Piaţa naţională a factorului muncă este de o importanţă deosebită, întrucât munca este factorul de

producţie determinat. De nivelul cererii şi ofertei de muncă, precum şi de structura acestora

depinde în mare măsură calitatea procesului productiv şi nivelul rezultatelor acestuia.

Factorii care influenţează evoluţia şi dezvoltarea pieţei muncii în general se grupează în două

categorii, după cum este vorba de piaţa internă şi piaţa internaţională a forţei de muncă.
Astfel, piaţa internă a forţei de muncă este condiţionată, în principal, de următorii factori:

 evoluţia produsului intern brut, respectiv a producţiei industriale, agricole şi a serviciilor;

 evoluţia tranzacţiilor comerciale, a circulaţiei monetare şi a creditului;
 restructurarea economiei naţionale şi a fiecărei ramuri în parte şi apariţia unor noi
domenii de activitate sub impulsul progresului tehnico-ştiinţific;
 variaţia productivităţii muncii la nivel de ramură sau sector, dar şi la nivel individual ş.a.

Piaţa internaţională a forţei de muncă evoluează sub influenţa următorilor factori:

 gradul de dezvoltare economică a statelor şi implicit condiţiile de salarizare şi de trai

diferite;
 amploarea investiţiilor din fiecare ţară;
 migraţia internaţională a capitalului financiar;
 politica economică adoptată în diferite ţări, primitoare de forţă de muncă superior
calificată (importul de inteligenţă) etc.

În condiţiile actuale, se manifestă o tendinţă de segmentare a pieţei muncii, în ţările dezvoltate

economic, care se întemeiază pe adâncirea diviziunii muncii sociale, pe variaţiile cererii şi ofertei
economice, pe nivelul de organizare sindicală a lucrătorilor etc. În acest sens, se disting
următoarele două segmente de piaţă:

 piaţa primară, care include angajările în întreprinderi de talie mare, care beneficiază de
multe ori de poziţii de monopol sau oligopol, cu o productivitate ridicată, puternic
sindicalizate, şi unde salariile sunt şi ele mari, iar condiţiile de muncă bune.
 piaţa secundară, care se referă la forţa de muncă angajată în întreprinderi de talie mică,
confruntate cu o puternică concurenţă, unde nu există sindicate şi în care salariile sunt
mici sau instabile, iar locurile de muncă nesigure.

În general, piaţa muncii funcţionează după principiile de bază ale pieţei - cererea, oferta, preţul,
concurenţa etc., dar toate acestea se manifestă în funcţie de marfa - forţă de muncă, care prin
trăsăturile sale, fiziologice, psihologice, sociale şi morale, imprimă
anumite particularităţi pieţei muncii, precum:

Pe piaţa muncii nu se negociază întregul potenţial de muncă al naţiunii, ci numai acela care
este cerut de factorul de producţie - capital şi este oferit de cei care sunt dispuşi să folosească
capacitatea lor de muncă. În legătură cu această particularitate în raport cu celelalte pieţe, trebuie
precizart că, în condiţiile actuale, dreptul la muncă este un drept fundamental al omului într-o
societate democratică. De aceea, piaţa muncii are un grad ridicat de rigiditate, dar şi de
sensibilitate, condiţionând echilibrul economic şi pe cel social-politic;

In raport cu celelalte pieţe,piaţa muncii este mult mai organizată şi mai reglementată , întrucât

tranzacţiile care au loc pe această piaţă nu sunt doar simple relaţii de vânzare-cumpărare între
ofertanţi şi solicitanţi. Prin negocierile de pe piaţa muncii, posesorii de forţă de muncă urmează
să-şi realizeze nu numai aspiraţiile profesionale, ci şi pe cele familiale şi sociale. De aceea,
intervenţia statului pe această piaţă este mai puternică decât pe celelalte pieţe, fapt ce imprimă
pieţei muncii un grad ridicat de imperfecţiune. Pe lângă concurenţă, salariu, productivitate
marginală - ca instrumente naturale ale pieţei muncii, există şi numeroase reglementări
economico-juridice, un cadru reglementat instituţionalizat, dinainte acceptat de către agenţii
economici.

Rolul statului pe această piaţă se manifestă nu numai ca legislator (legi cu privire la angajarea şi
salarizarea lucrătorilor, legi cu privire la reglementarea conflictelor de muncă, legi referitoare la
protecţia socială), dar şi ca mediator şi garant al interpretării legislaţiei muncii (iniţiază dialogul
tripartit guvern-patronat-sindicate);

Piaţa contemporană a muncii este una contractuală şi participativă, în care negocierea şi

contractul de muncă au un rol important în determinarea cererii şi ofertei de muncă. De
asemenea, raportul dintre cererea şi oferta de muncă se manifestă în mod specific pe această
piaţă, permanent oferta fiind mai mare decât cererea, ceea ce determină existenţa şomajului.

