Capitolul 3

ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDINUL ÎNTÂI

3.1 Generalităţi
Ecuaţiile diferenţiale constituie unul dintre cele mai importante
compartimente ale calcului diferenţial şi integral. Ele permit elaborarea diferitor
modele matematice a proceselor de evoluţie, des utilizate în diverse domenii ale
ştiinţei, tehnicii şi economiei.
Vom justifica cele afirmate mai sus prin următoarele exemple.
Exemplul 1. (modelul creşterii volumului de producţie). Să considerăm că
un produs oarecare se realizează la un preţ fix P. Dacă Q(t ) reprezintă cantitatea de
produs, realizată în momentul t, atunci venitul obţinut va constitui P  Q(t ). Să
presupunem, că o parte a venitului obţinut se cheltuieşte pentru investiţii în
producerea produsului care se realizează, adică
I (t )  m  P  Q(t ) ,

unde constanta m este norma investiţiei (0<m<1).

Dacă vom presupune, că cererea pentru acest produs depăşeşte oferta, atunci
în rezultatul extinderii procesului de producţie va fi obţinută o creştere a venitului,
o parte a căruia iarăşi va fi folosită pentru lărgirea producţiei. Aceasta va accelera
producerea, iar viteza de producere va fi proporţională investiţilor făcute, adică
Q' (t )  l  I (t ) , unde 1/l este norma accelerării. Luând în seamă expresia pentru
funcţia I (t ) de aici, în final, obţinem ecuaţia: Q'  k  Q, k  l  m  P , ecuaţie ce conţine
variabila t, funcţia necunoscută Q(t ) şi derivata ei Q' (t ) .
Exemplul 2. (modelul dinamic de cerere-ofertă). Să considerăm că preţul
unui oarecare produs în momentul t este egal cu p(t ) . Să presupunem, că cererea
C (t ) în acest moment este o funcţie liniară în raport cu preţul, adică
C (t )  a  p(t )  b, a, b  R , oferta fiind o funcţie liniară în raport cu preţul mediu

p (t ) al produsului: O(t )  a1  p(t )  b1 , a1 , b1  R . Aici se ia în consideraţie faptul că

producerea şi apariţia pe piaţă a produsului preced cererii. Deoarece preţul mediu

197
este o funcţie de preţul produsului şi viteza de schimbare a acestuia de aici rezultă
relaţia
p(t )  p(t )  c  p(t ) , unde c  const .

În aceste condiţii uşor se verifică că oferta satisface următoarea ecuaţie:

O(t )  a1  c  p(t )  a1  p(t )  b1 .

În cazul unei economii echilibrate, adică atunci când cererea absoarbe în

îtregime toată cantitatea de produs oferită, avem C (t )  O(t ) . Folosind această
a1  a b  b1
egalitate, obţinem în final următoarea relaţie: p (t )   p(t )  , care, şi în
a1  c a1  c

acest caz, este o ecuaţie ce conţine variabila t, funcţie necunoscută p(t ) şi derivata
ei p(t ) .
Modelele obţinute în exemplele 1 şi 2 ne conduc la următoarea definiţie:
Se numeşte ecuaţie diferenţială ordinară relaţia dintre variabila x, funcţia
necunoscută de o singură variabilă y  f x  şi derivatele ei succesive
 
y  f  x , y  f  x ,, y n   f n  x  , adică relaţia de forma F x , y , y , y ,, y n   0 .

Remarcă. Din start presupunem că toate ecuaţiile diferenţiale, examinate în

acest compartiment, sunt ordinare.
Ordinul ecuaţiei diferenţiale se numeşte ordinul derivatei superioare care
figurează în ea.
De exemplu, ecuaţiile diferenţiale obţinute în exemplele 1 şi 2 sunt ecuaţii
de ordinul întîi, ecuaţia y  5 y  6 y  0 este o ecuaţie diferenţială de ordinul doi,
iar ecuaţia y  5  y4  7 y 5  0 este o ecuaţie de ordinul trei.
Problema primordială a acestui capitol este soluţionarea ecuaţiilor
diferenţiale, adică aflarea funcţiei y   x  ce satisface ecuaţia dată.
Se numeşte soluţie a ecuaţiei diferenţiale date orice funcţie y   x  care,
fiind substituită în ecuaţia dată împreună cu derivatele ei   x,   x,,  n  x , o
transformă în identitate.
De exemplu, funcţia y  cos x este soluţie a ecuaţiei diferenţiale y  y  0 ,
deoarece y   cos x şi  cos x  cos x  0 .

