Salariul În România

Salariul în România
CUPRINS
INTRODUCERE ...........................................................................................................................2
CAPITOLUL 1: CONCEPTUL, NATURA ŞI FORMELE SALARIULUI ..............................5
1.1 Piaţa muncii şi salariul ................................................................................................. 5
1.1 Conceptul şi natura salariului .......................................................................................7
1.2. Formele de existenţă a salariului .............................................................................. 10
1.3 Forme de salarizare .................................................................................................... 12
CAPITOLUL 2: SALARIUL ÎN ROMANIA............................................................................. 16
2.1 Particularităţi ale pieţei muncii în România ................................................................16
2.2 Salariu în România...................................................................................................... 24
2.3 Salariu minim în România ......................................................................................... 26
2.4 Salariu mediu în România .......................................................................................... 31
2.5 Impozitarea salarială ...................................................................................................39
CAPITOLUL 3: SALARIZAREA ÎN ROMÂNIA COMPARATIV CU CEA A STATELOR MEMBRE
UE ...............................................................................................................................48
3.1 Salariu minim în Europa ..............................................................................................48
3.2 Salariu mediu în Europa ............................................................................................. 52
CONCLUZII ................................................................................................................................ 55
BIBLIOGRAFIE ..........................................................................................................................58
Introducere
În teoria şi practica economică, salariul ocupă un loc deosebit de important. Termenul ca atare este de
origine latină. Salarium era suma ce se plătea fiecărui soldat roman pentru cumpărarea sării. Soldatul era un om
dependent şi i se acorda salarium, în virtutea acestei dependenţe un om liber nu primea salarium. Termenul s-a
păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unui om care este dependent de altul, fie juridic, fie economic.
Salariul apare ca venit ce revine factorului muncă datorită participării nemijlocite a lui la activitatea economică.
De la început trebuie să precizăm faptul că salariul nu a existat în toate timpurile, cu toate că factorul
muncă a participat în toate timpurile la procesul de producţie. De fapt, este de neimaginat un proces de producţie,
în general, activitatea economică, fără prezenţa factorului muncă. Atunci, apare limpede că salariul, privit ca
venitul persoanelor care participă prin munca lor proprie la procesul de producţie, este o categorie economică ce
a apărut în anumite condiţii social-economice, odată cu apariţia în societate a unor oameni lipsiţi de toate
condiţiile necesare pentru organizarea şi desfăşurarea producţiei, în afară de forţa muncii lor, care, pentru ei,
apărea ca singurul mijloc de existenţă.
Dacă ne imaginăm un producător independent, un meseriaş, observăm că acesta posedă în plină
proprietate toate condiţiile materiale de producţie pe care împreună cu munca lui le foloseşte după cum crede de
cuviinţă, în procesul de producţie. În acest caz, este firesc ca tot ce obţine el, întreaga valoare creată să-i aparţină
în întregime. Nimeni altcineva nu are dreptul să-i ceară nici o particulă din valoarea nou creată de el, în afară
poate de stat, care pentru serviciile aduse comunităţii, deci şi meşteşugarului, percepe impozitul pe venit. Putem
spune oare că venitul meşteşugarului obţinut prin munca sa proprie îmbracă forma de salariu? Desigur nu,
deoarece categoria de salariu nu reflectă toate tipurile de venituri obţinute de factorul muncă de-a lungul
timpului, el nu apare ca formă tip a venitului, ci ca venit ce revine factorului muncă în anumite condiţii social-
economice. Aceste condiţii sunt acelea în care posesorul forţei de muncă, nu posedă altceva decât aptitudinile lui
fizice şi intelectuale, priceperea lui, capacitatea lui de a munci, care reprezintă singura lui sursă de existenţă.
