele dintre ele fiind:
a) cheltuieli pentru întreţinerea şi funcţionarea aparatului de stat.
Pornind de la faptul că în ţările dezvoltate ponderea angajaţilor în
organele de stat este de circa 15% din populaţia ocupată, că sa-
lariile funcţionarilor de stat, în scopul combaterii corupţiei, sunt
destul de înalte, această categorie de cheltuieli este cea mai mare.
Fireşte, acesta nu este cazul ţărilor în tranziţie, unde salariile func-
ţionarilor de stat sunt modeste, ceea ce creează un mediu favorabil
pentru creşterea corupţiei;
b) cheltuieli pentru scopuri sociale, cum ar fi finanţarea
învăţământului şi a ocrotirii sănătăţii, asigurarea „solidarităţii
sociale” pe calea acordării de asistenţă materială persoanelor
inapte de muncă şi a indemnizaţiilor pentru şomaj etc;
c) cheltuieli pentru apărare, numite şi „cheltuieli militare”, destinate
procurării armamentului şi echipamentului militar, întreţinerii
armatei terestre, a flotei militare şi aeriene, elaborării noilor tipuri
de arme etc;
d) cheltuieli publice pentru cercetare-dezvoltare. Aceste cheltuieli
sunt destinate pentru asigurarea unei bune funcţionări a sectorului
public, precum şi pentru stimularea dezvoltării celui privat. Ele au
ca obiectiv construirea unor întreprinderi de stat, a drumurilor,
căilor ferate, porturilor, aeroporturilor şi altor obiecte publice,
subvenţionarea dezvoltării agriculturii şi a potenţialului de export
al ţării.
Structura cheltuielilor publice diferă atât de la o perioadă istorică la
alta, cât şi de la o ţară la alta.
Cheltuielile publice înregistrate în bugetul de stat central din România
sunt efectuate pentru:
a) acţiuni social-culturale (învăţământ, cultură şi artă, asistenţă
socială, alocaţii şi alte ajutoare pentru copii, pensii, ajutoare şi
Macroeconomie

indemnizări) pentru care sunt afectate circa 30% din totalul


cheltuielilor;
b) gospodărie comunală şi locuinţe;
c) apărare naţională;
d) ordine publică;
e) funcţionarea autorităţilor publice;
f) acţiuni economice-cercetare ştiinţifică, industrie, agricultură, ape
şi mediu înconjurător, transporturi, comunicaţii;
g) alte acţiuni;
h) transferuri din bugetul de stat spre bugetele locale;
i) dobânzi aferente datoriei publice care înregistrează o tendinţă de
creştere odată cu majorarea datoriei publice.
Această împărţire a cheltuielilor publice pe destinaţii reprezintă
structura lor funcţională. Ele se pot clasifica şi după conţinutul lor economic
rezultând astfel structura lor economică. Structura economică a cheltuielilor
bugetului de stat al României cuprinde:
- transferuri;
- cheltuieli de personal;
- cheltuieli materiale şi servicii;
- cheltuieli de capital;
- dobânzi aferente datoriei publice;
- împrumuturi;
- subvenţii;
- prime.

Multiplicatorul cheltuielilor publice


Care poate fi efectul cheltuielilor publice asupra dezvoltării
economice? Dacă acestea se vor mări, va creşte şi venitul naţional? Cum? În
aceeaşi proporţie sau într-o măsură mai mare sau mai mică? Ţările dezvoltate
promovează o politică fiscală expansionistă, adică de creştere a cheltuielilor
(sau de reducere a impozitelor), aceasta fiind benefică, de obicei, creşterii
economice, în virtutea acţiunii multiplicatorului cheltuielilor publice. Aceasta
înseamnă că, de regulă, creşterea cheltuielilor publice generează o sporire a
venitului naţional mai mare decât proporţională sporului cheltuielilor. În
cazul dat, curba cererii agregate se deplasează mai spre dreapta decât în urma
unei simple creşteri, adică fără efectul de multiplicare a cheltuielilor publice.
Să presupunem că guvernul unei ţări a decis să cheltuiască
suplimentar 100 de milioane de dolari pentru completarea bibliotecilor din
ţară cu cărţi noi. Această acţiune va avea un efect pozitiv asupra întregii
economii. Editurile şi tipografiile din acea ţară îşi vor lărgi producţia,
procurând o cantitate mai mare de hârtie, utilaje, energie, vor angaja un
Rolul statului în economie

