Macroeconomie

IX. INFLAŢIA

1. Definirea inflaţiei

2. Cauzele inflaţiei

3. Măsurarea inflaţiei

4. Formele inflaţiei

5. Efectele economice ale inflaţiei

6. Politici de combatere a inflaţiei

7. Relaţia de compensare inflaţie-şomaj. Curba

Philips

Termeni cheie şi concepte de bază:

- inflaţie
- inflaţia monetară
- inflaţia prin ofertă
- inflaţia prin cerere
- inflaţia prin costuri
1
- indicele preţurilor de
consum
- deflatorul PIB
- indicele preţurilor de
Cap. 9 Inflaţia

- dezinflaţie consum
- stagflaţie - inflaţia latentă
- slumpflaţie - inflaţia moderată
- creşterea economică - inflaţia galopantă
inflaţionistă - megainflaţia
- creşterea economică - hiperinflaţia
neinflaţionistă - curba Philips

IX. INFLAŢIA

IX.1. Definirea inflaţiei

Inflaţia, „dezordinea dezordinelor în viaţa

economică”1 este un proces deosebit de complex, prin
excelenţă monetar care s-a manifestat de-a lungul
secolelor cu intensităţi şi în forme variate, devenind astăzi
un proces economico-social general şi persistent care
afectează în proporţii diferite toate ţările lumii.
Procesul inflaţionist a apărut, însă, cu mult înainte.
Astfel, în secolul al III-lea, Imperiul Roman de Apus, în
condiţiile unei grave crize economice şi politice, s-a
confruntat cu o creştere puternică şi dezordonată a
preţurilor ce a avut urmări asupra întregii economii
europene. În secolul al XVI- lea, ca urmare a decoperirii
Americii de către Columb, inflaţia a fost, de asemenea,
foarte puternică, sporirea preţurilor fiind de 400%.
1
Michel Didier, Economie. Les regles de jeu, Economica, Paris, 1989, p. 269.
2
 Macroeconomie

Deşi fenomenul inflaţiei exista chiar şi atunci când

în circulaţie se aflau monedele de aur şi argint, acesta ia
amploare odată cu apariţia banilor de hârtie. Bancnotele se
depreciau de îndată ce cantitatea lor depăşea necesităţile
economiei. În secolul al XIX-lea, inflaţia este cunoscută
pretutindeni în lume, devenind treptat un fenomen mai
mult sau mai puţin constant. Însă „epoca de aur” a inflaţiei
este considerat secolul XX. Dacă în secolul al XlX-lea
principalele „maladii” de care sufereau economiile ţărilor
dezvoltate erau crizele economice şi şomajul, în secolul
XX acestea cedează întâietatea inflaţiei. Secolul XX este
numit de unii economişti „secolul inflaţiei”.
Etimologic, termenul de inflaţie provine de la
latinescul „inflare”, având semnificaţia de ceva care se
umflă.
Deşi uşor perceptibilă, inflaţia este un fenomen
complex, cu multiple cauze şi efecte ceea ce o face greu
de definit; opiniile cu privire la definirea inflaţiei fiind
diverse, fiecare dintre acestea încercând să surprindă ceea
ce pare a fi esenţial în conţinutul sau manifestarea
procesului.
Inflaţia se află în strânsă legătură cu masa monetară,
ea nu poate apare în absenţa banilor, ea este un fenomen
imposibil de găsit într-o societate în care bunurile se
schimbă direct pe alte bunuri, fără nici o utilizare a
banilor2.
Ca fenomen economic, inflaţia este receptată ca o
creştere generalizată şi de durată a preţurilor şi de
reducere a puterii de cumpărare a banilor. Inflaţia este un
fenomen complex, ce nu poate fi definit decât prin efectul
2
Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1991, p. 319.
3
Cap. 9 Inflaţia

său principal, direct observabil, aşa cum îl percep agenţii

economici - creşterea generalizată, destul de puternică şi
cumulativă a ansamblului preţurilor3.
În Dicţionarul economic şi social al Editurii Expert,
Bucureşti, 1995 se precizează că inflaţia constituie:
- creşterea nivelului general al preţurilor şi nu doar
creşterea preţurilor la anumite produse;
- un fenomen autoîntreţinut de creştere a preţurilor
(creşterea preţului la un anumit produs atrage
după sine creşterea preţurilor şi la alte produse)
şi nu doar un fenomen izolat şi accidental
- o creştere a preţurilor care se bazează pe
mecanisme macroeconomice, pe interdependenţa
dintre toate părţile şi mecanismele economiei:
repartiţie, formarea preţurilor, sisteme de
distribuţie.
Pornind de la faptul că inflaţia este în primul rând un
fenomen monetar, explicarea genezei şi naturii acesteia
trebuie să înceapă de la formele istorice care le-au
îmbrăcat banii de-a lungul timpului. Ţinând cont de acest
aspect se pot sintetiza trei forme istorice ale fenomenului
inflaţionist:
- Prima formă a inflaţiei s-a manifestat sub forma
devalorizării mascate a monedelor din metale
preţioase, prin punerea în circulaţie de monede
false, cu un conţinut mai redus în aur decât cele
oficiale, ceea ce a determinat creşterea cantităţii
de bani – aur, fără valoare deplină şi implicit
scăderea puterii de cumpărare a banilor.
- Cea de-a doua formă – inflaţia banilor de hârtie
3
A. Page, Economie Politique, Quatrieme Edition, Vol. 2, Dalloz, p. 87.
4
 Macroeconomie

convertibili în aur, care s-a manifestat în perioada

trecerii de la feudalism la capitalism, când după o
perioadă de echilibru între cantitatea de monedă
existentă în circulaţie şi cantitatea de aur existentă
în depozitele băncilor de emisiune, s-a creat un
dezechilibru între mărimea depozitelor de aur-
monedă, care era în funcţie de producţia de metal
preţios şi de posibilităţile fiecărei ţări de a
procura aur şi cantitatea de bilete de bancă emise,
care era dependentă de volumul tranzacţiilor. În
situaţia în care cantitatea banilor de hârtie aflată
în circulaţie devenea excedentară faţă de cea care
rezulta din raportul dintre masa de aur monetar şi
etalonul aur (cantitatea de aur aferentă unei
unităţi monetare), apărea inflaţia.
- Cea de-a treia formă – inflaţia contemporană este
inflaţia banilor de hârtie neconvertibili în aur.
Inflaţia contemporană constă în deprecierea
banilor de hârtie şi a banilor de credit, care se
exprimă în creşterea generalizată a preţurilor,
pierderea încrederii populaţiei, a agenţilor
economici în moneda existentă datorită existenţei
în circulaţie a unei cantităţi mai mari de monedă
decât nevoile reale ale economiei.
Realităţile inflaţioniste diferite pe ţări şi etape au
determinat apariţia unor numeroase şi controversate opinii
cu privire natura formei contemporane de inflaţie.
Sintetizând aceste puncte de vedere cu privire la inflaţia
contemporană delimităm unele caracteristici esenţile, şi
anume:
a. Este un proces de depreciere a banilor atât pe plan
5
Cap. 9 Inflaţia

