Capitolul 4

PIAȚA MUNCII_________________________________________

Asigurarea unui nivel înalt al ocupării forţei de muncă constituie unul din scopurile
principale ale funcţionării unei economii. Raportul dintre cererea și oferta de forță de muncă
determină cele două stări opuse ale pieței muncii - ocuparea forței de muncă și șomajul, care
reflectă modul în care funcționează piața muncii, într-o economie de piață, la un moment dat.
Ocuparea forței de muncă determină creşterea bunăstării populaţiei şi le permite oamenilor
să îşi realizeze necesităţile lor legate de activitatea de muncă, adică de obţinere a surselor
necesare pentru existenţă, dar și de dezvoltare multilaterală şi de autorealizare personală. Pe de
altă parte, șomajul, alături de inflație, reprezintă o stare de dezechilibru permanentă a economiei
contemporane. Din acest considerent orice politică sau strategie de dezvoltare social –
economică are în vizorul său problema ocupării forţei de muncă şi a combaterii şomajului.
Obiectivele capitolului sunt axate pe: explicarea esenței și echilibrului pieței muncii;
explicarea fenomenului de șomaj; identificarea tipologiei șomajului; analiza modelului ratei
naturale a șomajului; evaluarea costurilor sociale și economice ale șomajului; estimarea
politicilor anti – șomaj; analiza pieții muncii în economia națională.

4.1. Piața muncii și componentele ei.

Piaţa muncii este un subsistem al economiei de piaţă concurenţiale, pe care se fac tranzacţii
cu factorul de producție - munca. Ea este o piaţă derivată, care primeşte influenţele celorlalte
pieţe şi generează efecte care se regăsesc în toate sectoarele economico-sociale.

Piaţa forţei de muncă cuprinde ansamblul relaţiilor dintre cererea şi oferta de resurse
de muncă, în corelaţie cu factorii care le determină şi cu nivelul salariilor, pe baza cărora
are loc procesul de ocupare a populaţiei active.
Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în care se întâlnesc şi negociază purtătorii
cererii şi ofertei de muncă.

Piaţa muncii constituie spaţiul economic în care tranzacţionează, în mod liber, deţinătorii
de capital în calitate de cumpărători şi posesorii resursei de muncă în calitate de vânzători, în
care prin mecanismul preţului muncii, al concurenţei libere dintre agenţii economici, altor
mecanisme specifice, cererea şi oferta de muncă se ajustează.
Piața muncii se prezintă ca un sistem de mijloace şi relaţii de comunicare prin intermediul
cărora se stabilesc condiţii pentru angajarea salariaţilor, se negociază salariile, se influenţează
mobilitatea forţei de muncă pe locuri de muncă, firme, zone etc. Într-o formulă mai concentrată,
piaţa muncii reprezintă mecanismul de reglare prin decizii libere ale agenţilor economici, prin
intermediul salariului real, a cererii şi ofertei de muncă.
Piaţa muncii deţine o poziţie cheie în economia concurenţială. Importanţa sa în reglarea
fenomenelor şi proceselor din economie şi societate, în prevenirea unor stări conflictuale, în
promovarea principiilor stimulării şi justiţiei sociale, sporeşte în continuu. Aceasta se datoreaza
faptului, că procesele de globalizare a economiilor, progresul tehnic accelerat, sporirea
competitivităţii şi înăsprirea concurenţei, nivelul relativ înalt al şomajului, precum şi evoluţiile
fenomenelor demografice ale migraţiei populaţiei, au un puternic impact asupra formării cererii
şi ofertei de muncă, asupra modelelor de ocupare, asupra mecanismelor de administrare şi
reglare a pieţei muncii.
Caracterul specific al pieţei muncii poate fi pus în evidenţă prin următoarele aspecte:
- cererea de muncă este pe termen scurt practic invariabilă, deoarece crearea de noi locuri
de muncă presupune dezvoltarea unor activităţi existente şi iniţierea altor noi, probleme
complexe care nu se pot realiza decât în timp;
- oferta de muncă se formează în decursul unui orizont de timp îndelungat, timp în care
noua generaţie ajunge la vârsta legală de muncă şi se instruieşte;
- oferta de muncă (cu gradul ei de instruire, cu calificările respective) îşi pune amprenta
asupra modului de satisfacere a cererii de muncă;
- mobilitatea redusă a forţei de muncă: oamenii sunt ataşaţi mediului social-economic în
care s-au format şi trăiesc; avantajele economice oferite de alte zone (localităţi) îşi
exercită rolul lor cu greu, în ceea ce priveşte deplasările teritoriale ale oamenilor spre noi
locuri de muncă;
- oferta de muncă depinde şi de alţi factori decât cei economici (vârsta, starea sănătăţii,
educaţia, valorile oamenilor etc.);
- eterogenitatea cererii de muncă şi a ofertei de muncă, neconcordanţa dintre structurile
acestora, face ca substituirea între diferitele ei componente să se poată face în mică
măsură.
Astfel, trăsăturile pieței muncii sunt:
- piaţa muncii este o piaţă cu un grad ridicat de rigiditate şi de sensibilitate, ea
intercondiţionându-se atât cu echilibrul economic general, cât şi cu cel social-politic;
- funcţionarea ei se constituie în acte economice de justiţie socială, de echitate, de
echilibru social;
 - piața muncii este o piaţă mai organizată şi mai puternic reglementată în comparație cu
alte piețe;
- mecanismele acestei pieţe au un grad mai ridicat de imperfecţiune, de exemplu,
salariul nu reprezintă unica, adesea nici principala pârghie de reglare a ocupării şi
utilizării resurselor de muncă.
Cererea de muncă şi oferta de muncă constituie elemente esenţiale ale pieţei muncii.

Cererea de muncă reprezintă necesarul de forţă de muncă salariată, existent la un moment

dat, determinat de locurile de muncă disponibile, la nivelul fiecărei unităţi economice sau
firme, al fiecărei ramuri de activitate sau pe ansamblul economiei naţionale.

Cererea de forţă de muncă este forma de concretizare a nevoii de forţă de muncă şi se

exprimă prin intermediul numărului de locuri de muncă disponibile, adică a ofertei de locuri de
muncă.
Cererea de forţă de muncă se modifică în cadrul intern şi internaţional, ca volum şi
structură, sub impactul următorilor factori: evoluţia producţiei de bunuri economice; nivelul şi
dinamica productivităţii muncii; evoluţia nivelului mediu al salariilor; volumul şi rata
investiţiilor (economiilor) etc.
Nivelul salariului constituie unul din principalii factori ce determină modificări sensibile în
evoluţia cererii de forţă de muncă. Astfel, o creştere a salariului, ca urmare a sporirii
productivităţii muncii, va însemna o scădere a motivaţiei de a angaja noi lucrători, dar şi o
restrângere a posibilităţilor financiare de a suporta costul unei forţe de muncă suplimentare, ceea
ce se traduce prin scăderea cererii de muncă. Invers, o reducere a salariilor, determinată de
scăderea productivităţii muncii sau de alte cauze, va genera un fenomen de migraţie a acestora
spre alte domenii sau sectoare ale economiei, mai rentabile. Se creează astfel, un deficit relativ
de forţă de muncă în domeniile de activitate cu salarii reduse, fapt care va antrena o creştere a
cererii de muncă în aceste domenii.
Curba cererii de muncă (DL), reflectă cum se modifică cantitatea de muncă cerută pe
W
măsura modificării salariului real - (figura 4.1).
P
 DL
L

Figura 4.1. Curba cererii de muncă.

Volumul producţiei şi productivitatea muncii constituie factori cu acţiune directă asupra

cererii de muncă, astfel că pentru economia unei ţări, necesarul de muncă este o rezultantă a
intensităţii cu care se manifestă cei doi factori. O creştere a producţiei, în condiţiile menţinerii
constante a productivităţii muncii, nu se poate realiza decât prin sporirea numărului de lucrători,
deci creşterea cererii de forţă de muncă.
Investiţiile exercită o influenţă asupra cererii de muncă pe un orizont de timp mai
îndelungat. De regulă, amplificarea unor activităţi existente şi apariţia altora noi, care creează noi
locuri de muncă, necesită o anumită perioadă de timp. Din acest punct de vedere, pe un interval
scurt de timp, cererea forţei de muncă este, în general, invariabilă.
Cererea de muncă este mai elastică în condițiile în care:
- cererea pentru produsul final este mai elastică;
- munca poate fi înlocuită cu altă muncă;
- factorul de producţie – capitalul poate fi substituit prin munca;
- costurile datorate muncii constituie o parte însemnată a costurilor totale.