număr suplimentar de lucrători. Vor creşte atât profiturile, cât şi salariile. În


consecinţă, se va mări cererea nu numai de factori de producţie, ci şi de
produse alimentare, îmbrăcăminte, alte bunuri, fapt ce va impulsiona o
creştere economică şi la întreprinderile ce realizează aceste produse. Curba
cererii agregate se va deplasa spre dreapta (Figura 11.1.)

Figura 10.1. Multiplicatorul cheltuielilor publice

unde:
CA1 – cererea agregată până la decizia de a spori cheltuielile publice;
CA2 – cererea agregată ce corespunde unei creşteri a producţiei
proporţionale cu mărimea cheltuielilor publice;
CA3 – cererea agregată generată de acţiunea multiplicatorului
cheltuielilor publice.
Din Figura 11.1. se vede că curba cererii agregate, în urma acţiunii
multiplicatorului cheltuielilor publice, se va deplasa spre dreapta până la
curba CA3.
Mărirea cheltuielilor publice determină creşterea mai mult decât
proporţională a venitului şi multiplicatorul cheltuielilor publice are aceeaşi
valoare ca multiplicatorul investiţiilor.
Kchp = Δy/ΔG = 1/1-c’ = K
Macroeconomie

5. Impozitele

Ce sunt impozitele şi care sunt funcţiile acestora?

Pentru a acoperi cheltuielile publice, statul are nevoie de veniturile


respective. Sursele veniturilor publice sunt:
1. Impozitele;
2. Taxele de înregistrare şi de timbru;
3. Veniturile de la întreprinderile publice;
4. Alte venituri, inclusiv cele provenite din privatizare.
În prezent, în ţările dezvoltate, impozitele constituie 80-90% din veni-
turile statului. Mai mult, fără impozite însuşi statul nu poate să existe. Ar
putea exista un stat fără armată, fără valută naţională, fără miniştri chiar, dar
nu şi fără impozite. Statul şi impozitele sunt noţiuni inseparabile.
Impozitul constituie o parte din veniturile populaţiei percepută de
către stat, în mod obligatoriu, pentru a-şi acoperi cheltuielile.
Ansamblul impozitelor şi al taxelor, împreună cu legile şi regulile care
îi obligă pe cetăţeni să plătească aceste impozite şi taxe, formează sistemul
fiscal. Agenţii economici care plătesc impozite se numesc „contribuabili”.
În economiile contemporane, impozitele îndeplinesc mai multe fun-
cţii, principalele dintre ele fiind:
1) Funcţia fiscală - cea mai veche funcţie, apărută odată cu apariţia
statului. Prin intermediul ei se formează veniturile statului şi se
finanţează cheltuielile publice.
2) Funcţia de reglementare economică sau de instrument al politicii
economice a statului. Mărind sau reducând impozitele,
diferenţiind nivelul lor în funcţie de domeniul de activitate,
acordând anumite înlesniri fiscale, statul are posibilitatea de a
influenţa pozitiv sau negativ activitatea economică, de a stimula
dezvoltarea unor ramuri sau de a încetini ritmurile de creştere a
altora. În timpul crizelor economice, reducând impozitele (fapt
care duce la creşterea profitului), statul încurajează activitatea
economică, ceea ce permite ieşirea din criză. Din contră, în
perioadele când creşterea economică depăşeşte anumite limite,
dând naştere la disproporţii nedorite, statul măreşte impozitele,
readucând astfel activitatea economică la normal.
3) Funcţia socială permite redistribuirea veniturilor în folosul pătu-
rilor vulnerabile şi deci reducerea inegalităţilor sociale.