naţional, cât şi în raport cu alte monede;

b. Este expresia creşterii generale, neuniformă şi
inegală, a preţurilor mărfurilor, atât a bunurilor de
consum cât şi a bunurilor de producţie, atât a
bunurilor materiale cât şi a serviciilor şi nu doar
creşterea preţurilor la unele produse;
c. Creşterea inflaţionistă a preţurilor este un proces
de durată, după unele opinii, chiar permanent, un
fenomen autoântreţinut (o creştere a preţurilor
unor mărfuri generează şi antrenează o creştere în
lanţ a preţurilor altor bunuri şi servicii) şi nu un
fenomen conjunctural;
d. Creşterea preţurilor este diferenţiată pe categorii
de mărfuri şi pe diferite pieţe, ceea ce antrenează
dezechilibre şi redistribuiri de venituri între
ramuri economice şi socio-grupuri;
e. Este expresia unui dezechilibru monetar şi
material, manifestat atât pe piaţa monetară cât şi
pe piaţa bunurilor economice;
f. Este influenţată şi de numeroase aspecte
psihologice (de teama instabilităţii economice şi
folosind mecanismul creditului, populaţia aduce
în prezent o cerere viitoare de bunuri).

Inflaţia contemporană este un dezechilibru

macroeconomic monetaro-material, reflectat de creşterea
masei monetare în circulaţie peste nevoile economiei, fapt
ce conduce la deprecierea monetară şi la creşterea
anormală, permanentă, cumulativă şi generalizată a
preţurilor.

6
 Macroeconomie

Se pune problema, care tip de dezechilibru se află la

originea inflaţiei: cel monetar sau cel material (real)?
Funcţie de modalitatea în care s-a răspuns la această
dilemă, în literatura economică s-au conturat două mari
tendinţe care încearcă să explice natura inflaţiei
contemporane: tezele de inspiraţie keynesistă şi cele de
inspiraţie monetaristă.
Tezele keynesiste pun accentul pe cauzele de ordin
material, structural ale economiei. În concepţia lui J. M.
Keynes, inflaţia îşi are originile în economia reală, în
dezechilibrul structural şi durabil dintre cererea şi oferta
de mărfuri – „atunci când o nouă creştere a volumului
cererii efective nu mai determină o nouă creştere a
volumului producţiei şi se manifestă exclusiv printr-o
creştere a unităţii de cost, strict proporţională cu creşterea
cererii efective, s-a creat o situaţie care poate fi definită cu
temei ca inflaţie autentică”. Conform opiniei sale,
cantitatea de bani din circulaţie influenţează nivelul
preţurilor, nu direct, ci prin intermediul cererii efective şi
nu întotdeauna, ci numai după ce s-a ajuns la o utilizare
deplină a factorilor de producţie.
Tezele de inspiraţie monetaristă susţin că nu există
inflaţie fără emisiune monetară, iar dacă există inflaţie ea
este o inflaţie prin monedă. Nu excesul de cerere în raport
cu oferta de mărfuri determină creşterea generalizată a
preţurilor, ci excesul de monedă în circulaţie. Milton
Friedman, reprezentantul şcolii monetariste, susţine că:
„Inflaţia este totdeauna şi pretutindeni un fenomen
monetar de care se face răspunzătoare politica statului.
Politica sa constă în a finanţa surplusul de cheltuieli
imprimând din ce în ce mai mulţi bani. Este unul din
7
Cap. 9 Inflaţia

motivele pentru care cantitatea de monedă creşte”.

Explicaţia acestui tip de inflaţie îşi are originea în
teoria cantitativă a banilor, bazată pe ecuaţia lui I. Fischer:
M x v = P x T.
Natura fenomenului inflaţionist poate fi pusă în
evidenţă şi ţinând cont de „regula de aur” a politicii
monetare emisa de M. Friedman, conform căreia masa
monetară în circulaţie trebuie să crească într-un ritm
apropiat ritmului de creştere al PIB. Dacă indicele de
creştere a masei monetare este mai mare decât indicele de
creştere al PIB, inflaţia este de natură monetară. Dacă
indicele de creştere a masei monetare este mai mic decât
indicele de creştere al PIB, inflaţia este de natură reală,
structurală.

IX.2. Cauzele inflaţiei

Explicarea şi înţelegerea cauzelor inflaţiei implică

luarea în considerare a faptului că inflaţia constituie un
fenomen complex, care este determinat de mai multe
cauze, nu numai economice ci şi social-politice, nu numai
interne (endogene) ci şi externe (exogene), cu efecte
imediate şi pe termen mediu sau lung, cu intensitate
diferită de la o perioadă la alta, în contextul
interdependenţelor dintre economiile naţionale.
În funcţie de cauzele determinante, inflaţia îmbracă
mai multe denumiri, şi anume:
- inflaţie prin monedă;
- inflaţie prin cerere;
- inflaţie prin costuri.
8
 Macroeconomie

Inflaţia monetară este determinată de emisiunea

excesivă de monedă peste valoarea ofertei reale de bunuri
şi servicii. Aceasta atrage după sine un surplus de cerere
şi, ca urmare, creşterea generalizată a preţurilor. Creşterea
preţurilor este datorată atât ca urmare a sporirii cantităţii
de bani cât şi ca urmare a creşterii cererii de bunuri
materiale şi servicii.
Datorită faptului că pe termen scurt capacităţile de
producţie existente nu pot răspunde la amplificarea
cererii, are loc o creştere a preţurilor proporţională cu
fluctuaţia masei monetare. Excedentul de monedă este
legat de nevoile financiare ale statului pentru acoperirea
deficitului bugetar, a unor datorii contractate sau ca
urmare a existenţei unor cerinţe mai mari şi temporare de
bani.
Reprezentanţii monetarismului, în frunte cu Milton
Friedman, consideră că “inflaţia este întotdeauna şi
pretutindeni un fenomen monetar”, de care este
răspunzătoare politica statului, iar pentru a înfrâna inflaţia
şi a asigura o dezvoltare economică neinflaţionistă este
necesară limitarea expansiunii monetare la o rată de
creştere care să fie egală cu ritmul de creştere a producţiei
reale pe termen lung.

