Capitolul 7

POLITICA BUGETAR-FISCALĂ. CHELTUIELILE

GUVERNAMENTALE ŞI DATORIA DE STAT
În perioada contemporană intervenţia statului în economie este extrem de complexă.
Evoluţiile economice, sociale, curentele de gândire economică au antrenat profunde transformări
în ceea ce priveşte rolul statului în economie. O formă importantă de intervenţie a statului în
economie o reprezintă politicile macroeconomice; ele desemnează un ansamblu de decizii luate
de puterile publice menite să atingă, prin utilizarea unor instrumente diverse, obiective sigure
privind situaţia economică.
În ansamblul politicilor macroeconomice ale statului, de funcţionare şi dezvoltare de
ansamblu a economiei, un rol deosebit de important ocupă politica bugetar-fiscală.
Politica bugetar-fiscală este acea politică de ajustare (de gestionare a dezechilibrelor) care
are drept scop macrostabilizarea economică prin intermediul dimensionării impozitelor (taxelor),
precum şi a cheltuielilor guvernamentale. Politica bugetar-fiscală este, în primul rând, un
instrument al Guvernului în influenţarea economiei, deci ea reflectă măsura în care un guvern se
implică în orientarea proceselor macroeconomice.
Această componentă ale politicii economice s-a cristalizat în sec. XX, odată cu utilizarea
sistematică a componentelor bugetului de stat. Anterior, bugetul nu realiza un rol economic
propriiu-zis, el având drept menire principală procurarea resurselor statului în scopul asigurării
bunei funcţionări a administraţiei. Numai în condiţiile crizei economice din anii '30 autorităţile
publice au început să considere bugetul, cheltuielile şi veniturile sale drept instrument de politică
economică. Analizele efectuate de Keynes au fundamentat teoretic această idee, arătând că
impozitele şi cheltuielile guvernamentale pot contribui la corectarea ciclului economic,
impulsionarea economiei stagnante şi restabilirea echilibrului economic.
În cele ce urmează ne propunem să dezvăluim conţinutul politicii bugetar-fiscale,
scopurile, instrumentele şi consecinţele ei. Efectele pe termen scurt a influenţei politicii bugetar-
fiscale asupra producţiei şi ocupării forţei de muncă, depind în mare măsură de sursele de
finanţare a sporului de cheltuieli ale statului asupra veniturilor sale, în condiţiile expansiunii
bugetare, în acest context fiind expuse modalităţile de finanţare a deficitului bugetar, precum şi
problemele care apar în realizarea politicii bugetar-fiscale.
Înainte de a purcede la analiza propriu-zisă a politicii bugetar-fiscale, vom analiza bugetul
de stat, ca instrument de reglare a activităţii economice şi sociale.
7.1. Bugetul de stat: conţinut şi caracteristici

Bugetul de stat este o realitate în economia oricărei ţări, având la bază politica bugetar-
fiscală, pe care o promovează un stat sau altul; el ocupă un loc de prim ordin în ansamblul
mijloacelor de care dispune puterea publică pentru a acţiona asupra economiei.
 Bugetul de stat este un plan financiar anual în care sunt reflectate cheltuielile planificate a
fi efectuate şi veniturile anticipate a fi obţinute de către autorităţile publice centrale.
El este de fapt planul financiar al guvernului, în care sunt prezentate programul de
cheltuieli, veniturile obţinute din impozite şi alte surse, cât şi deficitul sau surplusul propus.
Acesta este elaborat de guvern, prioritar de către Ministerul Finanţelor şi aprobat anual de
puterea legislativă – Parlamentul. Guvernul are şi responsabilitatea execuţiei bugetare, în sensul
că, prin instituţiile sale, trebuie să administreze cât mai bine procesul de colectare a veniturilor,
cât şi procesul de utilizare eficientă a alocaţiilor bugetare.
În prezent, „bugetul de stat nu mai este, doar un document, aprobat prin lege, de planificare
şi canalizare a resurselor financiare anuale ale statului spre destinaţii conform programului de
guvernare al puterii politice. El este un reper important al reflectării gradului în care statul se
implică în economie şi în viaţa socială, al capacităţii economiei naţionale de a contribui la
constituirea resurselor financiare” 1.
Bugetul de stat se bazează pe trei principii: anualităţii, ceea ce înseamnă că se calculează
pe un an; unităţii, în sensul că toate veniturile şi cheltuielile sunt cuprinse într-un singur act;
universalităţii, prevede că toate veniturile se contopesc într-o masă comună şi servesc acoperirii
cheltuielilor prevăzute.
În general, bugetul de stat are două mari componente: veniturile şi cheltuielile; ele cuprind
situaţia resurselor băneşti şi destinaţia acestora pe un an, cu defalcare pe trimestre.

Principalele surse ale veniturilor înscrise în bugetul de stat, pe

Venituri bugetare
exemplul Republicii Moldova, sunt veniturile fiscale, încasările
nonfiscale şi granturile.
I. Veniturile fiscale reprezintă încasările care provin din impozite directe şi indirecte
percepute de organele fiscale la termenele şi condiţiile prevăzute de legislaţie.
Impozitele sunt principalele forme de venit la bugetul de stat. Ele constituie o prelevare
asupra diferitor forme de venit, cu titlu obligatoriu, definitiv, deci nerambursabil. Atributele
esenţiale ale impozitelor sunt: obligativitatea, nerambursabilitatea şi dreptul de urmărire în caz
de neplată.
Legislaţia fiscală a ţării (în Republica Moldova – Codul Fiscal) stabileşte elementele
caracteristice fiecărui impozit:
• Subiectul impunerii - este orice persoană fizică sau juridică care realizează venituri ori
deţine bunuri impozabile ori taxabile, denumită contribuabil;

1
Jack Rabin. Handbook of Public Budgeting. New York, Ed. Marcel Dekker, 1992, p. 10
 • Obiectul impunerii - sunt atât bunurile, cât şi veniturile considerate ca fiind impozabile ori
taxabile (materia impozabilă);
• Cota de impunere – este cuantumul unitar al impozitului în raport cu obiectul impozabil.
Modul de stabilire a ratei (cotei) de impozitare în funcţie de dimensiunea materiei
impozabile asupra căreia se percep defineşte sistemul de impozitare, care cunoaşte următoarele
forme:
• Impozite proporţionale – presupun că rata de impozitare rămâne neschimbată indiferent de
mărimea venitului (ex.: impozitarea persoanelor juridice în Republica Moldova).
• Impozite progresive – presupun majorarea ratei impozabile pe măsura creşterii venitului şi
invers (ex.: impozitarea persoanelor fizice în Republica Moldoca).
• Impozite regresive - presupun creşterea ratei impozabile în măsura diminuării venitului şi
reducerea ei în măsura creşterii venitului. Ele nu apar ca modalitate practică de aşezare a
impozitului, ci ca o consecinţă a impozitelor indirecte. Varietatea veniturilor consumatorilor face
ca, în mod relativ, impozitul să fie cu atât mai mic cu cât venitul creşte. Prin aceasta impunerea
capătă caracter regresiv.

Caseta 7.1. Ratele impozitului pe venit pentru 2013

(Articolul 15 al Codului Fiscal a Republicii Moldova)
a) Pentru persoane fizice:
- 7% din venitul anual impozabil ce nu depăşeşte 26700 lei;
- 18% din venitul anual impozabil ce depăşeşte 26700 lei.
b) Pentru persoane juridice, fermieri şi antreprenori individuali:
- 12% din venitul anual – pentru persoanele juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător;
- 7% din venitul anual - pentru gospodăriile ţărăneşti (de fermier);
- 3% din venitul anual - pentru agenţii micului business.

