Curs II

ECONOMIA DE PIAŢĂ. AGENŢII ECONOMICI.

PIAŢA. CEREREA. ELASTICITATEA CERERII

Economia de piaţă. Agenţii economici

Principalele sisteme economice sunt: economia naturală, economia de schimb, economia de piaţă
concurenţială, economia centralizată sau de comandă şi economia mixtă.
Caracteristicile economiei de schimb sunt: a) specializarea producătorilor, a agenţilor economici în
general; b) autonomia, independenţa agenţilor economici; c) producţia de mărfuri generalizată şi mijlocirea
schimbului de către bani; d) concurenţa.
Economia de piaţă este prin excelenţă o economie monetară. în cadrul ei, fiecare consumator individual
şi fiecare producător acţionează prin schimb pentru a rezolva cele trei probleme fundamentale. Astfel, ce se
produce depinde de veniturile cumpărătorilor şi de profitul producătorilor, al firmelor; cum se produce
este în funcţie de concurenţa dintre producători, fiecare dintre ei fiind obligat să adopte metoda şi tehnica
de producţie care îi asigură realizarea celui mai mic cost de producţie şi maxim de profit; pentru cine se
produce depinde de cererea şi oferta de pe piaţa factorilor de producţie, de cantitatea şi preţul acestora, în
funcţie de care se stabileşte nivelul salariului, rentei şi dobânzii.
În concepţia economiştilor clasici, adepţi ai teoriei valoarea-muncă, banii reprezintă o marfă specială,
separată spontan din lumea celorlalte mărfuri, care îndeplinesc rolul de instrument general al schimbului.
Alţi, economişti consideră că banii sunt elementul - cheie al economiei de schimb, monetare: În evoluţia
lor istorică, banii au îmbrăcat mai multe forme: marfă-bani, moneda de aur şi argint şi banii de hârtie.
Funcţiile banilor: a) mijloc de măsurare a activităţii economice; mijloc de schimb; mijloc de plată;
mijloc de rezervă de valoare.
Pornind de la modul concret în care sunt fundamentate şi adoptate deciziile, în economia
contemporană întâlnim două sisteme economice de organizare şi funcţionare a economiei de schimb:
sistemul economiei de piaţă; sistemul economiei de comandă (centralizate).
Elementele structurale ale sistemului teoretic al economiei de piaţă sunt:
- economia funcţionează pe baza conexiunii unui sistem de pieţe interdependente;
- proprietatea particulară şi interesul personal sunt hotărâtoare în funcţionarea economiei şi adoptarea
deciziilor; fiecare agent economic îşi asigură autoreproductibilitatea ca rezultat al propriilor decizii;
aceasta nu exclude pluralismul formelor de proprietate;
- toţi agenţii economici şi toate categoriile de piaţă se află în raporturi de concurenţă loială;
- preţurile se formează liber;
- sunt excluse intervenţiile administrative ale statului şi ale altor centre de forţă (monopoluri,
sindicate) în activitatea şi funcţionarea economiei.
Economia de piaţă reală, ca sistem ce funcţionează efectiv în diferite state ale lumii, nu realizează
integral caracteristicile modelului ideal, existând o mare diversitate de modele ale acesteia; de fapt,
fiecare ţară are propriul model.
Cu toate deosebirile existente, economia de piaţă modernă are o serie de trăsături sau caracteristici,
care se întâlnesc în orice ţară, independent de elementele specifice. în esenţă, este vorba de următoarele: a)
pluralismul formelor de proprietate; b) funcţionarea şi dezvoltarea economiei; c) motivaţia; d)
concurenţa; e) pentru majoritatea bunurilor şi serviciilor, ca şi pe pieţele forţei de muncă, monetară,
titlurilor de valoare, valutară etc, preţurile se formează liber, în funcţie de raportul cerere-ofertă, fără
intervenţia statului; f) existenţa unei structuri tehnico-economice moderne, care asigură o eficienţă
economică înaltă; g) statul democratic se manifestă ca agent economic, acţionând în direcţia corectării
imperfecţiunilor pieţei, prin folosirea cadrului legislativ, a pârghiilor economico-fmanciare etc.
1
 În economia centralizată, de comandă, alocarea şi utilizarea resurselor, stabilirea raportului dintre
resurse şi nevoi sunt consecinţe ale unor decizii centralizate, impuse agenţilor economici de către aparatul
de stat, pe baza acceptării la nivel social a unor principii de ierarhizare a priorităţilor şi intereselor.
Niciunul din aceste sisteme nu există în stare pură, orice economie este o economie mixtă, în care
se întâlnesc, în diferite proporţii, elemente din toate sistemele. Astfel, în Statele Unite ale Americii,