Inflaţia prin cerere este determinată de excedentul

de cerere agregată peste oferta agregată care poate rămâne
la acelaşi nivel sau poate să se micşoreze. Cererea
agregată poate să crească şi în condiţiile în care masa
monetară nu se modifică, şi anume, atunci când:

9
Cap. 9 Inflaţia

- sporesc veniturile băneşti ale populaţiei, ducând

la creşterea puterii de cumpărare a acesteia;
- se diminuează înclinaţia spre economisire;
- se extinde creditul de consum;
- are loc creşterea salariilor neînsoţită de creşterea
productivităţii muncii.
Atunci când cererea agregată creşte iar oferta nu se
modifică are loc creşterea preţului de la P0 la P1 la P2 .

O0

P2
P1 C2
P0
C1
C0
Q0 Q1 Q2 Q

Figura 9.1. Inflaţia prin cerere

Inflaţia prin cerere poate apare şi în situaţia în care

10
 Macroeconomie

nu este posibilă mărirea corespunzătoare a ofertei datorită

capacităţilor de producţie limitate.

Inflaţia prin costuri este determinată de creşterea

costurilor de producţie independent de cererea agregată.
Mărirea costurilor nu stimulează producţia şi ca urmare,
oferta de mărfuri scade iar preţurile cresc.
Costurile de producţie se măresc, de asemenea,
atunci când remunerarea factorilor de producţie creşte mai
mult decât productivitatea lor. În acest sens, sporirea
cheltuielilor salariale neînsoţită de o creştere
corespunzătoare a productivităţii muncii determină
creşterea costurilor de producţie. De asemenea, creşterea
preţurilor materiilor prime, a materialelor, energiei etc,
determină creşterea costurilor de producţie.
Întreprinzătorii urmăresc să acopere aceste costuri prin
creşterea preţurilor datorită faptului că nu acceptă o
reducere a nivelului profitului ci din contră o majorare a
acestuia.
Scăderea ofertei agregate de la O0 la O1 atrage după
sine creşterea preţurilor de la P0 la P1. În ceea ce priveşte
relaţia dintre inflaţie şi şomaj, inflaţia prin cerere,
stimulând extinderea producţiei, este însoţită, într-o
anumită proporţie şi de creşterea gradului de ocupare a
forţei de muncă. Inflaţia prin costuri conduce la reducerea
gradului de ocupare.
În desfăşurarea lor, inflaţia prin cerere şi inflaţia
prin costuri adeseori se împletesc, având loc simultan.
Astfel, mărirea salariilor stimulează creşterea cererii care
duce la sporirea preţurilor şi de asemenea creşterea
salariilor determină creşterea costurilor şi restrângerea
11
Cap. 9 Inflaţia

ofertei.

P1
P0 C
Q1 Q0 Q
Figura 9.2. Inflaţia prin costuri

Sunt posibile mai multe situaţii în evoluţia

elementelor ce contribuie la creşterea inflaţiei, de
exemplu:
- concomitent pe de-o parte cererea sporeşte şi pe
de altă parte oferta se micşorează, având loc
creşterea preţurilor;

P O2 O1
O0

P2
P1 C2
P0
C1
12
 Macroeconomie

C0
Q0 Q1 Q2 Q
Figura 9.3. Spirala inflaţionistă

- în realitatea economică poate exista situaţia în

care oferta de bunuri şi servicii se măreşte prin
investiţii stimulate de însăşi creşterea cererii însă
mai puţin decât creşterea cererii.
Explicarea cauzelor inflaţiei presupune luarea în
calcul şi a inflaţiei importate. Creşterea preţurilor
produselor importate şi a materiilor prime, materialelor,
utilajelor, energiei importate contribuie la creşterea
inflaţiei.
De aemenea, se consideră că inflaţia s-ar datora şi
altor cauze, cum ar fi:
- acumularea neîntreruptă de deficite bugetare a
căror finanţare are loc prin emisiune suplimentară
de monedă fără acoperire în ofertă de mărfuri;
- creşterea impozitelor care atrage după sine
micşorarea ofertei;
- ieftinirea creditului care determină creşterea
cererii şi implicit a preţurilor;
- unele şocuri accidentale exogene, cum ar fi
războiul sau calamităţile naturale-secetă,
inundaţii.
Există şi părerea conform căreia, în condiţiile
contemporane, inflaţia trebuie privită nu ca rezultat al
unor dezechilibre trecătoare ci ca un fenomen legat de
structurile sistemului economiei de piaţă actuale. Aceasta
poartă numele de inflaţie prin structuri, caracterizată prin
13
Cap. 9 Inflaţia

practicarea unor preţuri ridicate fără o legătură directă cu

creşterea cererii sau scăderea ofertei – aceasta se
datorează structurii oligopoliste sau monopoliste a
economiei, care împiedică manifestarea concurenţei şi, de
aici, posibilitatea practicării unor preţuri ridicate.
Formarea de carteluri între producătorii companiilor
puternice poate accelera undele de şoc inflaţionist. De
asemenea, reuniunile sindicale insistă asupra creşterii
salariilor pentru ca membrii lor să poată face faţă valurilor
de scumpiri ale bunurilor şi serviciilor.

IX.3. Măsurarea inflaţiei

Principalul instrument cu ajutorul căruia se măsoară

nivelul inflaţiei este indicele preţurilor consumatorului
(IPC), numit şi „indicele preţurilor de consum” (IPC).
Acest indice, calculat lunar de Institutul Naţional de
Statistică, măsoară evoluţia de ansamblu a preţurilor la
bunurile şi serviciile cumpărate de populaţie.
Atunci când într-o ţară există sute de mii şi chiar
milioane de preţuri mereu în mişcare, este oare posibil a le
compara în fiecare lună cu cele din luna trecută? Probabil
că nu, dar de o asemenea procedură complicată nici nu
este nevoie, deoarece în cazul dat statisticienii iau în
calcul doar evoluţia preţurilor la cele mai reprezentative
bunuri şi servicii pentru ţara dată. Aceste bunuri formează
aşa-numitul „coş de consum” sau „coş al pieţei”, care şi
este monitorizat lunar.
Indicele preţurilor de consum este un instrument cu
ajutorul căruia se măsoară modificarea preţului mediu al
14
 Macroeconomie

unui coş de bunuri şi servicii care reprezintă consumul

specific al unui menaj tipic.