Oferta de muncă reprezintă resursele de muncă de care dispune societatea la un moment

dat, care posedă aptitudinile fizice şi intelectuale necesare pentru o muncă, deţin sau caută
un loc de muncă salariat, fiind disponibile pentru a-l ocupa imediat.

Oferta de muncă reprezintă totalitatea muncii pe care o poate efectua populaţia aptă de
muncă, ce doreşte să se angajeze la un moment dat, în condiţii de salarizare.
La nivelul economiei naţionale, oferta de muncă este reprezentată de populaţia activă
disponibilă, adică de populaţia ocupată şi de şomeri, categorii ale resurselor de muncă ce
prestează sau doresc să presteze munca în condiţii salariale.
Mărimea ofertei de muncă este influenţată de diverşi factori, cum sunt:
  mărimea populaţiei active disponibile şi structura acesteia pe categorii de vârstă;
 dimensiunea salariului. Creşterea salariului stimulează interesul pentru angajare şi
deci, mărimea ofertei de muncă;
 gradul de independenţă economică al indivizilor. Persoanele care deţin sau
beneficiază de averi personale însemnate îşi vor diminua cantitatea de muncă oferită,
asigurându-şi traiul decent pe baza veniturilor din proprietăţi;
 durata muncii;
 cantitatea de bunuri şi servicii dorite a fi achiziţionate de individ;
 sistemul de educaţie şi formare profesională;
 tradiţiile, obiceiurile şi alţi factori de natură psihologică.
Curba ofertei de muncă (SL) reflect cum se modifică oferta de muncă pe măsura creşterii
W
salariului real - (figura 4.2).
P

SL

Figura 4.2. Curba ofertei de muncă.

Echilibrul pieței muncii se formează în rezultatul confruntării cererii și

Echilibrul pieței
muncii ofertei de forță de muncă.
Curbele cererii şi ofertei de muncă se intersectează în punctul E,
corespunzător unui nivel de echilibru al angajărilor L*, care determină un nivel maxim al
producţiei şi unui salariu real de echilibru (figura 4.3.). În acest model ideal, toată lumea
munceşte atât cât doreşte, iar firmele angajează exact cantitatea de muncă pe care o doresc, la un
W
nivel al salariului real de echilibru E, realizându-se un echilibru perfect al economiei în
P
W
punctul E. La un salariu real mai ridicat decât E există un exces de ofertă de muncă
P
(neocuparea), iar la un salariu real mai mic există un exces de cerere de muncă.
 SL
E

DL

L* L

Figura 4.3. Echilibrul pe piața muncii.

Ecuația de echilibru a pieței muncii :

W
= − β (U − U n ) (4.1)
P
Analiza echilibrului pieței muncii poate fi privată atât prin prisma analizei clasice, cât și
prin analiza keynesiana a echilibrului pe piața forței de muncă.
În analiza clasică se pleacă de la ipoteza că cererea de muncă este problema firmelor, iar
pe termen scurt stocul de capital este considerat constant și producția nu poate fi modificată
decât prin variația cantității de muncă. În acest caz, firmele își vând producția la prețul stabilit de
către piața și achită lucrătorilor salariile care se consideră a fi singurele costuri. Ele angajează
atâta muncă, cât este necesară obținerii profitului maxim.
Oferta de muncă privește lucrătorii care își maximizează utilitatea, alegând între venit și
timpul liber. Pentru lucrător, apare mai întâi efectul de substituire. Individul este determinat să
muncească mai mult, să consume mai puțin timp liber, pe măsura ce salariul, ca preț al renunțării
la ora de timp liber a crescut. Dar întrucât creșterea salariului îl face pe individ mai bogat, apare
efectul de venit, individul fiind determinat să ceara mai mult timp liber.
Concepția keynesiană originală susține existența unui salariu nominal de bază, care nu
poate scădea sub un nivel specific, având tendința de a rămâne neschimbat până când producția
atinge nivelul de ocupare deplină. Analiza keynesiană contemporană exclude ipoteza unui salariu
de bază, dar consideră că salariul nominal este constant pe un termen scurt, deoarece, potrivit
contractelor de muncă, lucrătorii acceptă să lucreze, pentru o perioadă cu un salariu nominal
specific.
Spre deosebire de analiza clasică, pentru Keynes cauzele șomajului se situează nu pe piața
muncii, ci pe piața bunurilor și pe piața monetară. El admite existența rigidităților pe piața
muncii, care se opun reducerii salariilor. Cauzele neocupării, însă, nu constau în aceste rigidități.
Scăderea salariului poate avea consecințe nefaste, iar pentru a găsi explicații privind
dezechilibrele pe piața muncii și subutilizarea, se impune analiza celorlalte piețe.
Un factor în analiza echilibrului îl reprezintă interdependența între salarii, prețuri și
producție. În 1958, A.W.Phillips a elaborat ,,curba Phillips”, ce descrie relația inversă între rata
șomajului și rata creșterii salariilor. Analiza inițială considera, că cu cât este mai mare rata
șomajului, cu atât este mai scăzută rata inflației salariilor. Astfel apare o echilibrare între cele
doua tipuri de rate.
Deși, inițial, curba Phillips exprima relația între creșterea salariilor și mărimea șomajului,
s-a ajuns treptat ca termenul de ,,curba Phillips” să fie folosit fie pentru a descrie curba originală
a acestuia, fie o curba ce exprimă o relație între rata creșterii prețurilor (rata inflației) și rata
șomajului.
În analiza echilibrului pe piața muncii se ține cont și de relația salarii – angajări –
producție. Pentru aceasta pornim de la construirea curbei Phillips ca relație între salarii și
angajări. Rigiditatea salariilor este determinată, în primul rând de faptul că pe piața muncii
salariile se negociază la perioade mai mari de timp, pe baza unor contracte, ceea ce dă stabilitate
relațiilor dintre firme și salariați. Frecvența cu care salariile, ca și prețurile, se ajustează, depinde
de stabilitatea nivelului producției. Firmele stabilesc pentru fiecare perioadă, atât nivelul
angajărilor, cât și salariul, inclusiv sporul de salariu pentru munca suplimentară.
Dacă cererea de muncă crește, atunci și oferta de muncă sporește, iar la următorul termen
de negociere a salariilor, lucrătorii solicită salarii mărite. Procesul de ajustare a salariilor și a
prețurilor, continuă până cînd economia ajunge în punctul de echilibru corespunzător ocupării
depline. Datorită faptului că salariile sunt stabilite pentru o perioadă de timp și că ajustarea lor
este blocată, atunci se generează tipul gradual de ajustare a salariilor și a producției, lucru
confirmat de economia reală.

Indicatori ai pieţei muncii

Populaţia totală. Populaţia totală şi mărimea ei sunt
rezultatul proceselor naturale (demografice), a migraţiunii internaţionale şi a dezvoltării social-
economice. Cuprinde persoanele prezente în mod obişnuit pe teritoriul ţării şi cetăţenii acestei
ţări aflaţi peste graniţă. Sub aspect economic ea are o contribuţie majoră la determinarea mărimii
structurii a populaţiei naţionale şi la formarea ofertei de muncă. Potrivit standardelor
Organizaţiei Internaţionale a Muncii, populaţia totală a unei ţări se împarte în populaţie
economic activă şi populaţie inactivă.
Populaţia activă din punct de vedere economic cuprinde toate persoanele aflate, de regulă,
în limitele vârstei legale de muncă, care furnizează forţa de muncă disponibilă pentru producţia
de bunuri şi servicii in timpul perioadei de referinţă, incluzând populaţia ocupată şi şomerii. În
linii generale, populaţia activă poate fi considerată ca indicator al ofertei de muncă.
Populaţia ocupată cuprinde toate persoanele de 15 ani şi peste, care au desfăşurat o
activitate economică sau socială producătoare de bunuri sau servicii de cel puţin o oră in
perioada de referinţă (o săptămână), în scopul obţinerii unor venituri sub formă de salarii, plată
în natură sau alte beneficii. Populaţia ocupată reprezintă indicatorul general al cererii de muncă.
Populaţia inactivă include următoarele categorii de persoane: elevi sau studenţi;
pensionari; casnice; persoane întreţinute de alte persoane sau de stat sau care se întreţin din alte
venituri (chirii, dobânzi, rente etc.) persoanele descurajate (persoane disponibile să lucreze în
următoarele 15 zile, care nu au loc de muncă şi au declarat că sunt în căutarea unui loc de muncă,
dar nu au întreprins nimic în acest scop în ultimele 4 săptămâni). În cadrul populaţiei inactive
persoanele descurajate constituie o categorie specială, fiind o caracteristică a statelor cu
economie de piaţă.
Şomerii – conform criteriilor Biroului Internațional al Muncii sunt acele categorii de
persoane care au depăşit limita minimă a vârstei active şi care în cursul perioadei de referinţă
specificate (o zi, o săptămână, o lună) erau simultan în următoarele trei situaţii: fără loc de
muncă, retribuit sau nu; dispuse să desfăşoare o activitate, retribuită sau nu; în căutarea unui loc
de muncă, luând în acest scop, măsuri concrete în perioada premergătoare celei de referinţă.