Impozitele se clasifică după mai multe criterii. În funcţie de metoda impunerii, se disting:
• impozite directe, se percep în mod direct asupra venitului subiectului impozabil; de la
contribuabilii care realizează venituri, beneficii şi profituri sau deţin bunuri impozabile. Obiectul
impunerii sunt deci veniturile şi averile agenţilor economici. Aceste impozite nu influenţează
nemijlocit nivelul preţurilor (ex.: impozitul pe profit, pe salariu, pe clădiri şi terenuri etc);
• impozite indirecte, se percep la vânzarea bunurilor sau la prestarea de servicii (ex.: TVA,
accizele, taxele vamale). Ele se realizează de la toţi cei care consumă bunuri din categoria celor
impuse, independent de veniturile, averea sau situaţia personală a acestora. Aceste impozite
afectează în mod deosebit pe cei cu venituri mici, deoarece impozitele indirecte se percep,
îndeosebi, la vânzarea bunurilor de larg consum. Impozitele indirecte se varsă la bugetul de stat
de către agenţii economici, dar sunt suportate de către consumatori, ceea ce afectează veniturile
reale ale acestora.
 În ţările dezvoltate impozitele directe asigură până la 2/3 din veniturile fiscale ale bugetului
de stat. În Republica Moldova, precum şi în alte state în curs de dezvoltare, situaţia este investă;
comoditatea, costul relativ redus al perceperii impozitelor indirecte, explică opţiunea acestor ţări
pentru aceste impozite. Astfel, aportul impozitelor indirecte la formarea veniturilor fiscale ale
statului este mai mare decât al impozitelor directe.
În funcţie de dependenţa de venit, impozitele se clasifică în:
• impozite autonome – care nu depind de mărimea venitului, ele fiind fixe la orice nivel al
venitului (Ta) (ex: impozitele indirecte, impozitul pe imobil etc.);
• impozite pe venit – care depind de mărimea venitului, mărimea lor fiind un produs al ratei
de impozitare (t) şi a venitului (Y).
Ca urmare funcţia impozitării poate fi prezentată astfel:
T =Ta + t ∙Y (7.1)
De menţionat că în macroeconomie, în calitate de surse de venituri la bugetul de stat sunt
examinate impozitele (impozitele autonome şi impozitele pe venit), pentru descrierea cărora este
aplicată funcţia impozitării (ecuaţia 7.1)
Majorarea şi instituirea de noi impozite constituie una din căile de creştere a resurselor
băneşti ale statului. Aceasta conduce la accentuarea fiscalităţii sau a presiunii fiscale, care
exprimă partea din PIB prelevată la dispoziţia statului pe calea impozitelor, la o creştere absolută
şi relativă a impozitelor.
Nivelul fiscalităţii diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. Statul preia la
dispoziţia sa, prin intermediul impozitelor, o parte însemnată din Produsul Intern Brut. Totuşi, în
ţările dezvoltate rata fiscalităţii este mai ridicată decât în ţările în curs de dezvoltare. Printre
ţările cu fiscalitate înaltă se situează Suedia, Danemarca, Finlanda şi Olanda, cu o rată în jur de
50%, iar printre ţările cu fiscalitate redusă se numără Mexicul şi Turcia, unde rata fiscalităţii este
sub 20%. Se poate spune că există o legătură directă între gradul de dezvoltare al unei ţări şi
nivelul fiscalităţii. În ţările în curs de dezvoltare, se urmăreşte stimularea creşterii economice
printr-o fiscalitate moderată, adică prin sporirea cererii de bunuri şi servicii a agenţilor
economici şi a populaţiei şi în activitatea investiţională.
II. Încasările nonfiscale. Spre deosebire de veniturile fiscale care reprezintă încasări
pentru bugetul de stat fără contraprestaţii, veniturile nonfiscale revin bugetului datorită faptului
că ele se obţin de către unităţile de stat (regiile autonome) sau instituţii publice (ex: venituri din
dividende la capitalul social al statului la societăţile comerciale, de vărsăminte din profitul net al
regiilor autonome, de vărsăminte de la instituţiile publice, restituiri de fonduri din finanţarea
bugetară a anilor precedenţi şi de diverse alte venituri). Ele au o pondere redusă în totalul
veniturilor bugetului de stat.
 Pe măsură ce resursele financiare ordinare, provenite din prelevări directe asupra
veniturilor şi averilor, cât şi din prelevări indirecte asupra vânzării bunurilor şi serviciilor nu au
mai fost suficiente pentru asigurarea finanţărilor angajate de către stat, motiv pentru care
autorităţile publice centrale ale Republicii Moldova au apelat, la resurse financiare externe, sub
forma granturilor.
III. Granturile sunt alocaţii nerambursabile de la alte ţări, instituţii internaţionale sau de la
companii private autohtone, care sunt utilizate pentru susţinerea bugetului şi pentru finanţarea
proiectelor din surse externe.
Mărimea veniturilor bugetare depinde de gradul de dezvoltare al activităţilor economico-
sociale generatoare de venituri, de nivelul presiunii fiscale individuale şi globale, de volumul
Produsului Intern Brut şi de structura acestuia (proporţia dintre fondul creşterii brute de capital şi
fondul de consum), de nivelul cheltuielilor publice şi de amploarea procesului de repartiţie a PIB
prin intermediul bugetului de stat, de posibilităţile valorificării de către stat a unor bunuri ce-i
aparţin. Totodată, creşterea reală a volumului veniturilor bugetare conduce la amplificarea
cheltuielilor bugetare, iar evoluţia corelativă a resurselor şi utilizărilor bugetare este determinată
de o multitudine de factori economici, politici, sociali, demografici, monetari, militari etc.

Cea de-a doua componentă a bugetului de stat este constituită din

Cheltuieli bugetare
cheltuielile bugetare – mijloace băneşti orientate spre asigurarea
financiară a sarcinilor şi funcţiilor statului.
Cheltuielile bugetare sunt destinate:
• Achiziţiilor publice (G) – cheltuieli efectuate de către autorităţile publice în vederea
cumpărării bunurilor şi serviciilor autohtone şi străine necesare întreţinerii aparatului de stat
administrativ, remunerării lucrătorilor bugetari etc., precum şi efectuării investiţiilor publice –
sunt cheltuielile în bunuri-capital (construcţia de şosele, şcoli, spitale etc.), a obiectivelor cu
destinaţie social-culturală, achiziţii care constituie o parte din cererea agregată (AD)
compunându-se din:

AD = C + I + G + NX, (7.2)
unde:
C – cheltuieli pentru consum ale gospodăriilor;
I – cheltuieli pentru investiţii;
NX – exportul net (diferenţa dintre export şi import).
• Transferurilor publice (plăţile de transfer) (Tr) – care pot avea destinaţii economice
(subvenţii pentru anumite ramuri sau întreprinderi) şi destinaţii sociale (pensii, burse, asistenţă
pentru săraci sau pentru şomaj). În timp de achiziţiile publice sunt o parte componentă a AD,
transferurile afectează în mod indirect cererea totală prin modificări în venitul disponibil al celor
ce beneficiază de acestea.
• Deservirii datoriei publice (N). În situaţiile în care cheltuielile bugetare nu pot fi
acoperite integral din veniturile sale, pentru acoperirea deficitului bugetar, statul apelează la
creditul public, contractând împrumuturi. Împrumuturile statului sunt purtătoare de dobânzi,
plata acestora şi restituirea creditului făcându-se pe seama veniturilor bugetare, în principal pe
seama impozitelor. Astfel, o bună parte din cheltuielile bugetare sunt destinate deservirii datoriei
publice – plata dobânzii care în anul respectiv urmează a fi plătită creditorului intern sau extern.
Există mai multe criterii de clasificare a cheltuieliior bugetare. După conţinutul economic,
se împart în: cheltuieli curente (cheltuieli care asigură buna funcţionare şi întreţinere a
instituţiilor publice (salarii, servicii, cheltuieli cu procurarea materialelor necesare activităţii
curente), cheltuieli de transfer (pensii, ajutor social etc.), dobânzile aferente datoriei publice), şi
cheltuieli de capital sau de investiţie (cheltuieli efectuate pentru creşterea patrimoniului public).
După caracterul lor permanent sau incidental, se divizează în: cheltuieli ordinare (care se
efectuează în fiecare an, volumul lor fiind previzibil) şi cheltuieli extraordinare, care se
efectuează numai în situaţii deosebite, volumul lor fiind imprevizibil (ex., cheltuielile statului
pentru acoperirea pierderilor în urma inundaţiilor din lunca Prutului, din vara anului 2010) 2.
Mărimea cheltuielilor bugetare depind de mai mulţi factori, cei mai importanţi fiind:
potenţialul economic al ţării, înclinaţia populaţiei spre consumul de bunuri şi servicii publice,
situaţia politică etc. La rândul său, mărimea cheltuielilor publice exercită o influenţă directă şi
indirectă asupra gradului de dezvoltare a ţării, asupra siguranţei politice, economice şi sociale,
precum şi asupra posibilităţilor de colectare a resurselor financiare necesare în viitor.
Cheltuielile publice au înregistrat o tendinţă de creştere rapidă după al doilea război
mondial. Dacă la începutul secolului al XX-lea ponderea cheltuielilor publice în produsul intern
brut era de aproximativ 3%, spre sfârşitul deceniului al nouălea, ele depăşeau 40% în majoritatea
statelor.
O caracteristică a fenomenului creşterii cheltuielilor publice în PIB o reprezintă
dependenţa acestora de nivelul de dezvoltare economico-socială a fiecărui stat. În statele în care
PIB pe locuitor este de peste $3400, se utilizează, de regulă, peste 30% din PIB pentru
cheltuielile publice, în timp ce în statele în care produsul intern pe locuitor este sub $1000,
proporţia cheltuielilor publice în PIB este de până la 30%.

2
Filip Nelly, Sorocean Olga. Teorie economică. Chişinău, 2011, p. 218.
 În secolul XIX economistul german Adolf Wagner a enunţat legea expansiunii crescânde a
activităţii statului, conform căreia creşterea locului sectorului public în ansamblul activităţii
economice este legat de industrializare. Aceasta este însoţită de o dezvoltare a urbanizării, de
complexitatea crescândă a activităţilor economice şi de ridicarea nivelului de viaţă. Prin urmare,
este necesar ca statul să intervină şi să cheltuiască mai mult pentru a dezvolta acţiunea sa de
reglementare şi reducere a tensiunilor de orice fel, în deosebi cele care rezultă din urbanizare
(cheltuieli de administraţie generală, de poliţie şi de justiţie), pentru a răspunde nevoilor
crescânde ale indivizilor în domeniul educaţiei, culturii şi acţiunilor sociale, precum şi pentru
realizarea lucrărilor de infrastructură, în special în domeniul comunicaţiilor. În teoria economică
această lege este denumită „efectul Wagner” sau legea cheltuielilor publice crescânde. Baza
cercetărilor lui Wagner a fost empirică. El a observat creşterea sectorului public într-un număr de
ţări europene, precum şi în S.U.A. şi Japonia, pe parcursul sec. al XIX-lea. Conform legii lui
Wagner, elasticitatea cheltuielilor publice (Cp) faţă de PIB (Y) este supraunitară:

∆C p ∆Y
eCp = ÷ 〉1 (7.3)
Cp Y

Intervalul de timp necesar încasării veniturilor şi realizării obiectivelor reprezintă exerciţiul

bugetar. În Republica Moldova el este anual şi coincide cu anul calendaristic.

Stările bugetului de stat În urma execuţiei bugetului de stat pot apărea una din următoarele
situaţii: buget echilibrat (cheltuielile bugetare (G) sunt egale cu
veniturile bugetare (T), buget deficitar (cheltuielile bugetare depăşesc veniturile colectate în decursul
anului fiscal) şi buget excedentar (veniturile bugetare depăşesc cheltuielile bugetare). Diferenţa
dintre venituri şi cheltuieli poartă denumirea de sold bugetar.