Indicele preţurilor de consum se calculează

comparând nivelul preţurilor din anul acesta la bunurile şi
serviciile cuprinse în coşul de consum cu cel din anul
trecut sau comparând nivelul preţurilor din luna curentă
cu cel din luna anterioară sau de bază.
P1
IPC= ×100 %
P0
unde: IPC - indicele preţurilor de consum;
P1 - preţurile „coşului de consum” în perioada
curentă;
P0 - preţurile „coşului de consum” în perioada
anterioară, de
bază (luna trecută sau anul trecut).
Ponderea componentelor IPC-ului în „coşul de
consum” se modifică odată cu evoluţia societăţii, odată cu
modificarea structurii consumului.
Pentru calcularea inflaţiei se poate folosi şi indicele
preţurilor de producţie IPP care masoară evoluţia
preţurilor în stadiile anterioare consumului final, respectiv
preţurile materiilor prime, al semifabricatelor şi ale
produselor finite înainte de a fi livrate pe piaţă.
Alături de IPC şi IPP, la măsurarea inflaţiei sunt
utilizaţi şi alţi indicatori, şi anume: indicele general al
preţurilor (IGP) şi deflatorul PIB-ului. IGP-ul permite
măsurarea evoluţiei tuturor preţurilor din economie, atât a
bunurilor de consum cât şi a bunurilor de producţie. De-
flatorul PIB-ului este o mărime statistică, care permite
măsurarea volumului real al PIB-ului „curăţat” de
15
Cap. 9 Inflaţia

creşterea nivelului mediu al preţurilor, el ne arată evoluţia

nivelului mediu al preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor
incluse în PIB.

PIB nominal
Deflatorul PIB= ×100%
PIB real

Diferenţa între IGP şi Deflatorul PIB provine din

structura diferită a bunurilor şi serviciilor care sunt incluse
în fiecare dintre aceştia. Dacă deflatorul se calculează pe
baza bunurilor şi serviciilor produse în interiorul ţării,
indicele general al preţurilor se calculează ţinând cont şi
de produsele importate.
Cele mai utilizate modalităţi de măsurare a inflaţiei
se referă la indicele general al preţurilor şi deflatorul PIB.
Indicele preţurilor de consum (confruntat cu IPP şi
deflatorul PIB-ului) este folosit pentru a calcula rata
inflaţiei, care este creşterea procentuală anuală a IPC-
ului.
Rinf =IPC−100%
unde: Rinf – rata inflaţiei;
IPC - indicele preţurilor de consum.

Pentru a surprine amploarea fenomenului inflaţionist

se mai foloseşte şi indicele puterii de cumpărare a banilor
(Ipc) care exprimă evoluţia puterii de cumpărare a unei
unităţi monetare.

Pcb1 1
Ipc= ×100%= ×100%
Pcb0 IP

16
 Macroeconomie

XI.4. Formele inflaţiei

După locul şi modul de manifestare inflaţia îmbracă

următoarele forme:
a) inflaţie a abundenţei, pe care o regăsim în ţările
dezvoltate din punct de vedere economic; ea are
la origini cauze monetare – o cantitate de bani
prea mare în circulaţie faţă de volumul valoric al
bunurilor şi serviciilor supuse vânzării;
b) inflaţie a penuriei, care este caracteristică ţărilor
slab dezvoltate şi se explică printr-o insuficienţă a
ofertei.
Din perspectiva procesului de dezvoltare a inflaţiei
distingem următoarele forme de inflaţie:
a) inflaţie implicită, declarată sau recunoscută este
aceea care se dezvoltă prin ea însăşi, într-o
manieră autonomă, fără a putea fi stopată printr-o
intervenţie umană;
b) inflaţie ascunsă, ocultă, refulată sau frânată care
se caracterizează prin intevenţia deciziilor
monetare, fiscale, bugetare din partea
principalului responsabil de dezvoltarea inflaţiei:
statul.
În funcţie de ritmurile de creştere a preţurilor sau,
altfel spus, intensitatea inflaţiei, sunt cunoscute
următoarele tipuri sau feluri de inflaţie:
a) inflaţie latentă sau târâtoare (creeping inflation),
care se caracterizează printr-o creştere anuală a
nivelului mediu al preţurilor cu 3-4%. Se
consideră că acest tip de inflaţie este favorabil
17
Cap. 9 Inflaţia

creşterii economice;
b) inflaţie moderată, numită şi „deschisă" sau
„declarată” (open inflation). Ea există atunci când
preţurile cresc anual cu 5-10%. Inflaţia moderată
nu mai este atât de favorabilă creşterii economice
ca inflaţia latentă;
c) inflaţia galopantă (run inflation), căreia i se mai
spune inflaţia cu două cifre, se caracterizează
printr-o creştere cu peste 10 la sută a preţurilor pe
parcursul anului. Acest tip de inflaţie, cu efecte
negative asupra dezvoltării economice, a fost
cunoscut, în diferite perioade de timp, de toate
ţările lumii. Astfel, după cel de-al doilea război
mondial (în anii 1945-1952), precum şi în urma
celor două şocuri petroliere (în anul 1973 şi anul
1979), marea majoritate a ţărilor lumii s-a
confruntat cu o creştere anuală a preţurilor situată
între 20 şi 100%.
d) megainflaţia, denumire relativ nouă, ce reflectă
un fenomen inflaţionist foarte accentuat şi greu de
stăpânit de către autorităţile guvernamentale,
apărut atunci când inflaţia depăşeşte pragul
formei galopante. Creşterile de preţuri se situează
între 100% şi 500% anual. Această amplitudine a
inflaţiei a fost caracteristică şi ţării noastre, mai
ales la începutul perioadei de tranziţie, anii 1990-
1993. În anul 1993 s-a înregistrat cea mai înaltă
rată a inflaţiei din perioada postdecembristă, circa
395%.
e) hiperinflaţia (hiperinflation) este un fenomen
întâlnit mai rar în viaţa economică. Ea se
18
 Macroeconomie