198
 Ecuaţia de forma
F  x , y , y   0 (
1)
este o ecuaţia diferenţială de ordinul întâi.
Dacă ecuaţia (1) poate fi rezolvată în raport cu y  , atunci obţinem ecuaţia
diferenţială
y  f x , y  . (
2)

Pentru ecuaţia (2) este justă teorema de existenţă şi unicitate a soluţiei.

Teoremă. Dacă în ecuaţia y  f x , y  funcţia f x , y  şi derivata sa
f
parţială sunt definite şi continue pe careva domeniu D al planului Oxy, atunci
y

pentru orice punct interior M 0 x0 , y0  al acestui domeniu există unica soluţie a ei
y   x  , ce satisface condiţia iniţială y  y0 pentru x  x0 .

Această condiţie iniţială se scrie în felul următor: y x  x0

 y0 sau y x0   y0 .

Problema soluţionării ecuaţiei (2) cu condiţia iniţială dată se numeşte

problema Cauchy.
Din punct de vedere geometric această teoremă afirmă că există o singură
funcţie y   x  , curba respectivă a căreia trece prin punctul M 0 x0 , y0  . De aici
rezultă că ecuaţia (2) posedă o infinitate de soluţii diferite, numite şi curbe
integrale.
Se numeşte soluţie generală sau integrală generală a ecuaţiei diferenţiale de
ordinul întâi funcţia
y   x , C 

ce depinde de constantă arbitrara C şi satisface următoarele condiţii:

a) ea este soluţie a ecuaţiei date pentru orice valori concrete ale lui C;
b) există aşa valoare unică C0 a constantei C, astfel încât funcţia
y   x , C0  verifică condiţia iniţială.

199
 Soluţiile ecuaţiei diferenţiale de ordinul întâi, ce se obţin din soluţia ei
generală y   x , C  , pentru diferite valori concrete ale constantei C, se numesc
soluţii particulare.
A soluţiona (integra) o ecuaţie diferenţială de ordinul întâi înseamnă a afla
soluţia ei generală, dacă condiţia iniţială nu este dată, sau a afla soluţia particulară
a acestei ecuaţii ce satisface condiţia iniţială.
Exemplul 3. Să se afle soluţia generală y g a ecuaţiei diferenţiale y  2 x şi

soluţia ei particulară y p ce satisface condiţia iniţială y 2  3 .

Soluţie. Deoarece funcţia y  x 2  C depinde de constanta arbitrară C şi

derivata ei y  2 x , conchidem, în baza definiţiei, că această funcţie este soluţia
generală a ecuaţiei diferenţiale y  2 x .

y
Deci soluţia generală y g  x 2  C

C4
reprezintă o familie de parabole
y  x2  4
ramificate cu ramurile în sus şi cu
y = x2
4 vârfurile situate pe axa Oy în dependenţă
C0 x de valorile arbitrare ale constantei C.
0
y  x2  3 C  3 Pentru soluţionarea părţii a doua a
-3
problemei este necesar ca din toată
familia aceasta de parabole de selectat parabola ce trece prin punctul M 2 , 3 .
Aceasta se obţine uşor, substituind coordonatele punctului M în soluţia generală
y g  x 2  C şi determinând valoarea constantei C. Obţinem 3  2 2  C , de unde

C  1 .

Aşadar, y p  x 2  1 este acea parabolă ce trece prin punctul M 2 , 3 .

y
3 M 2 , 3

O 2 x
-1

Menţionăm că pentru ecuaţiile diferenţiale de ordinul întâi nu există o

metodă generală de soluţionare a lor, totul depinde de tipul ecuaţiei ce se rezolvă.
200
Cele mai frecvent întâlnite ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi sunt ecuaţiile de
următoarele trei tipuri:
a) ecuaţii diferenţiale cu variabile separabile,
b) ecuaţii diferenţiale omogene,
c) ecuaţii diferenţiale liniare.
Mai există un şir de ecuaţii diferenţiale de tipuri speciale: ecuaţiile
Bernoulli, Riccatti, Clairaut, Lagrange etc., soluţionarea cărora poate fi găsită în
diferite manuale, dedicate ecuaţiilor diferenţiale.
Pentru fiecare din ecuaţiile menţionate există metode specifice de rezolvare
a lor. Iată de ce, mai întâi, se stabileşte tipul ecuaţiei diferenţiale, iar apoi se
purcede la rezolvarea ei.
În continuare, ne vom limita doar la rezolvarea ecuaţiilor a) - c).

