Tema 8

Piaţa factorilor de producţie şi formarea veniturilor factoriale

Planul temei
1. Piaţa muncii şi salariul.
2. Piaţa capitalului real şi dobânda.
3. Piaţa funciară şi renta.
4. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale.

Scopul temei: cunoaşterea studenţilor cu formele pieţelor factorilor de producţie şi a

veniturilor obţinute de la utilizarea acestora.

Obiectivele temei:
 determinarea esenţei pieţei muncii;
 analiza cererii şi ofertei pe piaţa muncii;
 analiza funcţiilor bursei de muncă;
 determinarea criteriilor de formare a salariului;
 evidenţierea formelor de salarizare;
 analiza particularităţilor naţionale ale salariului;
 dinamica salariului în Republica Moldova;
 determinarea structurii pieţei capitalului real;
 analiza cererii şi ofertei pe piaţa capitalului real;
 analiza dobânzii şi factorii care o determină;
 evidenţierea particularităţilor pieţei funciare;
 analiza cererii şi ofertei pe piaţa funciară;
 analiza formelor de manifestare a rentei funciare;
 analiza preţului asupra terenurilor de pământ şi factorii care influenţează asupra pământului;
 evidenţierea conţinutului profitului şi formelor lui de manifestare;
rata şi masa profitului şi factorii ce influenţează asupra dinamicii acestora.

Concepte-cheie

 piaţa muncii  piaţa funciară

 cererea muncii
 oferta muncii
 preţul muncii
 salariul
 salariul nominal
 salariul real
 salariul pe unitate de timp
 salariul în acord
 renta economică
 renta diferenţială
 renta absolută
 renta de monopol
 renta minieră
 renta de raritate
 preţul pământului
 profitul
  salariul colectiv  profitul economic
 salariul social  profitul contabil
 piaţa capitalului real  profitul normal
 dobânda  profitul brut
 dobânda nominală  profitul pur
 dobânda reală  profitul de monopol
 masa dobânzii  masa profitului
 rata dobânzii  rata profitului

1. Piaţa forţei de muncă şi salariul.

Munca este factorul de producţie primordial. Asemeni celorlalţi factori de producţie, munca
se tranzacţionează pe o piaţă specifică: piaţa muncii. Aceasta este o piaţă aparte în care se
întâlnesc şi se confruntă cererea şi oferta de muncă. Piaţa muncii se manifestă la nivel local,
regional, naţional şi internaţional. Analiza pieţei muncii presupune studierea cererii şi ofertei de
muncă în vederea realizării echilibrului dintre cele 2 componente ale pieţei.
Nevoia de muncă reprezintă volumul total de muncă necesară activităţilor ce se desfăşoară
într-o economie pe o perioadă determinată, dar nu trebuie confundată cu cererii de muncă. Pentru
ca nevoia de muncă să se transforme în Cererii de muncă este necesar ca nevoia de muncă să fie
plătită, remunerată sau salarizată. Astfel, cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salarizată
care se formează la un anumit moment dat într-o economie şi se exprimă prin numărul de locuri de
muncă (oferta de locuri de muncă salarizate).
Oferta de muncă este munca pe care o pot depune membrii societăţii în condiţii salarizate.
Oferta de muncă se exprimă prin numărul populaţiei apte de muncă din care se scad anumite
categorii de persoane ce prestează muncă nesalarizată (persoane casnice, elevi, studenţi, militari în
termen, persoane care nu prestează muncă salarizată).
Cererea şi oferta de muncă sunt categorii şi mărimi dependente pe de-o parte de dezvoltarea
economico-socială, de amploarea şi structurile activităţilor economice şi ale acţiunilor sociale şi, pe
de altă parte, de fenomenele şi procesele social-demografice.
Dezvoltarea economico-socială presupune atragerea populaţiei apte de muncă în activităţi
economice, ea constituind din acest punct de vedere o sursa a cererii de munca. Populaţia este sursă
a ofertei de munca. Între gradul de dezvoltare economică a unui stat şi populaţia ţării respective
există o legatură indisolubilă, dezvoltarea economico-socială antrenând după sine şi dezvoltarea
factorului muncă.
Atât cererea cât şi oferta de muncă, privite prin prisma raportului dezvoltare economică –
populaţie, prezintă o serie de particularităţi:
ambele sunt mărimi dinamice;
cererea de muncă pe termen scurt este relativ constantă deoarece crearea de noi activităţi
şi dezvoltarea celor existente se realizează în timp;
oferta de muncă se realizează într-un orizont de timp îndelungat întrucat sunt necesari cel
puţin 16 ani pentru ca un individ să se poată încadra în câmpul muncii;
 oferta de muncă are o mobilitate relativ redusă, atât ca mişcare în spatiul geografic cât şi
din punct de vedere al schimbării unei munci cu o alta muncă; oamenii sunt ataşaţi mediului socio-
economic în care s-au format şi unde trăiesc;
oferta de muncă este influenţată de o serie de factori care nu sunt de natură economică:
vârsta, sexul, starea de sănătate, starea psihologică, elemente de tradiţie, condiţii de muncă;
oferta de muncă nu se formează în exclusivitate pe principiile pieţei deoarece tinerii sunt
formaţi pentru familie şi societate, ca oameni, nu pentru a deveni ofertanţi de muncă (salariaţi).
Conform teoriei factorilor de productie enunţată de economistul francez J. B. Say, fiecarui
factor de producţie îi revine o recompensă pentru serviciile aduse în activitatea economică:
factorului muncă îi revine salariul; factorului natură îi revine renta; factorului capital îi revine
profitul.
Etimologic, “salariul” provine din “salarium” (lat.) şi reprezinta iniţial suma de bani pe care o
primeau soldaţii romani pentru a-şi cumpara sarea necesară în alimentaţia lor. Deoarece se platea
unor persoane dependente, salariul a devenit venitul unui om care nu munceşte pentru sine ci
pentrut altcineva, faţă de care este dependent juridic şi/sau economic.
Piaţa muncii se consideră echilibrată, dacă volumul cererii de muncă corespunde volumului
ofertei de muncă (fig. 11.1).

