Principalele venituri ale factorilor

de productie si importanta lor

in dezvoltarea economica

A. Salariul

Salariul reprezintă venitul posesorului factorului muncă pentru contribuţia

sa la activitatea economică.

Dacă pentru angajat salariul reprezintă un venit, pentru angajator

(întreprinzător) salariul reprezintă un cost.

În majoritatea ţărilor, salariul reprezintă forma principală de venit,

ponderea sa în veniturile totale ale unei familii fiind, de regulă, de peste
50%.

Salariul poate fi:

1. salariu nominal

salariul nominal brut – suma totală stabilită prin contractul încheiat între
angajator şi angajat;

salariul nominal net – suma netă obţinută de angajat. Se calculează ca

diferenţă între salariul brut şi diversele impozite asupra muncii. De exemplu,
în România există impozitul pe salariu, contribuţia la asigurările sociale de
sănătate, contribuţia la asigurările sociale (pentru pensii), contribuţia la
asigurările pentru şomaj.

2. salariu real – cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi achiziţionată cu

salariul nominal. Se calculează prin raportarea salariului nominal la preţurile
bunurilor de consum.

SR = SN/P
unde P reprezintă nivelul mediu al preţurilor bunurilor de consum.

Datorită diversităţii bunurilor şi serviciilor consumate de indivizi şi

familii, precum şi imposibilităţii calculării unui aşa-numit „preţ mediu”, se
calculează evoluţia salariului real, cu ajutorul indicelui acestuia:

ISR = ISN/IP

unde ISR = indicele salariului real, ISN = indicele salariului nominal, IP =

indicele preţurilor de consum.

Factori ce pot influenţa salariul:

raportul dintre cererea şi oferta de muncă. Salariul reprezintă un preţ, ceea

ce face ca evoluţia sa să fie influenţată de evoluţiile de pe piaţa muncii.
Creşterea cererii de muncă şi/sau reducerea ofertei de muncă dintr-un
anumit domeniu determină creşterea salariului, în timp ce reducerea cererii
de muncă şi/sau creşterea ofertei de muncă determină reducerea salariului;

productivitatea muncii. De regulă, între productivitatea muncii şi nivelul

salariului există o relaţie pozitivă;

puterea sindicatelor. Într-o ramură caracterizată printr-un grad înalt de

sindicalizare, sindicatele vor avea o putere de negociere ridicată în raport cu
angajatorii. Această putere mare poate determina obţinerea unor salarii
ridicate în ramura respectivă, cel puţin pe termen scurt. Pe termen lung
însă, datorită creşterii costurilor, profitabilitatea ramurii respective se poate
reduce, ceea ce poate determina reducerea relativă a salariilor şi a ocupării
forţei de muncă;

salariul minim pe economie. Creşterea salariului minim, deşi are menirea de

a creşte salariile lucrătorilor, poate determina însă creşterea şomajului în
rândul persoanelor fără experienţă sau/şi cu calificări inferioare, precum şi
apariţia „muncii la negru”.

B. Dobânda
Dobânda reprezintă suma de bani plătită pentru un credit (preţul creditului)
sau suma de bani pe care o obţine un deponent în urma constituirii unui
depozit bancar. În primul caz este vorba de dobândă activă, iar în cel de-al
doilea de dobândă pasivă.

Dobânda se exprimă ca:

mărime absolută – diferenţă între suma plătită băncii şi creditul primit;

mărime relativă – rata dobânzii.

Rata dobânzii reprezintă preţul anual al unui credit de 100 unităţi monetare,
calculându-se ca raport procentual între dobânda anuală şi creditul primit.

Rata dobânzii poate fi:

nominală (d'N) – rata afişată de bancă;

reală ( d'R ) – implică ajustarea cu rata inflaţiei.

d'R = d'N – Ri

unde Ri = rata inflaţiei.