4.2. Natura și formele șomajului

Ocuparea forţei de muncă în activităţile economico-sociale şi şomajul reflectă modul cum
funcţionează piaţa muncii, într-o economie de piaţă, la un moment dat. Problematica ocupării şi
şomajului constituie o latură importantă a echilibrului macroeconomic şi o componentă
indispensabilă a politicilor macroeconomice şi sociale.
Conceptul de şomaj poate căpăta o semnificaţie mai extinsă dacă este privit ca o formă de
subocupare, respectiv o manifestare specifică de inactivitate, cuprinzând persoanele care cer de
lucru, în schimbul salariului practicat în mod normal sau chiar mai mic, însă această cerinţă nu
poate fi satisfăcută pentru fiecare individ, în aceeaşi meserie şi localitatea de reşedinţă.
O persoană, pentru a fi considerată în şomaj trebuie să îndeplinească anumite condiţii
specifice. Biroul Internaţional al Muncii consideră şomer, orice persoană care nu munceşte, este
aptă de muncă, are mai mult de 15 ani, nu are loc de muncă, este disponibil pentru o muncă
salariată şi caută un loc de muncă.

Șomajul reprezintă o stare negativă a economiei concretizată într-un dezechilibru al pieţei

muncii prin care oferta de muncă este mai mare decât cererea de muncă.
 Astfel definit şomajul este pus în corelaţie cu piaţa muncii şi implicit cu munca salarială.
Șomajul poate fi voluntar sau involuntar.
Keynes consideră că şomajul voluntar este datorat refuzului sau imposibilităţii, pentru
purtătorul de forţă de muncă, de a accepta o retribuţie corespunzătoare valorii produsului care-i
poate fi atribuit, refuz sau imposibilitate bazată pe anumite prevederi legale, pe uzanţe sociale, pe
înţelegeri în vederea negocierilor colective, pe adaptarea lentă la schimbări sau pe simpla
încăpăţânare, proprie naturii umane. Şomajul voluntar are la origine rigiditatea salariilor la
scădere mai ales atunci când salariile practicate sunt mai mari decât salariile de echilibru,
datorită presiunilor exercitate de sindicate şi salariaţi.
Categorii de persoane ce se includ în șomajul voluntar: persoanele care, deşi lucrează,
preferă să înceteze munca temporar, considerând că prin indemnizaţia de şomaj îşi pot asigura un
trai decent; persoanele care hotărăsc în mod deliberat să înceteze lucrul, total sau parţial,
considerînd că salariul real este prea mic şi că este mai avantajos să aibă timp liber pentru a
dobîndi o altă meserie sau un alt loc de muncă; şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai
favorabile decît cele pe care le-au avut sau decît cele oferite la un moment dat; persoanele
casnice care, deşi au hotărît să se angajeze într-o activitate, totuşi tergiversează angajarea în
condiţiile date, referitoare la mărimea salariului, distanţa pînă la locul de muncă etc.
Şomajul voluntar este rezultatul unui anumit nivel de dezvoltare al economiei, ce atinge o
anumită treaptă de prosperitate. El este posibil atunci când starea materială a şomerului îl
determină să continue căutarea unui loc de muncă convenabil, decât să accepte ofertele care îi
sunt făcute.
Şomajul involuntar desemnează starea specifică persoanelor neocupate care, deşi dispuse
să lucreze pentru un salariu real mai mic, determinat în condiţiile pieţei, nu pot să-şi realizeze
acest obiectiv pentru simplul motiv că asemenea locuri de muncă nu există. Şomajul involuntar
apare atunci când se înregistrează o scădere globală a cererii de muncă în economie, astfel încât
este imposibil ca toţi cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă să fie angajaţi.
Întrucât cererea de muncă este o cerere derivată din cererea de bunuri, se poate spune că
şomajul este rezultatul diminuării cererii globale de bunuri şi servicii. Înscrierea variantelor de
şomaj într-una din cele două categorii, voluntar sau involuntar, nu este întotdeauna o problemă
simplă.
În ţările mai puţin dezvoltate, se manifestă, mai ales, şomajul involuntar, care constă în
existenţa unor persoane neocupate, dar dispuse să se angajeze la un salariu fixat pe piaţa muncii,
dar care nu găsesc loc de muncă.
Realitatea evidenţiază mai multe forme de şomaj, care pot fi clasificate în funcţie de
diferite criterii:
 A. După originea şomajului:
 şomaj conjunctural sau ciclic, care se formează ca urmare a reducerii activităţii economice, în
timpul fazelor de recesiune sau criză a economiei. Într-o economie sănătoasă, creşterea salariului
trebuie să fie devansată de creşterea producţiei şi a productivităţii muncii. O dereglare a acestui
raport poate provoca şomajul conjunctural.
 şomaj structural, cauzat de schimbările ce au loc în structura economică, teritorială, socială a
producţiei.
Caseta 4.1. Șomajul structural
Şomajul structural (şomaj de neadaptare) este consecinţa unui dezechilibru între
structurile ocupaţional-profesionale, teritoriale, demografice ale ofertei forţei de muncă şi ale
cererii. Aceste neconcordanţe pot aparea datorită: structurii sectoriale şi teritoriale a economiei,
progresului tehnologic, structurii sistemului educaţional etc. În perioadele de restructurări
esenţiale ale unei economii, cum sunt cele ale tranziţiei de la economia centralizată la economia
de piaţă, şomajul structural reprezintă principala formă de şomaj.
Şomajul structural apare datorită schimbărilor esenţiale ale cererii de muncă, vis-a-vis de
salariile rigide şi costurile ridicate ale mobilităţii ocupaţionale şi geografice. Astfel, schimbări
importante în cererea de muncă determină o nepotrivire între calităţile şi competenţele
profesionale ale muncitorilor, cerute şi oferite pe piaţa muncii. Dacă salariile ar fi complet
flexibile şi costurile mobilităţii geografice şi ocupaţionale ar fi reduse, atunci acest tip de şomaj
ar fi rapid eliminat de ajustările pieţei. În practică, aceste condiţii nu sunt întotdeauna îndeplinite,
iar şomajul structural poate apare ca o problemă foarte serioasă, iar șomerii incluşi în şomajul
structural au o mai mică probabilitate de a trece de la statutul de şomer la cel de angajat.

 şomaj fricţional, care corespunde perioadei necesare trecerii de la o muncă la altă muncă sau
pentru căutarea primului loc de muncă.