Dm – cererea de muncă;
Sm – oferta de muncă;
Se – salariul de echilibru;
E – punct de echilibru

Punctul de intersecţie a curbei cererii cu cea a ofertei indică nivelul de echilibru dintre
cantitatea cerută şi cantitatea oferită de muncă, căruia îi corespunde salariul de echilibru.
Piaţa muncii joacă un rol semnificativ în stabilitatea şi dezvoltarea economiei naţionale:
asigură orientarea ocupării eficiente a forţei de muncă la nivel de firmă, ramură şi economie
naţională în ansamblu; oferă posibilitatea satisfacerii cerinţelor economiei naţionale în forţă de
muncă; oferă informaţie privind concordanţa cererei cu oferta de muncă de care se ţine seama în
elaborarea politicilor de pregătire a cadrelor, de orientare profesională a tineretului, de restructurare
a învăţământului; influenţează asupra pieţei capitalului, pieţei bunurilor materiale şi a serviciilor şi
a echilibrării în ansamblu a economiei naţionale.
Unul din mecanismele principale ale pieţei muncii îl constituie preţul muncii (salariul). În
sens larg salariul reprezintă venitul care revine lucrătorului în schimbul muncii sale sau plata
pentru remunerarea muncii. În sens îngust salariul reprezintă plata pentru forţa de muncă utilizată
în diferite domenii de activitate. Referitor la noţiunea salariului există diferite abordări. De ex.,
liberalii clasici consideră, că salariul natural reprezintă minimul necesar pentru existenţa
salariatului şi familiei sale, care nu poate fi depăşit în jos întrucât existenţa salariatului devine
imposibilă, şi nici în sus, pentru că antrenează creşterea natalităţii, ceea ce ar conduce la creşterea
ofertei de muncă şi ca urmare la o scădere a salariului la nivelul său natural. În viziunea liberalilor
neoclasici salariul nu este plata pentru muncă, ci reprezintă o sumă ce corespunde unui anumit
raport dintre utilitatea pe care o are munca pentru salariat şi pentru capitalist, când discutilitatea şi
productivitatea sa marginală sunt egale. Actualmente este larg aplicată abordarea, că salariul
reprezintă o expresie a raportului dintre sindicate, puterea politică şi presiunea şomajului.
Salariul depinde de următoarele criterii de bază: importanţa muncii salariatului pentru firmă,
ramură, societate; nivelul de calificare a lucrătorului şi complicitatea muncii; cantitatea muncii;
calitatea muncii; rezultatele muncii; acoperirea cheltuielilor de reproducţie a forţei de muncă.
Trebuie de deosebit salariul nominal, disponibil şi real. Salariul nominal este cantitatea de
bani care se calculează lucrătorului pentru un anumit timp de muncă (oră, zi, săptămână, lună, an)
şi pentru cantitatea de produse obţinute. Mărimea salariului nominal depinde de: preţul forţei de
muncă, care se creează pe piaţa muncii sub influenţa cererii şi ofertei; situaţia economică care se
creează la diferite faze ale ciclului economic (la faza declinului economic salariul scade, iar la faza
avântului – creşte); politica statului şi a antreprenorilor în domeniul de salarizare. Statul determină
minimul salariului, iar antreprenorii determină salariul în dependenţă de posibilităţile firmei.
Salariul disponibil reprezintă diferenţa dintre salariul nominal şi impozitele, taxele
obligatorii de stat (impozitul pe venit, taxe sindicale, decontările pentru asigurarea socială şi
medicală), cu alte cuvinte, este acea sumă de bani ce revine spre achitare angajatului.
Salariul real reflectă cantitatea de mărfuri şi servicii, care pot fi procurate în baza salariului
disponibil. Salariul real reprezintă capacitatea de cumpărare a salariului disponibil. Salariul real
depinde de: mărimea salariului nominal; nivelul de preţuri asupra mărfurilor şi serviciilor; mărimea
impozitelor; capacitatea de cumpărare a banilor. Salariul real nu creşte în aceeaşi proporţie ca şi
salariul nominal. De ex., salariul nominal poate să crească, însă salariul real poate să rămână la
acelaşi nivel sau chiar să scadă, dacă vor spori preţurile la bunurile economice şi vor creşte
impozitele şi alte plăţi obligatorii.
Salariul se manifestă în următoarele forme principale:
1) salariul în regie este salariul prin care plata pentru muncă se face în funcţie de timpul
lucrat (oră, zi, săptămână, lună, an). Unitatea de măsură a salariului pe unitate de timp este preţul
minim al unei ore de muncă.
2) salariul în acord (cu bucata) este o formă de salarizare prin care remunerarea
lucrătorului se face în raport cu cantitatea de bunuri produse. Salariul în acord poate fi exprimat:
a)în acord direct, când salariul se stabileşte după un tarif constant; b) în acord progresiv, când
tariful pe unitate de produs se majorează în anumite proporţii în dependenţă de gradul de
îndeplinire a sarcinii; c) în acord premial, când salariatul primeşte diferite premii pentru rezultate
obţinute în muncă; d) în acord global, când o formaţiune de lucrători (brigadă) îndeplineşte un
volum de lucru la termenul stabilit pentru care primeşte salariul respectiv;
3) salariul colectiv este salariul stabilit în urma negocierilor dintre patronat şi sindicate la
nivel de ramură de activitate;
4) salariul social este acea parte din venitul naţional, care este destinată pentru plata
accidentelor de muncă, bolilor profesionale şi altor plăţi cu caracter social.
 Salariul are tendinţa de diferenţiere, care este condiţionată de:
 inegalitatea lucrătorilor. Lucrătorii se deosebesc după capacităţile fizice şi intelectuale,
după nivelul de instruire şi pregătire. Salariile sunt cu atât mai mari cu cât pentru îndeplinirea unei
funcţii au fost necesare mai multe studii care solicită timp şi costuri de pregătire;
 neomogenitatea felurilor de muncă. În economie există munci prestigioase şi mai puţin
prestigioase, munci de inovaţie, conducere, organizare cu rezultate diferite în funcţie de natura lor
şi căror le corespund remuneraţii diferite;
 inegalitatea pieţelor de muncă. În diferite pieţe de muncă coraportul dintre cererea şi
oferta de muncă este diferit, ce inevitabil influenţează asupra diferenţierii salariului.
Salariul la fel diferă în mare măsură de la o ţară la alta, adică au loc deosebiri naţionale.
Deosebirile naţionale ale salariului sunt condiţionate de următorii factori: a) nivelul diferit al
valorii forţei de muncă (în ţările economic dezvoltate cheltuielile pentru reproducţia forţei de
muncă sunt mai majorate decât în ţările subdezvoltate); b) nivelul diferit de intensitate a muncii
(munca mai intensivă creează într-o unitate de timp o valoare mai mare, deci şi salariul este mai
majorat); c) nivelul diferit al productivităţii muncii (în ţările dezvoltate productivitatea muncii e
mai înaltă decât în ţările slab dezvoltate, deci şi salariul e mai ridicat); d) nivelul diferit de
organizare a muncitorilor în sindicate (la întreprinderile mari, unde acţionează sindicatele, nivelul
salariului e mai sporit decât la firmele unde organizaţiile sindicale lipsesc sau se manifestă
insuficient).