3.2. Ecuaţii diferenţiale cu variabile separabile

Ecuaţia de forma
y  f1 x   f 2  y  , (
3)

unde f1 x  şi f 2  y  sunt funcţii continue, se numeşte ecuaţie diferenţială cu

variabile separabile.
Evident, că ecuaţia diferenţială de forma
f1 x  g1  y  dx  f 2 x  g 2  y  dy  0 (
4)

este o ecuaţie cu variabile separabile cu condiţia că funcţiile g1  y  0 şi f 2 x  0 .

În continuare, propunem schema generală de soluţionare a ecuaţiilor
diferenţiale cu variabile separabile.
dy
1. În ecuaţia dată substituim derivata y  prin (după necesitate).
dx
2. Înmulţim ambele părţi ale ecuaţiei la dx (după necesitate).
3. Separăm variabilele prin împărţirea ambelor părţi ale ultimei ecuaţii
la produsul funcţiilor (presupunând că ele sunt nenule) ce „încurcă” la integrare.

201
 4. Integrând egalitatea obţinută în p.3, aflăm soluţia generală a ecuaţiei
examinate.
5. Aflăm soluţia particulară a ei în cazul când este dată condiţia iniţială
y x0   y0 .

Exemplul 4. Să se afle soluţia particulară a ecuaţiei xy  y  0 , dacă y 1  2 .

Soluţie. Aplicăm schema expusă recent doar cu mici comentarii. Substituim
dy dy
y  în ecuaţia dată şi obţinem: x  y , de unde xdy  ydx . Împărţind ambele
dx dx
dy dx
părţi ale acestei egalităţi la produsul xy  0 , găsim  . Ca rezultat al integrării,
y x

dy dx
avem  y

x
sau ln y  ln x  ln C1  ln C1 x , de unde y  Cx , C  C1 .

Această funcţie şi este soluţia generală a ecuaţiei date.

Pentru a afla soluţia ei particulară cu condiţia iniţială y 1  2 , substituim
x  1 şi y  2 în soluţia generală 2  C 1 , de unde C  2 . Aşadar, soluţia particulară

y p  2x .

Remarcă. La soluţionarea ecuaţiei date s-au respectat toate punctele schemei

de mai sus. Însă, în unele cazuri, careva din ele pot fi omise.
Exemplul 5. Să se afle soluţia generală a ecuaţiei x 2 y 2  x 2 y dy  xy 2 dx  0 ,
x 0.

Soluţie. Pentru separarea variabilelor, scriem ecuaţia în felul următor:

y 1
x 2 y  y  1 dy  xy 2 dx  0 , de unde, considerând
dx
y  0 , obţinem: dy  . În
y x
 1 dx
rezultatul integrării, avem  1  y  dy   x
, de unde y  ln y  ln x  ln C1 sau

y  ln C1 xy , sau Cxy  e y , unde C  C1 .

Exemplul 6. Să se determine funcţia cererii f  p  , dacă elasticitatea cererii

este   f  p   cu condiţia iniţială f 16  81 .

2p
p  15

Soluţie. Deoarece elasticitatea funcţiei se calculează după formula

f   p
  f  p    f   p  , obţinem  f   p  sau
p 2p p 2
  . De aici
f  p p 15 f  p  p 15 f  p

202
 2  f  p d f  p 2  f  p d f  p  2  dp d f  p
f   p 
dp
      2 
p  15 dp p  15 f  p p  15 f  p p  15
d f  p d  p  15
 f  p   2   p  15  ln f  p   2  ln p  15  ln C  ln f  p   ln C   p  15 .
2

Deci, f  p   C   p  152 . Aplicând condiţia iniţială f 16  81 , obţinem C  1 .