Caseta 4.2. Șomajul fricțional

Şomajul fricţional apare deoarece piaţa muncii este inerent dinamică, datorită
imperfecţiunii fluxului de informaţii şi deoarece trebuie să treacă un timp până când şomerii şi
firmele ce oferă slujbe vacante să se găsească unii pe alţii.
Chiar dacă dimensiunea forţei de muncă ar fi constantă, în fiecare perioadă sunt noi intrări
pe piaţa muncii, în timp ce alţi angajaţi sau şomeri părăsesc forţa de muncă. Unii oameni îşi vor
părăsi locul de muncă în căutarea altuia, mai bun. Totodată, fluctuaţiile aleatoare ale cererii de
bunuri şi servicii la nivelul firmelor determină unele firme să facă concedieri de personal, în timp
ce altele fac noi angajări. Deoarece informaţiile despre caracteristicile celor care caută de lucru şi
 natura locurilor de muncă vacante nu pot fi cunoscute instantaneu, este necesar să treacă un timp
până la satisfacerea cererilor potenţialilor patroni şi ale muncitorilor care caută de lucru. Prin
urmare, chiar dacă la nivel agregat cererea şi oferta de forţă de muncă sunt egale, şomajul
fricţional există.
Nivelul şomajului fricţional într-o economie este determinat de fluxurile existente la
nivelul forţei de muncă şi de viteza cu care şomerii îşi găsesc de lucru. Această viteză depinde de
instituţiile economice existente şi de modul în care aceste instituţii acţionează pe piaţa muncii.
De exemplu, o creştere a alocaţiilor de şomaj va determina creşterea timpului necesar pentru ca
şomerii să-şi găsească de lucru.

 şomaj tehnologic, format pe baza schimbărilor, prin înlocuirea unor tehnologii vechi cu altele
noi şi prin restrângerea locurilor de muncă în urma reorganizării întreprinderii.
 șomaj de discontinuitate, determinat de reglementările privind concediile de maternitate și alte
aspecte ale vieții de familie.
 şomaj sezonier, apare în anumite profesiuni din agricultură, construcţii, lucrări publice etc.

B. Din punct de vedere al intensităţii distingem:

 şomaj deghizat (întâlnit îndeosebi în ţările mai puţin dezvoltate), caracterizat prin existenţa de
ocupaţii ce au o productivitate şi o remunerare mai slabă şi uneori nulă.
 şomaj parţial (reducerea numărului de ore sau zile lucrate săptămânal).
 şomaj total.
În caracterizarea şomajului se utilizează următorii indicatori:
a) nivelul şomajului, reflectă numarul persoanelor care nu lucrează, în raport cu numărul
total al persoanelor care sunt apte și doresc să lucreze. Astfel, măsurarea are loc în
expresie absolută (masa șomajului) și relativă (rata șomajului).
b) intensitatea şomajului: şomaj total sau parţial.
c) durata șomajului: interval de timp cuprins între momentul pierderii locului de muncă şi
momentul reluării activităţii;
d) structura şomajului: diferenţierea şomajului după profesie, domeniul de activitate,
vîrstă, sex, etnie etc.
Masa şomajului constă din numărul persoanelor care, la un moment dat (stoc), întrunesc
condiţiile pentru a fi incluse în categoria şomerilor. Ea constă deci din populaţia activă
disponibilă non – ocupată. Dacă se are în vedere un anumit orizont de timp (lună, trimestru, an)
şi numărul şomerilor la începutul perioadei, atunci numărul şomerilor la sfârşitul perioadei
rezultă din creşterea cifrei iniţiale cu intrările în rândul şomerilor şi cu ieşirile din rândurile
acestora în acel orizont de timp.
Rata şomajului (U), se calculează ca raport procentual între masa şomajului (numărul
mediu al şomerilor) şi unul din parametrii de referinţă ai acestuia. Astfel de parametrii sunt:
populaţia activă, populaţia activă disponibilă, populaţia ocupată etc.
Nsom
U= * 100% (4.2)
Pactivă
Pentru evidența lunară a șomeriolr și analiza pieții muncii se folosesc următorii indicatori:
• Ritm de concediere, reflectă ponderea celor concediați pe parcursul acestei luni în economia
țării date;
• Ritm de angajare, reprezintă ponderea șomerilor care au obținut serviciul pe parcursul acestei
luni.
S
= Uef (4.3)
S+ f
U
Uef = (4.4)
L
S U
= (4.5)
S+ f L
Rata naturală a şomajului corespunde funcţionării normale a pieţei
Modelul ratei naturale
a şomajului muncii şi este asociată cu ocuparea totală a forţei de muncă.
Șomajul, în orice tara, poate fi considerat ca excesiv numai dacă
acesta depășește nivelul său natural.
Rata naturală a șomajului este, deci, o rată care asigură echilibrul macroeconomic. Ea
include șomajul structural și șomajul fricțional.
Un = Ufrictional + Ustructural (4.6)
Ocuparea deplină a forţei de muncă nu înseamnă o rată de ocupare de 100%, deoarece
există întotdeauna persoane neocupate, dar care se află în perioada necesară schimbării locului
de muncă. Nu este posibil ca la un moment dat șomajul să fie zero, deoarece o parte a forței de
muncă întră și iese continuu din rândul șomerilor. În plus noile generații de lucrători întră
continuu în rândul forței de muncă, așa cum în mod continuu există lucrători care părăsesc slujba
pentru a căuta alta. Chiar și în perioadele de boom economic pot exista dezechilibre între cei ce
caută de lucru și aptitudinile de care au nevoie sau locul unde se află companiile care au nevoie
de lucrători.
Există câteva abordări în sensul definirii ratei naturale a şomajului:
 - rata naturală a şomajului este rata la care atât salariile cât şi inflaţia sunt fie stabile, fie
la nivele acceptabile;
- rata naturală a şomajului este rata şomajului pentru care locurile vacante de muncă
sunt egale cu numărul de şomeri;
- rata naturală a şomajului este nivelul şomajului la care orice creştere în cererea
agregată nu determină reducerea şomajului;
- rata naturală a şomajului este rata la care toţi şomerii sunt voluntari, adică există doar
şomaj ciclic şi, eventual, sezonier;
- rata naturală este rata şomajului la care nivelul acestuia este neschimbat şi atât
fluctuaţiile existente la nivelul masei de şomeri cât şi durata şomajului sunt normale.
Toate aceste definiţii sintetizează într-un mod specific conceptul “ocupării totale“ a forţei
de muncă.
Rata naturală a somajului mai este denumită ca fiind acea rată a șomajului care nu
accelerează inflația (NAIRU - nonaccelerating inflation rate of unemployment). În general
diferența între rata șomajului actuală și rata șomajului natural este denumită somaj ciclic, adică
șomajul care poate fi redus printr-o politică macroeconomică expansionistă, fără a determina o
creștere nesfârșită în rata inflației. Orice guvern poate reduce rata naturală a șomajului, dar nu
prin politici macroeconomice convenționale, ci prin politici structurale, cum ar fi: recalificarea,
stimulente pentru a îmbogăti mobilitatea sau taxe stimulative pentru a accepta o slujbă și a
renunța la șomaj.
Din moment ce rata naturală a şomajului este un concept teoretic, ea nu poate fi direct
observată, şi, prin urmare, trebuie estimată. Economiştii au două modalităţi diferite pentru a
estima rata naturală a şomajului. În primul rând, ei determină o ecuaţie prin care corelează
şomajul agregat de rata inflaţiei. Conceptual, rata naturală a şomajului este prezentă atunci când
rata şomajului nu creşte şi nici nu scade. Astfel, atunci când inflaţia este constantă, ecuaţia ce
stabileşte legătura între rata inflaţiei şi şomaj furnizează un estimator pentru rata naturală a
şomajului.
A doua metodă de estimare a ratei naturale a şomajului se bazează pe datele istorice legate
de rata şomajului de-a lungul unor perioade mari de timp. Aceste date sunt diferite în funcţie de
grupurile demografice. Se estimează ratele şomajului pentru aceste grupuri demografice şi apoi
se agregă aceste estimări.
Caseta 4.3. Estimarea ratei naturale a șomajului
 Una dintre cele mai cunoscute şi citate estimări este cea a lui Robert Gordon de la
Northwestern University. Estimările sale se încadrează între limitele minime şi maxime ale
 altor estimări efectuate de alţi economişti. Pentru economia S.U.A., rata naturală a şomajului
estimată de Gordon a fost de 5,1 % în anul 1955. În perioada 1960-1970, toţi cercetătorii sunt
de acord că rata naturală a şomajului a crescut, ca urmare a marelui influx de tineri în rândul
forţei de muncă. Până în anii 80’ estimările ratei naturale au ajuns de la 5% la 7%. Pe măsură
ce generaţia “baby-boom” s-a maturizat şi creşterea forţei de muncă a încetinit, în anii ‘80
rata naturală a şomajului şi-a diminuat ritmul de creştere;
 Cercetătorii Douglas Staiger, J. Stork şi Mark Watson, care au făcut şi ei estimări ale ratei
naturale, afirmă că aceasta variază în anii 90 în economia S.U.A. între 5,1% şi 7,7% cu un
interval de încredere de 95%. R. Gordon a demonstrat însă că rata naturală a şomajului
variază în limite mai reduse.
 Economistul american N. Gregory Mankiw, profesor la Harvard University, defineşte rata
naturală a şomajului ca fiind rata medie a şomajului în jurul căreia se manifestă fluctuaţiile
economice. El calculează acest indicator ca o medie a ratelor anuale ale şomajului pe o
perioadă de 10 ani anteriori şi 10 ani ulteriori momentului (anului) pentru care se face
analiza. Utilizând acest mod de calcul, el a determinat o rată naturală a şomajului pentru
economia americană cu valori între 4% şi 7%, pe o perioadă de 45 de ani între 1945-1990.

