ECONOMIE GENERALĂ

Curs sineză nr.6

PIAŢA MUNCII, SALARIUL, PROFITUL ȘI RENTA

Piaţa muncii reprezintă ansamblul relaţiilor dintre cererea şi oferta de resurse de muncă în
funcţie de nivelul şi oscilaţiile salariului, pe baza cărora are loc procesul de ocupare a populaţiei
active în mărimea, structura şi calitatea corespunzătoare exigenţelor pieţei.
Cererea de muncă este necesarul de muncă din partea agenţilor economici, la un moment
dat.
Factorii de care depinde cererea de muncă: nivelul salariului; cererea de muncă se află în
raport invers proporţional cu salariul; costul marginal al muncii; stă la baza deciziei de
angajare a noi salariaţi; reprezintă sporul de cheltuieli antrenat de creşterea cu o unitate a
cantităţii de muncă utilizate; dezvoltarea şi apariţia de noi activităţi; substituirea în anumite
proporţii a factorului muncă la nivel de ramură, subramură sau pe ansamblul economiei cu
factorul capital; starea economiei; conjunctura economică şi socială pe plan intern şi
internaţional.
Oferta de muncă este formula din munca pe care o pot depune membrii societăţii în
condiţii salariale; se exprimă prin numărul celor apţi de muncă sau populaţia aptă disponibilă
din care se scade numărul femeilor casnice, al studenţilor şi al celor care nu doresc să se
angajeze în nici o activitate.
Oferta de muncă este dată de numărul populaţiei apte de muncă disponibilă care doreşte
să fie activă.
Sursa principală a forţei de muncă o constituie populaţia unei ţări; în raport cu aceasta
vom putea avea: populaţia totală compusă din populaţia activă şi cea inactivă; populaţia
inactivă compusă din cei care nu caută un loc de muncă copii, elevi, studenţi etc.); populaţia
disponibilă activă formată din persoanele ocupate care exercită o activitate remunerată şi cele
care caută un loc de muncă.
Factorii care influenţează mărimea populaţiei disponibile active: raportul natalitate-
mortalitate; reglementările juridice privind vârsta minima' de angajare; - durata săptămânii de
lucru; structura pe sexe.
Structuri ale oferte de muncă: oferta de muncă individuală este reprezentată de numărul
de ore muncă pe care un salariat doreşte să le efectueze; oferta de muncă totală se compune din
ofertele individuale totale ale segmentelor pieţei muncii formată din cei angajaţi sau în căutarea
unui loc de muncă.
Piaţa muncii se poate găsi în următoarele stări: de echilibru şi care reflectă ocuparea
deplină a forţei de muncă; se face automat ca urmare a efortului investiţional creator de noi
locuri de muncă; de dezechilibru sub următoarele aspecte:
- când oferta de forţă de muncă este mai mică decât cererea de muncă; are loc fie o
suplimentare a forţei de muncă, fie o creştere a productivităţii muncii;
- când oferta de muncă depăşeşte cererea de muncă; apare un excedent de forţă de muncă
activă, exprimat prin şomaj.
Salariul este abordat ca fi ind: venit al persoanelor care îşi închiriază capacitatea de muncă
pentru a trăi; forma de venit a majorităţii populaţiei; venitul provenit din muncă, indiferent de
forma juridică în care se desfăşoară; acea parte a venitului naţional destinată recompensării
salariaţilor sub formă bănească sau/şi naturală.
Salariul îmbracă următoarele forme principale de manifestare: salariu nominal; salariu
real; salariul cost; salariul venit.
Mărimea salariului este rezultatul negocierilor în cadrul firmei unde se stabilesc în mod