guvernul stabileşte legislaţia economică, cadrul juridic al activităţii economice, dar majoritatea deciziilor
aparţin agenţilor economici. Instituţiile private şi publice sunt cele care exercită controlul economic.
Economia socială de piaţă, întâlnită în ţările nordice şi în mai multe ţări ale Europei occidentale, în
special în Germania, se caracterizează prin faptul că statul se implică şi este responsabil nu numai în
promovarea unei politici monetare şi fiscale corespunzătoare, care să stimuleze creşterea economică, dar şi
în realizarea unei infrastructuri eficiente.
Economia de piaţă „direcţionată de consum”, care poate fi considerată modelul Statelor Unite ale
Americii, acordă un rol foarte mare forţelor pieţei şi un rol minim statului.
Economia de piaţă „ghidată administrativ” (modelul economiei japoneze) reprezintă o îmbinare
particulară reuşită de trăsături înrădăcinate în tradiţiile şi specificul acestei ţări. Este considerată o
economie de piaţă ghidată (condusă) administrativ, întrucât a pus şi pune accentul nu atât pe obţinerea
unor profituri imediate, cât pe o competiţie superioară în vederea cuceririi a tot mai multe pieţe externe,
susţinută prin măsuri statale. Aceasta a condus la conceperea în perspectivă a unor politici de creştere a
productivităţii muncii, a eficienţei economice în general.
Reforma economică reprezintă un proces amplu şi complex de transformări profunde. în vederea
realizării lui sunt esenţiale: privatizarea, retehnologizarea, restructurarea producţiei după criterii de
eficienţă economică, liberalizarea folosirii pârghiilor economico-financiare şi adoptarea unor politici şi
mecanisme macroeconomice care să stimuleze iniţiativa, inovaţia şi competiţia agenţilor economici.
Agenţii economici sunt indivizi sau grupuri de indivizi care participă la viaţa economică a societăţii,
îndeplinind, în acest sens, anumite roluri şi având anumite comportamente economice. Ei pot fi persoane
fizice sau juridice. contrapartidă un alt bun de la partenerul său. Schimburile sunt efectul direct al
specializării funcţiilor diverselor unităţi economice. Adâncirea diviziunii muncii influenţează intensitatea şi
viteza schimburilor.
Gospodăriile (menaj ele) sunt agenţi economici care îndeplinesc în principal funcţia de consumatori de
bunuri şi servicii.
Administraţiile publice includ acele instituţii care exercită în principal funcţii de redistribuire a
veniturilor pe baza prestării unor servicii nonmarfare. Administraţiile private sunt organizaţii private fără
scop lucrativ, care prestează servicii nonmarfare, sau sunt diverse asociaţii, fundaţii, ale căror venituri se
realizează din contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietate etc.
Instituţiile de credit şi companiile de asigurări sunt unităţi instituţionale, care pot fi publice, private
sau mixte şi care îndeplinesc funcţia de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici.
Fluxurile economice reprezintă mişcări permanente de bunuri materiale şi servicii, de resurse
economice, disponibilităţi băneşti etc, între agenţii participanţi la tranzacţii. Fiecare tranzacţie bilaterală
sau de piaţă este formată din două fluxuri economice: fluxurile de bunuri, care pornesc de la producător şi
ajung la consumator; fluxurile monetare, care au sens opus.
principală producerea de bunuri şi prestarea de servicii (nonfinanciare) în vederea vânzării acestora, cu
scopul de a obţine profit.
Rezultatele nete se măsoară prin profitul brut şi profitul net. Primul este profitul încasat de
întreprindere, iar cel de al doilea, profitul încasat minus impozitul pe profit.
În raport cu gradul lor de cuprindere, rezultatele microeconomice monetare pot fi: globale, finale şi
nete. Rezultatele globale reprezintă expresia bănească a valorii bunurilor economice realizate, iar
indicatorul principal de măsurare a lor este cifra de afaceri. Rezultatele finale reprezintă suma preţurilor
bunurilor ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic; ele nu cuprind, deci, consumul intermediar.
Indicatorul utilizat pentru măsurarea acestor rezultate este valoarea adăugată, care reflectă contribuţia
2
productivă a fiecărui agent economic. Valoarea adăugată este, la rândul ei, de două feluri: valoarea
adăugată netă, care cuprinde veniturile factorilor de producţie, şi valoarea adăugată brută, care cuprinde
valoarea adăugată netă şi amortizarea capitolului fix. Rezultatele nete se manifestă prin profitul brut şi
profitul net.