Clasificarea impozitelor
Rolul statului în economie

Este greu de spus dacă a existat un alt domeniu în care statul ar fi fost
atât de ingenios şi de original ca în cel al impozitelor. De-a lungul secolelor,
statul a inventat noi şi noi tipuri de impozite. Nu întâmplător unii economişti
susţin, cu o anumită doză de ironie, desigur, că istoria civilizaţiei este istoria
impozitelor.
Sfântul Toma d'Aquino, filozof şi teolog medieval, scria că
„impozitele nu-s altceva decât un jaf legalizat”, în decursul istoriei, geniul
uman a inventat cele mai deocheate forme ale acestui jaf. Astfel, împăratul
roman Vespasian, introducând impozite pentru veceurile publice, a lansat şi o
frază devenită celebră: „Banii nu miros”. În Franţa medievală a existat un
impozit plătit pentru uşile şi geamurile ce ieşeau în stradă. Iar ţarul Rusiei
Petru I a introdus un impozit ce era plătit doar de persoanele care purtau
barbă. În fine, statul contemporan este adeseori comparat cu un haiduc care
îi „jefuieşte” de bani, prin impozite, pe cei bogaţi, pentru a-i împărţi apoi
celor săraci...
În lumea contemporană, impozitele „exotice” au dispărut cu totul.
Aceasta nu înseamnă însă că s-a redus şi presiunea fiscală.
Fiind multe la număr, impozitele pot fi clasificate după următoarele
criterii:
1) După nivelul administrării, impozitele se împart în:
a) impozite centrale (sau federale) şi
b) impozite locale.
2) După frecvenţă, impozitele pot fi:
a) permanente (lunare sau anuale) sau
b) de o singură dată.
3) Cea mai importantă clasificare a impozitelor este divizarea lor în:
a) impozite pe venit şi proprietate, numite „impozite directe” şi
b) impozite pe mărfuri şi servicii, numite „impozite indirecte”.

Impozitele directe

Impozitele directe sunt impozitele suportate direct de către


contribuabilii care au venituri. Obiectul impunerii sunt deci veniturile şi
averile agenţilor economici. Aceste impozite nu influenţează nemijlocit
nivelul preţurilor.
Impozitele directe pot fi: a) impozite pe salariu; b) impozite pe ve-
niturile persoanelor fizice; c) impozitul pe profit, pe dividende; d) impozitul
pe supraprofit; e) impozite pe moştenire; f) impozitul pe avere. Impozitele
directe sunt, de regulă, progresive, ceea ce înseamnă că ele se stabilesc în
funcţie de puterea economică a contribuabililor. Tot din categoria impozitelor
Macroeconomie

directe fac parte şi aşa-numitele „impozite reale”, ca, de exemplu, impozitele


pe pământ, impozitele pe hârtiile de valoare etc.
Impozitele directe constituie un venit sigur, pe care se poate conta
atunci când se iau anumite decizii de finanţare. În ţările dezvoltate, impozitele
directe asigură până la 2/3 din veniturile fiscale ale statului. Impozitul pe
venit este plătit atât de persoanele juridice, cât şi fizice, atât de rezidenţii, cât
şi de nerezidenţii care obţin venit pe parcursul anului fiscal (calendaristic).
Cotele la impozitul pe venit sunt stabilite de Codul fiscal, dar pot fi
prevăzute şi de legea bugetului pe anul respectiv.
Legislaţia fiscală prevede şi unele scutiri de plată a impozitului pe
venit. Astfel, sunt scutite de plata impozitului pe venit:
Până la 31 martie al anului ce urmează după anul fiscal, persoanele
fizice şi juridice sunt obligate să achite impozitele şi să prezinte declaraţiile
fiscale. În cazul eschivării de la plata impozitelor, Codul penal prevede
pedepse sub formă de amendă sau de privaţiune de libertate.