2. Piaţa capitalului real şi dobânda

Piaţa capitalului real reprezintă relaţiile băneşti care se formează în procesul atragerii şi
plasării fondurilor băneşti, relaţii rezultate din confruntarea cererii şi ofertei de capital.
Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale agenţilor economici la un
moment dat şi nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi s-o suporte. Cererea de capital are următoarele
componente: capitalul solicitat pentru investiţii; resursele suplimentare destinate pentru
funcţionarea capitalului împrumutat şi pentru plata dobânzilor; mijloacele necesare pentru
formarea de rezerve.
Oferta de capital reflectă totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru plasament la un
moment dat şi la un anumit preţ (dobândă). Oferta de capital include: economiile care se formează
în perioada dată (la întreprinderi); capitalul eliberat dintr-un împrumut sau dintr-o folosire
anterioară; capitalurile băneşti care devin disponibile pentru un interval de timp.
Piaţa capitalului privită în sens îngust reflectă confruntarea cererii şi ofertei de capital real,
iar în sens larg – ea cuprinde toate posibilităţile de procurare ale capitalului, respectiv pieţele de
credit şi titlurilor de valoare.
Piaţa capitalului cuprinde două componente principale: piaţa capitalului pe termen scurt şi
piaţa capitalului pe termen mijlociu şi lung. Piaţa capitalului pe termen scurt (numită piaţă
monetară) cuprinde relaţiile care se formează în domeniul atragerii şi plasării fondurilor pe termen
scurt (până la un an). Astfel de piaţă deserveşte operaţiunile interbancare şi efectuează operaţiuni
cu active financiare care au scadenţă scurtă (cambii, bilete de ordin, certificate de depozit). Piaţa de
capital pe termen mijlociu şi lung (numită piaţă financiară) cuprinde relaţiile în legătură cu
atragerea şi plasarea de fonduri pe termen mijlociu (1 – 5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani). Piaţa
pe termen mijlociu şi lung include următoarele componente: piaţa financiară formată din piaţa
acţiunilor, obligaţiunilor şi altor titluri financiare pe termen lung; piaţa împrumuturilor pe gaj de
titluri pe termen lung (lombardul); piaţa ipotecară.
Unul din mecanismele de funcţionare a pieţei de capital este dobânda.
Dobânda se prezintă ca un excedent ce revine, sub formă de venit, oricărui capital antrenat
într-o activitate economică, aceste fiind sensul larg care se atribuie dobânzii. P. Samuelson spunea:
„dobânda este preţul specific plătit pentru a treia mare categorie de factori de producţie: capitalul”.
Dobânda mai are şi un sens restrâns, acela de excedent plătit pentru un capital luat cu
împrumut. În legătură cu această accepţiune, toţi teoreticienii sunt de acord că dobânda a fost şi
rămâne plata pentru o sumă de bani împrumutată. Dacă, într-o activitate, întreprinzătorul aduce şi
capital, dobânda cu care este remunerat capitalul şi-o însuşeşte el. Dacă acesta foloseşte capital
străin, el o plăteşte celui de la care l-a împrumutat.
Indiferent din ce punct de vedere privim dobânda, ea reprezintă suma de bani pe care o
plăteşte debitorul creditorului pentru dreptul de folosire temporară a mijloacelor băneşti
împrumutate. De fapt, dobânda este preţul renunţării la lichiditate, pretins de creditor debitorului,
pentru procurarea lichidităţii.
Dobânda poate fi: simplă sau compusă.
Când un credit se acordă pe o perioadă mai mică sau egală cu un an, avem o dobândă
simplă:

n luni n zile
D = d ·C·t D/1 an = d ·C D/n luni = d ·C· 12 D/n zile = d ·C· 365
Dobânda compusă se calculează atunci când creditul se acordă pe o perioadă mai mare de 1
an iar rambursarea se face la sfârşitul perioadei. Dobânda compusă se mai numeşte „dobânda la
dobândă” sau „dobânda capitalizată”.

D = Sn – C
⇒ D = C·(1+ d)n - C
Sn = C·(1+ d)n
d – rata dobânzii, este raportul procentual dintre masa dobânzii şi capitalul împrumutat: d
D
= C · 100%.
Rata dobânzii se află sub influenţa acţiunii unor factori subiectivi şi obiectivi, cei mai
importanţi fiind:
1. productivitatea capitalului, care determină o anumită rată a profitului, mărimea d
depinde de mărimea venitului global la nivel de întreprindere, dar şi de repartizarea acestuia între
posesorii factorilor de producţie, în funcţie de raportul ce se formează între aceştia; în acest cadru
se remarcă raportul dintre d şi rata profitului: dacă d este mai mare, agentul economic nu va mai
avea interesul să investească, optând mai degrabă pentru obţinerea de dobândă decât de profit;
 2. riscul creditorului şi bonitatea (încrederea) pe care o prezintă debitorul – pentru creditele
acordate unor clienţi solvabili, banca percepe o dobândă mai mică decât de obicei;
3. timpul de acordare a creditului – cel mai scump este creditul pe termen scurt;
4. raportul dintre cererea şi oferta de capital împrumutat – creşterea cererii de capital
determină o creştere a d , şi invers, iar creşterea ofertei de capital determină reducerea d , şi
invers; modificarea cererii şi ofertei de capital pot fi în acelaşi sens sau în sensuri diferite, ceea ce
se traduce într-o dinamică a d corespunzătoare celei mai mari modificări;
5. inflaţia influenţează d direct proporţional.
Rata dobânzii se modifică în timp şi diferă pe ţări, zone economice, chiar bănci. Aceste
diferenţe au implicaţii asupra economiei naţionale şi a celei mondiale, avantajează sau
dezavantajează pe debitori sau creditori, amplifică sau restrâng fluxurile interne de capital, cât şi pe
cele internaţionale.
Din punct de vedere al recuperării valorii avansate, rata dobânzii poate fi aprecită ca rată
nominală a dobânzii, care reprezintă rata dobânzii stabilită în contractul de creditare, şi ca rată
reală a dobânzii, adică aceea care ţine cont de evoluţia preţurilor.
dreală = dnominală – Ri (rata inflaţiei)
Pentru a ilustra starea de lucruri în acest domeniu în Republica Moldova, putem menţiona că
în decursul celor 20 de ani de independenţă şi de întronare a relaţiilor de piaţă în ţara noastră, rata
dobânzii la creditele acordate de bănci au variat contiuu, având în general un trend negativ. De la
începutul anilor '90 până în prezent rata dobânzii la creditele acordate în valută naţională s-a redus
de la 40-50% anual până la 20-16%. Iar conform unor date mai noi publicate în presă, în 2010
creditele în ţara noastră au continuat să se ieftinească şi în luna noiembrie, înregistrînd un nou
minim istoric. După ce, acum trei luni, au coborît sub 16%, acestea se apropie de un alt prag
psihologic: 15 la sută1. Potrivit datelor Băncii Naţionale a Moldovei făcute publice, băncile
moldoveneşti au acordat în noiembrie împrumuturi în lei la o rată medie de 15,24%, o dobîndă cu
19,3 la sută mai mică faţă de luna noiembrie 2009. Pe parcursul acestui an, rata medie a dobînzii a
coborît cu peste 10 la sută.
În luna noiembrie, cele mai ieftine au fost creditele în lei acordate de către bănci companiilor
pe un termen de la 6 pînă la 12 luni, la o rată medie de 13,5%. Cel puţin 62% din totalul
împrumuturilor în monedă naţională contractate în noiembrie de persoanele juridice, 898,3
milioane de lei, au fost luate pe o perioadă de peste un an.
Şi creditele în valută străină s-au ieftinit în 2010. În luna noiembrie, rata medie a dobînzii la
creditele acordate de bănci a fost de 9,31%, cu puţin peste minimul istoric de 9,28%, înregistrat în
luna august.