Aşadar, funcţia cererii este f  p    p  152 .
EXERCIŢII
Să se verifice că funcţiile date sunt soluţiile generale ale ecuaţiilor
diferenţiale indicate şi să se afle cele particulare cu condiţiile iniţiale y x0   y0 :

1. y  C e x , y  3x 2 y , y 0  2 . R.: y p  2 e x .
3 3

C  x2 x y 3  x2
2. y  , y   , y 1  1 . R.: y p  .
2x x 2x

2
 
3. y  x 3  Cx, x dy  x 3  y dx  0, y 1  1 2 .
1 1
R.: y p  x 3 .
2

4. y 
 x  1
4
 C x  1 ,
2 dy 2 y
  x  1 , y 0  .
3 3
R.: y p 
 x  1
4
 x  1 .
2

2 dx x  1 2 2

Să se integreze ecuaţiile diferenţiale cu variabile separabile:

5. 1  y dx  1  xdy  0 .
1
R.: y  1.
C 1  x 
6. xy 2  xdx  y  x 2 y dy . R.: x 2  1y 2  1 C .
7. 2 xy  y dx  x dy . R.: y  C x 2 e 2 x .
8. cos x sin y dy  cos y sin x dx . R.: cos y  C cos x .

R.: ln sin y  C  2 x  sin 2 x  / 4 .

dy
9. sin x tg y dx  .
sin x
10. e x 1  e y dx  e y 1  e x dy  0 . R.: 1  e x 1  e y  C .

11. y   xe x 1  y 2  . R.: arctg y  0,5  e x  C .

2 2

12. x 3 y  xy  y  1  y 2 . R.: Cx  1  x 2 1  y 2  .

13. 2 x 2 yy  y 2  2 . R.: ln 2  y 2  C  1 / x .

14. e x y   x 25  y 2  0 R.: y  5 sin  xe  x  e  x  C  .

15. y  x 2 e x . R.: y  e x x 2  2 x  2 C .

16. 1  x 2 dy  xy  xdx  0 . R.: y  C 1  x 2  1 .

203
 3
17. x 2 y  2 xy  3 y . R.: C x 2  y e x .
18. x  xy  y y  xy   0 . R.: C x  1 y  1  e x y .
C 2 x 2  x  1
19. x 2  x y  2 y  1 .
2
R.: y  .
2 x  1
2

20. 1  x 2 dy  2 x  y  3dx  0 , dacă y 0  1 . R.: y  2 x 2  1 .

dx  
21.  ctg x sin y dy  0 , dacă y     . R.: cos 2 y  sec 2 x  3 .
3
2
cos x cos y
22. y 1  x 2  x , dacă y 1  0 . R.: y   1  x 2 .
2

x dy  xy dx  y dx , dacă y 0  1 . R.: y   x   1 .

x
23.
 2 
24. dy  y tgx dx  0 , dacă y 0  1 . R.: y  cos x .
25. y   e x y  e x y , dacă y 0  0 . R.: y  ln tg e x    4 / 4 .

3.3 Ecuaţii diferenţiale omogene de ordinul întâi

Funcţia f x , y  se numeşte omogenă de ordinul n în raport cu variabilele x
şi y, dacă pentru orice k  0 avem f kx , ky  k n f x , y  .
De exemplu, funcţia f x , y   2 x 3  5xy 2 este o funcţie omogenă de ordinul
trei, iar funcţia f x , y  
xy
este omogenă de ordinul zero.
x  y2
2

Într-adevăr, pentru prima funcţie, avem f kx , ky  2kx3  5kxky2 

kx  ky
 k 3 2 x 3  5xy 2   k 3 f x , y  , iar pentru a doua f kx , ky 
k 2 xy
 

k 2 x2  k 2 y2 k 2 x2  y2 
 f x , y  .
Ecuaţia diferenţială y  f x , y  se numeşte omogenă, dacă funcţia f x , y 
este omogenă de ordinul zero.
Uşor se verifică că ecuaţiile omogene pot fi scrise sub forma
y  f 1 , y x  (
5)
sau
P x , y dx  Qx , y dy  0 , (
6)


unde Px , y  şi Qx , y  sunt funcţii omogene de acelaşi ordin.

204
 Ecuaţia (5) se reduce la o ecuaţie diferenţială cu variabile separabile prin
substituţia y  ux , unde u este o funcţie necunoscută. Într-adevăr, substituind y  ux

şi y  ux  u în ecuaţia (5), obţinem: ux  u  f 1 , u   ux  f 1 , u   u  x

du

dx

 f 1 , u   u  x du   f 1 , u   u dx 
du dx du dx
    C .
f 1 , u   u x f 1 , u   u x