Sisteme de impozitare
În decursul istoriei au existat trei modalităţi diferite de stabilire a ra-
portului între mărimea venitului şi mărimea impozitului. În funcţie de
aceasta, s-au constituit trei forme de impozitare şi trei sisteme de impozitare,
şi anume: progresiv, proporţional şi regresiv.
1) Impozitul progresiv, potrivit căruia cu cât este mai mare venitul, cu
atât mai înaltă este rata impozitului. În asemenea caz, cea mai
mare greutate a impunerii cade pe umerii celor bogaţi;
2) Impozitul regresiv presupune reducerea ratei impozitării pe măsura
creşterii veniturilor. Acest tip de impozit este folosit ca un
instrument de luptă contra evaziunii fiscale şi de lărgire a ariei de
impozitare;
3) Impozitul proporţional, în care se achită aceeaşi rată a impunerii,
să zicem, de 15%, indiferent de mărimea venitului obţinut;
4) În unele ţări s-a recurs şi la impozitul fix, care reprezintă o mărime
fixă plătită indiferent de mărimea venitului.
Impozitul progresiv corespunde cel mai bine principiului echităţii
sociale şi justiţiei, de aceea în lumea contemporană ei a devenit predominant,
în cazul impozitului progresiv, un anumit minim de venit nu este supus
impunerii.
Impozitul progresiv poate fi, la rândul său: a) progresiv simplu, b)
progresiv alunecător pe tranşe.
Să analizăm un exemplu de impunere progresivă simplă:
- de la 1 până la 1000 de unităţi de venit nu se supun impozitării;
- de la 1000 până la 3000 - 10%;
Rolul statului în economie

- de la 3000 până la 8000 - 15%;


- de la 8000 până la 25 000 - 20%;
- peste 25 000 - 30 %.
Dacă, de exemplu, trei contribuabili X, Y şi Z vor avea venituri,
respectiv, de 2000, 6000 şi 20 000, atunci ei vor plăti ca impozite: X - 200;
Y - 900; Z - 4000.
Să analizăm acum mecanismul perceperii impozitului progresiv pe
tranşe.
Un venit de la 1 până la 100 000 € nu este supus impozitări.
- Pentru veniturile de la 100 000 € până la 150 000 € rata este de
10%;
- De la 150 000€ până la 200 000€ - de 20%;
- De la 200 000€ până la 250 000€ - de 30%;
- De la 250 000€ până la 350 000€ - de 40%;
- Mai mari de 350 000€ - de 50%.
Să presupunem că venitul impozabil al unui cadru superior este de
280 000 €. În acest caz, mărimea impozitului va fi calculată în felul următor:
- 100 000 rata 0, deci 0 € impozit pentru această tranşă;
- 50 000 rata 10%, deci 5000€ pentru tranşa a doua;
- 50 000 rata 20%, deci 10 000€ pentru tranşa a treia;
- 50 000 rata 30%, deci 15 000€ pentru tranşa a patra;
- 30 000 rata 40%, deci 12 000€ pentru tranşa a cincea.
Astfel, mărimea impozitului plătit în acest caz va fi de 42 000 €.

Impozitele indirecte

Impozitele indirecte sunt impozitele aplicate asupra mărfurilor şi


serviciilor şi cuprinse ulterior în preţurile respective. Aceste impozite sunt în
ultimă instanţă plătite de către consumatori, deşi prin intermediul
vânzătorului.
Cele mai răspândite forme ale impozitelor indirecte sunt:
a) impozitul pe valoarea adăugată;
b) taxele vamale;
c) accizele.
În ţările din Europa, principala formă a impozitului indirect este taxa
pe valoarea adăugată (TVA), impozit inventat în anul 1954 de către francezi
şi aplicat mai apoi în majoritatea ţărilor de pe continent. TVA-ul este un
impozit pe consum. Îl plăteşte întreprinderea care vinde bunurile sau
serviciile, incluzându-l în preţul acestora. Din acest punct de vedere,
întreprinderile sunt neutre faţă de acest impozit. În prezent, în marea
Macroeconomie