manifestă atunci când preţurile cresc anual cu

peste 1000%. Drept exemplu de hiperinflaţie
poate servi creşterea anuală a preţurilor de zeci de
mii de ori în Germania (în anii 1920-1923).
O particularitate a hiperinflaţiei constă în faptul că
ea este generată de unele fenomene excepţionale, cum ar
fi războaiele. În aceste perioade, populaţia încearcă să se
debaraseze cât mai rapid de bani căci valoarea lor se tot
reduce. Sunt procurate, în primul rând, mărfurile care pot
îndeplini funcţia de acumulare a valorii (de tezaurizare),
cum ar fi: metalele preţioase, imobilele, operele de artă,
cărţile rare etc.
După cel de-al doilea război mondial hiperinflaţia a
fost un fenomen izolat întâlnit în unele ţări foste socialiste
în procesul tranziţiei – Polonia 1988-1990, când indicele
preţurilor a fost de circa 1000%, Rusia în 1994 cu un
indice al preţurilor cu patru cifre, în unele ţări din
America Latină Chile, Brazilia etc., din Asia şi Africa.
După cum am menţionat deja, secolul XX este
considerat de unii economişti „secolul inflaţiei”. Într-
adevăr, în acest secol, ţările lumii au cunoscut toate
tipurile de inflaţie. Germania, unde din 1980 există doar o
inflaţie ascunsă de circa 2% anual, în anii 1920-1923 a
cunoscut perioade în care preţurile creşteau cu 10% pe
oră. Ţările din America Latină au fost „devastate” de un
„uragan” inflaţionist în anii ’80 ai secolului XX. În
Bolivia, de exemplu, în anul 1974, preţurile au crescut de
82 de ori.
La începutul anilor 1990, toate ţările în tranziţie se
caracterizau printr-o inflaţie accentuată. În această perioa-
dă, în unele ţări, preţurile au crescut cu mai bine de
19
Cap. 9 Inflaţia

1000% pe parcursul unui singur an.

Totuşi, datorită promovării unor politici
antiinflaţioniste eficiente, în ultimele trei decenii ţările
dezvoltate au reuşit să înfrângă inflaţia, care a încetat să
mai fie o fatalitate. Astfel, la începutul secolului XXI, în
întreaga economie mondială se instalează o perioadă de
stabilitate relativă a nivelului general al preţurilor (vezi
Tabelul 9.1).

Tabelul 9.1. Evoluţia ratei inflaţiei (creşterea medie

anuală a indicelui preţurilor, în %)

Germa Franţa Marea UE-15 SUA Japoni

nia Britani a
1961-1970 2,7 4,3 3,9 3,8 2,4 5,6
1971-1980 5,0 9,9 13,3 10,5 7,0 8,8
1981-1990 2,5 6,4 6,2 6,5 4,5 2,1
1991-2000 2,3 1,8 3,1 3,0 2,3 0,5
2000 1,6 1,6 1,1 2,0 1,4 -1,5
Sursa: A. Beitone, Em. Buisson, Ch. Dollo, Em. Le
Masson, Economie, Dailoz, Paris, 2004, p. 159.

În România, rata inflaţiei a evoluat în felul următor:

Tabelul 9.2. Rata inflaţiei în România

1996 199 1998 199 2000 200 2002 2003

7 59,1 45,
38,8 15 9 45,7 34,
1 22,5 15,3

2004 2005 2006 2007 200 2009 2010 2011

11,9 9 6,56 4,84 7,858 5,59 6,09 5,79
20
 Macroeconomie

2012 2013 2014 2015 2016 2017 2019

3,3 4 1,1 0,6 -1,5 1,3 4,6

Sursa: Anuarul Statistic al României

În raport cu tipurile inflaţiei în funcţie de intensitatea

acesteia, literatura de specialitate abordează şi
problematica creşterii economice, care se află sub directa
influenţare a inflaţiei. În acest sens se pot contura
următoarele tipuri de creştere economică
- Creştere economică neinflaţionistă, care
semnifică o creştere reală a principalilor
indicatori macroeconomici, în condiţiile unei
inflaţii târâtoare. Rata de creştere economică
devansează rata inflaţiei. Este o creştere
determinată de efectul de antrenare pe care îl are
creditul facil şi ieftin asupra dezvoltării
economice. Constituie o formă sănătoasă de
evoluţie a economiei caracteristică ţărilor
dezvoltate din punct de vedere economic;
- Creştere economică inflaţionistă, care
presupune creştere economică realizată cu preţul
unei inflaţii moderate. Rata de crestere economică
este mai mică decât rata inflaţiei. Indicatorii
economici cresc în mărime nominală dar scad în
mărime reală;
- Stagflaţia semnifică acea stare a unei economii
caracterizată printr-o inflaţie rapidă galopantă şi
prin stagnare economică („creştere economică

21
Cap. 9 Inflaţia

zero”4);
- Slumpflaţia constituie acea stare a economiei
caracterizată prin scăderea puternică a
indicatorilor macroeconomici, şomaj cronic şi
masiv şi megainflaţie sau hiperinflaţie.
Slumpflaţia a caracterizat unele ţări în curs de
dezvoltare şi toate economiile fostelor ţări
socialiste, în perioada de tranziţie;
- Deflaţia este opusul inflaţiei şi reflectă situaţia în
care pe termen lung în economie oferta de bunuri
şi servicii este mai mare decât cererea având loc
scăderea preţurilor.

IX.5. Efectele economice ale inflaţiei

Inflaţia este un fenomen complex, cu efecte, în

principal, negative. În secolul XX, inflaţia a fost
considerată „maladia” cea mai periculoasă ce poate afecta
o economie. Deşi în cazul inflaţiei predomină categoric
efectele negative, atât la nivel micro-, cât şi
macroeconomic, totuşi, în anumite limite şi în anumite
situaţii, inflaţia are şi unele efecte pozitive.
Inflaţia: aspecte pozitive
Deja de mai bine de un secol economiştii consideră
că inflaţia începe bine (în sensul că, până la un nivel
oarecare, stimulează creşterea economică), dar se termină
foarte prost, atunci când depăşeşte anumite limite. O
inflaţie de până la 5% are efecte pozitive în primul rând
4
Creşterea economică zero presupune că rezultatele economice agregate şi populaţia cresc în
aclaşi ritm, astfel că nivelul pe locuitor al indicatorilor macroeconomici rămâne constant ;N.
Dobrotă (coord.), Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, pg. 149.
22
 Macroeconomie