Substituind funcţia găsită u în expresia y  ux vom obţine soluţia generală a

ecuaţiei y  f x, y  .
Exemplul 7. Să se rezolve ecuaţia diferenţială x 2  2 y 2 dx  2 xy dy  0 .
Soluţie. Ecuaţia propusă este o ecuaţie diferenţială omogenă, deoarece
funcţiile P x, y   x 2  2y 2 şi Q x, y   2 xy sunt funcţii omogene de ordinul doi.
x2  2 y2
Scriem această ecuaţie sub forma y   şi substituim în ea y  ux şi
2 xy

x 2  2u 2 x 2 x 2 1  2u 2  2u 2  1
y  ux  u . Ca rezultat, obţinem u x  u     , de unde
2 x  ux x 2  2u 2u

2u 2  1 1 1
u x  u   sau 2 x  u    . De aici, în urma separării variabilelor, avem
2u 2u u
1
2u du   dx . Integrăm ambii membri ai ultimei ecuaţiei şi găsim u 2  C  ln x , de
x
unde y 2  x 2 C  ln x  .

Exemplul 8. Să se afle soluţia particulară a ecuaţiei 2 xy y  x 2  y 2 , dacă

y 1  2 .

x2  y2
Soluţie. Scriem ecuaţia dată sub forma y   şi introducem în ea y  ux
2 xy
u2 1 u2 1 1 u2
şi y  ux  u . Obţinem: ux  u  , de unde ux  u  . Dacă
2u 2u 2u
2u dx 2u du
separăm variabilele ultimei ecuaţii, avem 2 du   , de unde  2 
u 1 x u 1
 u 2  1   y 2  x 2  x 2   y 2  x 2  Cx  x x  C  .
dx C C C
   C  ln u 2  1  ln
x x x x
Aşadar, soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale 2 xy y  x 2  y 2 este funcţia
y 2  x x  C  . Substituim x  1 şi y  2 (condiţia iniţială) şi obţinem soluţia

particulară : 4  C  1  C  3  y 2  x x  3 sau x 2  y 2  3x  0 .

205
 Exemplul 9. (Modelul neoclasic al creşterii economice). Fie venitul naţional
Y  F ( K , L) , unde F este o funcţie de producţie (funcţia se presupune omogenă de

gradul unu, adică F (t  K , t  L)  t  F ( K , L) ), K - volumul de investiţii (fondurile fixe),

iar L - volumul resurselor de muncă. Dacă vom întroduce pentru asigurarea cu
capital a muncii în momentul dat notaţia k  K / L , atunci productivitatea muncii va
fi determinată de funcţia f (k )  F ( K , L) / L  F (k ,1) . Pentru construirea modelului
vom presupune că: a) forţa de muncă creşte în timp: L  α  L ; b) investiţiile sunt
utilizate pentru mărirea fondurilor de producere şi amortizare, adică I  K   β  K
(aici K este rata de amortizare).
În acest caz dinamica variaţiei asigurării cu capital satisface ecuaţia
diferenţială
k   l  f (k )  (α  β)  k ,

unde l este rata acumulării. Această ecuaţie este în caz general o ecuaţie
diferenţială neliniară cu variabile separabile, deoarece funcţia necunoscută k apare
în funcţia f.
Ne vom mărgini la un caz particular şi anume cazul în care funcţia de
producţie are aspectul F ( K , L)  K  L . De aici rezultă că productivitatea muncii
f (k )  k , iar ecuaţia diferenţială precedentă devine:

dk
 l  k  (α  β )  k .
dt
Vom determina soluţia acestei ecuaţii. Dat fiind, că în ecuaţia dată
dk
variabilele pot fi separate, avem:  dt . Integrând această ecuaţie
l  k  (α  β )  k

dk
avem: l k  (   )  k
 t  ln C . Efectuăm transformarea t  k , dk  2t  dt în

2t  dt
ln l  (   )  t   C 
dt 2
integrală şi obţinem:  l  t  (   )  t 2
 2
l  (   )  t

 


2
 
 
ln l  (   )  k  C1 . Aşadar, are loc: 
2
 

ln l  (   )  k  C1  t . 
Revenind la ecuaţia diferenţială, obţinem soluţia generală a acesteia:

206
 2
 l 
k (t )    C  e (   )t / 2  .
k    

Să considerăm cazul când timpul

k st
t   . Din soluţia generală obţinem

soluţia staţionară k st  l 2 /     ,
2

t graficul acestei funcţii fiind o dreaptă

paralelă cu axa timpului care este o asimtotă pentru curbele integrale. De aici
rezultă că dacă coeficienţii nu-şi schimbă valoarea cu timpul, atunci asigurarea cu
O
capital a muncii tinde spre soluţia staţionară indiferent de condiţiile iniţiale. În
acest caz se spune că k st este punctul de echilibru stabil.
EXERCIŢII
Să se rezolve ecuaţiile diferenţiale omogene:
x

1. x  y ydx  x dy  0 .
2
R.: e  C x .
y

x
2. x 2 y  y 2  xy  x 2 . R.: y  x  .
ln C x
x

3. x  2 xy dy  xy  y dx  0 .