majoritate a ţărilor Uniunii Europene există două rate ale TVA-ului, una
standard şi alta redusă sau specială. Astfel, în anii 2000-2005, mărimea
acestora era: în Austria şi Italia - 20% TVA standard şi 10% TVA redus; în
Belgia, respectiv, 21% şi 6%; în Finlanda - 22% şi 8%; în Germania - 16% şi
8%; în Grecia - 18% şi 8%; în Marea Britanie şi Olanda - 17% şi 5%; în
Suedia - 25% şi 12%.
În România, TVA-ul se plăteşte la o cotă standard de 19% şi la o cotă
specială de 9% doar pentru anumite produse.
De obicei, mărfurile exportate sunt scutite în ţara de origine de plata
TVA-ului. În schimb, toate mărfurile importate sunt supuse TVA-ului. Deşi
nu este tocmai atât de ridicat, TVA-ul constituie totuşi circa 45-50% din
volumul total al impozitelor franceze şi circa 35-45% din cel al impozitelor
româneşti.
O altă formă a impozitului indirect sunt taxele vamale. Acestea pot fi:
fiscale, protecţioniste, preferenţiale, la export, la import, de tranzit.
Sunt scutite de plata taxelor vamale mărfurile produse şi importate din
ţările cu care România are încheiate acorduri de liber schimb.
Accizele sunt şi ele o formă a impozitului indirect şi sunt plătite de
către consumatori atunci când aceştia procură anumite mărfuri. Accizele
permit colectarea unor sume importante de bani în bugetul de stat şi în acelaşi
timp, în unele cazuri, contribuie la reducerea consumului unor mărfuri
considerate obiecte de lux sau dăunătoare sănătăţii. Astfel, ponderea accizelor
în preţul de vânzare al unor produse este în Germania de exemplu la ţigări:
70%, la votcă: 67%, la benzină: 70%, la bijuterii: 20% .
Pe lângă impozite şi taxe, întreprinderile, precum şi persoanele fizice,
sunt obligate să achite şi contribuţiile la fondul social. Spre deosebire de
impozitele propriu-zise, contribuţiile la fondul social au o destinaţie concretă:
ele sunt ulterior „întoarse” plătitorului sub formă de pensii şi alte
indemnizaţii. De notat că în lumea contemporană ritmurile de creştere a
cotizaţiilor sociale sunt mai mari decât cele ale impozitelor directe şi
indirecte. În unele ţări, în Franţa, de exemplu, cotizaţiile sociale constituie
circa 40% din totalul veniturilor fiscale.
Cotizaţiile în fondul asigurării sociale sunt compuse din: a) cotizaţiile
persoanelor ce lucrează, b) cotizaţiile întreprinderilor.
Evaziunea fiscală este un fenomen ce a luat amploare mai cu seamă în
ţările în tranziţie, deşi chiar şi în ţările cele mai dezvoltate un număr însemnat
de întreprinderi îşi ascund beneficiile pentru a se eschiva de la plata
impozitelor. Evaziunea fiscală este, de cele mai multe ori, un rezultat al
fraudei fiscale.
Cele mai răspândite forme de ascundere a beneficiului şi deci de
eschivare de la plata impozitelor sunt:
Rolul statului în economie

- fixarea unor salarii exagerate pentru şefii de întreprinderi;


- rezervele exagerate;
- amortismente mai mari decât deprecierile reale;
- cheltuieli generale mai mari decât în realitate ş.a.