Rata dobânzii depinde de următorii factori:

raportul dintre cererea şi oferta de credite – creşterea cererii de credite

şi/sau reducerea ofertei de credite determină creşterea ratei dobânzii. În
situaţia inversă, când scade cererea de credite şi/sau creşte oferta de
credite, rata dobânzii se va reduce;

riscul operaţiunii de creditare – cu cât riscul asociat creditării unei investiţii

este mai mare, cu atât rata dobânzii va fi mai ridicată;

rata inflaţiei – cu cât rata inflaţiei este mai mare, cu atât rata dobânzii
(nominale) este mai mare.

Dobânda poate fi:

simplă : D = C ∙ d' ∙ n
unde C = creditul, d' = rata dobânzii, n = timpul de acordare a creditului
(exprimat în ani întregi sau fracţiuni dintr-un an).

De exemplu, pentru un credit de 1.000 unităţi monetare acordat pe o

perioadă de nouă luni, la o rată a dobânzii de 10%, dobânda aferentă se
calculează astfel:

D = 1.000 ∙ 10% ∙ 9/12= 75 u.m.

Dacă perioada este exprimată în zile, n este raportul dintre numărul de zile
şi 360.

compusă (capitalizată)

Dacă presupunem un credit acordat pe mai mulţi ani, atunci suma finală se
calculează astfel:

Sn = C(1 + d1')(1 + d2')...(1 + dn'),

unde di' = rata dobânzii în anul i, n = numărul de ani.

Dacă rata dobânzii este constantă şi egală cu d’, formula devine:

Sn = C(1 + d')n

Dobânda se calculează scăzând din suma finală creditul iniţial:

D = Sn – C

unde Sn = suma finală (la scadenţă).

De regulă, formula dobânzii simple se foloseşte pentru creditele acordate

pe perioade mai mici de un an, iar cea a dobânzii compuse pentru creditele
acordate pe perioade mai mari de un an.

Diferenţa dintre dobânda activă (încasată de bancă) şi dobânda pasivă

(plătită de bancă) reprezintă câştigul brut bancar:

Cb = Da – Dp,
unde Cb = câştig bancar, Da = dobânda activă, Dp = dobânda pasivă.

Presupunând că valoarea creditelor este egală cu cea a depozitelor (în

realitate, acest lucru este imposibil, deoarece băncile sunt obligate prin lege
să îşi constituie rezerve minime obligatorii aplicabile depozitelor), câştigul
bancar devine:

Cb = C(d'a – d'p ),

unde d'a = rata dobânzii active, d'p = rata dobânzii pasive.

Profitul bancar are două forme:

brut – diferenţa dintre câştigul bancar şi cheltuielile de funcţionare

(administrative) ale băncii:

Πb = Cb – Cf,

unde Πb = profitul bancar brut, Cf = cheltuielile de funcţionare.

net – diferenţa dintre profitul brut şi impozitul pe profit:

Πn = Πb – impozit pe profit,

unde Πn = profitul bancar net.

C. Profitul

Profitul reprezintă venitul cuvenit întreprinzătorului (proprietarului de

capital tehnic) ca urmare a asumării riscului antreprenorial. Acesta se
determină ca diferenţă între veniturile sau încasările totale ale unei firme şi
totalitatea cheltuielilor de producţie.

Profitul îndeplineşte următoarele funcţii:

recompensă pentru asumarea riscului. Iniţierea oricărei activităţi economice

presupune asumarea unui anumit risc. Profitul reprezintă astfel o
recompensă pe care o pot obţine doar cei ce îşi asumă riscul antreprenorial;
motivaţia principală a întreprinzătorilor. Obiectivul principal al oricărui
întreprinzător este maximizarea profitului;