Piaţa munci este o piaţa derivată, în sensul că cererea de muncă se formează în strânsă legătură
cu cererea de bunuri şi servicii. Daca cererea de bunuri şi servicii este mare, nivelul producţiei
trebuie să se adapteze în consecinţă, iar cererea de forţă de muncă va fi şi ea la un nivel ridicat.

Piaţa muncii este un subsistem al economiei de piaţă, care, în procesul de dezvoltare şi

funcţionare a economiei naţionale, îndeplineşte importante funcţii de ordin economic, social şi
educativ, cum ar fi:

 alocarea judicioasă a resurselor de muncă pe ramuri şi sectoare de activitate, pe

profesii şi în teritoriu, în concordanţă cu volumul şi structura cererii de forţă de muncă;
 combinarea forţei de muncă cu factorul de producţie - capital , asociere ce presupune
atât complementaritatea, cât şi substituibilitatea eficientă a acestor factori;
 formarea şi repartizarea veniturilor în societate, atât a veniturilor primare, cât şi a
celor derivate;
 crearea unui cadru formativ-educativ , ce presupune măsuri, reglementări şi
informaţii, în direcţia orientării, perfecţionării şi reconversiei profesionale a forţei de
muncă.

Piaţa muncii reflectă felul în care se asigură resursele de muncă pe ramuri, sectoare, profesii şi
niveluri de calificare.

Mărimea ofertei de muncă este diferită în timp şi spaţiu datorită influenţei unui ansamblu de
factori, între care cei mai semnificativi sunt:

 dimensiunea salariului;
 raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii;
 necesitatea de a continua să existe salariatul şi familia sa;
 sistemul de educaţie şi formare profesională;
 conţinutul şi durata muncii;
 securitatea ocupării.

Oferta de munca se comportă atipic în raport cu preţul muncii (salariul), asa cum este ilustrat în
figura de mai jos.
 Evoluţia atipică a salariului

Efectul de venit este raţionamentul potrivit căruia o persoană înlocuieşte timpul de muncă cu

timp liber, atunci când salariul atinge un nivel care permite posesorului muncii să aibă condiţii
de viaţă apropiate de aspiraţiile sale. Efectul de venit presupune că persoana respectivă se bucură
de o putere de cumpărare mai mare, datorită unor venituri mai mari, ceea ce îi dă posibilitatea să
cumpere mai multe bunuri, inclusiv timp liber. 

Efectul de substituţie este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată înlocuieşte o parte

mai mare sau mai mică din timpul său liber cu timp de muncă suplimentar care are ca efect un
venit mai mare. Pe măsură ce salariul orar creşte, anumite persoane caută să lucreze mai multe
ore, aşa că fiecare oră liberă presupune un sacrificiu mai mare. Efectul de substituire stimulează
o persoană să lucreze un timp mai mare; iar efectul de venit o stimulează să lucreze mai puţin.
Mărimea relativă a acestor două efecte determină forma curbei ofertei individuale de muncă.
Indivizii hotărăsc atât asupra cantităţii de muncă pe care o oferă, cât şi asupra calităţii acesteia

Oferta de muncă, în genere, are caracter relativ rigid, exprimând o piaţă a muncii cu concurenţă
totdeauna imperfectă. Acest caracter se explică prin două categorii de factori: economici,
teritoriali şi demografici, profesionali, ocupaţionali.

Factorii economici, teritoriali privesc absenţa posibilităţilor sau dorinţei persoanelor ori

familiilor de a lucra în alt teritoriu, fără să renunţe la genul de activitate exercitat. Motivaţia
acestei imobilităţi a ofertei de muncă poate consta în: efortul bănesc pe care îl presupune
schimbarea locului de muncă în altă localitate, ataşamentul omului de mediul economico-social,
chiar dacă nu are avantaje economice, surprizele necunoscutului etc.

Factorii demografici, profesionali, ocupaţionali privesc absenţa posibilităţilor sau dorinţei

persoanelor de a-şi schimba ocupaţia sau locul de muncă. Motivaţia acestui comportament constă
în: calificarea necorespunzătoare, slaba informare privind ocupaţiile disponibile, insuficienţa
şanselor pentru reconversia forţei de muncă, starea sănătăţii, vârsta, avantaje nonsalariale
nesemnificative etc.

Toate acestea dovedesc că oferta de muncă are un dinamism specific, reflectând totodată

corelarea strânsă între nevoia socială de a cunoaşte şi a se dezvolta omul sub aspect profesional-
cultural şi nevoia economică de a valorifica pregătirea şi de a obţine un venit, ambele aspecte
interesând atât pe lucrător, cât şi pe patron. Astfel, deciziile privind oferta de muncă sunt luate
în familie pe baza analizei veniturilor acesteia şi a interesului de majorare a lor.