Sold bugetar: SB = T – G

G, T
excedentar Buget deficitar
(SB>0) de stat (SB<0) T =Ta + t ∙Y

Proficit
echilibrat G
(SB=0)
Deficit

Fugura 7.1. Stările bugetului de stat

 În legătură cu execuţia bugetară, în general, se consideră ca echilibrul bugetar corespunde
funcţionării echilibrate a economiei naţionale. În concepţia clasică, echilibrul bugetar era
considerat “regula de aur” a gestiunii financiare publice; el constituia un criteriu de bună
gestiune economică. În această optică, dezechilibrul bugetar este nu numai ilogic, dar şi
dăunător, deoarece riscă să antreneze un impozit deghizat sub formă de inflaţie sau să ducă la
mărirea ulterioara a fiscalităţii (pentru a face faţă plăţii datoriei) 3.
Pornindu-se de la concepţia keynesistă, s-a formulat opinia potrivit căreia disciplina
bugetului echilibrat este o doctrină desuetă; se consideră că politica financiară a unui guvern
trebuie să fie judecată după rezultatele obţinute, după efectele pe care le are asupra economiei şi
nu după echilibrul sau dezechilibrul bugetului de stat. În această viziune, deficitul bugetar ar
avea un efect de relansare asupra activităţii economice, deoarece trecerea de la starea de
echilibru la acea de dezechilibru este însoţită de distribuirea de putere de cumpărare suplimentară
care, la rândul său, antrenează un consum suplimentar, ducând la mărirea ritmului de dezvoltare.
Se afirmă că deficitele bugetare nu sunt “imorale”, de îndată ce ele reprezintă instrumente de
politică prin care se poate promova prosperitatea. De aceea, uneori, se spune ca echilibrul
bugetar ar trebui să se realizeze nu de la un an la altul, nu pe termen scurt, ci pe durata ciclului de
afaceri, în cadrul căreia surplusurile din anii de prosperitate compensează deficitele din
perioadele de scădere bruscă. Nu trebuie, însă, desprinsă concluzia că deficitele bugetare ar fi
binevenite oricând şi că ar trebui tolerată succesiunea lor la nesfârşit; aceasta cu atât mai mult cu
cât se ia în considerare şi faptul că perioada fiscală nu se identifică cu durata ciclului de afaceri.
În plus, efectul pozitiv al deficitului bugetar poate fi anulat de deficitul balanţei de plăţi externe
sau de creşterea preturilor, ori de către ambele. Statul poate să acţioneze asupra nivelului
activităţii economice şi fără sa dezechilibreze bugetul, fiind, astfel preferată starea de echilibru
bugetar. Se ştie că în vederea acoperirii deficitului bugetar se recurge la împrumuturi sau la
emisiune suplimentară de monedă, care poate să antreneze după sine fenomene inflaţioniste.
Începând din anii ′60 al sec.XX, se dezvoltă concepţiile neoliberale, care critică deficitele
bugetare persistente. Departe de a regulariza activitatea economică, aşa cum prevedeau
concepţiile keynesiene, ele au, de fapt, tendinţa de a perturba mersul economiei, constituind
surse de inflaţie, de îndatorare publică, în toate ţările. Tot mai mult se subliniază, în prezent,
consecinţele deficitelor bugetare chiar în ţări capitaliste puternic dezvoltate. Restaurarea
echilibrului bugetar a devenit, astfel, un obiect comun al aproape tuturor ţărilor industrializate.

3
Dobrotă Niţă. Economia politică. Bucureşti, 1997, p. 446.
 Caseta 7.2. Evoluţia Bugetul de Stat al Republicii Moldova, 2010-2013
2010 2011 2012 Proiect Evoluţia veniturilor bugetare ale
2013 Republicii Moldova în ultimii ani arată o
tendinţă de creştere a acestora.
Venituri, total 17167,7 18639,0 21033,1 22736,6
(mil. lei)
Veniturile bugetului de stat în anul
2012 au crescut cu 13% faţă de 2011 şi
Ponderea în PIB 23,9 22,7 23,3 22,9 cu 9 la sută faţă de 2010. În anul 2012,
(%) partea preponderentă a veniturilor
Cheltuieli, total 18797,8 20004,2 22164,3 23611,5 bugetului de stat – 78,1% o deţin
(mil. lei) veniturile fiscale. Veniturile nonfiscale
Ponderea în PIB 26,2 24,3 23,8 23,8 au constituit 3,9% în suma totală a
(%) veniturilor bugetare. Intrările de granturi
Deficitul bugetar 1630,1 1365,2 906,0 874,8 pentru susţinerea bugetului şi pentru
(mil. lei) proiectele finanţate din surse externe au
constituit 11,2% în suma totală a
Ponderea în PIB 2,5 2,4 1,32 1,14
(%) veniturilor bugetului de stat.

Ponderea veniturilor fondurilor speciale şi mijloacelor speciale au constituit 1,4% şi 5,4% respectiv.
Pentru anul 2013 se prognozează venituri la bugetul de stat de 22,737 mlrd. de lei, în creştere cu 5,8%
faţă de anul precedent. Această creştere este bazată, în principal, pe majorarea unor taxe şi impozite.
Ponderea impozitelor şi taxelor de import în suma totală a bugetului pentru anul 2013 este de aproximativ
68%.Veniturile formate din operaţiunile de import constituie 82,2% din totalul veniturilor fiscale, adică
va constitui suma de 14,908 mlrd. de lei.
O altă situaţie este dependenţa cronică a bugetului de stat de granturile externe, care pentru anul 2013
sunt prevăzute în mărime de 2,613 mlrd. lei, fiind în creştere cu 213,1 mln. lei. Aceasta vorbeşte despre
faptul că statul devine tot mai dependent de finanţele şi ajutoarele din străinătate.
Pe parcursul anilor se observă o scădere a ponderii cheltuielilor bugetare în PIB la 23,8% pentru 2013,
față de 26,2% în 2010 - şi o reduce a deficitului bugetar. Pentru anul 2013 se preconizează un deficit de
1,14% în PIB, faţă de 1,32% în 2012 şi 2,5% în 2010. Din perspectiva acestor indicatori și ținând cont de
excesele financiare ale multor țări europene, s-ar părea că Republica Moldova vrea să devină un exemplu
de disciplină macro-financiară. Totuși, este important de înțeles că acest obiectiv nu trebuie să
compromită finanțarea bugetară a proiectelor de infrastructură, vital necesare pentru valorificarea pe
termen lung a potențialului economic al țării. În programul măsurilor concrete de diminuare a deficitului
bugetar trebuie incluse şi realizate măsuri, care pe de o parte ar stimula fluxul disponibilităţilor băneşti în
fondul bugetar al ţării, iar pe de altă parte – ar contribui la reorientarea cheltuielilor din domeniul social
spre obiective economice, în particular spre investiţii publice, care ar putea crea premise pentru
îmbunătăţirea calităţii creşterii economice, ceea ce ar contribui la creşterea veniturilor populaţiei.
Practica internaţională, în ceea ce priveşte diminuarea deficitului bugetar, aplică pe larg atragerea în
ţară a capitalului străin. Atragerea capitalului străin ar deschide mai multe oportunități și va contribui la
înbunătățirea situației economice în Republica Moldova.

7.2. Politica bugetar-fiscală: tipuri şi instrumente. Efectele de multiplicare şi transmisie.

Stabilizatorii automaţi

Politica bugetar-fiscală cuprinde măsuri şi acţiuni ale statului de manipulare cu impozitele

şi cheltuielile bugetare în vederea atingerii scopurilor macroeconomice şi a echilibrului economic
general.
 Obiectivele politicii bugetar-fiscale pe termen scurt – menţinerea PIB la nivelul potenţial,
asigurarea ocupării depline a forţei de muncă, menţinerea stabilităţii preţurilor, asigurarea
echilibrului balanţei de plăţi; pe termen lung – asigurarea creşterii economice neinflaţioniste.
În funcţie de modalitatea influenţei instrumentelor politicii bugetar-fiscale asupra economiei
se delimitează două tipuri de politică: discreţionară şi nondiscreţionară (politica stabilizatorilor
automaţi).
I. Politica bugetar-fiscală discreţionară (activă) implică acţiuni şi decizii speciale ale
guvernului, adoptarea legilor corespunzătoare privind modificarea volumului achiziţiilor publice,
transferurilor şi impozitelor, şi soldului bugetului de stat în scopul stabilizării economiei.
Politica bugetar-fiscală discreţionară poate fi stimulativă sau restrictivă, promovată în
funcţie de stadiul ciclului de afaceri în care se află economia. În perioade de recesiune se
promovează politica stimulativă în scopul stimulării cheltuielilor totale (cererii agregate), fapt ce
generează deficit bugetar, ca rezultat al creşterii cheltuielilor guvernamentale (achiziţiilor şi
transferurilor) şi/sau reducerii impozitelor; în perioade de expansiune se promovează politica
restrictivă, având drept scop limitarea cererii agregate, generându-se proficit bugetar.
Măsurile de politică bugetar-fiscală discreţionară - modificarea volumului şi structurii
cheltuielilor guvernamentale, impozitelor autonome şi ratelor de impozitare - implică dezbateri
îndelungate în parlament, întrucât aplicarea lor necesită aprobarea oficială a organului legislativ
al ţării.
Politica bugetar-fiscală stimulativă (expansivă, expansiunea bugetară), pe termen scurt,
are drept scop depăşirea recesiunii economice. Expansiunea bugetară poate fi realizată prin
creşterea achiziţiilor publice şi transferurilor, reducerea impozitelor sau combinarea acestor
instrumente, modificarea cărora atrage după sine efecte de multiplicare. În rezultatul promovării
politicii bugetar-fiscale expansive are loc stimularea cererii agregate, care prin urmare determină
creşterea producţiei şi nivelului ocupării (reducerea ratei şomajului) şi creşterea deficitului
bugetar (sau reducerea proficitului bugetar). În figura 7.2 este ilustrată consecinţele pe termen
scurt a politicii bugetar-fiscale stimulative în modelul „crucea lui Keynes”.
 E
E=Y

E2
2

E1
1

G↑, sau Tr↑, sau T↓

0 Y1 Y* Y
Figura 7.2. Influenţa politicii bugetar-fiscale stimulative asupra venitului de echilibru

Politica bugetar-fiscală restrictivă (restricţia bugetară), pe termen scurt, are drept scop
limitarea expansiunii ciclice şi micşorarea inflaţiei prin cerere. Restricţia bugetară poate fi
realizată prin reducerea achiziţiilor publice şi transferurilor, majorarea impozitelor sau
combinarea acestor instrumente, acţiunea cărora atrage după sine efecte de multiplicare. Efectele
pe termen scurt a politicii restrictive de menţinere a cererii agregate sunt: reducerea producţiei şi
ocupării (figura 7.3), precum şi creşterea proficitului bugetar (sau reducerea deficitului bugetului
de stat).

E E=Y

E1
1

E2
2

G↓, sau Tr↓, sau T↑

0 Y* Y1 Y
Figura 7.3. Influenţa politicii bugetar-fiscale restrictive asupra venitului de echilibru

Dacă pe termen scurt majorarea impozitelor se aplică cu scopul de a reduce inflaţia prin
cerere, atunci pe termen lung această metodă poate determina apariţia inflaţiei prin costuri.
 Modificările în politica bugetar-fiscală într-o perspectivă de scurtă durată sunt însoţite de
efectele de multiplicare al achiziţiilor guvernamentale, impozitelor, transferurilor şi bugetului
echilibrat.