asupra investiţiilor şi a ocupării forţei de muncă. Aceasta

se întâmplă deoarece, împrumutând bani de la băncile
comerciale pentru a-şi finanţa investiţiile, întreprinderile
întorc aceşti bani în nominal, adică cu o putere de
cumpărare reală scăzută.
Inflaţia moderată stimulează exporturile. Aceasta se
întâmplă deoarece, devalorizând moneda naţională,
inflaţia generează o ieftinire a mărfurilor autohtone
măsurate în valută străină.
Consecinţele negative ale inflaţiei
Consecinţele sau costurile inflaţiei sunt
preponderent negative. Ele vizează întreaga societate,
afectând, în primul rând, veniturile reale ale populaţiei,
precum şi consumul şi economiile. În linii mari, aceste
efecte constau în următoarele:
a) reducerea puterii de cumpărare a salariilor şi a
altor venituri factoriale, deci reducerea
consumului;
b) descurajarea investiţiilor şi a economiilor;
c) creşterea diferenţierii sociale şi chiar polarizarea
societăţii prin redistribuirea veniturilor în
favoarea celor puternici;
d) reducerea puterii de cumpărare a monedei
naţionale în raport cu alte monede.
1. În condiţiile inflaţiei, veniturile nominale ale
populaţiei (salariul, profitul, renta, dobânda) pot
rămâne aceleaşi sau chiar pot creşte, pe când
veniturile reale, care exprimă cantitatea de bunuri
şi servicii ce poate fi procurată cu veniturile
nominale, scad. Măsura reducerii veniturilor reale
depinde de rata inflaţiei. Inflaţia contribuie la
23
Cap. 9 Inflaţia

reducerea puterii de cumpărare a salariaţilor şi a

persoanelor cu venituri fixe, cum ar fi pensionarii,
studenţii care trăiesc din bursa sau chiar angajaţii
din sectorul public (medicii, profesorii, poliţiştii
etc). Se reduce, astfel, consumul de bunuri şi
servicii.
Odată cu reducerea consumului şi deci a cererii
agregate, întreprinderile îşi reduc activitatea,
oferta scade, fapt ce contribuie la scăderea
gradului de ocupare a forţei de muncă, la
creşterea şomajului.
2. La nivel microeconomic, inflaţia generează o
redistribuire a veniturilor în societate în favoarea
anumitor grupuri sociale. Acest lucru se întîmplă
nu numai din cauză că unele pături sociale au
venituri fixe, iar altele venituri variabile, ci mai
ales din cauză că nu toate preţurile cresc în egală
măsură, iar structura consumului diferă mult de la
o categorie socială la alta. Astfel, „inflaţia” are
posibilitatea să „ia” veniturile de la unii oameni,
şi „să le ofere” altora, deşi, în linii mari, inflaţia îi
favorizează pe cei puternici.
Redistribuirea veniturilor se face:
a) în favoarea debitorilor şi în defavoarea
creditorilor. În timpul inflaţiei, este avantajos
să împrumuţi bani, mai puţin avantajos este să
dai cu împrumut. Creditorii pierd deoarece
sumele de bani întoarse de către debitori sunt
depreciate, puterea lor de cumpărare fiind mai
mică;
b) în favoarea agenţilor economici cu venituri
24
 Macroeconomie

variabile (profitul, dividendele, renta) şi în

detrimentul salariaţilor cu venituri mici şi fixe.
Redistribuirea veniturilor se face şi în favoarea
muncitorilor organizaţi în sindicate puternice şi
în defavoarea lucrătorilor nesindicalizaţi. În
acest fel, prin redistribuirea veniturilor în
detrimentul majorităţii populaţiei, inflaţia
determină creşterea diferenţierii sociale,
contribuie la polarizarea societăţii, fenomen ce
are urmări negative asupra dezvoltării
economice.
3. Inflaţia descurajează economisirea banilor prin
intermediul sistemului bancar, fapt ce contribuie
la îngustarea bazei financiare a investiţiilor şi, în
consecinţă, a posibilităţilor de creştere
economică. Mai mult. Sunt descurajate investiţiile
de lungă durată şi sunt încurajate cele cu caracter
speculativ şi cu rezultate băneşti imediate.
În condiţiile în care cei care păstrează banii în
bănci sunt sancţionaţi, fiindcă se pomenesc, pur şi
simplu, jefuiţi de un hoţ invizibil (inflaţia), în
societate are loc o modificare importantă a
raportului dintre partea de venit care se consumă
şi partea care se economiseşte în favoarea
consumului. Acest fenomen, după cum se ştie, nu
este prielnic dezvoltării, mai cu seamă în cazul
ţărilor mai puţin dezvoltate, unde resursele
interne de finanţare sunt deosebit de limitate.
4. Întrucât în timpul inflaţiei unii producători capătă
profituri suplimentare în urma majorării
preţurilor, ei nu mai sunt motivaţi să reducă
25
Cap. 9 Inflaţia

costurile, să ridice calitatea bunurilor

confecţionate, să diversifice şi să lărgească
productia, fapt care în termeni reali contribuie la
scăderea volumului producţiei şi la deteriorarea
calităţii ei.
5. Inflaţia conduce la înrăutăţirea relaţiilor
economice cu străinătatea. Aceste legături
evoluează în felul următor: atunci când se
depreciază moneda naţională, mărfurile naţionale
devin mai ieftine pentru cumpărătorii străini, ceea
ce favorizează exportul. Mai apoi însă, întrucât
cresc preţurile în valută naţională şi la mărfurile
importate, posibilităţile de export scad, mai ales
în cazul unei dependenţe semnificative de
importul de resurse energetice şi materie primă.
Treptat, exporturile scad, iar prin creşterea im-
porturilor se descurajează producţia internă. În
urma inflaţiei, are loc o devalorizare a monedei
naţionale şi o înrăutăţire a cursului de schimb al
acesteia.
6. Inflaţia dezorganizează viaţa economică în
ansamblul ei. Devine imposibilă efectuarea unei
planificări reale a activităţii întreprinderii,
deoarece nu se ştie cum vor evolua costurile.
Economia subterană ia proporţii, mai cu seamă
sub forma evaziunii fiscale. Apar noi dezechilibre
între ramuri, întrucât preţurile nu cresc
proporţional la toate produsele. Astfel, în anii
1970-1980, când inflaţia în ţările occidentale era
destul de însemnată, preţurile la un şir de mărfuri,
cum ar fi ceasurile electronice, computerele, mag-
26
 Macroeconomie

netofoanele, au scăzut.
7. În fine, întrucât toată lumea nu mai are încredere
în bani şi încearcă să se debaraseze cât mai rapid
de ei, are loc dezvoltarea trocului sau barterului.
În societate se creează o atmosferă de neîncredere
şi de nelinişte, de nemulţumire şi de nesiguranţă.
Se înteţesc revoltele, pacea socială este
perturbată, fapt care limitează şi mai mult
posibilităţile dezvoltării economice.