Histereza șomajului - concept, conform căreia ratele înalte ale șomajului au capacitatea de
a se perpetua. Acest lucru se poate realiza pe mai multe căi. Pe de o parte, șomerii se obișnuiesc
cu noul lor statut, află cum pot fi obținute ajutoarele de șomaj și învață să-și petreacă timpul
practicând alte activități. Există și o altă posibilitate: șomerii se descurajează și nu mai încearcă
să-și găsească un loc de muncă. În ce îi privește pe potențialii angajatori, au și ei motivele lor
care-i face să ezite să angajeze un șomer. În principal, cu cât o persoană a fost șomeră un timp
mai îndelungat, cu atât crește posibilitatea ca potențialul angajator să creadă că ea și-a pierdut
energia și îndemânarea. Perioadele de șomaj semnalizează firmelor posibilitatea ca muncitorul
respectiv să nu corespundă cerințelor și ca urmare, șansele de angajare a persoanei respective se
reduc simțitor. Astfel, cu cât rata șomajului e mai mare și deci perioadele de șomaj mai lungi, cu
atât se închide mai mult cercul vicios, care conduce la prelungirea perioadelor de șomaj.

4.3. Costurile economice şi sociale ale şomajului.

Costurile şomajului reprezintă contribuţia societăţii şi renunţările pe care trebuie să le

accepte populaţia, ca urmare a existenţei şomajului. Astfel, delimităm următoarele costuri ale
șomajului.
- cost financiar,
 - cost economic,
- costul social.
Costul financiar reprezintă vărsămintele monetare către fondul destinat protecţiei sociale;
constituie suma îndemnizaţiilor de şomaj achitate şi a cheltuielilor pentru întreţinerea oficiilor
forţei de muncă. Şomajul determină o creştere a sarcinilor care apasă asupra sistemului
economic, prin amplificarea finanţării de către patronat, a indemnizaţiilor de şomaj în perioadele
de şomaj masiv.
Indemnizaţia de şomaj are efecte economice contradictorii. Se constată că şomajul voluntar
este cu atât mai mare, cu cât indemnizaţia este mai consistentă. O mărime redusă a acestuia
determină o preocupare mai mare pentru a găsi rapid un loc de muncă; după cum, o sumă mai
mare reduce interesul pentru un loc de muncă.
Costurile economice pot fi considerate pierderile produsului potenţial pe care societatea l-
ar fi putut obține dacă economia ar fi funcţionat în condiţiile de ocupare deplină.
Aceste costurile pot fi estimate cu ajutorul „Legii lui Okun”, care reflectă legătura dintre
rata de creştere economică şi rata şomajului. Potrivit acestei legi fiecare procent al ratei
șomajului care depășește rata naturală a șomajului provoacă o scădere de 2,5 procente a
Produsului Intern Brut.
Y −Y
= − β (U − Un) (4.7)
Y
unde:

Y – PIB efectiv; Y – PIB potenţial; U – rata efectivă a şomajului; U – rata naturală a şomajului
(5 - 6%); β – coeficientul Okun; (U − Un) reprezintă şomajul ciclic.
Legea lui Okun formulată în urma mai multor cercetări empirice poate avea şi o altă
interpretare. Astfel, potrivit acestei legi rata şomajului scade când creşterea economică depăşeşte
valoarea de 2,5% a ratei trendului. Mai exact, pentru fiecare procent de creştere PIB real realizat
într-un an rata şomajului scade cu 0,4%. Astfel, legea lui Okun este utilă pentru a afla ce nivel
trebuie să atingă creşterea economică pentru a reduce rata şomajului cu 1 %.
Consecinţele sociale ale şomajului sunt numeroase şi au efecte deosebite. Șomajul, oriunde
apare, înseamnă nenorocire, sărăcie si demoralizare. Fiecare lucrător fără ocupație suferă, dar nu
suferă numai el, ci întreaga familie, fără voia lor, sunt expuse privațiunilor și mizeriilor de tot
felul. Şomajul este o cauză principală a faptelor antisociale ca furturile, crimele, vagabondajul,
desfrâul, prostituția clandestină, alcoolismul etc. Dacă șomajul este permanent şi crescător,
înseamnă ca numărul celor întreținuți de forța de muncă ocupată va creşte în continuare. Pentru
un om valid, apt de munca, situația de întreținut este jenanta şi imorală. În mod natural,
persoanele întreținute, neavând o ocupație zilnica, îşi vor caută debușeul energiei de care dispun
în fapte antisociale.
Un lucru este clar: șomajul nu poate fi desființat pentru că el este determinat permanent de
creșterea demografica, pe de o parte, şi de înlăturarea muncitorului de la locul de munca datorită
efectelor progresului tehnic. Absorbţia unei părți a șomerilor de sfera serviciilor, aflată în prezent
într-un proces permanent de extindere, reprezintă prea puțin comparativ cu proporțiile actuale si
viitoare ale șomajului.

4.4. Politica anti - şomaj

Politica anti-şomaj ca parte componentă a politicilor de pe piaţa muncii nu se promovează

în mod izolat, ci se combină în mod armonios cu politica de stabilizare economică, precum şi cu
alte politici economice. Politica anti – şomaj reprezintă totalitatea măsurilor întreprinse de stat
care au drept scop, pe de o parte prevenirea extinderii şomajului în perioadele de recesiune, iar
pe de altă parte, acordarea protecţiei sociale necesare persoanelor aflate în şomaj.
În vederea realizării acestor obiective, măsurile politicii anti-şomaj pot fi divizate în măsuri
active şi măsuri pasive. Tipul de măsuri utilizate în realizarea obiectivelor politicilor anti-şomaj
sunt alese de guvern în funcţie de fondurile bugetare pe care le are la dispoziție pentru
reechilibrarea pieței muncii, dar şi în funcţie de relevanţa/eficienţa măsurilor vis-a-vis situaţia
concretă de pe piaţa muncii.
Măsurile active de politică anti-şomaj sunt axate pe stimularea creşterii cererii de muncă şi
se concretizează în:
 crearea de noi locuri de munca, în special, în sectorul real al economiei, precum şi în
domenii de interes public, care sunt finanțate de la bugetul public; acordarea de facilitați
fiscale firmelor care creează noi locuri de munca.
 organizarea de lucrări publice remunerate;
 sporirea gradului de adaptabilitate a populaţiei, aflate în șomaj la exigentele locurilor de
muncă disponibile, prin susținerea financiara a reconversiei profesionale şi a mobilității
geografice a acestei categorii de populație;
 creșterea transparentei pieței muncii prin organizarea unui sistem informațional eficient
de evidenţă a locurilor de munca, precum şi prin concilierea profesională şi psihologică a
persoanelor aflate în şomaj, inclusiv a tinerilor;
 promovarea angajării anumitor categorii profesionale şi în anumite zone ale țării;
Toate aceste masuri vizează, în special, atenuarea consecințelor negative pe care mutațiile
structurale şi tehnologice le produc asupra ocupării forţei de munca, în special, reducerea
șomajului structural, sezonier etc.
 În timp ce politica activa urmăreşte mărirea cererii de munca şi crearea unor facilitați de
sporire a gradului de ocupare, politica pasivă are în vedere reducerea ofertei de muncă, prin
astfel de măsuri cum sunt:
 acordarea de beneficii sociale persoanelor aflate în şomaj involuntar sub forma
îndemnizaţiilor de şomaj şi a asistenței şomerilor prin diferite programe guvernamentale.
În acest domeniu, politica pieţei muncii, se interferează cu politica socială;
 reglementarea duratei zilei de muncă în scopul menţinerii în stare de ocupare parțiala a
unui număr cât mai mare de persoane, în perioadele cu rate înalte ale șomajului;
 descurajarea unor categorii de populație de intrare pe piaţa muncii, care ar spori oferta de
munca, cum sunt: femeile casnice, populaţia vârstnică, tinerii care urmează un program
de studii cu frecvenţă la zi, etc.;
 acordarea de facilităţi unor categorii de populaţie pentru a părăsi imediat piaţa muncii şi a
intra in categoria populaţiei inactive prin masuri de pensionare anticipată, îndemnizaţii
pentru creşterea copiilor sau pentru a-şi amâna intrarea pe piaţa muncii prin prelungirea
şcolarizării a persoanelor tinere;
În elaborarea politicii privind sporirea nivelului ocupării trebuie avut in vedere nu numai
nivelul actual al șomajului, ci şi tendința acestuia, inclusiv dimensiunea potențialului de muncă,
respectiv, a acelei categorii de populație aptă de muncă şi în vârsta de muncă care poate oricînd
intra în categoria populației active, solicitând un loc de munca. De asemenea trebuie, avut în
vedere şi tendințele care se manifestă în procesul de economisire şi în procesul investițional,
creator de noi locuri de munca.
În timp ce politica anti-şomaj se caracterizează prin efectele imediate privind realizarea
obiectivelor sale, o serie de alte politici care vizează menținerea în stare de echilibru a pieţei
muncii au consecințe pe termen mijlociu și lung. Unele din acestea, cum sunt politica
demografică şi politica educaţională şi de pregătire profesională influenţează nivelul si structura
ofertei de munca. Alte politici cum ar fi politica investițională, influențează cererea de muncă.