Lipsit de ceilalţi factori de producţie, el este lipsit şi de mijloacele necesare traiului, singura lui alternativă este
să-şi închirieze forţa lui de muncă, singurul bun pe care îl posedă, de pe urma căruia să obţină venitul necesar
traiului. Dar acest lucru, îl poate face numai dacă este cetăţean liber, egal în drepturi cu toţi ceilalţi. Dacă nu ar fi
cetăţean liber, ci sclav, sau iobag, el nu ar putea închiria forţa lui de muncă, deoarece aceasta aparţine de drept
stăpânului de sclavi, sau feudalului, iar rezultatele muncii lui vor fi însuşite de către acestea în virtutea posesiei
de către ei a factorului muncă.
În condiţiile contemporane, salariul reprezintă cea mai frecventă formă de venit, nivelul lui condiţionează
situaţia economică a unui număr însemnat de persoane. El exprimă atât retribuirea muncii de execuţie a
lucrătorilor propriu-zişi, cât şi remunerarea muncii celor ce execută activităţi de concepţie şi conducere. Deci,
salariul apare, nu pur şi simplu ca preţ al muncii, ci ca preţ al închirierii forţei de muncă, a capacităţii de a
munci, a unor oameni liberi juridic şi, desigur, ca preţ al serviciilor aduse prin munca depusă de către aceşti
oameni. Aşa cum arată P.A.Samuelsson, laureat al premiului “Nobel” pentru economie, “omul este mai mult
decât o marfă, cu toate că este adevărat că omul închiriază serviciile sale pentru un preţ. Acest preţ este nivelul
salariului, care este de la distanţă cel mai important preţ”.
CAPITOLUL 1: CONCEPTUL, NATURA ŞI FORMELE SALARIULUI
Modalităţile de formare a veniturilor participanţilor la viaţa economică se explică prin formele specifice
de remunerare a serviciilor aduse în cadrul activităţii economice de fiecare factor de producţie.
Astfel, factorul muncă pentru contribuţia adusă în activitatea economică este remunerat prin salariu, ca
preţ al muncii ce se formează pe piaţa muncii.
1.1 Piaţa muncii în România – noţiuni teoretice
Factorul muncă reprezintă condiția generală a oricărei activităţi şi se asigură, ca şi ceilalți factori de
producție, prin intermediul pieţei.
Piaţa muncii se întemeiază, de asemenea, pe întâlnirea şi confruntarea cererii cu oferta. Ea funcţionează
în fiecare ţară, pe diferite grupuri de ţări şi la scara mondială. Orice activitate, care se inițiază sau există în
societate, generează nevoia de muncă. Aceasta reprezintă volumul total de muncă necesar activităţilor dintr-o
ţară pe o perioada dată. Dar ea nu constituie în întregime o cerere care se exprimă (manifestă) pe piaţa muncii.
09.11.13 2
Condiţia generală pentru ca nevoia de muncă să ia forma cererii de muncă este remunerarea sa, salarizarea ei. De
aceea, în cererea de muncă nu se includ activităţile care se pot realiza de către femeile casnice, miliari în termen,
studenţi, alţi nesalariaţi.
Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează la un moment dat într-o
economie de piaţă. Cererea se exprimă prin intermediul numărului de locuri de muncă. Satisfacerea nevoii de
muncă se realizează pe seama utilizării disponibilităţilor de muncă existente în societate, adică a volumului de
muncă ce poate fi depus de populaţia aptă de muncă a ţării respective, în perioada dată. Şi în acest caz, trebuie să
avem în vedere că nu toate disponibilităţile de muncă se constituie în ofertă, ci numai acelea care urmează să fie
remunerate, salarizate.
Oferta de muncă este formată din munca pe care o pot depune membrii societăţii în condiţii salariale.
Prin urmare, în oferta de muncă nu se includ femeile casnice, studenţii, militarii în termen şi alţi oameni care
depun activităţi nesalariale.
Oferta de muncă se exprimă prin numărul celor apţi de muncă sau populaţia aptă disponibilă din care se
scade numărul femeilor casnice, al studenţilor şi al celor care nu doresc să se angajeze în nici o activitate,
întrucât au resurse pentru existenţă sau au alte preocupări.