Efectul de multiplicare Unul din principalele instrumente ale politicii bugetar-fiscale,

al achiziţiilor care influenţează cererea agregată, deci şi nivelul venitului de
guvernamentale
echilibru îl constituie achiziţiile guvernamentale. Se pune
problema să vedem cu cât creşte venitul de echilibru atunci când cresc achiziţiile
guvernamentale. Vom analiza această problemă cu ajutorul figurii 7.4.

E Y=E

E2 = C+I+(G+∆G)
2

E1 = C+I+G

1
∆G

∆Y

Y1 Y2 Y

Figura 7.4. Efectul creşterii achiziţiilor guvernamentale asupra venitului de echilibru

Din figura 7.4. se observă că o creştere ∆G a achiziţiilor guvernamentale, determină o

creştere a cheltuielilor planificate de la E1 la E2, lucru ce schimbă echilibrul macroeconomic de
la punctul 1 la 2, iar nivelul de echilibru al venitului de la Y1 la Y2, deci ∆Y=Y2-Y1. Sporul de
venit ∆Y depăşeşte sporul achiziţiilor guvernamentale ∆G.
∆Y
Raportul este numit multiplicatorul achiziţiilor guvernamentale. Acesta arată cu cât
∆G
sporeşte nivelul venitului de echilibru la creşterea cu o unitate a achiziţiilor guvernamentale
(impozitele – cateris paribus) şi se determină după relaţia:
∆Y 1
= (7.4)
∆G 1 − c '
unde c' – înclinaţia marginală spre consum (exprimă cu cât se modifică cheltuielile de
consum la creşterea venitului disponibil cu o unitate).
 Pentru a determina sporul de venit în rezultatul creşterii achiziţiilor guvernamentale,
aplicăm relaţia:
1
∆Y = ∆G × (7.5)
1− c'
Efectul de transmisie a creşterii achiziţiilor guvernamentale asupra venitului de echilibru
poate fi descris astfel:
G↑=>E↑ de la E1 la E2 cu mărimea ΔG =>Y↑ de la Y1 la Y2 cu mărimea ΔY =>...
=>YD↑=>C↑=>AD↑=>Y↑=>...

Presupunem că înclinaţia marginală spre consum (c') este 0,75. Folosind formula (7.4), se
obţine valoarea multiplicatorului 4.
∆Y 1 1
= = = 4.
∆G 1 − 0,75 0,25
În acest caz, la un nivel dat al preţurilor, achiziţiile guvernamentale în valoare de 1 u.m. vor
creşte nivelul venitului de echilibru cu 4 u.m. Sunt luate în consideraţie atât nivelul actual al
achiziţiilor guvernamentale, cât şi creşterile induse în cheltuielile de consum. Prin urmare, pentru
a deplasa curba cererii agregate la dreapta cu 100 mil. u.m., dat fiind un multiplicator al
cheltuielilor cu valoarea 4, guvernul va trebui să îşi suplimenteze volumul achiziţiilor cu 25 mil.
u.m., dacă c' = 0,75. Desigur, aceasta este doar o aproximare, s-a presupus că nu există impozite
pe venit.
De asemenea, cu cât este mai mare înclinaţia marginală spre consum (c'), cu atât valoarea
multiplicatorului va fi mai mare, şi invers, dacă înclinaţia marginală spre consum scade, aceeaşi
tendinţă o va înregistra şi multiplicatorul achiziţiilor guvernamentale.
Impozitarea venitului va modifica funcţia consumului:
C = Ca + c' (Y – t×Y) = Ca + c' (1 – t)Y, (7.6)
şi respectiv multiplicatorul achiziţiilor guvernamentale va fi calculat astfel:
∆Y 1
= . (7.7)
∆G 1 − c (1 − t ' )
'

Efectul de multiplicare în economia deschisă este mai redus decât în cazul unei economii
închise, deoarece o parte a cererii agregate se va reorienta spre produsele de import, astfel
multiplicatorul achiziţiilor guvernamentale va avea relaţia:

∆Y 1
= , (7.8)
∆G 1 − c (1 − t ' ) + m '
'

unde:
m' - înclinaţia marginală spre import (m' = ∆IM / ∆Y).
 O influenţă analogică asupra venitului de echilibru va avea şi
Efectul de multiplicare
al impozitelor reducerea impozitelor. Dacă încasările din impozite se reduc cu
∆T, atunci venitul disponibil Yd = Y-T va spori cu mărimea ∆T
(figura 7.5). În mod corespunzător, creşterea cheltuielilor de consum cu ∆T×c', va deplasa
dreapta cheltuielilor planificate în sus, determinând creşterea venitului de echilibru de la Y1 la Y2
cu mărimea:

c'
∆Y = −∆T × , (7.9)
1− c'
unde
∆Y − c'
= – multiplicatorul fiscal. (7.10)
∆T 1 − c '

E Y=E

E2
2

E1

1
∆T

∆Y

Y1 Y2 Y
Figura 7.5. Efectul reducerii impozitelor asupra venitului de echilibru

Multiplicatorul fiscal (sau multiplicatorul impozitelor) arată cu cât se modifică nivelul

venitului de echilibru ca rezultat al modificării impozitelor cu o unitate, (G – cateris paribus).

Variaţia nivelului producţiei va fi de sens opus celei a impozitelor; o creştere a prelevărilor

către buget va antrena o scădere a nivelului venitului, şi invers, scăderea prelevărilor conduce la
creşterea venitului.

Efectul de transmisie a modificării impozitelor asupra venitului de echilibru va fi:

↓T ⇒↑Yd⇒↑C ⇒↑AD ⇒ ↑Y

↑T ⇒↓Yd⇒↓C ⇒↓AD ⇒ ↓Y
 Dacă presupunem, de exemplu, că suma impozitelor se reduce cu 25 mil. u.m., iar c' = 0,75,
sporul de venit generat de această măsură este de:
− 0,75
∆Y = −25 × = −25 × (− 3) = 75 mil. u.m.
1 − 0,75
Deci, multiplicatorul fiscal este:
∆Y − 0,75
= = −3 , inferior multiplicatorului achiziţiilor guvernamentale.
∆T 1 − 0,75
Într-adevăr, prin reducerea impozitelor prelevate de către stat, sporeşte partea de venit
rămasă la dispoziţia agenţilor economici, ceea ce le permite să mărească cheltuielile de consum,
pentru investiţii, adică cererea agregată, astfel încât, prin efectele de antrenare, se ajunge la un
spor al venitului de echilibru concomitent cu creşterea nivelului de ocupare a forţei de muncă şi a
cheltuielilor de consum.

Pentru o economie închisă, multiplicatorul fiscal se va determina conform relaţiei:

∆Y − c'
= , (7.11)
∆T 1 − c ' (1 − t ' )
iar pentru o economie deschisă:
∆Y − c'
= . (7.12)
∆T 1 − c ' (1 − t ' ) + m '

Se consideră, totuşi, că pentru depăşirea stării de recesiune este mai eficient să se recurgă la
mărirea achiziţiilor guvernamentale decât la reducerea impozitelor: aceasta, deoarece, în timp ce
cheltuielile publice suplimentare conduc direct la creşterea AD; iar reducerea de impozite
antrenează mai întâi o mărire a veniturilor disponibile, care pot să nu fie integral cheltuite (încât
să sporească AD), întrucât o parte a acestora poate fi economisită.

O influenţă analogică asupra venitului de echilibru va avea şi

Efectul de multiplicare a
transferurilor publice creşterea transferurilor publice. Creşterea transferurilor cu ∆Tr
(figura 7.6), va deplasa în sus dreapta cheltuielilor planificate,
determinând creşterea venitului de echilibru de la Y1 la Y2 cu mărimea:

c'
∆Y = ∆Tr × , (7.13)
1− c'
∆Y c'
unde = – multiplicatorul transferurilor. (7.14)
∆Tr 1 − c '
Multiplicatorului transferurilor arată cu cât sporeşte nivelul venitului de echilibru la o
creştere cu o unitate a transferurilor.
 E Y=E

E2
2

E1

1
∆Tr

∆Y

Y1 Y2 Y

Figura 7.6. Efectul creşterii transferurilor asupra venitului de echilibru

Efectul modificării transferurilor este de acelaşi tip cu al achiziţiilor guvernamentale, dar cu

o dimensiune mai mică, deoarece o modificare în plăţile de transfer influenţează cererea agregată
prin modificarea venitului disponibil, a cărei parte destinată cheltuielilor de consum este în
funcţie de înclinaţia marginală spre consum. De aceea, influenţa variaţiei acestei mărimi este
mai mică decât influenţa modificării achiziţiilor guvernamentale, incluse în totalitate în AD.
Efectul de transmisie a modificării transferurilor asupra venitului de echilibru poate fi
descris astfel:
↑Tr ⇒↑Yd⇒↑C ⇒↑AD ⇒ ↑Y
↓Tr ⇒↓Yd⇒↓C ⇒↓AD ⇒ ↓Y

Astfel, dacă vom continua exemplul numeric prezentat mai sus, presupunând că
transferurile publice cresc cu 25 mil. u.m., efectul asupra venitului de echilibru va fi:

c' 0,75
∆Y = ∆Tr × = 25 × = 75 mil. u.m.
1− c '
1 − 0,75
Deci, multiplicatorul transferurilor este 3, sensibil inferior multiplicatorului achiziţiilor
publice, care era 4.
Se observă că efectul variaţiei plăţilor de transfer asupra venitului de echilibru este exact
invers faţă de cel al variaţiei impozitelor.
Pentru o economie închisă, multiplicatorul transferurilor se va determina conform relaţiei:
 ∆Y c'
= , (7.15)
∆Tr 1 − c ' (1 − t ' )
iar pentru o economie deschisă:
∆Y c'
= . (7.16)
∆Tr 1 − c ' (1 − t ' ) + m '