IX.6. Politici de combatere a inflaţiei

Fiind un fenomen complex, generat de o mulţime de

factori şi cu efecte multiple pe termen scurt, mediu şi
lung, inflaţia nu poate fi eliminată dintr-o singură lovitură,
cu un singur instrument. De obicei, inflaţia cedează, se
lasă biruită doar în urma unui „asediu” de lungă durată (2-
3 ani), prin utilizarea unui arsenal întreg de instrumente
administrative, monetare şi economice.
Politica antiinflaţionistă reprezintă un ansamblu de
măsuri economice ce vizează aducerea procesului
inflaţionist în limite normale, stabilizarea
macroeconomică, precum şi modalităţile de creştere de la
aceasta la creşterea economică autentică5.
Politica antiinflaţionistă se grupează după mai multe
criterii: după intensitatea şi sensul procesului, după
doctina care stă la baza lor, în funcţie de instrumentele şi
metodele folosite.
În raport de intensitatea şi sensul procesului se poate
5
Dobrotă Niţă coordonator, Dicţionar de economie, Editura Economică, 1999, pg. 353
27
Cap. 9 Inflaţia

vorbi de o politică ce urmăreşte prevenirea şi/sau

atenuarea crizei inflaţioniste, respectiv a hiperinflaţiei şi
efectelor ei.
După doctrina economică ce stă la baza
fundamentării lor, politicile antiinflaţioniste pot fi de
control al cererii agregate şi de stimulare a ofertei
agregate.
În funcţie de instrumentele şi metodele folosite
avem politici antiinflaţioniste ce folosesc fie instrumente
fiscal-bugetare, fie cele monetar-valutare.
În linii mari, politicile antiinflaţioniste au drept
obiective de bază:
a) protecţia agenţilor economici şi a populaţiei
împotriva efectelor
negative ale inflaţiei (politici pasive);
b) restabilirea echilibrului general prin reducerea ce-
rerii şi stimularea ofertei agregate (politici active).
a) Protecţia agenţilor economici şi a populaţiei
împotriva consecinţelor negative ale inflaţiei,
cum ar fi reducerea puterii de cumpărare a
banilor, se face cu următoarele „instrumente”:
- indexarea salariilor şi pensiilor, măsură
întreprinsă periodic, în funcţie de rata inflaţiei. În
unele cazuri sunt indexate nu numai salariile, ci şi
depunerile băneşti. Deşi pare foarte eficientă,
indexarea salariilor şi a depunerilor băneşti poate
contribui la perpetuarea inflaţiei prin cerere.
Oricum, fiind o politică economică înţeleasă de
toată lumea, indexarea salariilor, a pensiilor şi a
depunerilor băneşti este pe larg folosită în lumea
contemporană;
28
 Macroeconomie

- subvenţionarea preţurilor la unele produse de

primă necesitate, cum ar fi pâinea, laptele,
zahărul.
b) Controlul (reducerea) cererii agregate se
înfăptuieşte cu ajutorul unui set întreg de
instrumente, atât fiscale şi monetare, cât şi
administrative. Astfel, chiar la începutul anilor
'80 ai secolului XX, în timpul războiului cu
Argentina, Marea Britanie, pentru a opri creşterea
inflaţiei, a recurs la o asemenea măsură
administrativă ca îngheţarea preţurilor, măsură
care, conjugată cu îngheţarea salariilor, s-a
dovedit a fi eficientă.
În scopul micşorării presiunii asupra cererii
globale, în condiţiile inflaţiei, statul poate reduce
cheltuielile publice, deficitul bugetar şi datoria
publică. Ca urmare, scade consumul public şi cel
personal, care sunt componente importante ale
cererii agregate.
O altă măsură, tot de politică fiscală, folosită de
stat în acelaşi scop este sporirea impozitelor şi a
taxelor, fapt care descurajează, de asemenea,
cererea globală.
Deoarece inflaţia se manifestă la suprafaţă ca un
dezechilibru între masa monetară şi cantitatea de
bunuri şi servicii oferită, statul, în intenţia de a
combate inflaţia, recurge cel mai des la politicile
monetare. Astfel, statul încearcă să reducă pe
toate căile cantitatea de bani aflată în circulaţie,
care nu are şi o justificare economică evidentă.
Pentru a reduce masa monetară, statul recurge la
29
Cap. 9 Inflaţia

majorarea rezervei obligatorii a băncilor, adică a

cantităţii de bani pe care băncile comerciale o
păstrează la Banca Naţională.
Reducerea masei monetare aflate în circulaţie se
face şi prin intermediul împrumutului de stat.
c) Politica de susţinere a ofertei. Pentru ţările slab
dezvoltate şi în curs de dezvoltare, unde inflaţia
este alimentată în mare măsură de faptul că
mărfurile autohtone nu sunt competitive nici pe
piaţa internă, susţinerea ofertei ce vine din partea
întreprinderilor naţionale este unul din in-
strumentele principale de combatere a inflaţiei.
Prin susţinerea şi încurajarea producţiei interne,
prin atragerea investiţiilor străine directe, statul
stimulează oferta şi contribuie astfel la
restabilirea echilibrului între cererea şi oferta
agregată. Acest obiectiv este atins şi prin
îmbunătăţirea climatului investiţional, prin
reducerea impozitelor şi a taxelor, prin
încurajarea economisirii şi a investiţiilor
productive.
După cum ştim, în ultimele secole inflaţia a însoţit
dezvoltarea economică „aşa cum Luna însoţeşte
Pământul”. Din Figura 9.4. rezultă că pe parcursul a circa
un secol şi jumătate în SUA preţurile la bunurile de
consum au crescut cu 1500%, adică de 15 ori. Evoluţii
similare au avut loc şi în alte ţări. În Marea Britanie, de
exemplu din 1694 până în 1975 preţurile cu amănuntul s-
au mărit de 70 de ori.
Se pune problema dacă pe viitor se vor menţine
aceste tendinţe de creştere a preţurilor sau omenirea va
30
 Macroeconomie

reuşi odată pentru totdeauna să scape de creşterea

nestăvilită a preţurilor. Părerile sunt împărţite - unii
specialişti consideră că datorită imposibilităţii reducerii
salariului nominal preţurile vor creşte, alţii prevăd un
scenariu optimist în sensul unei oarecare stabilităţi a
preţurilor.
Într-adevăr, în ultimele decenii, guvernele ţărilor
dezvoltate au reuşit să înfrângă „balaurul inflaţiei”,
inclusiv în SUA (Figura 9.4.).