Cererea şi oferta de muncă nu trebuie considerate prelungiri simple şi directe ale cererii şi ofertei de bunuri
economice pe o altă piaţă, ci ca nişte categorii specifice cu un conţinut care le este propriu. În acest sens se
impun atenţiei următoarele aspecte:
 Pe termen scurt, cererea de muncă este practic invariabilă, deoarece dezvoltarea unor activităţi existente
şi inițierea altora noi, generatoare de locuri de muncă, presupun o anumită perioadă de timp;
 Oferta de muncă, în ansamblul său, se formează în decursul unui timp îndelungat în carecrește şi se
instruieşte fiecare generaţie de oameni până la vârsta la care se poate angaja;
 Posesorii forţei de muncă au o mobilitate relativ redusă; oamenii nu se deplasează dintr-o localitate în alta
şi nu îşi schimbă cu ușurința munca, ci sunt ataşaţi mediului economico-social, chiar daca nu au avantaje
economice. De asemenea, oferta de muncă depinde de vârstă, sex, starea sănătăţii, psihologie, condiţii de
muncă etc., aspecte care nu sunt neapărat de natura economică;
 Oferta de forţă de muncă este eminamente perisabilă şi are caracter relativ rigid. Cel ce face oferta trebuie
să trăiască, nu poate aştepta oricât angajarea pe un loc de muncă;
 Generaţiile de tineri nu sunt crescute de părinţii lor ca nişte mărfuri sau numai pentru a deveni salariaţi, ci
ca oameni. De aceea, oferta de muncă nu se formează în exclusivitate pe principiile economiei de piaţă.
 Cererea şi oferta de muncă nu sunt omogene, ci se compun din segmente şi grupuri neconcurenţiale sau
puţin concurenţiale, neputându-se substitui reciproc decât în anumite limite sau deloc.
Piaţa muncii, ca expresie a raporturilor dintre cerere şi ofertă, se desfășoară în două trepte sau faze. Prima se
manifestă pe ansamblul unei economii sau pe segmente mari de cerere şi ofertă, determinate de particularitățile
tehnico-economice ale activităţilor. În cadrul acestei faze, se formeazăcondițiile generale de angajare ale
salariaţilor, se conturează principiile care acționează la stabilirea salariilor şi o anumită tendinţa de stabilire a
salariilor la un nivel înalt sau scăzut.
A doua fază reprezintă o continuare a celei dintâi şi constă în întâlnirea cererii cu ofertă de muncă în
termeni reali, în funcţie de condiţiile concrete ale firmei şi salariaţilor săi. Cererea se dimensionează precis, ca
volum şi structură, pe baza contractelor şi a altor angajamente asumate de firmă, iar oferta se delimitează şi ea
pornind de la programul de muncă, număr de ore suplimentare pe care salariaţii acceptă să le efectueze sau nu, în
funcţie de nevoile şi aspiraţiile lor, de situaţia socială şi economică etc.
1.2 Conceptul şi natura salariului
Salariul reprezintă mai întâi suma plătită pentru a obţine serviciul factorului muncă. Dar, salariul se
obţine după ce munca s-a consumat, el deducându-se din preţul încasat pentru bunul la producerea căruia a
contribuit. De aceea salariul este şi un venit.
Cele mai multe teorii consideră în mod just, că salariul reprezintă un venit însuşit prin muncă.
Muncitorul vinde pe piaţa nu munca, ci forţa sa de muncă. Munca este creatoare de valoare, dar ea însăşi
nu are valoare şi nici preţ.
09.11.13 3
În primul rând, pe piaţă muncitorul nu vinde întreprinzătorului munca, aceasta nefiind materializată şi
neexistânddecât în cadrul procesului de producţie. El vinde doar capacitatea de a munci, adică forţa de muncă.