6. Politica fiscală. Curba Laffer

Politica fiscală este politica statului în domeniul impozitelor şi al


taxelor.
Numită adeseori şi „politica veniturilor publice”, ea are la temelie
principiul eficienţei fiscale. Însă, în pofida acestui fapt, ea poate fi mai mult
sau mai puţin eficientă sau chiar ineficientă. Politica fiscală se consideră
eficientă atunci când asigură bugetul cu veniturile necesare, încurajând în
acelaşi timp afacerile economice şi investiţiile şi asigurând respectarea
principiului echităţii sociale.
În scopul eficientizării politicii fiscale, statul trebuie să stabilească
proporţiile optime între impozitele directe şi cele indirecte, între persoanele
fizice şi persoanele juridice, între diferite pături sociale din punctul de vedere
al aportului acestora la formarea bugetului de stat. Cândva un mare demnitar
britanic declarase că „nu există impozite bune”. Nu există nici impozite
perfecte. Impozitele directe, de pildă, se potrivesc unor situaţii, pe când cele
indirecte - cu totul altor situaţii. De exemplu, în cazul în care există un nivel
mai înalt al inflaţiei, mai bine „se potrivesc” impozitele indirecte, deoarece
acestea se adaptează la nivelul mereu schimbător al preţurilor. În acelaşi timp,
impozitele directe au avantajul de a stabili nişte relaţii mai strânse între
contribuabil şi stat. Prin impozitul pe venit, persoanele fizice sunt mai mult
motivate să aibă o poziţie mai activă vizavi de felul în care sunt cheltuite
resursele bugetare.
Una din problemele importante ale politicii fiscale este determina
rea mărimii optimale a presiunii fiscale.
Presiunea fiscală constituie raportul dintre încasările fiscale şi
veniturile statului. Acest indicator reflectă partea din PIB care, sub diferite
forme de impozite, se acumulează în bugetul de stat.
Nivelul presiunii fiscale diferă atât de la o ţară la alta, cât şi de la o
epocă la alta. Astfel, dacă în anul 1986 firmele din ţările dezvoltate plăteau,
sub formă de impozit, mai mult de 45% din profit, atunci în anul 1996 acest
indice s-a coborât până la 30% (în general, trebuie subliniat faptul că,
începând cu anii '80 ai secolului XX, mărimea impozitelor s-a redus simţitor
în întreaga lume).
Macroeconomie

Reducerea presiunii fiscale în ţările dezvoltate se datorează, în mare


parte, şi investigaţiilor efectuate de către economistul american Arthur Laffer
(consilier al preşedintelui SUA Ronald Reagan), care a elaborat o teorie
specială, cunoscută sub denumirea de „Curba Laffer” (Figura 11.2).
Potrivit concluziilor la care a ajuns economistul american, până la un
punct oarecare, care diferă de la o ţară la alta, odată cu creşterea presiunii
fiscale, cresc şi veniturile statului. Apoi însă creşterea presiunii fiscale este
însoţită de o reducere continuă a veniturilor.
De ce se întâmplă aşa?
Fiindcă impozitele mici favorizează activitatea economică şi deci lăr-
girea ariei impozabile. Ca urmare, cresc veniturile statului. Impozitele prea
mari reduc însă aria fiscalităţii, deoarece în asemenea condiţii activitatea
economică devine puţin atractivă şi mulţi întreprinzători îşi părăsesc afacerile.
În ţările în tranziţie, micşorarea presiunii fiscale încurajează ieşirea din
ilegalitate a multor agenţi economici, reduce proporţiile evaziunii fiscale,
deoarece în cazul unor impozite mai mici riscurile legate de dosirea
profiturilor nu sunt justificate.

Figura 10.2. Curba Laffer

Multiplicatorul fiscal reflectă creşterea producţiei şi a veniturilor


prin diminuarea impozitelor fără ca totalul cheltuielilor bugetare să fie
modificat. Şi în acest caz deficitul bugetar se finanţează prin împrumuturi.
Multiplicatorul fiscal este mai puţin eficient decât sporirea
cheltuielilor publice. Aceasta deoarece cheltuielile publice suplimentare se
concretizează direct printr-o creştere a cererii globale, în timp ce reducerea
impozitelor determină mai întâi o creştere a veniturilor disponibile, venituri
care nu sunt cheltuite integral o parte din acestea economisindu-se.
Rolul statului în economie

Multiplicatorul bugetului echilibrat


Multiplicatorul bugetului echilibrat exprimă influenţa pe care o are
asupra producţiei mărirea în egală măsură şi simultană a veniturilor şi
cheltuielilor statului.
Creşterea echilibrată a bugetului duce la o creştere a nivelului
activităţii egal cu creşterea bugetului.
Multiplicatorul bugetului echilibrat se calculează ca raport între
creşterea venitului şi creşterea bugetului echilibrat.
Kbe = Δy/Δg = 1