4.5. Piaţa muncii din Republica Moldova

Reformele economice şi structurale care au loc în Republica Moldova au avut implicaţii

deosebite asupra evoluţiei proceselor de pe piaţa muncii. Situaţia pe piaţa muncii în perioada
actuală este determinată de o reducere puternică a indicatorilor ocupaţionali (populaţia economic
activă, populaţia ocupată, numărul salariaţilor), de reducerea şomajului precum şi de creşterea
populaţiei inactive. Totodată, se observă anumite modificări şi a structurii ocupaţionale din
republică atât după sex, vârstă, mediu de reşedinţă, cât şi după formele de proprietate a unităţilor
economice în care sunt angajate persoanele ocupate, după domeniu de activitate, statut
ocupaţional etc.
Astfel, reducerea ratei de ocupare a fost determinată de o reducere mai puternică a ocupării
feminine comparativ cu cea masculină.
Modificări semnificative în perioada de referinţă se observă şi în structura populaţiei
ocupate în funcţie de vârstă. Se are în vedere procesul de îmbătrânire continuă a potenţialului
uman din republică din ultimii ani. Într-adevăr, în majoritatea întreprinderilor mari, dar şi în
domeniile din sfera bugetară vârsta medie a personalului este apropiată de cea de pensionare.
Totodată, încercările persoanelor tinere, în special, cele cu studii medii profesionale, de a se
angaja în întreprinderile date, deseori, sunt nerezultative din mai multe considerente, şi anume:
patronii nu sunt dispuşi să angajeze persoane fără experienţă în domeniu; persoanele tinere nu
acceptă salariile propuse de întreprinderile şi organizaţiile respective, iar persoanele de vârstă
pensionară nu se grăbesc să se pensioneze oferind locul lor de muncă tinerilor.
Analizând distribuirea forţei de muncă ocupată pe domenii de activitate, se observă o
reducere semnificativă a ponderii populaţiei ocupate în ramurile care nu pot asigura o
productivitate a muncii ridicată, şi, prin urmare, venituri salariale mari, precum ar fi agricultura.
Astfel, dacă până în anul 2000, aproape o jumătate din populaţia ocupată din republică activa în
sectorul agrar, pe parcursul ultimilor ani, ponderea populaţiei active ocupate în agricultură s-a
redus până la mai jos de o treime, majorându-se, în acelaşi timp, ponderea populaţiei ocupate în
sfera serviciilor.
În ceea ce privesc modificările structurale ale ocupării în funcţie de mediu, acestea sunt
legate de procesul de depopulare a localităţilor rurale. Lipsa oportunităţilor de angajare, precum
şi atractivitatea practic nulă a locurilor de muncă disponibile din localităţile rurale impune
populaţia economic activă din mediul rural să ia calea emigrării spre mediul urban sau a plecării
peste hotare în vederea găsirii unui loc de muncă mai atractiv şi mai bine plătit care le-ar asigura
un venit necesar pentru întreţinerea sa şi a familiei sale. Depopularea localităţilor rurale este
determinată şi de faptul că majoritatea tinerilor plecaţi la studii în localităţile urbane refuză de a
se mai întoarce după absolvirea studiilor în satul de baştină pentru a-şi continua activitatea de
muncă. Un factor al neatractivităţii localităţilor rurale îl reprezintă şi spectrul îngust al
ocupaţiilor şi meseriilor solicitate în mediul rural. O altă cauză este şi infrastructura socială
degradată şi subdezvoltată din mediul rural, care inevitabil, determină pentru populaţia rurală o
calitate a vieţii net inferioară celei din mediul urban.
Reducerea puternică a ocupării din mediul rural este determinată şi de calitatea acesteia. Se
constată că o mare parte a populaţiei ocupate practică activităţi informale. Într-adevăr, reformele
din agricultură din ultimii ani, împroprietărirea lucrătorilor agricoli cu pământ, dar, şi nu în
ultimul rând, inexistenţa unor mecanisme şi instituţii viabile ale economiei de piaţă în sectorul
agrar, au condus la creşterea gradului de autoocupare a populaţiei, precum şi la răspândirea unor
elemente de economie naturală în mediul rural.
Situaţia dificilă din domeniul ocupării forţei de muncă vorbeşte şi despre o funcţionalitate
imperfectă a pieţei muncii. Într-adevăr, actualmente, raporturile de muncă din republică au loc pe
o piaţă a muncii în formare care include în sine atât elemente şi mecanisme moştenite de la
economia socialistă, cât şi elemente noi, specifice unei economii de piaţă modernă, ceea ce a
provocat o serie de dezechilibre ce se manifestă, pe de o parte, prin descreşterea indicatorilor
ocupaţionali, iar pe de altă parte, prin utilizarea ineficientă a forţei de muncă, însoţită de
descreşterea productivităţii muncii şi, prin consecinţă, de reducerea substanţială a salariilor reale
ale lucrătorilor. În aceste condiţii corelaţia dintre productivitate, calificare şi nivelul salariului al
lucrătorilor deseori lipseşte, iar persoanele încadrate în câmpul muncii uneori trăiesc în sărăcie.
Sunt frecvente şi cazuri când persoanele ocupate au venituri mai mici decât cele neocupate.
Anume din aceste considerente o mare parte a populaţiei apte de muncă nu este prezentă pe piaţa
muncii din Republica Moldova. Aceste persoane preferă fie emigrarea peste hotare în căutarea
unui loc de muncă mai bine remunerat, fie o activitate la negru, care, de asemenea, îi poate
asigura un venit mai mare decât un loc de muncă oficial.
Funcţionalitatea imperfectă a pieţei muncii datorează procesului extrem de anevoios de
formare a acesteia. Or, formarea pieţei muncii presupune, în primul rând, crearea elementelor ei
definitorii, şi anume cadrul instituţional-legislativ; cererea de muncă; oferta de muncă;
sistemul de protecţie socială pe piaţa muncii; noul mecanism de stabilire a salariului pe
piaţa muncii la nivel naţional sau pe un segment al acesteia. Este vorba, în special, despre
schimbarea comportamentului economic al indivizilor, a rolurilor lor pe care aceştia trebuie să le
joace în cadrul noilor raporturi economice, independent de statutul lor social-economic şi
ocupaţional, care se vor prezenta pe piaţa muncii atât în calitate de purtători ai ofertei de muncă,
cât şi în calitate de purtători ai cererii de muncă. Totodată, o importanţă destul de mare în
constituirea noilor raporturi de muncă are şi formarea unui nou mecanism de determinare a
salariului de echilibru, care constituie un factor determinant în comportamentul actorilor sociali
de pe piaţa muncii. Or, salariile joase pot deveni nu numai unul din factorii determinanţi ai
instabilităţii social-economice, dar şi a celei politice din republică.
În acest context procesele de modernizare ale economiei naţionale din Republica Moldova
pot fi considerate un alt factor esenţial al reducerii indicatorilor ocupaţionali. Într-adevăr, însăşi
procesul de creare a economiei de piaţă presupune asigurarea unui mediu concurenţial viabil care
impune noi reguli de joc pentru toţi actorii sociali din cadrul raporturilor economice şi de muncă.
Astfel, pentru ca o marfă produsă să fie competitivă şi să poată fi realizată, ea trebuie să
corespundă unor exigenţe de calitate şi să fie ieftină. Or, minimizarea costurilor are loc, în
primul rând, prin reducerea numărului de lucrători. În acest context, întreprinderile mari din
republică, create în perioada economiei centralizate, care au supravieţuit în condiţiile tranziţiei la
economia de piaţă nu mai pot face faţă în calitate de principala sursă de absorbţie a potenţialului
uman disponibil şi de creare a unor noi locuri de muncă durabile, precum presupun actualele
politici de ocupare a forţei de muncă. Viitorul unei economii moderne de piaţă reprezintă
întreprinderile mici adaptabile, cu un număr de lucrători nu mai mare de 100 – 200 de lucrători.
De aceea, întreprinderile din republică sunt puse în situaţia fie să se adapteze la noile exigenţe
economice prin optimizarea numărului de locuri de muncă, punând accent pe indicatorii de
productivitate, eficienţă şi calitate, asigurând astfel, şi o dezvoltare continuă a calităţii vieţii de
muncă a lucrătorilor, şi o creştere durabilă a salariilor, fie să promoveze în continuare o politică
de „supravieţuire”, menţinând potenţialul lor uman la un nivel ridicat, economic nejustificat,
compensând aceste costuri prin salarii mici, care, la rândul lor vor provoca fluctuaţii mari a
cadrelor, demotivare a muncii etc. Trebuie de înţeles, în sfârşit, că creşterea nivelului ocupării
forţei de muncă din republică va avea loc nu prin crearea unor noi locuri de muncă la
întreprinderile existente, ci prin crearea unor noi întreprinderi, moderne şi competitive, prin
crearea unor noi „debuşeuri”, adică a unor noi pieţe de bunuri şi servicii, ceea ce necesită un
efort enorm intelectual şi de ingeniozitate din partea întreprinzătorilor, investiţii enorme, un
mediu de afaceri favorabil, un management performant, precum şi o înţelegere corectă a
problemei în cauză de către autorităţile în competenţa cărora politicile de ocupare a forţei de
muncă.
Reieşind din cele expuse, principalele probleme legate de situaţia de pe piaţa muncii din
Republica Moldova sunt următoarele:
 reducerea nivelului ocupării – care reprezintă o problemă nu numai de ordin economic,
dar şi de ordin social pentru Republica Moldova. Or, pe lângă pierderile economiei
naţionale, determinate de utilizarea ineficientă a potenţialului uman, orice inactivitate a
populaţiei apte de muncă conduce la o reducere a calităţii vieţii, la stres, la anxietate, la
degradare umană, la comportamente deviante etc.;
 calitatea joasă a ocupării – care este determinată de un nivel mare al ocupării informale,
în special în mediul rural, al subocupării, precum şi de condiţiile de muncă
necorespunzătoare statutului de muncă decentă. În 2010 ponderea ocupării informale în
totalul populaţiei ocupate a constituit 33,6%. În mediul rural ocuparea informală s-a cifrat
la nivelul de 45,8%. În mare parte, acestea sunt persoanele care activează în cadrul
gospodăriilor lor casnice pentru consumului lor propriu şi fac o „agricultură de
 supravieţuire”. Totodată şi ponderea celor angajaţi fără contract de muncă atât formal cât
şi informal este destul de mare.
 creşterea şomajului în rândul tinerilor – care determină acest grup ocupaţional drept
social-vulnerabil pe piaţa muncii. Într-adevăr, tinerii, în special acei care încă nu au lucrat
niciodată, se confruntă cu probleme majore în legătură plasarea lor în câmpul muncii din
cauza că majoritatea angajatorilor preferă să angajeze peroane care au deja o careva
experienţă de muncă şi o anumită calificare profesională.
 intensificarea migraţiei internaţionale de muncă – determinată de atractivitatea slabă a
locurilor de muncă disponibile din republică. Într-adevăr, salariile mici productivitatea
joasă a muncii, lipsa unor perspective de carieră profesională, dar nu în ultimul rând,
înlesnirea procesului de integrare profesională pe pieţele muncii ale altor ţări, conduc la
intensificarea migraţiei internaţionale de muncă;
 degradarea capitalului uman – determinată de nivelul mic al salariilor pentru locurile de
muncă care necesită investiţii enorme în capitalul uman (educaţie, sănătate, cultură,
administraţie publică) şi un nivel relativ mai înalt al salariilor pentru locurile de muncă
care nu necesită un nivel înalt de investiţii în capitalul uman. Pe de altă parte, persoanele
care pleacă peste hotare la muncă practică, de asemenea, munci necalificate. O asemenea
situaţie conduce la un proces de descalificare masivă a întregului potenţial uman din
republică, proces determinat şi de demotivarea tinerilor în formarea lor profesională,
văzând în aceasta o cheltuială nejustificată, precum şi de descreşterea exigenţelor în
procesul de instruire atât în şcoli, cât şi în instituţiile de formare profesională de nivel
secundar şi superior. Situaţia creată poate determina în perspectivă pentru Republica
Moldova un statut de ţară subdezvoltată;
 compromiterea sistemului de protecţie socială - reducerea nivelului de ocupare a forţei
de muncă conduce la creşterea raportului de dependenţă economică şi, prin urmare, la
reducerea surselor necesare pentru asigurarea mecanismului de funcţionare a sistemului
de asigurări sociale şi a sistemului de ocrotire a sănătăţii care se află în strânsă
dependenţă de veniturile salariale ale populaţiei ocupate.