Salariul nu este ceea ce pare a fi, adică valoarea sau preţul muncii, ci numai o formă camuflată a valorii
sau a preţului forţei de muncă. El apare ca fiind preţul muncii, dar în realitate este preţul forţei de muncă. Apare
ca fiind expresia în bani a întregii valori nou create dar, în realitate, este o parte a valori create.
Problema salariului a constituit o preocupare constantă a economiştilor începând cu şcoala clasică. Adam
Smith enunţă unele idei juste cu privire la salariu, spunând că din toate cele trei venituri, salariul este singurul
venit bazat pe muncă. Salariul reprezintă, după el, o parte din produsul muncii muncitorului din care se scade în
primul rând renta şi în al doilea rând profitul. El a văzut în salariu o categorie naturală-”răsplata naturală a
muncii”.
Natura salariului este tratată în maniere diferite, existând în acest sens, concepţii moniste şi concepţii dualiste.
Concepţiile moniste explică substanţa salariului printr-un singur factor. Unul din aceşti factori este
costul formării resurselor de muncă. În concordanţă cu aceasta, salariul reprezintă suma care asigură strictul
necesar pentru existenţa salariatului şi întreţinerea familiei sale. Este prima explicație a substanţei salariului dată
încă de Turgot şi Quesnay. Pornind de aici, Ferdinand Lassale a ajuns la legea de aramă potrivit căreia “salariul
mediu nu depăşeşte întreţinerea existenţei muncitorilor şi reproducerea speciei”. Pentru a explica de ce salariul
are această limită, Lassale apelează la argumentul lui Th. Maltus, care susţine că un salariu mai mare ar încuraja
căsătoriile şi ar avea ca rezultat creşterea populaţiei peste posibilităţile ce decurg din dezvoltarea economiei,
astfel încât venitul mediu scade, populaţia nu se mai poate întreţine, creşte numărul deceselor şi scade natalitatea
ajungându-se în cele din urmă la punctul din care s-a pornit.
O altă teorie monistă explică substanţa salariului prin productivitatea muncii. Salariul ar fi deci o parte,
mai mare sau mai mică, din rezultatul muncii. Varianta modernă a acestei explicaţii o reprezintă teoria salariului
de eficienţă, fundamentată îndeosebi în ultimele două decenii.
În esenţă, aceasta susţine că salariul nu trebuie considerat o sumă determinată pe piaţa muncii ci un
rezultat care decurge direct din eficienţa muncii. Prin logica sa, teoria salariului de eficienţă conduce la concluzia
că relaţia salariu-productivitate nu este şi nici nu trebuie să fie identică pentru toate firmele sau activităţile, iar
acest fapt stă la baza diferenţierii salariilor. Analizele statistice nu validează în totalitate această teorie, dar relevă
posibilitatea utilizării sale la elaborarea unor concepţii realiste cu privire la mărimea şi dinamica salariului,
precum şi la explicarea ştiinţifică a existenţei unor diferenţe necompensatorii între salarii. Alţi autori consideră
că natura salariului este dată de “capitalul cultural” care se formează prin intermediul “capitalului economic”.
Cheltuielile cu creşterea şi pregătirea forţei de muncă reprezintă “capitalul economic”. Întrucât ceea ce se
închiriază sau se vinde este priceperea salariatului, îndemânarea şi cunoştinţele sale formate pe baza cheltuielilor
respective, capitalul economic devine capital cultural, iar salariul apare, ca plată pentru utilizarea capitalului
cultural. Ea nu poate, însă, explica substanţa salariului în condiţiile învățământului gratuit, când salariul apare,
parţial ca un transfer gratuit de venituri. De aceea, în ultimul timp, fenomenul “capital cultural” a căpătat sensul
de cunoştinţe ştiinţifice pe care posesorul forţei de muncă le acumulează prin învățământ şi cultură, experienţa
profesională, etc.
În literatura economică anglo-saxonă s-a răspândit teoria “capitalului uman”, care ar putea fi considerată
o prelungire pe alt plan, a teoriei capitalului cultural. “Capitalul uman - spun unii autori - este stocul de
experienţă acumulată de lucrător. Aceasta este valoroasă pentru venitul sau câștigul său potenţial viitor”.