3. Piaţa funciară şi renta

În economia de piaţă în rând cu piaţa muncii şi piaţa capitalului funcţionează piaţa funciară
(piaţa resurselor naturale). Piaţa funciară include aceleaşi mecanisme ca şi restul pieţelor: cererea,
oferta, preţul, concurenţa. Însă spre deosebire de restul pieţelor, piaţa funciară este inelastică,
deoarece volumul resurselor naturale este relativ limitat. Cererea faţă de resursele naturale are

1
www.moldpres.md
tendinţa de creştere în urma sporirii progresului tehnico-ştiinţific, iar oferta de resurse naturale este
inelastică faţă de modificarea preţului, deoarece resursele au caracter limitat.
Utilizarea raţională a resurselor naturale aduce la apariţia rentei economice. Renta economică
reprezintă venitul ce revine posesorului oricărui factor de producţie neregenerabil. Renta funciară
este plata pentru folosirea serviciilor legate de pământ. Renta apare ca o recompensă încasată de
proprietarii respectivi pentru transferarea temporară a dreptului de folosinţă altor persoane.
Realizarea rentei economice presupune existenţa simultană a următoarelor condiţii: bunul respectiv
să fie limitat cantitativ; bunul respectiv să nu poată fi înlocuit cu un alt bun; oferta bunului să fie
inelastică în raport cu cererea.
Renta economică se manifestă în următoarele forme:
1. Renta funciară (sau renta pământului). În condiţiile sistemului de producţie feudal renta
funciară se manifesta în trei forme: renta în muncă – situaţia cănd ţăranul şerb era obligat să
lucreze pe pământul moşierului un anumit număr de zile pe săptămână sau an; renta în produse –
situaţia când ţăranul şerb dădea moşierului o parte din produsul creat sub formă de produse
agricole; renta în bani – situaţia când ţăranul şerb plătea proprietarului funciar o sumă de bani
pentru pământul arendat. În condiţiile economiei mixte renta funciară îmbracă două forme: a) renta
funciară absolută,care reprezintă suma încasată de proprietarul funciar de la arendaş, drept chirie
pentru terenul arendat, indiferent de calitatea şi poziţia acestuia; b) renta funciară diferenţială, care
se formează pe baza deosebirilor de fertilitate a terenurilor şi a poziţiei faţă de centrele de
aprovizionare şi desfacere. Arendaşii care arendează loturi de pământ mai fertile primesc un profit
suplimentar, care este însuşit în formă de rentă diferenţială de proprietarii funciari. Acest supliment
de profit apare în baza diferenţei dintre preţul producţiei agricole de pe loturile slabe şi preţul
individual de pe loturile bune. În sectorul agrar preţurile se formează pe baza cheltuielilor de pe
loturile mai puţin fertile, deoarece loturile bune nu-s în stare să satisfacă în deplin cerinţele
populaţiei în produse agricole. Despre mecanismul de formare a rentei diferenţiale ne mărturiseşte
tab. 11.2

Tabelul 11.2
Formarea rentei funciare diferenţiale
Preţul unei Preţul total al
Cheltuieli de factori

Volumul producţiei
Categoria de teren

Renta diferenţială
tone (un. mon.) producţiei (un. mon.)
(unit. monet.)
de producţie

Profitul
(tone)

Individual
individual

de piaţă

de piaţă

slab 100 20 4 30 30 120 120 0

mediu 100 20 5 24 30 120 150 30
bun 100 20 6 20 30 120 180 60
 Renta diferenţială pot obţine şi arendaşii terenurilor de pământ (indiferent de categoria
terenurilor), care aplică cheltuieli suplimentare de factori de producţie pe terenurile respective.
2. Renta de monopol reprezintă suma ce se încasează de proprietarii unor suprafeţe de teren
de pe care se obţin produse în cantităţi limitate şi care sunt foarte solicitate de consumatori
(cultivarea anumitor soiuri de poamă, fructe, legume, etc.). aceste produse se realizează, de regulă,
la un preţ de monopol relativ înalt.
3. Renta minieră apare în ramurile de extracţie şi exprimă plata exercitată de arendaş
proprietarului pentru terenul arendat şi exploatarea zăcămintelor aflate în subsolul acestuia.
4. Renta din construcţii se formează sub influenţa cererii şi ofertei faţă de terenurile de
construcţie şi poziţia lor în centrele urbane. Astfel de rentă influenţează asupra preţului de chirie a
locuinţelor.
5. Renta de raritate reprezintă suma de bani ce revine posesorului de factori de producţie
sau de alte bunuri economice rare, pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat.
Mărimea rentei influenţează direct asupra preţului pământului. Pământul, ca şi orice alt
factor de producţie, se vinde şi se cumpără pe piaţa factorilor de producţie. Preţul pământului este
R
= ×100%
renta capitalizată la dobânda zilei. Formula preţului pământului: P p= d ' , unde: Pp – preţul
pământului; R – renta; d - rata dobânzii. Evoluţia şi dinamica preţului asupra pământului depinde
de următorii factori:
– cererea şi oferta de terenuri agricole. Creşterea cererii duce la ridicarea preţului asupra
pământului şi respectiv a rentei funciare;
– cererea şi oferta de produse agricole legate de sporirea numerică a populaţiei şi a
volumului de materie primă necesar pentru industria prelucrătoare. Creşterea cererii faţă de
produsele agricole contribuie la sporirea preţurilor asupra acestor produse şi la creşterea preţului
asupra terenurilor de pământ;
– mărimea şi evoluţia rentei. Creşterea rentei funciare inevitabil duce la ridicarea preţului la
terenurile de pământ;
– posibilitatea folosirii alternative a pământului (construirea unui stadion, bazin, cazino
etc.) poate să aducă proprietarului o rentă mai mare decât anterior;
– rata dobânzii. Preţul pământului se află în raport invers proporţional cu dinamica ratei
dobânzii;
– ameliorarea poziţiei terenurilor agricole – investirea suplimentară de capital în sistemul
de irigare, în îngrăşăminte minerale, în tehnologii noi agricole etc.

4. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale.

Existenţa omului este condiţionată de desfăşurarea activităţii economice pentru producerea

bunurilor şi serviciilor necesare satisfacerii nevoilor sale. Având în vedere că resursele sunt
limitate iar nevoile umane sunt nelimitate, se impune să folosim eficient resursele economice rare.
Deci, trăsătura definitorie a activităţii economice este raţionalitatea. Raţionalitatea economică stă la
baza progresului şi dezvoltării economice a oricărei naţiuni. Indicatorul economic ce caracterizează
raţionalitatea sau eficienţa oricărei activităţi economice este profitul iar obţinerea şi maximizarea
lui este scopul esenţial al activităţii oricărui agent economic.
Profitul este considerat în primul rând o formă fundamentală de venit (alături de salariu,
dobândă şi rentă), însă accepţiunile sale sunt multiple.
Din punct de vedere juridic şi statistic, profitul reprezintă diferenţa dintre veniturile şi
cheltuielile unei actuvităţi economice desfăşurate de un agent economic. Deci:
Profitul = încasări totale (CA) – cheltuieli totale (CT)
Din punct de vedere contabil, profitul exprimă ceea ce rămâne unei firme după ce s-au scăzut
din venitul total plăţile datorate altor firme sau persoane individuale în legătură cu factori de
producţie care i-au fost furnizaţi de aceştia. Din acest punct de vedere, profitul reprezintă avantajul
realizat sub formă bănească dintr-o activitate economică.
Determinat ca diferenţă între încasările obţinute din vânzarea producţiei şi CT, profitul
constituie mobilul oricărei activităţi economice.
Atunci când cheltuielile depăşesc veniturile obţinute, firma realizează un rezultat ne
favorabil, numit pierdere sau profit negativ. De aceea profitul constituie dovada utilităţii unei
activităţi economice, iar mărimea profitul reprezintă măsura acestei utilităţi.
În cadrul economiei de piaţă, profitul influenţează atât nivelul utilizării resurselor cât şi
alocarea acestor resurse în funcţie de posibilităţile utilizării lor alternative. Ca urmare, profitul
îndeplineşte 2 mari funcţii economice:
Stimulează investiţiile şi creşterea producţiei, în sensul că posibilitatea obţinerii profitului
determină iniţiativa şi acceptarea riscului din partea firmelor. Posibilitatea obţinerii profitului
determină firmele să inoveze, iar inovaţiile stimulează investiţiile, producţia totală, precum şi
nivelul angajării factorului muncă;
Orientează alocarea resurselor. Motivaţia obţinerii profitului determină firmele să-şi crească
raţionalitatea şi eficienţa activităţilor economice şi, totodată, se cultivă spiritul de economie. La
nivel microeconomic, profitul reprezintă raţiunea de a exista a firmelor, cu influenţe benefice la
nivel macroeconomic. Abordat la nivel macroeconomic, profitul este compatibil cu raţionalitatea
socială, în sensul că, pe seama profitului obţinut de firme, se asigură în primul rând dezvoltarea
firmelor respective, dar şi a economiei naţionale în general şi, totodată, profitul face posibilă
existenţa şi funcţionarea altor activităţi economice şi sociale, conducând în final la progresul
economico-social.
Profitul se manifestă în următoarele forme:
1. profitul brut – diferenţa dintre venitul total al firmei şi costul de producţie total;
2. profitul normal – câştigul minim acceptat de agentul economic pentru desfăşurarea unei
activităţi (salariul întreprinzătorului pentru munca proprie, dobânda la capitalul propriu, chiria
pentru utilizarea încăperilor firmei etc.). Profitul normal, de regulă, este inclus în costul total al
producţiei;
3. profitul pur (profitul net) – diferenţa dintre profitul brut şi profitul normal. Profitul pur
reprezintă acea parte din profitul brut care rămâne după plăţile impozitelor şi altor plăţi
obligatoare;
4. profitul de monopol – profit obţinut de agenţii economici care deţin poziţii monopoliste
în domeniul de producţie sau desfacere şi care realizează produsele lor la preţuri de monopol;
 5. dividend – formă specifică de profit încasată de acţionari (posesorii de acţiuni) din contul
veniturilor societăţii pe acţiuni.
Mărimea profitului îţi găseşte expresia în masa şi rata profitului. Masa profitului reprezintă
suma absolută a câştigului obţinut de o firmă, ramură sau economia naţională în ansamblu. Rata
profitului reprezintă raportul dintre masa profitului şi costul de producţie. Formula ratei profitului:
P
= ×100 %
p CP , unde: p – rata profitului; P – masa profitului; CP – costul de producţie. În
practica cotidiană sunt utilizate şi alte expresii ale ratei profitului, cum ar fi:
P
=
×100 %
 rata comercială a profitului: pc CA , unde: pc - rata comercială a profitului; P –
masa profitului; CA – cifra de afaceri;
P
=
×100 %
 rata economică a profitului: pe ATF , unde: pe - rata economică a profitului; P –
masa profitului; ATF – activele totale ale firmei (proprii şi împrumutate);
P
=
×100 %
 rata financiară a profitului: pf AP , unde: pf - rata financiară a profitului; P –
masa profitului; AP – activele proprii ale întreprinderii.
Rata profitului mai este numită şi rentabilitate şi reflectă în mare parte eficienţa activităţii
economice apreciată din prisma întregului sistem de factori de producţie utilizaţi şi consumaţi
pentru producerea şi comercializarea mărfurilor într-o anumită perioadă de timp.
Masa şi rata profitului (sau rentabilitatea) sunt influenţate de următorii factori:
 nivelul productivităţii muncii. Cu cât productivitatea muncii este mai înaltă, cu atât mai
mult firma majorează masa profitului;
 de nivelul costurilor de producţie. Costul de producţie şi profitul se află în raport invers
proporţional: dacă creşte costul, atunci profitul scade, iar dacă costul de producţie se reduce, atunci
creşte profitul;
 de mărimea şi dinamica preţurilor de vânzare. Dacă cresc preţurile la mărfurile
fabricate, iar costurile de producţie rămân neschimbate, atunci masa profitului va avea tendinţa de
sporire, şi invers;
 de volumul, structura şi calitatea activităţii economice, de nivelul activităţilor de
marketing şi management;
 de distribuirea echitabilă a veniturilor factoriale între posesorii factorilor de producţie;
 de viteza de rotaţie a capitalului. Cu cât timpul destinat pentru aprovizionare, producere
şi realizare a mărfurilor va fi mai scurt, cu atât mai repede firma va obţine profitul aşteptat.
O atenţie deosebită acordă întreprinzătorii maximizării profitului, acest scop deseori este
realizat prin reducerea costurilor, consumul eficient al factorilor de producţie, stabilirea unui nivel
optim de producţie. Iar volumul de producţie de la care producătorul începe să obţină profit se
numeşte prag minim de rentabilitate. În această situaţie încasările obţinute din vânzări sunt egale
cu costul total al producţiei, iar profitul este egal cu zero.
Pentru a explica esenţa acestei noţiuni trebuie de reamintit că costul total este suma costului
fix şi a celui variabil, ultimul fiind în funcţie de volumul producţiei.
 Pr CT = CF+CV
Profitul se determină:
Pr = CA – CT