Activităţile care se iniţiază sau există în societate impun nevoia de muncă, respectiv constituirea
cererii de muncă, în acord cu mecanismul pieţei muncii.

Cererea de muncă este o cerere derivată, rezultând din investiţiile executate care, la rândul lor,
sunt efectul unei cereri de bunuri economice. Această afirmaţie explică de ce cererea de muncă
se exprimă prin locuri de muncă, iar fluxul ei porneşte de la firme, instituţii spre populaţie.

Fig. nr. 7 Curba cererii de muncă

Cererea de muncă nu este constantă, ci se schimbă, ca urmare a schimbării preţurilor în

economie şi a fluctuaţiilor în cererea de bunuri economice. Cererea de muncă are o anumită
elasticitate, determinată, în mod deosebit, de disponibilitatea unor bunuri economice care pot fi
substituite. Elasticitatea cererii de muncă are importanţă pentru deciziile privind stabilirea
salariilor. Dacă cererea de muncă este elastică, întreprinzătorii vor fi dispuşi să abandoneze cu
uşurinţă piaţa şi, din acest motiv, va fi dificil pentru posesorul forţei de muncă de a-şi asigura
mărirea salariilor.

Cererea de muncă este elastică în mai multe situaţii:

 dacă cererea pentru produsul final va fi elastică;

 dacă munca poate fi înlocuită cu altă muncă;
 dacă alţi factori de producţie (îndeosebi capitalul) pot fi înlocuiţi cu muncă;
 dacă costurile datorate muncii reflectă o parte mare din costurilor totale.

Cererea de muncă depinde de dinamica cererii de bunuri economice în condiţiile tehnice şi

organizatorice predominante, ca şi de intenţiile sigure ale întreprinzătorilor, manifestate ca stoc
şi/sau flux bănesc, care se întâlnesc cu un stoc şi/sau flux de servicii reprezentând oferta. Într-un
model foarte simplificat, se stabileşte cu acest prilej un raport juridico-economic între
proprietarul muncii şi proprietarul de capital. Un astfel de raport este complex şi se realizează, de
regulă, prin intermediari ca: sindicate şi manageri, care fixează preţul muncii (salariul), prin
diverse compromisuri

Salariul reprezintă preţul muncii. De asemenea, el reprezintă un venit fundamental. Pe piaţa

muncii oferta de muncă se referă numai la munca remunerată cu salariu. Alte tipuri de cerere
de muncă nu fac obiectul acestei pieţe specifice.

Analiza pieţei muncii şi salariul în ţara noastră se poate realiza ţinând seama de următoarele
relaţii: muncă-proprietate; muncă-competiţie; muncă-putere publică.
Procesul de reforme declanşat la începutul anului 1990 urmăreşte, în esenţă, crearea unei
economii cu piaţă concurenţială prerformantă şi durabilă, în cadrul căreia piaţa muncii are un
rol primordial, reflectând problematica muncii ca fiind mai întâi individuală şi apoi socială.

Starea pieţei muncii se caracterizează prin mai multe trăsături, cum sunt:

 Resursele de muncă au cunoscut evoluţii divergente. Ele sunt, în general, relativ

constante, cu o uşoară tendinţă de creştere temporară, ca pondere în populaţia totală, în
timp ce populaţia ocupată s-a redus considerabil. Rata şomajului a crescut, astfel că, pe
fondul unor resurse de muncă relativ constante, ea se modifică nu atât pe seama ocupării,
cât pe seama ieşirii de sub incidenţa legală a perioadei de şomaj.
 Raportul dintre populaţia ocupată, salariaţi şi pensionari influenţează echilibrul
pieţei muncii într-o proporţie importantă, ţinând seama de principiul potrivit căruia
pensiile sunt plătite prin contribuţiile celor care lucrează. Raportul dintre numărul mediu
de pensionari şi şomeri, pe de o parte, şi populaţia ocupată şi numărul de salariaţi, pe de
altă parte, exprimă presiunea ce se manifestă asupra veniturilor celor care lucrează sau
rata de dependenţă. Aceasta presupune ca relaţia dintre productivitatea muncii şi salariu
să fie apreciată mai complex, luând în calcul şi ajutoarele de şomaj şi contribuţiile la
pensii.
 Restructurarea ocupării este specifică austerităţii şi nevoii de contracarare a recesiunii
şi inflaţiei. Aceasta înseamnă că restructurarea ocupării în România s-a înfăptuit nu prin
substituţia firească dintre muncă şi capital pe calea investiţiilor şi, deci, nu s-a realizat o
restructurare competitivă de dezvoltare economică

Ramurile care au cunoscut o restructurare a ocupării mai puternică sunt acelea unde se
înregistrează o productivitate scăzută sau sunt consumatoare directe de P.I.B. şi valoare
adăugată. Dintre aceste ramuri, unele vor putea contribui în perspectivă la creşterea valorii
adăugate.