Figura 9.4. Evoluţia preţurilor de consum în SUA

(1860-2005)

Printre principalele „reţete” folosite de aceste ţări se

numără:
a) băncile centrale din ţările dezvoltate au exercitat
şi continuă să exercite un control strict asupra
masei monetare;
b) s-a redus substanţial presiunea sindicatelor în
31
Cap. 9 Inflaţia

materie de majorare a salariilor. Astfel, salariile

nu mai sunt indexate ca altădată şi nu cresc în
urma grevelor sau a altor forme de protest ale sa-
lariaţilor. Din contra, pentru a-şi menţine locurile
de muncă, pe care le-ar pierde atunci când
capitalul autohton ar pleca peste hotare, salariaţii
sunt de acord şi cu o creştere a duratei săptămânii
de lucru, fără o creştere proporţională a salariilor;
c) în urma liberalizării comerţului internaţional, s-a
redus tendinţa de creştere a nivelului general al
preţurilor în cadrul unei ţări, deoarece, atunci
când acestea cresc, se înviorează importurile, care
au capacitatea de a „stinge” „înflăcărarea”
preţurilor.
Un alt aspect care se impune a fi evidenţiat se referă
la faptul că eficienţa cu care sunt aplicate diferitele politici
antiinflaţioniste trebuie judecată în raport de efectele lor
de antrenare în economia reală.

IX.7. Relaţia de compensare inflaţie – şomaj.

Curba Phillips

32
 Macroeconomie

Esenţa relaţiei de compensare între inflaţie şi şomaj

constă în aceea că un şomaj mai mic poate fi obţinut
acceptând mai multă inflaţie sau inflaţia poate fi redusă
acceptând mai mult şomaj.
Această relaţie de compensare dintre inflaţie şi
şomaj este redată de curba Phillips, care sugerează că rata
inflaţiei poate fi redusă în permanenţă prin acceptarea
costului unui şomaj mai ridicat.
În anul 1958, economistul neozeelandez Alban
William Housega Phillips (1914 - 1975) a verificat pe
exemplul Angliei în perioada (1851 - 1957) relaţia dintre
nivelul salariilor nominale şi cel al gradului de ocupare.
Phillips construieşte un grafic6.

Rata inflaţiei

0 Rata şomajului
Figura 9.5. Curba Philips

6
A. W. Phillips The Relation between unemployment and rate of change of money woges in the United Kindom,
1861 – 1957, Economica, noiembrie 1958
33
Cap. 9 Inflaţia

Analizând rata şomajului (ca indicator structural) şi

dinamica salariului nominal (ca indice cu baza în lanţ),
Phillips a descoperit o relaţie logică între dinamicile celor
două mărimi.
Curba Phillips reflectă comportarea salariului şi a
inflaţiei preţurilor faţă de rata şomajului şi are o pantă
descrescătoare, indicându-ne că o rată înaltă a şomajului
este însoţită de o rata mică a inflaţiei şi invers.
În baza acestei concluzii deducem că dacă avem un
şomaj mai mare avem inflaţie mai mică şi invers.
Analizând această relaţie în diverse ţări a evidenţiat
următoarele concluzii:
- în primul rând, chiar există un echilibru pe termen
scurt între inflaţie şi şomaj (N. Gregory Mankiw,
The inexorable and mysterious tradeoff between
inflation and unemployment, Economic Journal
111, mai 2001);
- în al doilea rând Curba Phillips (şi oferta
agregată) este aproape orizontală pe termen scurt.
Aplicând metode econometrice se poate aprecia
că atunci când şomajul scade cu un punct
procentual se generează o creştere a inflaţiei pe
termen scurt de circa o jumătate de punct
procentual;
- în al treilea rând pe termen lung relaţia
evidenţiată de Phillips nu este întotdeauna
adevărată.
De asemenea, economia mondială se confruntă în
ultimul timp cu fenomenul stagflaţiei (inflaţie însoţită de
creştere economică zero) care admite existenţa inflaţiei
34
 Macroeconomie

alături de şomaj.
Punctele de vedere exprimate cu privire la acest
aspect sunt foarte diferite şi ele arată într-o bună măsură
evoluţia teoriei economice despre şomaj.
Astfel Paul Samuelson, inspirat din diagramele lui
Phillips, pe baza analizării fenomenelor ajunge la
concluzia că societatea trebuie să aleagă în continuare
între inflaţie şi şomaj.
Milton Friedman şi Edmund Phelps adoptă o poziţie
diferită de cea a lui Samuelson. Ei încearcă să explice
falsa dilemă între inflaţie şi şomaj în baza teoriei
anticipaţiilor adaptive potrivit căreia inflaţia este un
proces accesibil prognozei şi că rata anticipată a inflaţiei
poate fi stabilită în raport cu ratele trecute ale inflaţiei.
În timp ce mutaţiile surprinzătoare la nivelul
creşterii masei monetare vor conduce la modificări la
nivelul şomajului, mutaţiile previzile nu vor avea acelaşi
efect7.
În acelaşi timp ei consideră că există o rată naturală
a şomajului care este compatibilă cu orice grad al inflaţiei.
Pe termen scurt ei admit că o frânare a inflaţiei
reduce într-o oarecare măsură şomajul, dar odată cu
trecerea timpului, şomajul revine la rata sa naturală, însă
cu preţul unei inflaţii mult mai mari. Altfel spus, dacă la
sfârşitul anilor ’50 o rată a şomajului de exemplu de 4%
era însoţită de o rată a inflaţiei de 2-3%, zece ani mai
târziu aceeaşi rată a şomajului de 4% presupune o rată a
inflaţiei de 5-6%.

7
Rudiger Dornbusch, Stanly Fisher, Richard Startz, Macroeconomie, Editura Economică, P. 132
35
Cap. 9 Inflaţia

36