Aşa cum capitalul fizic este rezultatul unei investiţii, la fel şi capitalul uman rezultă din investiţii
specifice făcute cu scopul de a genera venituri viitoare. Beneficiul anticipat al acestei cheltuieli iniţiale este un
venit bănesc superior sau un viitor loc de muncă, mai important şi aducător de satisfacţii suplimentare,
comparativ cu cel anterior pentru că purtătorul şi totodată, gestionarul unei asemenea avuţii este salariatul însuşi,
aceasta urmărind să o administreze în scopul maximizării venitului pe care-l obţine.
În această viziune, inegalitatea salariilor derivă din inegalitatea formării capitalului uman, adică din
diferenţierea pregătirii salariaţilor, a capacităţii lor de adaptare la procesele de muncă şi tehnologiile existente în
întreprinderi sau la mobilitatea geografică.
09.11.13 4
În acelaşi timp, diferenţele dintre salarii influenţează alocarea factorului muncă în economie, declanşând
mobilitatea salariaţilor spre însuşirea celor mai cerute calificări sau spre întreprinderile în expansiune.
Teoria dualistă despre substanţa salariului îşi are rădăcinile în vechile doctrine economice, după care
substanţa salariului constă, concomitent, în costul forţei de muncă şi în productivitatea muncii. În viziunea
acestei teorii, ceea ce primeşte salariatul este o parte din produsul muncii, condiţionat de nivelul productivităţii.
Dar, mărimea salariului se formează astfel încât ea să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de muncă.
Pornind de la ceea ce este logic şi raţional în diferite teorii şi la diferiţi autori, se poate concluziona că
substanţa salariului o reprezintă partea din venitul naţional, distribuită în mod direct salariaţilor, pentru
participarea lor la activitatea economică mai ales sub formă bănească.
Salariul se stabileşte pe baza relaţiei dintre cel ce are nevoie de muncă şi posesorul acesteia, în contextul
general al raportului dintre cererea şi oferta de muncă. Cererea de muncă, la fel ca cererea pentru ceilalţi factori
de producţie are caracter derivat. Aceasta se formează ca sumă a necesarului pentru a produce toate mărfurile şi
serviciile solicitate de societate. Pe termen lung, creşterea şi diversificarea cererii pentru aceste bunuri se traduc
printr-o mişcare similară a cererii de muncă.
Ca preţ plătit pentru serviciul adus de factorul muncă, salariul se stabileşte pe baza mecanismului pieţei,
el fiind însă definitivat şi plătit după depunerea muncii, în funcţie de rezultatele ei.
Acest mod de formare a salariului are la bază regulile generale de funcţionare ale pieţei şi elementele
specifice pieţei muncii. Salariul astfel format este raportat întotdeauna de posesorul muncii la cerinţele propriei
sale existente pe care şi-o doreşte normală şi la parametrii tot mai ridicaţi de siguranţa pe seama acestei forme de
venit. Atunci când salariul se dovedeşte a fi insuficient, în vederea apropierii de condiţiile unei vieţi normale sau
de realizarea acesteia, intră în funcţie modalităţile de completare a lui cu resurse care au revenit iniţial
întreprinderii sau societăţii.
1.3. Formele de existenţă a salariului
Substanţa salariului, se concretizează în salariul nominal şi cel real.
Salariul nominal este suma de bani pe care salariatul o primeşte în schimbul forţei sale de muncă, de la
unitatea în care lucrează.