7. Politica monetară

Ca principală componentă a politicii economice, alături de politica


bugetară, politica monetară urmăreşte prin modificarea deliberată a
variabilelor sale aceleaşi obiective generale: influenţarea producţiei, a cererii,
a preţurilor şi a echilibrului financiar extern.
Se consideră că prima sa manifestare ar data din 1837, când Banca
Angliei descoperă că variaţia ratei scontului practicată de ea ar putea avea
influenţă asupra economiei.
Piaţa monetară este o formă a politicii conjuncturale.
Politica monetară este acţiunea exercitată de către autorităţile
monetare (Banca Centrală şi Trezoreria) asupra masei monetare şi a anumitor
active financiare în vederea orientării economiei pe termen scurt sau mediu.
Eficacitatea sa a constituit şi mai constituie încă subiectul unor
controverse. Astfel monetariştii îi atribuie puterii miraculoase mai ales pe
termen scurt, keynesiştii consideră că politica monetară este mai puţin eficace
decât politica bugetară (datorită posibilităţii pe care o au agenţii economici de
a anticipa efectele sale).
Realitatea economică a demonstrat că politica monetară poate
influenţa activitatea economică, temperându-i evoluţia sa ciclică şi acţionând
pentru restabilirea echilibrului economic. Însă condiţia esenţială a unei
politici monetare sănătoase o reprezintă asigurarea stabilităţii puterii de
cumpărare a banilor. În acest sens Milton Friedman, mentorul Şcolii
Monetariste de la Chicago, considera că sursa tuturor dezechilibrelor
manifestate în ultimele decenii în lumea occidentală a constituit-o marele val
inflaţionist din anii ’60.
Este necesar să facem distincţie între politica monetară şi cea bancară.
Politica bancară vizează organizarea profesiunii bancare, funcţionarea
sistemului bancar astfel încât să se asigure protecţia depunătorilor, să se evite
Macroeconomie

riscurile ce ar putea interveni dintr-o gestionare necorespunzătoare a


resurselor monetare şi a creditului.
Între politica monetară şi cea bancară există o strânsă interdependenţă
deoarece politica bancară este promovată şi aplicată îndeosebi prin
intermediul sistemului bancar cu organismul principal Banca Centrală sau de
Emisiune care fundamentează şi conduce politica monetară.

Obiectivele politicii monetare

Prin atingerea obiectivului denumit “careul magic” (creştere


economică, şomaj scăzut, stabilitatea preţurilor, inflaţie redusă şi echilibru
extern) politicii monetare îi revine un rol deosebit.
Realizarea acestor obiective este cu atât mai dificilă cu cât ele se află
în conflict. Astfel, urmărirea relansării economiei ar putea fi în detrimentul
stabilităţii puterii de cumpărare a monedei naţionale, depreciind-o. Pe de altă
parte, revalorizarea acesteia ar putea avea ca preţ creşterea şomajului sau
scăderea competitivităţii exporturilor şi sacrificarea echilibrului balanţei de
plăţi externe.
De asemenea politica monetară poate fi promovată doar în combinaţie
cu alte politici economice şi în special cu cea bugetară, cu care trebuie să fie
perfect armonizată.
În esenţă, politica monetară se realizează prin acţiuni ce privesc
următoarele trei mari obiective intermediare:
- masa monetară;
- rata dobânzii;
- cursul de schimb.
În ceea ce priveşte masa monetară, politicile monetare promovate în
diferite ţări diferă de agregatul monetar urmărit şi constau în practica de a
fixa în avans o rată anuală de creştere a masei monetare mai ales pe baza
recomandărilor monetariştilor.
Acest tip de politică a fost practicat după 1974 într-o serie de state
occidentale lovite de primul şoc petrolier dar ca urmare a unei instabilităţi
neaşteptate a vitezei de rotaţie a agregatelor monetare survenită la începutul
anilor ’80, încrederea în aceste politici s-a diminuat.
Politicile de stabilizare a ratelor dobânzii la un nivel scăzut, dar
variabil în funcţie de conjunctură sunt de inspiraţie Keynesistă. Creşterea
ratelor reale ale dobânzii, ajunse la nivel maxim în 1984 a avut drept
consecinţă agravarea problemei îndatorării ţărilor în curs de dezvoltare
neposesoare de petrol şi pe această bază reducerea investiţiilor în aceste ţări.
Rolul statului în economie