sursă de autofinanţare a activităţii firmei. Investiţiile unei firme au ca surse

de finanţare profitul net obţinut de firmă în perioada anterioară, credite
bancare, emisiunea de obligaţiuni sau majorări de capital. Imposibilitatea de
a obţine profit pe o perioadă mai lungă de timp atrage intrarea în faliment a
firmei respective; principalul criteriu de alocare a resurselor în societate. Ca
urmare a reducerii interesului consumatorilor faţă de un bun sau serviciu,
rentabilitatea ramurii respective se reduce. Ca efect, tot mai mulţi
întreprinzători vor ieşi de pe piaţa respectivă şi îşi vor orienta resursele
economice (rare) către acele bunuri care sunt dorite în cel mai înalt grad de
populaţie. Astfel, piaţa, prin aşa-numita „mână invizibilă”, orientează
producătorii către obţinerea bunurilor a căror cerere este ridicată; sursă de
finanţare indirectă a tuturor celorlalte forme de venit. Atunci când un
individ îşi asumă riscuri antreprenoriale, el foloseşte atât resurse proprii, cât
şi resurse atrase. Astfel, prin desfăşurarea activităţii sale, întreprinzătorul
asigură venituri şi acelor posesori ai factorilor de producţie atraşi (salarii
factorului muncă, dobândă băncii creditoare, rentă posesorului pământului
etc.).

Indicatorii profitului

1. Indicatori absoluţi

a) profitul total – reprezintă diferenţa dintre încasarea totală şi costul total:

Π = IT – CT = P ∙ Q – CTM ∙ Q

unde Π = profitul total, P = preţul mediu (unitar), Q = cantitatea vândută, CT

= costul total, CTM = costul total mediu (unitar), IT = încasarea totală
(venitul total, cifra de afaceri).

b) profitul mediu (unitar) – reprezintă cât din profitul total revine pe o

unitate de producţie:

ΠM = Π/Q = P – CTM
unde ΠM = profitul mediu.

c) profitul marginal – arată cu cât se modifică profitul total atunci când are
loc creşterea producţiei cu o unitate. Are o importanţă majoră în luarea
deciziei privind creşterea sau reducerea producţiei. De exemplu, dacă
producerea unei unităţi suplimentare dintr-un bun aduce un profit marginal
pozitiv, prin creşterea producţiei are loc creşterea profitului total. În
concluzie, din punct de vedere economic, se recomandă creşterea
producţiei, până la nivelul la care profitul marginal este nul, iar profitul total
este maxim.

Πmg = ∆Π/∆Q = (∆IT – ∆CT)/ ∆Q = Vmg – Cmg

unde Πmg= profitul marginal, Vmg = venitul marginal (încasarea obţinută de

pe urma ultimei unităţi vândute), Cmg = costul marginal (costul ultimei
unităţi produse şi vândute).

2. Indicatori relativi

a) rata profitului la cifra de afaceri – arată profitul care revine la 100 unităţi
monetare încasate:

RΠ/CA = Π/CA ∙ 100 = ΠM/P ∙ 100

b) rata profitului la cost – arată profitul care revine la 100 unităţi monetare
cheltuite:

RΠ/CA = Π/CT ∙ 100 = ΠM/CTM ∙ 100

c) rata profitului la capitalul tehnic – arată profitul care revine la 100 unităţi
monetare de capital:

RΠ/Kt = Π/Kt ∙ 100

Factorii principali ce pot influenţa profitul sunt:

costul mediu – se află în relaţie negativă cu profitul;

preţul unitar – se află în relaţie pozitivă cu profitul;

producţia – se află în relaţie pozitivă cu profitul;

viteza de rotaţie a capitalului – se află în relaţie pozitivă cu profitul.

Atenţie: relaţiile descrise mai sus sunt valabile în condiţii ceteris paribus (nu
se ia în considerare influenţa modificării concomitente a mai multor factori).
Dacă se modifică, de exemplu, atât preţul, cât şi producţia realizată, profitul
poate să crească, să scadă sau să rămână constant.

Având în vedere obligaţiile fiscale către stat, profitul poate fi:

brut – se calculează ca diferenţă între cifra de afaceri şi costul total de

producţie;

net – diferenţa dintre profitul brut şi impozitul pe profit (aşa-numitul "profit

admis").

De exemplu, dacă profitul brut este 100.000 u.m., iar rata impozitării
profitului este 16%, impozitul pe profit şi profitul net sunt 16.000 u.m.,
respectiv 84.000 u.m.

Profitul net poate fi folosit pentru investiţii, pentru constituirea unor

rezerve financiare sau poate fi distribuit proprietarilor firmei, sub formă de
dividende