2 2
R.: y  C x e .
2 y

4. 2 xy  y dx  x dy  0 . R.: y  x ln 2 Cx .

5. xy  y  x 2  y 2 . R.: y 2  2 x 2 ln Cx .
C
6. 2 xy  y  x 2  2 y 2  0 . R.: y 2  x 2 ln .
x
7. 3x 2 y  y 3 dx  2 x 3 dy R.: x y 2  x 2   Cy 2 .
y
8. y    e y x R.: ln x  e  y x  C .
x
9. xy   2 y  xy   0 . R.: y  x C x  2 .
2

3x  3x  3x
10. 3 y sin dx   y  3x sin dy  0 R.: ln y  cos C.
y  y y
11. xy  y  x 2  y 2 . R.: y  y 2  x 2  C x 2  0 .
x2

12. x 3dy  y x 2  y 2 dx  0 .


R.: x  C e 2 y2
.
13. x y 2 y  x 3  y 3 , dacă y 1  3 . R.: y 3  3x 3 ln x  9 .
14. x  y dx  x dy  0 , dacă y 1  0 .
1
R.: y  x ln .
x

207
 yx
15. y 2 dx  x 2  xy dy  0 , dacă y 1  1 . R.: y  e x
.
x y

16. xy  y  2 x  xy  y  0 , dacă y 1  1 .


2 2
R.: y  x e
2 y
.
17. x 2 y  xy  y 2 , dacă y 1  1 . R.: x  y ln x  1  0 .
 
18. y x 2  xy   y 2 , dacă y 1  2 .
2
R.: y  x  2  ln .

  y

 x  y ln , dacă y 1  0 . R.: ln x   ln  1 .

y y y y
19 xy  ln
x x x x 
20. xy   y  x e , dacă y 1  0 .
y x
R.: y   x ln 1  ln x .

3.4 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul întâi

Ecuaţia de forma
y  p x   y  f x  (
7)

unde p x  şi f x  sunt funcţii continue, se numeşte ecuaţie diferenţială liniară de

ordinul întâi.
Ecuaţia dată poate fi rezolvată prin două metode.
1. Metoda variaţiei constantei arbitrare (metoda Lagrange). Vom rezolva
iniţial ecuaţia omogenă, asociate acestei ecuaţii: y  p x   y  0 . Aceasta-i de fapt
o ecuaţie cu variabile separabile, soluţia căreia se va determina după metoda din
punctul 2. Avem;

  p x   y sau dy   p x   y  dx . După separarea variabilelor obţinem

dy
dx

  p x   dx ;    p x   dx  ln C1 ; y  C  e   p  x dx .
dy dy
y  y

Funcţia obţinută este soluţia generală a ecuaţiei omogene. Pentru a

determina soluţia ecuaţiei neomogene vom varia constanta de integrare,
considerând-o funcţie de variabila independentă: C  C x  . Acest procedeu justifică
denumirea metodei. Astfel soluţia generală a ecuaţiei neomogene trebuie să aibă
aspectul
y  C ( x)  e   p  x dx ,

208
unde funcţia C x  este necunoscută. Determinând derivata funcţiei şi înlocuind
funcţia necunoscută y şi derivata acesteia în (7), obţinem:
C ( x)  e   p  x dx  p( x)  C ( x)  e   p  x dx  p( x)  C ( x)  e   p  x dx  f ( x) .

De aici obţinem o ecuaţie cu variabile separabile în raport cu funcţia C x  :

C ( x)  f ( x)  e  p  x dx .

După integrarea ultimei ecuaţii obţinem soluţia C ( x)   f ( x)  e  p  x dx  C1 .

Atunci soluţia generală a ecuaţiei neomogene se va scrie în modul următor:

y  e  p  x dx   f ( x)  e  p  x dx
dx  C1  (
. 8)

2. Metoda substituţiei (metoda Bernoulli). Vom rezolva ecuaţia

neomogenă, considerând că soluţia acesteia poate fi reprezentată astfel:
y  uv, (
9)

unde u  u x  şi v  v x  sunt două funcţii continue necunoscute.