CONCLUZII
1. Piaţa muncii este un subsistem al economiei de piaţă concurenţiale, pe care se fac tranzacţii
cu factorul de producție munca. Ea este o piaţă derivată, care primeşte influenţele celorlalte
pieţe şi generează efecte care se regăsesc în toate sectoarele economico – sociale.
2. Piaţa muncii este o piaţă cu un grad ridicat de rigiditate şi de sensibilitate; ea este o piaţă mai
organizată şi mai puternic reglementată în comparație cu alte piețe;
3. Cererea de forţă de muncă este forma de concretizare a nevoii de forţă de muncă şi se
exprimă prin intermediul numărului de locuri de muncă disponibile, adică a ofertei de locuri
de muncă.
4. Oferta de muncă reprezintă totalitatea muncii pe care o poate efectua populaţia aptă de
muncă, ce doreşte să se angajeze la un moment dat, în condiţii de salarizare. La nivelul
economiei naţionale, oferta de muncă este reprezentată de populaţia activă disponibilă.
5. Nivelul salariului constituie unul din principalii factori ce determină modificări în evoluţia
cererii și ofertei de forţă de muncă; o creştere a salariului va determina scăderea cererii de
muncă; creşterea salariului stimulează interesul pentru angajare şi deci, mărimea ofertei de
muncă;
6. Echilibrul pieței muncii se stabilește în rezultatul confruntării cererii și ofertei de forță de
muncă, la un nivel al salariului real de echilibru. La un salariu real mai ridicat există un exces
de ofertă de muncă (neocuparea), iar la un salariu real mai mic există un exces de cerere de
muncă.
7. Șomajul reprezintă o stare negativă a economiei concretizată într-un dezechilibru important
al pieţei muncii prin care oferta de muncă este mai mare decât cererea de muncă.
8. Pot fi evidenţiază mai multe forme de şomaj, care se clasifică în conjunctural, structural,
fricțional, tenologic, tehnic, etc.
9. Rata naturală a şomajului corespunde funcţionării normale a pieţei muncii şi este asociată cu
ocuparea totală a forţei de muncă. Nu este posibil ca la un moment dat șomajul să fie zero,
deoarece există întotdeauna persoane neocupate, dar care se află în perioada necesară
schimbării locului de muncă.
10. Costurile şomajului reprezintă contribuţia societăţii şi renunţările pe care trebuie să le
accepte populaţia, ca urmare a existenţei şomajului. Se deosebesc costuri financiare,
economice, sociale.
11. Costurile economice pot fi considerate pierderile produsului potenţial pe care societatea l-ar
fi putut obține dacă economia ar fi funcţionat în condiţiile de ocupare deplină. Legea lui
Okun – fiecare procent al ratei șomajului care depășește rata naturală a șomajului provoacă o
scădere de 2 -3% procente a Produsului Intern Brut.
12. Măsurile politicii anti – şomaj pot fi divizate în măsuri active şi măsuri passive. Măsurile
active sunt axate pe stimularea creşterii cererii de muncă iar măsurile pasive au în vedere
reducerea ofertei de muncă.