Iar în cazul în care CA = CT, Pr = 0. Acest fapt este reflectat în figura 11.3.
CA – cifra de afaceri

CT – cost total

CV – cost variabil
CF – cost fix

La nivelul producţiei de 300 unităţi se observă că costul total este egal cu totalul încasărilor.
Până la acest nivel, încasările din vânzarea bunurilor produse de firmă sunt mai mici decât costul
total, ceea ce nu permite acoperirea cheltuielilor, şi evident nici obţinerea de profit. În punctul Pr
încasările încep să devanseze costul total. Acest punct şi reflectă pragul de rentabilitate al firmei,
de la care firma începe să devină rentabilă, iar cu sporirea volumului de producţie la 400, 500
unităţi sporeşte masa profitului.
Pragul de rentabilitate în raport de volumul producţiei şi preţul acesteia are caracter dinamic
de la o perioadă la alta, pe tipuri de firme, din diverse industrii, reflectând schimbările ce au loc în
costuri şi în volumul, sortimentul, calitatea producţiei etc.

Rezumat
1. Piaţa muncii reflectă relaţiile în cadrul căreia se confruntă cererea cu oferta de muncă. Obiectul
tranzacţiilor pe piaţa muncii îl constituie forţa de muncă, care se vinde şi se cumpără ca orice
altă marfă.
2. Principalele mecanisme ale pieţei muncii sunt: cererea, oferta, preţul muncii (salariul) şi
concurenţa. Cererea de muncă reflectă cantitatea de muncă solicitată de agenţii economici, care
dispun de locuri de muncă disponibile. Oferta de muncă reprezintă totalitatea muncii care poate
fi oferită de posesorii forţei de muncă într-o anumită perioadă de timp.
3. Componentă importantă a pieţei muncii este bursa de muncă, unde are loc înregistrarea
şomerilor şi a locurilor de muncă vacante, orientarea profesională şi recalificarea şomerilor,
acordarea indemnizaţiilor de şomer.
4. Unul din mecanismele principale ale pieţei muncii este preţul muncii (salariul). Există salariu
nominal, care reflectă cantitatea de bani ce revine lucrătorului pentru munca exercitată şi
salariul real, care exprimă cantitatea de mărfuri şi servicii care pot fi cumpărate în baza
salariului nominal. Salariul se manifestă în următoarele forme: salariul pe unitate de timp, în
acord, colectiv şi social.
5. Piaţa capitalului real reprezintă relaţiile băneşti care se constituie în procesul atragerii şi plasării
fondurilor băneşti. Piaţa capitalului cuprinde două componente: piaţa capitalului pe termen scurt
şi piaţa capitalului pe termen lung.
6. Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale agenţilor economici la un moment
dat şi la nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi s-o suporte. Oferta de capital reprezintă totalitatea
mijloacelor băneşti disponibile pentru plasament la o anumită dobândă.
7. Un rol important în piaţa de capital joacă dobânda, care reprezintă un venit însuşit de
proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate economică şi apare sub formă de excident
în raport cu capitalul avansat.
8. Dobânda influenţează asupra procesului de deplasare a factorilor de producţie şi folosirea lor
eficientă; serveşte ca pârghie de stimulare a firmelor şi a populaţiei în economisirea unei părţi
din venituri; contribuie la recuperarea cheltuielilor bancare şi la redistribuirea veniturilor băneşti
ale agenţilor economici.
9. Piaţa funciară include aceleaşi mecanisme ca şi restul pieţelor, însă spre deosebire de alte pieţe
ea este inelastică deoarece volumul resurselor naturale este relativ limitat. Cererea faţă de
resursele naturale are tendinţa de creştere în urma sporirii progresului tehnico-ştiinţific, iar
oferta de resurse este inelastică faţă de modificarea preţului, deoarece resursele naturale au