În cazul analizei interdependenţei dintre buget şi venitul de

Multiplicatorul bugetului echilibru intervine multiplicatorul bugetului echilibrat (mBE). El
echilibrat
acţionează atunci când o modificare a cheltuielilor
guvernamentale este însoţită de o modificare de aceeaşi mărime şi sens a impozitelor, astfel încât
deficitul sau excedentul bugetar rămâne neschimbat. În acest caz, multiplicatorul va fi suma
multiplicatorului achiziţiilor guvernamentale şi multiplicatorului fiscal:
1 − c'
m BE = + = 1. (7.17)
1− c' 1− c'
Aceasta înseamnă că o creştere echilibrată a bugetului determină o creştere a venitului de
echilibru egală cu creşterea bugetului. În teoria economică, teorema bugetului echilibrat este
cunoscută sub denumirea de teorema Haavelmo-Wallich, elaborată de economiştii T.H.
Haavelmo şi H. Wallich.
Astfel, variaţia venitului determinat printr-un buget echilibrat în creştere este egală cu
variaţia cheltuielilor publice. Astfel „efectul Haavelmo-Wallich” arată că o creştere egală a
cheltuielilor şi impozitelor, în cadrul unui buget echilibrat, nu conduce la neutralizarea lor, ci la o
creştere a cererii totale şi a venitului global, cu o sumă egală cu cea a cheltuielilor publice.
Dacă, de exemplu, cheltuielile publice sunt majorate cu 20 mil. u.m., concomitent
impozitele mărindu-se cu aceeaşi sumă (pentru a nu dezechilibra bugetul), presupunem că
c'=0,75, efectul în modificarea venitului de echilibru va fi:
- ca urmare a creşterii cheltuielilor publice:

1 1
∆Y = ∆G × = 20 × = 80 mil. u.m.
1− c '
1 − 0,75
- ca urmare a majorării impozitelor:

− c' − 0,75
∆Y = ∆T × = 20 × = −60 mil. u.m.
1− c '
1 − 0,75

- efectul cumulat asupra venitului:

∆Y = 80 − 60 = 20 mil. u.m., egal cu creşterea echilibrată a bugetului.

 II. Politica bugetar-fiscală nondiscreţionară (pasivă) presupune variaţia automată (nu
necesită decizii speciale ale guvernului) a cheltuielilor guvernamentale şi încasărilor fiscale la
buget, exercitând o influenţă stabilizatoare asupra economiei.
Politica nondiscreţionară are la bază acţiunea stabilizatorilor automaţi, care în mod
automat, fără implicarea guvernului, conduc la formarea deficitului sau proficitului bugetar.
Stabilizatorii automaţi - sunt mecanisme economice, care reduc amplitudinea oscilaţiilor
ciclice ale producţiei şi ocupării fără implicarea guvernului.
Unul dintre cei mai importanţi stabilizatori automaţi este impozitul pe venit, care
stabilizează economia prin micşorarea efectelor de multiplicare la variaţia cheltuielilor
autonome.
Presupunem, că datorită dezvoltării progresului tehnico-ştiinţific sectorul privat a sporit
investiţiile autonome cu ∆I. Să comparăm efectele boomului investiţional asupra activităţii
economice, în condiţiile aplicării impozitului pe venit, precum şi în cazul neimpozitării venitului
(figura 7.7).

E
(a) E
E=Y (b)
E=Y
E2
2
∆I E1 E2
2

∆I E1
1
1

∆Y ∆Y

0 Y1 Y2 Y 0 Y1 Y2 Y

1 1
∆Y = ∆I × ∆Y = ∆I ×
1− c' 1 − c (1 − t )
'

Figura 7.7. Efectele creşterii cheltuielilor autonome: (a) – în lipsa impozitelor pe venit;
(b) – în prezenţa impozitelor pe venit

Odată cu amplificarea activităţilor economice cresc veniturile şi ocuparea. Însă, în

rezultatul impozitării veniturilor cu rată fixă t, încasările fiscale t×Y vor spori pe măsura creşterii
veniturilor, iar pe fundalul boomului vor provoca încă un efect: vor determina reducerea relativă
a cheltuielilor totale ca urmare a micşorării cheltuielilor de consum ale gospodăriilor. În
consecinţă, reducerea cheltuielilor vor determina micşorarea relativă a veniturilor.
 Efectul stabilizator al influenţei impozitelor pe venit asupra economiei se manifestă prin
acţiunea ratei de impozitare asupra mărimii multiplicatorului cheltuielilor autonome:
1 1
〉 .
1 − c ' 1 − c ' (1 − t )
Efectul acţiunii stabilizatorului automat se amplifică în condiţiile impozitării progresive a
veniturilor. Aplicarea sistemului progresiv de impozitare va determina, ca în perioadele de
expansiune venitul disponibil al gospodăriilor şi profitul nerepartizat al sectorului privat să
crească mai lent decât venitul total, ceea ce va limita creşterea cheltuielilor totale. În perioadele
de recesiune, sistemul progresiv de impozitare a veniturilor, dimpotrivă, încetineşte reducerea
cheltuielilor totale. Acţiunea impunerii progresive, se reflectă în grafic, prin deplasarea dreptei
cheltuielilor planificate totale, precum şi prin modificarea pantei ei.
Dacă investiţiile autonome sporesc cu ∆I în condiţiile impozitării proporţionale a venitului
(figura 7.8), curba cheltuielilor planificate E1 se va deplasa în poziţia E2, producţia de echilibru
va spori de la Y1 până la Y2. Însă în condiţiile sistemului progresiv de impozitare, rata
impozitului creşte pe măsura creşterii venitului, (presupunem, de la t1 la t2), creşterea investiţiilor
autonome cu ∆I va deplasa în sus dreapta cheltuielilor planificate cu ∆I, dar în acelaşi timp va
modifică panta ei; dreapta E3 devine mai puţin înclinată deoarece creşterea ratei impozitelor va
reduce înclinaţia pentru consum, iar nivelul venitului de echilibru va creşte numai până la Y3.
E E=Y

E2 = Ca + c' [Y-(Ta + t1Y)]+(I+∆I)+G

E3 = Ca + c' [Y-(Ta + t2Y)]+(I+∆I)+G

2
E1 = Ca + c' [Y-(Ta + t1Y)]+I++G

3
1
t 2 > t1

∆I

0 Y1 Y3 Y2 Y

Figura 7.8. Acţiunea sistemului progresiv de impozitare în condiţiile creşterii

investiţiilor autonome
Alături de impozitul pe venit şi rata de impozitare progresivă, acţiuni stabilizatoare asupra
conjuncturii economice exercită şi sistemul transferurilor sociale, care include compensaţii şi
ajutoare pentru şomaj. Astfel, în cazul în care economia se află în recesiune, creşterea
compensaţiilor şi ajutoarelor de şomaj stimulează cererea agregată, care va avea ca efect
stimularea ofertei, deci a producţiei, ceea ce va reduce şomajul, prin urmare se va reduce şi
necesitatea plăţilor de transfer. Deci, o creştere a Tr a condus automat la reducerea acestora.
Stabilizatorii automaţi nu înlătură cauzele oscilaţiilor ciclice ale producţiei şi ocupării, ci
doar reduc amplitudinea acestor oscilaţii şi nu sunt capabili să asigure funcţionarea economiei la
nivelul potenţial. De aceea stabilizatorii automaţi, de regulă, sunt combinaţi cu metode ale
politicii bugetar-fiscale discreţionare, orientată spre asigurarea ocupării depline.

7.3. Deficitul bugetar: cauzele apariţiei, modalităţile de reducere.

Finanţarea deficitului bugetar
În prezent, majoritatea ţărilor lumii înregistrează deficite bugetare. Desigur că o problemă
esenţială, în special pentru economiile în curs de dezvoltare, este aceea a aprecierii corecte a
deficitului bugetar. Pentru aceasta trebuie făcută distincţia între următoarele tipuri de deficite.
Deficit efectiv (primar) reprezintă diferenţa negativă dintre veniturile şi cheltuielile
bugetului executat în decursul anului curent:
T – (G+Tr).
În paragraful precedent s-a menţionat faptul că deficitul bugetar, într-o oarecare măsură,
poate fi rezultatul unor decizii de politică bugetar-fiscală discreţionare. Dar nivelul actual al
veniturilor şi cheltuielilor este afectat semnificativ de stadiul ciclului de afaceri. Atunci când
economia se contractă, bugetul se îndreaptă spre deficit pe măsură ce volumul de venituri
colectate scade, iar transferurile publice cresc. În timpul unei expansiuni, bugetul se îndreaptă
spre excedent. O modalitate de separare a efectelor generate de schimbările discreţionare de
politică bugetar-fiscală de efectele ciclului de afaceri constă în determinarea valorii deficitului
bugetar ce ar exista atunci când şomajul s-ar afla la nivelul ratei naturale. Acesta este deficitul
structural. Modificările în deficitul structural sunt interpretate drept efecte ale politicii bugetar-
fiscale discreţionare 4.
Astfel, deficitul structural este diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile bugetare calculat în
condiţiile ocupării depline:
T – (G+Tr) în condiţiile ocupării depline

Diferenţa dintre deficitul actual şi deficitul structural se numeşte deficit ciclic.

Deficit ciclic = Deficit efectiv - Deficit structural

4
Angelescu C. Economie, (ediţia a VII-a). Bucureşti, Economica, 2005, p. 364.
 În perioade de recesiune Y < Y*, deficitul efectiv a bugetului de stat depăşeşte cel
structural, deoarece celui din urmă i se adaogă şi cel ciclic. În cazul unui boom economic Y >
Y*, deficitul efectiv este mai mic decât cel structural cu mărimea absolută deficitului ciclic.
Modificările în deficitul ciclic reflectă schimbările în presiunea fiscală şi în cheltuielile
guvernamentale, care se petrec automat pe măsură ce producţia reală, rata şomajului şi inflaţia
evoluează pe fondul unui ciclu de afaceri.
Deficit total. Dacă la deficitul primar se adaugă plăţile de dobânzi aferente împrumutului
de stat, înscrise în buget sub formă de cheltuială publică, se obţine deficitul total.
T – (G+Tr+N), N – deservirea datoriei publice.
Creşterea datoriei publice poate conduce la aceea că deservirea ei poate deveni principala şi
chiar unica cauză a deficitului bugetar total.