NOȚIUNI – CHEIE
Piaţa muncii (The labour market) Șomajul frictional
Cererea de muncă Șomajul structural
Oferta de muncă Șomaj natural (Natural unemployment)
Echilibul pieției muncii Rata şomajului (The unemployment rate)
Șomajul (Unemployment) Histereza somajului
Șomajul voluntary (Voluntary unemployment) Legii lui Okun (Okun's law)
Şomajul involuntar (Involuntary Politici active (Active policies)
unemployment)
Șomaj conjunctural (Cyclical unemployment) Politici pasive

ENUNȚURI ADEVĂRAT/FALS

1. Piaţa muncii exprimă relaţiile în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de

muncă.
2. Cererea de muncă reprezintă necesarul de muncă salarială existentă la un moment dat
în cadrul economiei naţionale.
3. Rata şomajului relevă proporţia şomerilor, conform metodologiei Biroului
Internaţional al Muncii (BIM), în numărul populaţiei active.
4. Şomajul deghizat este specific mai mult ţărilor dezvoltate.
5. Durata şomajului cuprinde perioada din momentul ieşirii în concediu neplătit pînă la
reluarea activităţii.
6. Şomajul voluntar are origine rigiditatea salariilor nominale la scădere.
7. Şomajul natural include şomajul structural, ciclic şi fricţional.
8. Şomajul tehnic este legat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi.
9. Şomajul fricţional este generat atât de deplasarea permanentă a populaţiei dintr-o
regiune în alta cît şi de schimbarea etapelor de viaţă.
10. La fiecare sporire a nivelului şomajului ciclic cu 1 % faţă de rata naturală a şomajului,
duce la o diminuare a PIB real cu 2-3% faţă de nivelul său potenţial.

TESTE

1. Cererea de muncă:
a) mai este denumită cererea de locuri de muncă;
b) vine din partea factorului subiectiv al producției;
c) mai este denumită oferta locurilor de muncă;
d) vine din partea economiei.
2. Care din următoarele aspecte definesc oferta de muncă:
a) numărul total de ore de muncă și corespunzător a locurilor de muncă existente,
care în mod potențial pot fi ocupate de populația activă;
b) numărul celor care caută un loc de muncă remunerat;
c) numărul cererilor de locuri de muncă înregistrate la diferiți agenți economici;
d) numărul orelor de muncă necesare pentru producerea bunurilor și serviciilor
necesare unei economii.
3. Populaţia economic inactivă include următoarele categorii:
a) elevi sau studenţi;
b) pensionari;
c) persoane casnice;
d) persoane întreţinute sau care îşi asigură existenţa din alte venituri;
e) toate variantele anterioare.
4. După opinia clasicilor, șomajul voluntar se datora, în principal:
a) rigidității poziției salariaților;
b) rigidității ofertei de muncă;
c) unui dezechilibru pe piața muncii;
d) creșterii ofertei de muncă.
5. Rata şomajului este raportul procentual dintre:
a) populaţia ocupată şi cea activă;
b) populaţi aptă de muncă şi cea în vîrstă de muncă;
c) populaţia aptă de muncă şi cea inaptă de muncă;
d) numărul şomerilor şi populaţia activă.
6. În funcţie de intensitatea şomajului distingem:
a) şomaj deghizat;
b) şomaj demografic;
c) şomaj parţial;
d) şomaj tranzitoriu;
e) şomaj total.
7. Cauzele apariţiei şomajului sunt:
a) progresul tehnic;
b) subvenţionarea pregătirii profesionale şi a ocupării;
c) criza economică;
d) imigrarea – emigrarea;
e) conjunctura economică şi politică internaţională nefavorabilă.
8. Care din următoarele forme de șomaj pot fi incluse în categoria șomajului
voluntar?
a) șomajul structural;
b) șomajul conjunctural;
c) șomajul ciclic;
d) șomajul sezonier;
e) șomajul fricțional.
9. Tranziţia la economia de piaţă a determinat creşterea cu precădere a şomajului:
a) structural;
b) tehnologic;
c) fricţional;
d) ciclic.
10. Combaterea șomajului prin inflație este o măsură specifică:
a) keynesismului;
b) monetarismului;
c) clasicismului;
d) politicii ofertei.
 PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE

1. Populația totală a unei țări este de 32 milioane de locuitori, din care 4 mil. sunt copii, 12
mil. sunt pensionari, 3 milioane nu au loc de muncă, iar 450 mii au renunțat la căutarea
unui loc de muncă. Să se determine:
a) Populația activă;
b) Numărul șomerilor;
c) Rata șomajului.

2. Presupunem o economie ipotetică.

A. Numărul celor ocupaţi constituie 850 mii persoane, numărul şomerilor este de 90
mii persoane. Calculaţi rata şomajului; calculaţi rata ocupării.
B. După o perioadă, au fost concediaţi 4 mii persoane, iar 10 mii persoane din rândul
şomerilor oficial înregistraţi au încetat să caute de lucru.
Determinaţi acum: numărul persoanelor ocupate; numărul şomerilor; rata şomajului.

3. Piața muncii într-o anumită țară a evoluat în decursul unei perioade de timp după cum
urmează:
Anii Numărul de șomeri Populația activă
(mii persoane) (mii persoane)
1 2150 14520
2 2280 14730
3 2450 15350
4 2055 15830
a) Să se determine evoluția ratei șomajului. Comentați rezultatele obținute.
b) Să se determine costurile economice (conform legii lui Okun).

4. Populaţia unei ţări constituie 4050 mii peroane. Numărul populaţiei ce nu a atins vîrsta
legală de muncă este de 120 mii persoane, iar numărul celor ce au ieşit din forţa de muncă
este de 60 mii persoane. Populaţia ocupată în cîmpul muncii constituie 3280 mii persoane.
Nivelul natural al şomajului este de 6%. PIB efectiv a constituit 50 000 mil u.m.
Determinaţi:
a) Numărul şomerilor şi rata şomajului
b) Abaterea PIB față de cel potențial (%) din cauza depăşirii nivelului şomajului
efectiv faţă de cel natural.
c) PIB potenţial.
5. Presupunem o economie ipotetică, în care rata şomajului în anul I a constituit 9%, iar în
anul doi – 12%. Rata naturală a şomajului este de 7%.
a) Determinaţi pentru fiecare an abaterea produsului intern brut efectiv de la cel potenţial
din cauza depăşirii şomajului efectiv faţă de cel natural.
b) Presupunem că PIB efectiv în anul doi este de 45 000 mii u.m. Determinaţi valoarea
PIB-lui potenţial.

6. În tabel sunt incluse date care caracterizează volumul potenţial şi efectiv al PIB.
Presupunem, că în primul an economia se dezvoltă în condiţiile ocupării depline și rata
şomajului constituie 6%.
Anul PIB potenţial, PIB efectiv,
mii u.m. mii u.m.
1 5000 5000
2 5900 5550
3 7000 6300
Calculaţi pentru anii 2 şi 3:
a) Diferenţa dintre PIB efectiv şi PIB potenţial în mărime absolută şi relativă;
b) Folosind legea lui A. Okun, determinaţi rata efectivă a şomajului.

TEME RECOMANDATE PENTRU REFERATE:

1. Rata naturală a şomajului şi implicaţiile acesteia în planul politicii economice.
2. Integrarea tinerilor pe piața muncii.
3. Șomajul și îndemnizația de șomaj.
4. Analiza piaței muncii în Republica Moldova.