Piaţa. Cererea. Elasticitatea cererii

În sens ştiinţific, piaţa exprimă relaţii economice dintre oameni, dintre agenţii economici, ce se
desfăşoară într-un anumit spaţiu, în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de mărfuri, se
formează preţurile, au loc negocieri şi acte de vânzare-cumpărare, în condiţii de concurenţă.
Cunoaşterea pieţei presupune luarea în considerare a componentelor ei fundamentale, şi anume:
cererea; oferta; preţul; concurenţa.
Piaţa asigură: contactul permanent dintre vânzători şi cumpărători; dintre ceea ce se oferă şi ceea ce
se cere, la un moment dat; pune în relief concordanţa sau nonconcordanţa dintre ofertă şi cerere, dintre
producţia şi consumul de bunuri materiale şi servicii; reglarea activităţii economice: astfel, prin
informaţiile pe care le dă privind volumul, structura şi nivelul calitativ al cererii, piaţa determină
orientarea agenţilor economici, stă la baza deciziilor acestora privind investiţiile de capital, cantitatea şi
structura producţiei, schimbului şi consumului. În acest fel, piaţa orientează alocarea şi folosirea eficientă
a resurselor umane, materiale şi financiare;
Din punct de vedere al obiectului tranzacţiei economice, de vânzare-cumpărare, se disting:
a) piaţa bunurilor de consum final, adică relaţiile de vânzare-cumpărare de obiecte şi servicii de
consum personal;
b) piaţa factorilor de producţie, formată, la rândul ei, din: piaţa resurselor naturale; piaţa muncii;
piaţa capitalului;
c) piaţa monetară;
d) piaţa financiară, inclusiv bursa.
Din punct de vedere al extinderii teritoriale, există: piaţa locală; piaţa regională; piaţa naţională;
piaţa mondială.
Din punct de vedere al desfăşurării concurenţei, există: piaţa cu concurenţă perfectă sau pură;
piaţa cu concurenţă imperfectă, formată, la rândul ei, din:
- piaţa cu concurenţă monopolistică;
- piaţa cu concurenţă de tip oligopol;
- piaţa de tip monopol;
- piaţa de tip monopson sau oligopson etc.