Deoarece y  uv  uv , vom substitui funcţia y  u v şi derivatei ei în (7):
uv  uv  p x uv  f x  sau v  p x   vu  vu   f x  .

Vom cere acum ca funcţia v  vx  să fie aleasă în aşa mod, încât termenul
din parantezele pătrate să fie egal cu zero. Atunci obţinem următorul sistem de
ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi:
v  p x v  0 (

u  v  f x  .
10)

Se observă că prima ecuaţie din sistem este o ecuaţie diferenţiala de ordinul

întâi cu variabile separabile, soluţia căreia v(x) poate fi determinată uşor. Din
soluţia generală a acestea se va alege soluţia particulară pentru care constanta de
integrare este egală cu zero: C  0 . Substituind funcţia obţinută în ecuaţia a doua
din sistem, se va determina funcţia u (x) . În final, având ambele funcţii, cu ajutorul
relaţiei (9) formăm soluţia generală a ecuaţiei iniţiale neomogene.

209
 Exemplul 10. Să se afle soluţia generală a ecuaţiei 1  x 2  y  xy  2 x  1  x 2  .
Soluţie. Avem o ecuaţie liniară neomogenă de ordinul întâi care poate fi
x
scrisă sub forma y   y  2 x . La rezolvarea ei vom aplica metoda variaţiei
1  x2
constantei.
Etapa 1. Rezolvăm ecuaţia omogenă, asociată ecuaţiei iniţiale. Avem:
x x dy x 1
y 
1 x 2
 y  0 , dy 
1 x2
 dx ,  y

1 x 2
dx  ln C , ln | y | ln(1  x 2 )  ln | C1 | ,
2

Atunci soluţia generală a ecuaţiei omogene este y  C  1  x 2 .

Etapa 2. Considerând în soluţia generală a ecuaţiei omogene că C  C x  ,
înlocuim soluţia obţinută şi derivata acesteia în ecuaţia iniţială neomogenă:
x x
C ( x)  1  x 2  C ( x)   C ( x)   1  x 2  2x .
1 x2 1 x 2

Efectuând reducerile necesare, obţinem o ecuaţie diferenţială pentru

determinarea funcţiei C x  :

C ( x)  1  x 2  2 x .

2x 2x
Trecând la integrare avem: dC ( x) 
1 x 2
dx ,  dC ( x)   1 x 2
dx ,

C ( x)  2 1  x 2  C .

Aşa dar funcţia C x  are forma C ( x)  2 1  x 2  C .

Etapa 3. În final soluţia generală a ecuaţiei iniţiale este
y  C ( x)  1  x 2  ( 2 1  x 2  C )  1  x 2  C  1  x 2  2  2 x 2 .

Exemplul 11. Să se rezolve ecuaţia diferenţială y  2 y  x .

Soluţie. Vom rezolva ecuaţia folosind substituţia Bernoulli y  u( x)  v( x) .
Înlocuind această funcţie şi derivata sa y  uv  uv în ecuaţia dată,obţinem:
uv  uv  2uv  x sau v  2 vu  uv  x .
Cerem ca factorul de pe lângă funcţia u să fie egal cu zero, de unde rezultă
sistemul de ecuaţii
v  2 v  0 .

u v  x

210
 Etapa 1. Rezolvăm prima ecuaţie din sistem (care este o ecuaţie diferenţială
liniară omogenă de ordinul întâi şi ,deci, cu variabile separabile), determinând o
soluţie particulară a acesteia. Avem:
dv dv dv
v  2v  0 ,
dx
 2v sau
v
 2dx ,  v
 2 dx  C , de unde ln v  2 x  C .

Conform metodei considerăm constanta de integrare egală cu zero ( C  0 ) şi

deci soluţia particulară a ecuaţiei date este funcţia v  e  2 x .
Etapa 2. Înlocuim funcţia găsită v în a doua ecuaţie din sistem, ea obţinând
forma u   x e 2 x . De aici rezultă: du  xe 2 x dx , sau, trecând la integrare cu aplicarea
metoda integrării prin părţi
u  x du  dx  x e2x 1 2x x e2x 1 2x
u   x e dx  
2x
   e dx   e  C1 .
 dv  e dx v   e dx  e / 2
2x 2x 2x
2 2 2 4
1
Deci funcţia u are aspectul u  (2 x  1) e 2 x  C1 .
4
Etapa 3. Formăm soluţia generală a ecuaţiei în cauză:
1  x 1
y  u  v    (2 x  1)  e 2 x  C   e 2 x  C  e 2 x   .
4  2 4