caracter limitat.
10.Utilizarea raţională a resurselor naturale aduce la apariţia rentei economice, care reprezintă
venitul ce revine proprietarului oricărui factor de producţie neregenerabil. Renta economică se
manifestă în următoarele forme: renta funciară, de monopol, minieră, din construcţii, renta de
raritate.
11.Mărimea rentei influenţează direct asupra preţului pământului, care are tendinţa de creştere.
Sporirea preţului asupra terenurilor de pământ este cauzată de: creşterea cererii referitor la
 produsele agricole; evoluţia rentei; posibilitatea folosirii alternative a pământului; dinamica
ratei dobânzii şi de ameliorarea terenurilor agricole.
12.Unul din rezultatele finale ale utilizării eficiente a factorilor de producţie este obţinerea
profitului, care reprezintă un excident de venit obţinut de agentul economic peste costul de
producţie. Profitul exercită următoarele funcţii: de stimulare a iniţiativei şi a riscului; de
orientare generală a activităţii economice; de autofinanţare a firmei; de sursă de venit în bugetul
de stat şi cel local; de cultivare a spiritului de economisire.

Probleme de recapitulare

1. Ce reprezintă piaţa muncii şi care sunt mecanismele ei de funcţionare?

2. Care-i esenţa şi funcţiile bursei de muncă?
3. Ce reprezintă salariul şi care sunt criteriile de salarizare?
4. Analizaţi formele de salariu care există în Republica Moldova.
5. Ce reprezintă piaţa capitalului real şi care sunt mecanismele de funcţionare a acesteia?
6. Ce reprezintă dobânda şi care sunt funcţiile ei?
7. În ce constă specificul pieţei funciare?
8. Analizaţi principalele forme de manifestare a rentei economice.
9. Ce factori influenţează tendinţa de creştere a preţului asupra terenurilor de pământ?
10.Ce reprezintă profitul şi care sunt funcţiile lui economice?
11.Analizaţi factorii care influenţează dinamica masei şi ratei profitului.

Bibliografie

 Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti, Editura Economică, 1997, p. 234 – 266, 383 –
400.
 Economie. Ediţia a V-ea. Bucureşti, Editura Economică, 2000, p. 169 – 194.
 A. Cojuhari, V. Umaneţ. Bazele teoriei economice. Chişinău, Editura Universitas, 1993, p.
171 – 175, 185 – 188.
 Philip Hardwick ş. a. Economie politică modernă. Bucureşti, Polirom, 2002, p. 359 – 396.
 C. Gogoneaţă. Economie politică. Bucureşti, 1995, p. 68 – 77, 120 – 128.
 M. Grosu. Economie politică. Chişinău, Evrica, 2001, p. 77 – 104, 119 – 125.
 Legea Republicii Moldova „Despre plata muncii”. Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Nr. 50 – 52 din 11 aprilie 2009.
 Strategia ocupării forţei de muncă. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Nr. 66 – 68 din
23 mai 2009.
Testul 1
Care din caracteristicile de mai jos sunt corecte:
a) Salariul este mărime constantă;
b) Salariul este o formă de recompensă a muncii;
c) Salariul este un element al cheltuielilor de producţie;
d) Salariul este predestinat pentru investiţii;
e) Salariul este predestinat pentru consumul personal;
 f) Salariul este însuşit de toţi proprietarii factorilor de producţie.

Testul 2
Pentru ce este remunerat salariul:
a) Pentru cantitatea de muncă depusă;
b) Pentru volumul bunurilor economice;
c) Pentru cantitatea de bunuri economice consumate;
d) Pentru numărul membrilor familiei pe care angajatul îi are în întreţineri;
e) Pentru vârsta salariatului;
f) Pentru buna dispoziţie a agentului economic care angajează salariatul;
g) Pentru hotărârea de a munci.
Testul 3
Care din aprecierile de mai jos referitoare la salariu sunt adevărate:
a) Este un venit;
b) Este un cost;
c) Este o componenţă a preţului bunului economic.