Existenţa deficitului bugetar se datorează mai multor cauze, cum

Cauzele apariţiei şi
modalităţile de reducere ar fi: scăderea volumului activităţii economice, care duce la
a deficitului bugetar micşorarea veniturilor persoanelor fizice şi juridice, ceea ce
înseamnă o scădere a bazei de impozitare şi deci o scădere a veniturilor bugetare; creşterea
accelerată a cheltuielilor publice în scopul realizării anumitor programe sociale; creşterea
activităţii sectorului invizibil al economiei.
În mod obişnuit, atenuarea deficitului bugetar impune o diminuare a cheltuielilor, o
creştere a veniturilor sau o combinare a lor. Majorarea veniturilor publice poate fi realizată prin:
creşterea ratelor de impozitare, mărirea bazei impozabile, introducerea unor impozite noi,
anularea facilităţilor fiscale, colectarea mai eficientă a impozitelor, creşterea cotelor impozitelor
indirecte etc.
Orice creştere sau scădere a nivelului impozitelor trebuie studiată prin prisma efectelor pe
termen scurt şi lung. Nivelul mai ridicat sau mai scăzut al impozitelor va avea influenţă atât
asupra ofertei de fonduri economisite, cât şi asupra cererii de astfel de fonduri. În condiţiile unui
deficit bugetar accentuat se creează premize pentru absorbirea într-o proporţie ridicată a
volumului fondurilor economisite în societate.
Indiferent de cauzele apariţiei, deficitul bugetar necesită finanţare. Problema finanţării
deficitului bugetar, a alegerii unei modalităţi optime de finanţare face obiectul a numeroase
dezbateri în rândul economiştilor. În acest sens, în literatura de specialitate întâlnim următoarele
modalităţi de finanţare a deficitelor: finanţarea prin emisiune monetară, finanţarea prin creşterea
fiscalităţii şi finanţarea prin datorie publică.
 Emisiunea monetară (monetizarea). Monetizarea deficitului
Modalităţi de finanţare
a deficitului bugetar bugetar constă în faptul, că statul pentru acoperirea lui efectuează
emisia de monedă. În rezultat apare seniorajul – venit din emisia
monetară, pe care statul îl obţine prin mecanismul impozitului inflaţionist. Creşterea masei
monetare în economie fără acoperire conduce la creşterea ratei inflaţiei, care la rândul său,
reduce puterea de cumpărare a banilor. Pierderile agenţilor economici din deprecierea banilor
este numit impozit inflaţionist, prin intermediul căruia o parte din veniturile lor se redistribuie în
folosul statului.
În cazul finanţării prin emisiune monetară, deficitul bugetului de stat şi instabilitatea
sistemului financiar poate să se aprofundeze, dacă în condiţiile creşterii ratei inflaţiei apare
efectul Oliver-Tanzi (denumit după numele economiştilor care au observat fenomenul în anii 70
ai sec. XX în ţările Americii Latine), care constă în faptul că contribuabilii amână conştient
termenul de achitare a impozitelor la bugetul de stat. Asemenea comportament al contribuabililor
este stimulat de creşterea inflaţiei, deoarece în rezultatul achitării întârziate a impozitelor agenţii
economici câştigă, defalcările fiscale se fac cu bani devalorizaţi.
Aşadar, finanţarea prin emisiune monetară, moment pozitiv al căreia constă în
operativitate, întrucât nu necesită dezbateri îndelungate în parlament, are un dezavantaj
considerabil – consecinţe inflaţioniste. Exemplul elocvent în ceea ce priveşte monetizarea
deficitului este reprezentat de Mexic, care în anii ’80 a promovat o politică prin care baza
monetară a crescut cu 80-90% pe an, determinând o majorare inflaţiei cu 100-130% pe an în
perioada respectivă.

Creşterea ratelor de impozitare poate reduce deficitul

Creşterea încasărilor fiscale la bugetar, însă ca sursă de acumulare a veniturilor la buget,

buget prin modificarea ratelor poartă un caracter limitat.

de impozitare şi creşterii Dependenţa dintre modificarea ratei de impozitare şi

impozitelor autonome venitul obţinut din impozite este redată cu ajutorul curbei
Laffer, curbă ce poartă numele profesorului american de
economie. Modelul clasic al curbei Laffer exprimă grafic veniturile fiscale ale statului (T) ca
funcţie de rata impozitării (t), figura 7.9.
 T

Tmax

0 t* 100% t
Figura 7.9. Curba Laffer

Din figura 7.9 se observă că atunci când rata fiscalităţii creşte de la 0 la 100%, veniturile
fiscale ale statului vor creşte până la un nivel maxim (la o animită rată de impozitare t*), iar apoi
se vor reduce până la zero. Veniturile fiscale colectate la buget se vor reduce dincolo de acest
punct de maxim deoarece o creştere a ratei fiscalităţii presupune descurajarea activităţilor
economice (se reduc investiţiile, se micşorează consumul ş.a.m.d.), şi deci o reducere a bazei de
impozitare. O altă cauză a reducerii veniturilor fiscale ar putea fi transferul activităţii economice
din sectorul formal (vizibil) în cel subteran (invizibil). La o rată a fiscalităţii de 100%, veniturile
fiscale vor fi zero pentru că producţia încetează. Similar, o scădere a ratei de impozitare poate
stimula activitatea economică, care va avea ca efect creşterea veniturilor bugetare din impozite.
De menţionat că mărimea optimă a ratei de impozitare nu poate fi determinată teoretic, ea
se apreciază empiric, în procesul monitorizării practicii fiscale naţionale.
Este important de subliniat şi faptul că nu există o cotă de impozitare unică, acceptabilă
pentru toate ţările. Multitudinea factorilor (psihologici, etno-culturali, economici, social-politici)
determină nivelul ei în ţara concretă şi în perioada dată.
Prin urmare, mărirea ratei impozabile nu întotdeauna permite de a soluţiona problema
dificitului bugetar.
I. Vânzarea de active proprietate de stat - veniturile obţinute prin privatizarea
întreprinderilor de stat, vânzarea terenurilor, aurului. La această modalitate se recurge tot mai rar,
întrucât acestea poartă un caracter limitat.
II. Împrumuturi interne (emiterea obligaţiunilor de stat)
Finanţarea deficitului prin datorie publică presupune apelarea la împrumuturi de pe piaţa
internă şi externă.
 Finanţarea deficitului prin împrumuturi interne constă în emiterea obligaţiunilor de stat.
Guvernul, de regulă prin intermediul băncii centrale, pune în vânzare pe piaţa financiară internă
obligaţiuni de stat. Mijloacele obţinute sunt utilizate pentru finanţarea deficitului bugetar.
În cazul unui deficit bugetar, recursul la împrumut de la agenţi economici, provoacă o
deplasare a resurselor economisite disponibile spre sectorul public şi deci în detrimentul altor
categorii de agenţi economici. Rezultatul acestui efect este o creştere a ratei dobânzii, deoarece
cererea de monedă creşte, iar în condiţiile ofertei de monedă neschimbate, rata dobânzii are
tendinţa de a se majora. Consecinţa acestui fenomen constă în reducerea investiţiilor private şi
parţial a reducerii cheltuielilor de consum legate de procurarea bunurilor de folosinţă îndelungată
(creditul de consum va deveni mai scump). Efectul de evicţiune (↓I private) provoacă, în
consecinţă, o temperare a activităţii economice.
V. Împrumuturi externe
O altă posibilitate de finanţare a deficitului constă în emiterea de obligaţiuni pe pieţele
internaţionale de capital sau contractarea împrumuturilor directe de la bănci şi de la instituţii
financiare internaţionale.
Atragerea împrumuturilor interne şi externe înseamnă o creştere a datoriei publice sau, cu
alte cuvinte, o creştere a poverii fiscale viitoare a contribuabililor autohtoni. Anticiparea unor
taxe mai ridicate în viitor duce la o creştere a economisirilor şi o reducere a cheltuielilor –
situaţie care contravine obiectivelor politicii de stimulare a cererii prezente.
Finanţarea deficitului prin datorie este considerată o modalitate noninflaţionistă, întrucât pe
termen scurt utilizarea ei nu exercită influenţă asupra masei monetare. Însă pe termen lung
finanţarea prin datorie poate deveni cauza unei inflaţii mai înalte comparativ cu cea care ar fi
determinată de finanţarea prin emisiune monetară.
În caz de finanţare prin împrumut poate apărea un risc important considerat efect de
avalanşă al datoriei. El antrenează următorul cerc vicios: existenţa unei datorii publice
importante implică plata de dobânzi considerabile către creditorii statului; în acelaşi timp, aceste
dobânzi mai grevează asupra cheltuielilor bugetare conducând la agravarea deficitului şi la o
nouă îndatorare publică, aceasta la rândul său conducând la noi dobânzi mai mari ş.a.m.d.

7.4. Datoria publică: indicatori şi modalităţi de acoperire

Una din problemele esenţiale ale economiei de piaţă, în general, şi ale economiei în curs de
dezvoltare, în special, o constituie modul cum sunt finanţate deficitele bugetare în condiţiile în
care este ştiut că datoria publică reprezintă o povară, iar finanţarea deficitelor are o serie de
implicaţii asupra ratei dobânzii şi creşterii economice.
 Datoria publică (DP) prezintă totalitatea angajamentelor contractate de către stat faţă de
creditorii interni şi externi la un moment dat.
Ea reprezintă suma împrumuturilor contractate de stat cu scopul finanţării deficitelor
bugetare din perioadele anterioare. Se determină ca suma deficitelor bugetare anterioare minus
suma excedentelor bugetare înregistrate.

DP = ∑ deficitelor bugetare – ∑ excedentelor bugetare (7.18)

Cu cât un stat înregistrează deficite bugetare în creştere, cu atât nivelul datoriei publice are
tendinţa de a creşte, iar aceasta urmează să fie rambursată în viitor împreună cu dobânzile
aferente. Rambursarea datoriei publice reprezintă o obligaţie a statului necondiţionată şi
irevocabilă de plată a capitalului, dobânzilor şi altor costuri aferente.
În funcţie de originea împrumutului, datoria publică poate fi:
• Datorie publică internă (DPI), când împrumuturile sunt contractate din interior. Cu
alte cuvinte, datoria internă este o datorie faţă de rezidenţii ţării;
• Datoria publică externă (DPE), provenită din împrumuturile efectuate din străinătate.
Altfel spus, datoria externă este o datorie faţă de nerezidenţii ţării.