Exemplul 12. (Modelul dinamic Keynes al echilibrului macroeconomic). Fie

venitul naţional Y (t ) , E (t ) - cheltuielile de stat, S (t ) - consumul, I (t ) - investiţiile.
Atunci dinamica venitului naţional Y (t ) este descrisă de ecuaţia diferenţială liniară
neomogenă de ordinul întâi:
1  a(t ) b(t )  E (t )
Y  Y  ,
k (t ) k (t )

unde 0  a(t )  1 este coeficientul de dorinţă de a consuma, b(t ) - consumul final, iar
k (t ) - rata de accelerare.

Y(t) Rezolvarea acestei ecuaţii

diferenţiale în caz general este destul de
dificilă. Vom cerceta un caz particular,
când coeficienţii a, b, k şi E din partea
Ye
O dreaptă a ecuaţiei sunt constanţi.

t
211
 În acest caz soluţia generală a ecuaţiei liniare omogene Y   (1  a)  Y / k va fi
~
funcţia Y  C  e (1a)t / k . Deoarece soluţia generală a unei ecuaţii neomogene poate fi
reprezentată sub forma unei sume a soluţiei generale a ecuaţiei omogene respective
şi a unei soluţii particulare a ecuaţiei neomogene, vom determina soluţia
particulară reieşind din faptul că în condiţii de echilibru Y   0 . Astfel soluţia
particulară este soluţia de echilibru pentru care Ye (t )  (b  E) /(1  a) şi deci soluţia
generală a ecuaţiei neomogene va fi funcţia
~
Y  Y  Ye  C  e (1a )t / k  (b  E ) /(1  a) .

Analizând curbele integrale ale soluţiei obţinute, se poate conclude

următoarele. Dacă venitul naţional în momentul de timp t  0 depăşeşte valoarea de
echilibru a acestuia ( Y0  Ye ), atunci funcţia venitului este o funcţie crescătoare.
Dacă însă valoarea iniţială se află sub dreapta de echilibru Ye  (b  E) /(1  a) , adică
Y0  Ye , atunci venitul naţional se află în descreştere.

EXERCIŢII
Să se rezolve ecuaţiile diferenţiale liniare:
C C cos x
1. x y  y   x . R.: y  x ln . 2. x y  y  sin x . R.: y   .
x x x

3. x 2 y  2 xy  3 . R.: y  C x 2  1 . 4. x  1 y  2 y  x  14 R.: y  1 x  14  1 C x  12 .

x 2 2

5. 1  x 2  y  2 xy  1  x 2 2 .R.: y  1  x 2 x  C  . 6. y  y  e  x .R.: y  x  C e  x .

R.: y  x sin x  C  . 8. y   2 xy  xe  x . R.: y  x 2 / 2  C e  x .

2 2
7. x y   y  x 2 cos x .

x y   2 y  x 3 cos x . R.: y  sin x  C x 10. x( y   y)  e x . R.: y  ln | x | C e x .

2
9. .
 
11. y  y ctg x  ctg x .R.: y  C sin x  1 . 12. xy  xy  1 x 2 e x . R.: y  e x  ln x 
x2
 C  .
 2 

13. xy  y  3 , dacă y 1  0 . R.: x y  3x  1 . 14. 1  x 2  y  xy  2 x , dacă y 0  0 .


R.: y  2 1  x 2  1 .  15. xy  3 y  x 4 e x , dacă y 1  e . R.: y  x 3e x .

16. y  sin x  y cos x  1 , dacă y    1 . R.: y  sin x  cos x .
2

212
17. xy  y  x  1, dacă y 2  3 .
2 x
R.: y    1 .
x 2
18. xy  2 y  x 3 e x , dacă y 1  0 . R.: y  x 2 e x  e .

, dacă y 0  0 .
1 x
19. y   y tg x  R.: y  .
cos x cos x
20. x 3 y  3x 2 y  2 , dacă y 1  1 .
1 2
R.: y   3  2 .
x x
21. 1  x 2  y  xy  1 , dacă y  3   2 . R.: y 
arcsin x
.
 2  3 1  x 2
 

22. y  e x y  e 2 x , dacă y 0  .

1
R.: y  e e  e x  1 .
x

e
  
23. xy  y  x sin x , dacă y     .
2
R.: y  x 2  cos x .
2

213