Cererea. Legea cererii. Elasticitatea cererii

Cererea şi oferta sunt componente fundamentale ale pieţei, iar raportul dintre ele constituie o formă
de exprimare sau de exteriorizare a relaţiei dintre producţie consum, în condiţiile economiei de schimb.
Cererea de mărfuri reprezintă nevoile (trebuinţele) de bunuri şi servicii care se satisfac prin
intermediul pieţei, adică prin vânzare-cumpărare. Cererea poate fi:
a) individuală, adică din partea unui singur cumpărător la un bun economic sau la altul;
b) totală, adică din partea tuturor cumpărătorilor la bunul sau serviciul respectiv;
c) agregată sau globală, care exprimă ansamblul cererii din partea tuturor cumpărătorilor şi la
toate bunurile şi serviciile existente; aceasta se exprimă în formă bănească, fiind astfel posibile
măsurarea şi compararea.
Cererea, ca volum, structură şi nivel al cerinţelor de consum, se schimbă de la o perioadă la alta,
având, deci, caracter dinamic. Principalii factori de care depinde dinamica cererii sunt nevoile, venitul şi
preţul.
3
Relaţia dintre venit şi cheltuielile de consum
În cazul bunurilor normale, există o relaţie directă între evoluţia veniturilor şi dinamica cererii: când
venitul creşte, se măreşte şi cererea, după cum, invers scăderea venitului duce la micşorarea cererii. La
bunurile denumite inferioare (pâine, cartofi, orez etc.), între venituri şi cerere există o relaţie negativă:
majorarea venitului este însoţită de o reducere a cererii, atenţia cumpărătorilor îndreptând-se spre bunuri
mai elevate.
Relaţia dintre cheltuieli de consum şi venit a fost analizată, în secolul XIX-lea, pentru întâia oară, de
către statiscianul german E. Engel, şi poartă denumirea de „curba lui Engel”. Cercetând bugetele de
familie, din mai multe ţări, acesta a desprins concluzia potrivit căreia importanţă relativă a diferitelor
cheltuieli de consum în raport cu venitul se modifică în mod diferit. Astfel, s-a observat că, atunci când
venitul creşte, ponderea cheltuielilor pentru alimente scade, ponderea cheltuielilor pentru îmbrăcăminte,
încălţăminte şi locuinţă este relativ constantă, iar ponderea cheltuielilor pentru servicii (educaţie, cultură,
petrecerea timpului liber, transport etc.) creşte. Pornind de la aceasta, se poate evalua elasticitatea
consumului în raport cu venitul, după cum urmează: cheltuielile pentru achiziţionarea de produse
agroalimentare cresc mai puţin proporţional decât faţă de creşterea venitului; cheltuielile pentru
îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă cresc, în general, proporţional cu creşterea venitului; cheltuielile
pentru servicii cresc mai mult decât proporţional faţă de creşterea venitului. Asemenea tendinţe, în mare
parte, se verifică în societatea contemporană.

Relaţia dintre cerere şi preţ. Curba cererii

Preţul constituie un factor care exercită o mare influenţă asupra cererii de bunuri şi servicii. Cererea
se află în raport invers proporţional faţă de preţ: când preţul creşte, cererea scade, deoarece la un venit dat
posibilitatea de cumpărare se micşorează; când preţul scade, cererea creşte. Astfel, cererea este o funcţie
descrescătoare faţă de preţ.
Legea cererii exprimă relaţia dintre cerere şi preţ, în cadrul căreia cererea evoluează în sens
invers faţă de preţ.
Curba cererii arată cum evoluează cererea unui bun când preţul acestuia se modifică. (fig. 1.)