Mărimea lui depinde de mai mulţi factori:
a) valoarea forţei de muncă, adică mai concret de preţul forţei de muncă care se stabileşte pe piaţa muncii
prin mecanismul cererii şi ofertei;
b) evoluţia situaţiei economice; în timpul crizelor şi recesiunilor, scăderea producţiei face ca cererea de forţă
de muncă, să scadă, şomajul să ia proporţii şi, evident să scadă salariile. În perioadele de avânt când se
înregistrează creşteri ale producţiei, cererea de forţă de muncă va fi mai mare şi ca urmare a acestui fapt, salariile
vor înregistra o tendinţă de creştere.
c) politica de salarizare. Ea constă dintr-un ansamblu de măsuri luate de întreprinzători sau de stat, cu
privire la nivelul salariilor pentru bărbaţi, femei, pe regiuni, pe criterii naţionale şi rasiale, tarife, categorii şi
forme de salarizare, etc.
Există deosebiri regionale între salariile nominale din cadrul aceleiaşi ţări. De pildă, salariile muncitorilor
din sudul Italiei sunt mai mici decât salariile muncitorilor din nord. În Franţa, se consemnează chiar prin
legislaţie salarii mai mici în provincie faţă de Paris şi regiunea pariziană.
Salariul real este cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată, la un moment dat, cu salariul
nominal. Această cantitate diferă de la o perioadă la alta şi de la o piaţă la alta. El reflectă puterea de cumpărare a
salariului nominal.
Raporturile dintre salariul nominal şi cel real sunt în funcţie de costul vieţii. Acesta se poate exprima
astfel: Sr =(Sn /Cv )*100.
Un indice al costului vieţii ne permite să cunoaştem mărimea cheltuielilor băneşti pe care un individ
trebuie să le facă pentru a-şi asigura acelaşi nivel de viaţă în două situaţii care diferă numai prin preţuri.
Creşterea costului vieţii neînsoţită de o creştere proporţională a salariului nominal antrenează scăderea salariului
real.
09.11.13 5
Dinamica salariului real exercită o mare influenţă asupra ofertei individuale de muncă. Când acesta este
mic, lucrătorul urmăreşte să sporească numărul orelor de muncă. Creşterea numărului de ore se micşorează însă
pe măsură ce salariul real atinge un nivel mai înalt.
Când salariul real atinge un nivel pentru standardul lui de viaţă, numărul de ore de muncă efectuate nu va
mai creşte, va staţiona. Dar, dacă salariul real va continua să crească şi după acest moment, numărul orelor
lucrate de cel ce oferă munca va scădea.
Dinamica salariului real este supusă acţiunii mai multor factori:
a) salariul nominal, care se află în raport direct proporţional cu cel real;
b) preţurile mărfurilor şi a tarifelor pentru servicii, impozitele, taxele, care acţionează invers proporţional
asupra salariului real;
c) puterea de cumpărare a banilor. La un salariu nominal dat, cu o unitate monetară se pot cumpăra mai
multe sau mai puţine mărfuri, în funcţie de valoarea mai mare a ei. Inflaţia, care reflectă deprecierea valorii
banilor, antrenează o scădere a veniturilor reale;
d) revendicările celor ce muncesc.
Pe lângă salariul încasat de fiecare s-au mai constituit salariul colectiv şi cel social.
Salariul colectiv este atribuit în mod global tuturor salariaţilor unei întreprinderi, ca participare la
rezultatele acesteia sau prin diferite facilităţi.
Salariul social reprezintă acea parte din venitul naţional, prin care societatea, în ansamblul său, intervine
pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi sau numai ale unor grupuri din cadrul acestora ce se confruntă
cu riscuri mai mari, cum sunt accidentele de muncă, bolile profesionale, şomajul, etc.
Economistul Collinet a propus împărţirea salariului social în două categorii:
 salariul social afectat care reprezintă suplimentul de venit vărsat în mod regulat unor categorii de salariaţi
în funcţie de situaţia lor familiară;
 salariul social amânat, pentru riscuri comune, tuturor oamenilor. El se consideră amânat până la
survenirea unor riscuri legate de boli, accidente.
Realitatea economică ne arată că există deosebiri naţionale între salarii determinate de o serie de factori.