Tendinţa scăderii lor în toate ţările OCDE, mai ales după 1986, s-a
datorat reducerii inflaţiei şi reducerii fiscalităţii care au determinat şi o
anumită relaxare a politicilor monetare.
Politicile cursului de schimb vizează mai ales realizarea echilibrului
balanţei de plăţi, putându-se realiza fie prin variaţia lui pe termen scurt,
pentru a încuraja intrările sau ieşirile de capitaluri străine, fie prin
introducerea controlului asupra schimburilor valutare, fie prin folosirea
conjugată a ambelor căi.
Toate cele trei obiective sunt într-o strânsă interdependenţă,
determinându-se reciproc. Împreună, ele trebuie să fie subordonate unui
obiectiv principal – asigurarea condiţiilor favorabile unei creşteri economice
într-un cadru de stabilitate a preţurilor.

Intrumentele politicii monetare

Pentru dirijarea sistemului monetar în direcţia realizării politicii


monetare, banca centrală în economia contemporană are la dispoziţie trei
instrumente:
- manevrarea ratei rescontului;
- operaţiunile “open market”;
- variaţiile cotelor rezervelor obligatorii.
Manevrarea taxei rescontului este cel mai important instrument al
politicii monetare datorită dublului său efect: asupra volumului creditului ce
se poate acorda în economie, deci asupra masei monetare şi asupra costului
creditului, adică a ratei dobânzii.
Scontarea este operaţiunea prin care o bancă varsă deţinătorului unui
efect de comerţ (bilet de ordin) valoarea acestuia înainte de scadenţă, după ce
a scăzut dobânda aferentă pentru perioada cuprinsă între momentul preluării
efectului de comerţ şi momentul scadenţei lui. Această dobândă scăzută
reprezintă taxa scontului a cărei mărime se află sub influenţa taxei
rescontului.
Rescontarea este operaţiunea la vedere prin care banca de emisiune
achiziţionează de la băncile comerciale efectele de comerţ deja scontate de
acestea, menţinându-le la o valoare diminuată cu suma corespunzătoare taxei
de rescont, calculate pentru durata creditării băncii comerciale, adică până la
scadenţa efectului de comerţ preluat (de regulă circa trei luni).
Taxa rescontului este rată a dobânzii de bază a băncii centrale aplicată
la cumpărarea înainte de scadenţă a unui efect de comerţ de la o bancă
comercială, care l-a scontat deja clientului său, ea fiind dedusă din valoarea
nominală a efectului de comerţ respectiv.
Macroeconomie

Taxa de rescont influenţează direct taxa de scont. Scontul va fi, de


regulă, superior taxei de rescont. Banca Centrală fixează nivelul taxei de
rescont în funcţie de impulsurile pe care doreşte să le imprime pieţei
monetare şi prin aceasta economiei. Atunci când doreşte să tempereze
activitatea economică, măreşte nivelul ratei de rescont, scumpind creditul.

Politica de “open - market”

Deoarece pe piaţa monetară interbancară poate interveni un excedent


sau un deficit global de lichidităţi, Banca Naţională poate interveni în sensul
eliminării excedentului sau completării deficitului, respectiv prin cedarea
către piaţa monetară a unei fracţiuni din efectele publice (create asupra
Trezoreriei) sau din cele private şi prin achiziţionarea de pe piaţă a efectelor
publice sau private deţinute de băncile comerciale.

Variaţiile cotelor rezervelor obligatorii

În cazul când depozitele bancare au crescut semnificativ, Banca


Naţională poate să sporească cotele de rezervă, restrângând astfel creditul.
Băncile comerciale vor proceda la vânzarea de obligaţiuni şi vor căuta să
recupereze sumele împrumutate, fără să mai acorde noi credite, lichidându-şi
conturile curente până când depozitele bancare vor ajunge la cotele obligatorii
de rezervă.