1
concret condiţiile de angajare şi nivelul salariului. El are două limite: limita minimă, care
trebuie să fie la nivelul costului forţei de muncă şi limita maximă care este egală cu
productivitatea marginală a muncii exprimată în preţurile de vânzare a producţiei.
Factorii care influenţează mărimea şi dinamica salariului sunt: raportul dintre cererea şi
oferta de forţă de muncă; cheltuielile necesare subzistenţei lucrătorilor, pentru refacerea şi
dezvoltarea forţei de muncă; nivelul preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum; cheltuielile
pentru odihnă şi viată spirituală; sporirea cheltuielilor de transport, telecomunicaţii etc.; chirii,
întreţineri; gradul de organizare a sindicatelor; raportul dintre productivitatea muncii şi salariul
nominal; comportamentul salariatului.
Efectul de substituţie constă în reducerea timpului liber şi creşterea corespunzătoare a
timpului destinat muncii asigurându-i-se lucrătorului venituri mai mari.
Efectul de venit este situaţia în care salariatul obţine un venit suficient de mare care-i
asigură un standard de viaţă relativ ridicat, astfel încât au loc micşorarea timpului destinat
muncii şi sporirea timpului liber.
Diferenţierea rezultă din gradul diferit de calificare, aptitudini, atribuţii, răspunderi în
muncă, condiţii de muncă.
Egalizarea (apropierea) se poate realiza prin ridicarea calificării, prin perfecţionare;
presupune apropierea şi în privinţa eficienţei muncii.
Tipurile salariului sunt: salariul direct; salariul indirect; salariul minim; salariul
colectiv; salariul social.
Forme de salarizare: salarizarea în regie; salarizare în acord ; salarizarea în remiză;
salarizarea mixtă.
Într-o accepţiune generală, prin profit se înţelege partea rămasă din venitul total ce revine
întreprinzătorului după ce s-au scăzut toate cheltuielile aferente venitului respectiv.
Formele profitului: profitul brut; profitul net; profitul normal; profitul pur sau
supraprofitul; profitul marginal.
Mărimea profitului (Pr) poate fi stabilită în sumă absolută ca diferenţă între venitul
total (V) şi costul de producţie (C): Pr = V-C
Rata profitului exprimă gradul de valorificare a capitalului utilizat de întreprinzător şi
oferă măsura rentabilităţii unei firme, activităţi sau unui produs.
Dinamica masei şi ratei profitului ilustrează poziţia pe care o are o firma în producţia şi
desfacerea unui produs. Posibilităţile ei de a mări profitul sunt puternic influenţate de factorul
timp.
În sens uzual, renta este un venit stabil realizat de posesorul unui bun imobiliar (pământ,
clădiri, construcţii, resurse de apă) sau mobiliar (hârtii de valoare, capital bănesc). În sens
restrâns, se foloseşte termenul de rentă economică, ce reprezintă plata pentru folosirea unei
resurse economice nesubstituibile, a cărei ofertă totală este insuficientă în raport cu cererea,
constituind un venit pentru posesorul acesteia.
Renta economică rezultă din preţul ridicat la acele bunuri pentru care există o cerere
globală nesaturată, iar oferta lor nu poate fi elasticizată prin urcarea preţului. Ea se obţine
în toate situaţiile când se menţine rigiditatea ofertei totale, când resursele sunt insuficiente
în raport cu nevoile sau sunt dificultăţi în procurarea lor, când există un monopol natural sau
restricţii administrative, reglementări comerciale ori vamale care accentuează caracterul rigid
al ofertei totale. La baza rentei se află surplusul de producţie şi de venit ce rezultă fie din
utilizarea unor factori de producţie cu calităţi deosebite, fie din aplicarea principiilor moderne
de management sau chiar din specularea unor situaţii specifice care pot să determine o diferenţă
favorabilă între preţul de vânzare efectiv şi cel care ar fi obţinut în condiţii normale.
Renta economică presupune existenţa unei situaţii de monopol stabil sau temporar care
să confere deţinătorului şi/sau utilizatorului unei resurse economice o poziţie privilegiată în
raport cu ceilalţi agenţi şi care le permite urcarea preţului de vânzare peste nivelul considerat

2
normal.
Mecanismul formării rentei economice, ca surplus sau excedent peste venitul normal, se
fundamentează pe legea randamentelor neproporţionale.
Forme de rentă: renta funciară; renta minieră; renta în construcţii; renta de monopol;
renta de abilitate; renta consumatorului; renta producătorului; renta conjuncturală;
renta de marcă.
Preţul pământului reprezintă suma de bani plătită pentru transferarea dreptului de
proprietate asupra unei suprafeţe de teren prin actul de vânzare-cumpărare.
Preţul pământului se află sub influenţa mai multor factori cu acţiune directă sau
indirectă:
Cererea şi oferta de terenuri. Limitarea naturală a pământului conferă ofertei totale de
terenuri un caracter inelastic, rigid, de indiferentă la variaţia preţului. Drept urmare, preţul
pământului evoluează, în principal, în raport cu mişcarea cererii agenţilor dispuşi să facă
investiţii în terenuri. De exemplu, pe fondul ofertei totale rigide, pentru unele categorii de
terenuri şi utilităţi agricole, pot exista fluctuaţii ale ofertei, după cum proprietarii sunt interesaţi,
sau nu, să-şi păstreze proprietatea asupra terenurilor pe care le deţin.
Mărimea şi evoluţia rentei. Cu cat renta plătită proprietarului este mai mare, cu atât preţul
pământului pretins de acesta, când decide să vândă, este mai ridicat. De fapt, renta şi preţul
pământului se condiţionează reciproc. Renta ridicată sau coborâtă măreşte sau reduce preţul
pământului.
Rata dobânzii bancare. Întrucât depunerile la bănci sau alte instituţii financiare constituie
alternative posibile de utilizare a resurselor băneşti, preţul pământului se formează şi în raport
cu evoluţia ratei dobânzii. De exemplu, proprietarul funciar va pretinde la vânzarea terenului o
sumă egală cu capitalul care, depus la bancă, cu rata dobânzii la zi, îi va aduce un venit anual
egal cu renta obţinută dacă arendează pământul. Presupunând ca rata dobânzii este de 10%,
preţul terenului care aduce o rentă anuală de 200 mii lei va fi de 2 milioane lei.
Folosinţele alternative ale pământului. Suprafeţele de teren sunt susceptibile pentru
diferite utilizări (agricultură, silvicultură, construcţii, urbanism, căi de comunicaţii, turism etc.).
Folosinţa care asigură preţul cel mai ridicat influenţează preţul pământului.
Ameliorarea poziţiei terenurilor, ca urmare a realizării de infrastructuri care oferă
posibilităţi mai bune de exploatare a terenurilor, chiar dacă proprietarul nu a avut nici o
contribuţie la executarea lor, influenţează preţul pământului.