Preţ
unitar
10

Q (cantitatea
cerută)
18 24 34 52 66

Fig. 1 Curba cererii

Elasticitatea cererii
Cererea de mărfuri nu este o mărime fixă. Elasticitatea cererii înseamnă sensibilitatea acesteia faţă de
variaţia preţului sau a venitului. Intensitatea modificării cererii se măsoară prin coeficientul de elasticitate
a cererii în funcţie de preţ sau venit. Coeficientul de elasticitate a cererii în raport de preţ, în principiu,
este negativ, deoarece atunci când preţul se măreşte, cererea se diminuează şi raportul dintre două semne
diferite dă semnul negativ. Coeficientul de elasticitate se calculează prin următoarele formule:
4
 C1 − C0 P1 − P0 C P
a) E cp = − : =− :
C0 P0 C0 P0
în care: Ecp - coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de preţ; C1 - cererea din perioada curentă; Co
- cererea din perioada anterioară; P1 - preţul din perioada curentă; Po - preţul din perioada anterioară; C
- variaţia (modificarea) cererii pentru un produs; P - variaţia (modificarea) preţului acelui produs.
Ecp se mai poate determina şi prin relaţia:
%C
b) E cp = −
%P
în care: % C = variaţia în procente a cererii; % P = variaţia în procente a preţului.
Tipuri de cerere
În funcţie de elasticitatea cererii faţă de preţ, se disting mai multe tipuri de cerere, după cum
urmează:
a) cerere inelastică, atunci când variaţia cererii este mai mică decât variaţia preţului:
C P
 , iar Ecp1;
C0 P0
b) cerere perfect inelastică, total insensibilă la variantele de preţ, atunci când:
C
= 0 şi, deci, Ecp=0
C0
c) cerere elastică, atunci când variaţia cererii este mai accentuată decât variaţia preţului:
C P
 , când , deci, Ecp 1
C0 P0
d) cerere perfect elastică, atunci când, la un nivel al preţului dat, cererea creşte continuu; Ecp ->∞; în
acest caz :
P
=0
P0
e) cerere cu elasticitate unitară, când variaţia cererii este egală cu variaţia preţului:
C P
= , când Ecp = 1
C0 P0
În general, bunurile de primă necesitate pentru viaţa oamenilor, precum şi produsele care nu au
înlocuitori, au o cerere inelastică.

Efectul de venit şi efectul de substituţie. Elasticitatea încrucişată

Efectul de venit exprimă situaţia în care scăderea preţului la un produs face posibile creşterea cererii
şi cumpărarea cu acelaşi venit a unei cantităţi mai mari produsul respectiv, ceea ce echivalează cu o
sporire a venitului.
Efectul de substituţie are loc la bunurile cu aceeaşi utilitate, denumite substituibile, care se pot
înlocui reciproc în consum (spre exemplu, untul şi margarina zahărul şi mierea; grâul şi secara; petrolul şi
cărbunele); el reflectă situaţia în care creşterea preţului la un bun (de exemplu, unt) îi reduce cererea,
crescând, în schimb cererea la un alt bun (substituibil, de exemplu, margarina) fără ca preţul acestuia
urmă să se modifice.
În cazul bunurilor substituibile, are loc şi fenomenul de elasticitate încrucişată a cererii (Eîc); ea
măsoară sensibilitatea cererii consumului la bunul "A", când preţul bunului "B" se modifică. Se
calculează după formula:

Variaţia în % a cererii la bunul "A"

Eîc =
Variaţia în % a preţului la bunul „B”

Eîc este mai mare decât zero, adică pozitivă.

5
 Preţul la bunurile complementare, adică acele bunuri care nu pot fi utilizate unul fără altul, spre
exemplu, autoturisme şi benzină:
a) scăderea preţului unui bun antrenează după sine creşterea cererii pentru acest bun, dar şi pentru
celălalt bun (complementar) la care preţul nu s-a modificat;
b) creşterea preţului unui bun duce la un fenomen invers, adică la micşorarea cererii la acest bun şi la
bunul complementar al cărui preţ nu s-a modificat: spre exemplu, când preţul carburantului se
măreşte, loc o încetinire a interesului pentru cumpărarea de autoturisme.
Cererea atipică exprimă excepţiile de la legea cererii, adică situaţiile în care cererea de mărfuri
evoluează în acelaşi sens cu preţul: dacă preţul creşte, creşte şi cererea; dacă preţul scade, scade şi
cererea. Comportamentul atipic al cererii se produc în mai multe situaţii: efectul Giffen; efectul de
anticipare din partea consumatorilor; efectul de venit nul; efectul de ostentaţie şi snobism; efectul de
informare imperfectă; când este vorba de bunuri importante care n-au substituţii (înlocuitori), mărirea
preţului lor, în general, nu atrage după sine o diminuare a cererii.