DP = DPI + DPE (7.19)

În funcţie de termenul împrumutului, datoria publică apare ca o:

• Datorie consolidată, dacă este urmărită pe termen lung;
• Datorie flotantă, pe termen scurt.
Beneficiarul creditului este interesat ca termenul de rambursare să fie suficient de îndepărtat
pentru aşi putea procura resursele necesare restituirii acestuia şi achitării dobânzilor şi a altor
cheltuieli aferente.
Mărimea, structura şi evoluţia datoriei publice caracterizează situaţia financiară a unei ţări.
De subliniat că datoria publică nu este un rău în sine şi nu trebuie evitată în orice condiţii.
Împrumuturile îndeplinesc un rol pozitiv în măsura în care sunt folosite pentru dezvoltarea
industriei, modernizarea agriculturii, construcţia de căi de comunicaţie, protecţia mediului etc. În
asemenea situaţii, împrumuturile contribuie la sporirea producţiei materiale, la creşterea PIB şi,
pe această bază, la asigurarea resurselor necesare rambursării lor.
Important este să se asigure o eşalonare corespunzătoare a rambursării ei în timp, care să
ţină seama de capacitatea de plată a economiei naţionale.
 O problemă deosebit de importantă, în primul rând pentru
Indicatorii datoriei
publice debitor, dar în bună măsură şi pentru creditor, este aprecierea
gradului de îndatorare a unei ţări.
1. Gradul de îndatorare a ţării, la un moment dat, se calculează ca raport între volumul
datoriei publice şi produsul intern brut, astfel:

DP
GI = ×100 , (7.20)
PIB
în care: Gi – gradul de îndatorare a ţării;

DP –datoria publică totală;

PIB – produsul intern brut.

Acest indicator arată în ce măsură valoarea nou creată într-un an este grevată de datoria
publică, sau cât din PIB ar trebui alocat pentru rambursarea integrală a datoriei în anul respectiv.
Conform standardului de la Maastrich, ponderea datoriei publice (interne şi externe) în PIB nu
trebuie să depăşească 60% (prag critic).

Sunt cazuri în care nici chiar întregul produs intern brut realizat într-un an nu ar fi suficient
pentru rambursarea datoriei publice. Acest indicator are o valoare pur teoretică, deoarece nici o
ţară nu ar putea aloca întregul produs intern brut amortizării datoriei publice, ci numai partea din
acesta rămasă după efectuarea prelevărilor absolut indispensabile la fondul de consum şi la
formarea brută de capital.
Acesta este un indicator important în funcţie de care se realizează analizele financiare pe
categorii de state ţinând seama de gradul de dezvoltare economică.

2. Pentru măsurarea efortului financiar anual reclamat de datoria publică, se cuantifică

serviciul datoriei publice (S), care cuprinde: cheltuielile cu rambursarea împrumutului, dobânda
şi comisioanele aferente acestuia, efectuate în decurs de un an.

Ponderea serviciului datoriei publice în PIB se calculează astfel:

S DP
gS = ×100 , (7.21)
PIB
în care: gs – ponderea serviciului datoriei publice în PIB;

SDP – serviciul datoriei publice.

3. Ponderea serviciului datoriei publice în cheltuieli publice, care reflectă cât din
cheltuielile publice, la nivelul unui an, ar fi necesare pentru acoperirea serviciului datoriei
publice. Se calculează ca raport procentual între nivelul serviciului datoriei publice şi volumul
cheltuielilor publice:

S DP
gS = ×100 , (7.22)
CP

în care: - ponderea serviciului datoriei publice în cheltuieli publice;

SDP – nivelul serviciului datoriei publice ;

Cp – volumul cheltuielilor publice ale unei perioade.

Dacă mărimea acestui indicator depăşeşte 20%, povara datoriei este considerată ca foarte
grea şi chiar critică.
Pentru analiza datoriei externe şi a gradului de îndatorare a ţării faţă de străinătate, se
folosesc diverşi indicatori, cum ar fi:

4. Ponderea datoriei externe în PIB, arata cât din produsul intern brut al anului considerat,
ar fi necesar pentru rambursarea datoriei externe. Deoarece datoria externă se rambursează, de
regula, eşalonat pe perioade mai mari de un an, iar din produsul intern brut al unui an numai o
parte poate fi utilizata la plata datoriei externe, acest indicator are o valoare pur teoretica şi se
calculează astfel:

DPE
GDe = ×100 , (7.23)
PIB
în care: gDe – ponderea datoriei externe în PIB;

DPE – datoria publică externă;

PIB – produsul intern brut.

5. Ponderea serviciului datoriei externe în volumul exporturilor de bunuri şi servicii

(rata serviciului datoriei) - arată capacitatea de plată a ţării debitoare; evidenţiază capacitatea ţării
de a onora serviciul datoriei externe din valuta obţinută din exporturile realizate într-un an; se
calculează:

S DE
g De = ×100 , (7.24)
EX

în care: gDe – ponderea serviciului datoriei externe în volumul exporturilor de bunuri şi

servicii;
 EX – volumul exporturilor de bunuri şi servicii.

6. Datoria externă medie pe locuitor se obţine prin raportarea datoriei externe totale la
numărul total al populaţiei din ţara debitoare, servind la efectuarea de comparaţii în timp pe plan
internaţional sau naţional.

DPE
de = ×100 , (7.25)
N

în care: - datoria externă medie pe locuitor ;

De – datoria pubkică externă;

N – numarul de locuitori.

Cu cât acest indicator este mai mare, cu atât ţara este mai împovarată.

Caseta 7.3. Evoluţia datoriei publice a Republicii Moldova, 2010-2012

2010 2011 2012 Evoluţia datoriei publice a R.M.
Total datorie publică, mil.lei 22944,3 24873,7 29017,7 în ultimii ani arată o tendinţă de
Datorie publică / PIB 31,9% 30,2% 33% creştere. Astfel, la situaţia din
Datorie publică internă, mil.lei 5304,9 6989,0 7755,2 31decembrie 2012, soldul datoriei
Datorie publică internă / PIB 7% 8% 9% publice s-a majorat, comparativ
Datorie publică externă, mil.lei 17639,4 17016,37 21262,5 cu sfîrşitul anului 2011, cu 4144,0
Datorie publică externă / PIB 25% 22% 24% mil. lei sau cu 16,7% şi a
constituit 29 017,7 mil. lei.
Ponderea datoriei publice în PIB a constituit 33,0%, înregistrînd o majorare în raport cu perioada
similară a anului 2011 cu 2,8 p.p. La sfârşitul anului 2012, datoria publică externă a constituit 21 262,5
mil. lei (sau 73,3% din soldul datoriei publice), iar datoria publică internă a constituit 7 755,2 mil. lei
(26,7%).
Indicatorii datoriei publice externe şi interne arată că Republica Moldova are încă o îndatorare
redusă. În ciuda acestei poziţii, unele tendinţe încep să atragă atenţia, şi anume nivelul, costurile şi
structura datoriei publice ar putea, în mod separat sau corelat, să genereze serioase probleme politicii
economice.
Datoria publică este dependentă de nivelul deficitului bugetar, de ratele dobânzii, de rata creşterii
economice şi de nivelul anterior al datoriei. Managementul adecvat al datoriei publice înseamnă
procese de optimizare pentru minimizarea costului datoriei şi evitarea crizelor de lichiditate.

• Reeşalonarea (consolidarea) datoriei externe, constă în

Modalităţi de acoperire
transformare datoriei pe termen scurt în datorie pe termen
a datoriei publice
lung, în trecerea de la datorii la vedere la cele pe termen.
Această operaţiune este însă posibilă numai cu acordul creditorilor;
• Luarea unor împrumuturi noi pentru acoperirea împrumuturilor ajunse la scadenţă.
• Restructurarea (conversia) datoriei externe, constă în reducerea mărimii datoriei prin
transformarea împrumutului în investiţii străine pe termen lung, cum ar fi participarea
subiecţilor ţării - creditoare la privatizarea proprietăţii de stat în ţara debitoare.
Asemenea operaţiune conduce la sporirea ponderii capitalului străin în economia
 naţională fără a intra capital din afară. Ea uşurează povara datoriei externe, face posibilă
primirea de noi credite din afară şi stimularea apariţiei de noi fluxuri de capital;
• Refinanţarea datoriei publice prin emiterea noilor obligaţiuni;
• Majorarea veniturilor fiscale, în principal pe seama impozitelor.
Efectul datoriei publice asupra economiei pe termen scurt îmbracă forma dezlocuirii sau
stimulării investiţiilor, ca urmare a unei politici bugetar-fiscale expansioniste generatoare de
deficit bugetar. Pe măsură ce statul sporeşte cheltuielile publice, subminează economia naţională,
cu efect negativ asupra investiţiilor. Pe termen lung, datoria publică influenţează negativ atât
capitalul cât şi producţia naţională. Aplicarea unor politici economice bazate pe mari deficite ale
bugetului de stat şi pe acumularea unei mari datorii publice decapitalizează economia naţională.
În esenţă, mecanismul formării datoriei publice este următorul: deficitul bugetar generat de
costurile acţiunilor economice şi sociale ale guvernului şi instituţiilor publice în creştere, precum
şi deficitul balanţei de plăţi externe – cauzat, în principal, de dezechilibrul balanţei comerciale,
constituie principalele cauze generatoare de datorie publică.
Datoria publică nu poate spori la nesfârşit, trebuind să îndeplinească anumite standarde
privind sustenabilitatea şi gradul de îndatorare, standarde stabilite prin Tratatul de la Maastricht
pentru a se asigura că orice ţară este responsabilă din punct de vedere fiscal, iar pentru ţările
membre ale Uniunii Eutopene, suficient de “convergente”, pentru a garanta o politică monetară
comună. Criteriile bugetare de convergenţă prevăzute de tratat vizează, pe de o parte,
imposibilitatea utilizării emisiunii monetare – ca modalitate de finanţare a deficitului bugetar, iar
pe de alta, respectarea pragurilor de 3% din produsul intern brut (pentru deficitul bugetar) şi 60%
din PIB (pentru datoria publică).
În secolul XX şi mai cu seamă după criza economică mondială din 1929-1933, numeroşi
economişti au renunţat la concepţia neamestecului statului în viaţa economică a ţării, susţinând
necesitatea influenţării acesteia cu ajutorul diferitor pârghii economico-financiare, între care
impozitele, împrumuturile, cheltuielile publice ş.a. Ei recunosc faptul că împrumuturile de stat
sunt generatoare de cheltuieli bugetare, dar precizează că acestea, folosite ca instrumente de
intervenţie a statului în economie, contribuie la corectarea ciclului economic, impulsionarea
economiei stagnante, restabilirea echilibrului economic.

CONCLUZII
1. În condiţiile economiei de piaţă statul stabilizează fluctuaţiile ciclice prin intermediul
politicilor stabilizatoare. În cadrul politicilor stabilizatoare un rol deosebit îl ocupă
politica bugetar-fiscală, care are drept scop influenţarea economiei prin utilizarea
instrumentelor sale – impozite, achiziţii publice şi transferuri.
2. Sursa principală de venituri la bugetul de stat sunt veniturile fiscale. Mărirea impozitelor
reduc activitatea economică, micşorează producţia şi ocuparea cu efect multiplicativ,
generează excedentul (reducerea deficitului) bugetului de stat. Reducerea impozitelor
acţionează în direcţia opusă.
3. Cheltuielile bugetare sunt destinate achiziţiilor publice, efectuării transferurilor publice şi
deservirii datoriei de stat. Creşterea cheltuielilor guvernamentale (achiziţiilor publice şi
transferurilor) stimulează activitatea economică, multiplicativ scopesc producţia şi
ocuparea, poate fi însoţită de creşterea deficitului (reducerea excedentului) bugetar.
Reducerea cheltuielilor guvernamentale acţionează în sens opus.
4. În funcţie de modalitatea acţiunii instrumentelor politicii bugetar-fiscale se deosebesc:
politica discreţionară şi non-discreţionară. Politica non-discreţionară are la bază acţiunea
stabilizatorilor automaţi, care în mod automat, fără implicarea guvernului, conduc la
formarea deficitului sau excedentului bugetar.
5. În funcţie de stadiul ciclului de afaceri în care se află economia, politica bugetar-fiscală
discreţionară poate fi stimulativă şi restrictivă.
6. Politica stabilizatorilor automaţi reduc amplitudinea fluctuaţiilor ciclice, dar nu înlătură
cauzele apariţiei lor, de aceea ea este combinată cu politica discreţionară.
7. Influenţa stimulativă a deficitului bugetar asupra economiei depinde de modalităţile de
finanţare a acestuia. Politica bugetar-fiscală activă de finanţare prin datorie a deficitului
bugetar este însoţită de efectul de evicţiune, care în consecinţă reduce efectul stimulativ
al acestei politici.
8. Monetizarea deficitului determină creşterea inflaţiei. Efectul negativ ale politicii
stabilizatoare active este creşterea datoriei publice.

NOŢIUNI-CHEIE
• Politica bugetar-fiscală (fiscal
policy)
• Bugetul de stat (government budget)
• Impozite (taxes)
• Impozite directe (direct taxes)
• Impozite indirecte (indirect taxes)
• Rata de impozitare (tax rate)
• Curba Leffer (Laffer curve)
• Deficit bugetar (budget deficit)
• Surplus bugetar (budget surplus)
• Monetizarea deficitului
(monetization of deficit)
• Efectul de evicţiune («crowding out»
effect)
• Multiplicatorul bugetului echilibrat
(balanced budget multiplier)
• Politica bugetar-fiscală discreţionară
(discretionary fiscal policy)
• Stabilizatorii automaţi (automatic
stabilizers)
• Datoria publică (national debt)
• Refinanţarea datoriei publice (refinancing
the national debt)
 TESTE

1. Scopurile principale ale politicii bugetar-fiscale sunt:

a) reducerea fluctuaţiilor ciclului de afaceri;
b) stabilizarea ritmului de creştere economică;
c) asigurarea ocupării depline;
d) toate răspunsurile sunt corecte;
e) toate răspunsurile sunt corecte, cu excepţia p. (a).

2. Efectul multiplicator al politicii bugetar-fiscale depinde de:

a) înclinaţia medie spre consum;
b) înclinaţia marginală spre consum;
c) voinţa politică.

3. Eficienţa politicii bugetar-fiscale în combaterea recesiunii se bazează pe:

a) efectul multiplicator;
b) mărirea excedentului bugetar;
c) scăderea impozitelor.

4. Dacă înclinaţia marginală spre consum este 0,75, atunci multiplicatorul achiziţiilor
guvernamentale va fi:
a) 2; b) 3; c) 4; d) 5.

5. Dacă înclinaţia marginală spre consum este 0,75, atunci multiplicatorul fiscal va fi:
a) -2; b) -3; c) -4; d) -5.

6. Dacă veniturile bugetare depăşesc cheltuielile bugetare, apare:

a) deficit bugetar;
b) proficit bugetar;
c) datorie de stat.

7. Diferenţa dintre deficitul actual şi deficitul structural se numeşte:

a) deficit fictiv;
b) deficit cronic;
c) deficit ciclic;
d) deficit total.

8. Stabilizatorii automaţi acţionează în cadrul:

a) expansiunii creditare;
b) restricţiei creditare;
c) politicii bugetar-fiscale discreţionare;
d) politicii bugetar-fiscale nondiscreţionare.

9. Datoria publică internă nu poate provoca falimentarea statului, deoarece guvernul are
posibilitatea:
a) majorării impozitelor;
b) refinanţării datoriei;
c) creşterii emisiei monetare;
d) toate răspunsurile sunt corecte.

10. Efect negativ al datoriei externe este:

a) reducerea diferenţierii veniturilor;
 b) majorarea stimulentelor spre creşterea eficienţei producţiei;
c) transferarea unei părţi din venitul naţional peste hotarele ţării;
d) creşterea nivelului economiilor.

11. Politica bugetar-fiscală restrictivă presupune:

a) majorarea achiziţiilor publice şi a impozitelor;
b) reducerea impozitelor;
c) majorarea concomitentă a achiziţiilor publice şi impozitelor;
d) reducerea achiziţiilor publice şi majorarea impozitelor.

12. Politica fiscală stimulatoare presupune:

a) majorarea achiziţiilor publice şi a impozitelor;
b) reducerea achiziţiilor publice şi a impozitelor;
c) majorarea achiziţiilor publice şi reducerea impozitelor;
d) reducerea achiziţiilor publice şi majorarea impozitelor.

13. Curba Laffer reflectă dependenţa dintre rata de impozitare şi:

a) nivelul activităţii economice;
b) nivelul cererii agregate;
c) suma impozitelor colectate în buget;
d) nici un răspuns nu este corect.

14. Dacă achiziţiile publice cresc cu 100 mln.u.m. înclinaţia marginală spre consum este
0,75, venitul de echilibru va creşte cu:
a) 75 mii u.m.;
b) 100 mii u.m.;
c) 175 mii u.m.;
d) 400 mii u.m.

15. Într-o economie naţională în care înclinaţia marginală spre consum este de 0,8, un spor
al achiziţiilor guvernamentale de 200 mlrd. u.m. va avea ca rezultat un spor al venitului
de echilibru de:.
a) 500 mlrd. u.m.;
b) 160 mlrd. u.m.;
c) 1000 mlrd. u.m.;
d) 200 mlrd. u.m..

16. Gradul de îndatorare al unei ţări se reflectă în:

a) participarea donaţiilor la consolidarea rezervelor valutare;
b) ponderea participării împrumuturilor statului la acoperirea deficitului bugetar;
c) ponderea datoriei publice în PIB;
d) finanţarea nonmonetară a deficitului bugetar.

PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE

1. Rata de impunere fiscală a crescut de la 30%, în t0, la 40%, în t1, în condiţiile în care
volumul total al veniturilor impozabile ale agenţilor economici era, în t1, de 500 de milioane
u.m., depăşind cu 2% nivelul lor din perioada t0.
Să se calculeze:
a) venitul total impozabil, din t0;
b) venitul mobilizat la bugetul de stat, în t0 şi t1 ;
 c) sporul de venit mobilizat la bugetul de stat.
d) să se aprecieze, pe baza datelor respective, dacă mărimea ratei de impunere fiscală este
sau nu avantajoasă din punct de vedere al resurselor mobilizate la bugetul de stat.

2. Economia unei ţări este descrisă prin următoarele date:

C=1500+0,75Yd, I=1500, G = 1000, T = 0,2Y.
Să se calculeze:
a) venitul de echilibru, consumul şi economiile;
b) dacă T cresc cu 100 u.m., ceilalţi factori fiind constanţi, cum se va modifica venitul de
echilibru. Determinaţi multiplicatorul fiscal.

3. Economia unei ţări este descrisă prin următoarele date: C = 20 + 0,8 (Y – T + TR), I = 60,
T = 40; TR = 10, G = 30.
a) Determinaţi nivelul venitului de echilibru.
b) Presupunem că guvernul majorează achiziţiile guvernamentale până la 40 cu scopul
stimulării economiei:
- cum se va modifica poziţia graficului cheltuielilor planificate?
- cum se va modifica nivelul venitului de echilibru?
- care este mărimea multiplicatorului achiziţiilor guvernamentale?
- cum se va modifica soldul bugetului de stat?
c) Presupunem că guvernul majorează impozitele de la 40 la 50 (în condiţiile când G=30):
- cum se va modifica poziţia graficului cheltuielilor planificate?
- cum se va modifica nivelul venitului de echilibru?
- care este mărimea multiplicatorului fiscal?
- cum se va modifica soldul bugetului de stat?
d) Presupunem că guvernul majorează simultan achiziţiile guvernamentale de la 30 la 40 şi
impozitele de la 40 la 50:
- cum se va modifica poziţia graficului cheltuielilor planificate?
- cum se va modifica nivelul venitului de echilibru?
- care este efectul de multiplicare?
- cum se va modifica soldul bugetului de stat?

4. Presupunem că cheltuielile guvernamentale constituie 500, funcţia impozitelor are forma

T = 0,4Y, funcţia transferurilor TR = 0,2Y, nivelul preţurilor P = 1. Datoria publică (DP) =
1000, la rata dobânzii R = 0,1. Nivelul real al producţiei este 2000, iar cel potenţial constituie
2500. Să se calculeze:
a) soldul bugetului de stat;
b) mărimea deficitului structural al bugetului de stat?
c) mărimea deficitului ciclic al bugetului de stat?

TEME RECOMANDATE PENTRU REFERATE

• Bugetul de Stat al Republicii Moldova: dinamică, structură, tendinţe.
• Rolul politicii bugetar-fiscale în relansarea economică.
• Datoria publică şi consecinţele ei pentru ţară.