În primul rând deosebirile naţionale în mărimea salariilor sunt determinate de variaţia diferită a elementelor
valorii forţei de muncă de la o ţară la alta. După cum se ştie, valoarea mijloacelor de subzistenţă şi a serviciilor
necesare traiului muncitorului şi familiei sale, cantitatea şi calitatea acestora depind de gradul de civilizaţie, şi
modul tradiţional de viaţă, de condiţiile naturale etc., componente care desigur diferă de la o ţară la alta.
De asemenea, intensificarea muncii diferă de la o ţară la alta, deci munca intensivă dintr-o ţară, produce
în aceeaşi unitate de timp mai multă valoare decât munca mai puţin intensivă din altă ţară, îşi va găsi expresia,
desigur, într-o sumă de bani mai mare.
În ţările mai dezvoltate, în care productivitatea muncii este mai mare, se produc mărfuri, cu o valoare
naţională pe unitatea de produs mai mică decât în celelalte ţări. Pe piaţa mondială, ţările dezvoltate au deci un
mare avantaj. De asemenea considerând identice celelalte elemente - durata zilei de lucru, intensitatea muncii,
valoarea banilor etc., capacitatea de cumpărare a salariului nominal al muncitorului dintr-o ţară cu o
productivitate naţională a muncii mai ridicată, este mai mare decât cea a muncitorului dintr-o ţară cu o
productivitate a muncii mai scăzută.
Deosebirile naţionale între salarii, depind şi de alţi factori care sunt diferiţi de la ţară la ţară: cererea şi
oferta de forţă de muncă, conjunctura economică favorabilă sau nefavorabilă, nivelul de organizare a
muncitorilor etc. De asemenea un rol important are, puterea de cumpărare a monedei, care diferă şi ea de la o
monedă naţională la alta.
Principiile sistemelor de salarizare:
 Salariul reprezintă un preţ plătit pentru factorul muncă şi este necesar să se stabilească prin mecanismele
pieţei;
 Principiul negocierii salariilor;
 Principiul salariilor minime;
09.11.13 6
 Principiul la muncă egală, salariu egal;
 Principiul liberalizării salariilor;
 Salarizare după: cantitatea muncii, calitatea muncii, nivelul de calificare, condiţii de muncă;
 Caracterul confidenţial al salariului.
1.4 Forme de salarizare
În practica economică se cunosc trei forme principale de salarizare, şi anume:
1) Salarizarea în acord– plata salariului se realizează pe operaţii, activităţi, produse, etc., la care durata
timpului de muncă pentru realizarea respectivei munci nu este arătată în mod expres. Acordul poate fi: individual
(este stimulativ pentru lucrători, practicându-se acolo unde poate fi măsurată munca individuală şi nu primează
calitatea), colectiv (se realizează pe echipe) sau global (se realizează pe întreprindere, fabrică etc.). După tariful
aplicat distingem:
 salarizare în acord simplu – tariful rămâne constant pentru întreaga cantitate de produse;
 salarizare în acord progresiv sau regresiv – tariful putând să crească sau să scadă după o anumită cantitate
de produse, în funcţie de interesele societăţii;
2) Salarizarea în regie – asigură remunerarea salariaţilor în raport cu timpul lucrat, fără a se putea preciza
cantitatea de muncă pe care el trebuie să o depună în unitatea de timp. Se utilizează în activităţile în care calitatea
are o importanţă deosebită. La nivelul întreprinderilor, această formă de salarizare este folosită pentru
remunerarea lucrătorilor din sectorul administrativ.
3) Salarizarea mixtăconstă într-o remunerare stabilă pe unitatea de timp, în funcţie de îndeplinirea unor
condiţii tehnice, tehnologice, de organizare etc. Este o formă de salarizare care incită permanent lucrătorii la
prestarea unor ore de muncă suplimentare, dacă doresc să obţină un salariu mai mare. Salariul efectiv se
compune din doua părți principale:
 salariul de bază calculat după timpul lucrat ca minim garantat;
 o remunerare variabilă a randamentului sau performanțelor, și care se adaugă salariului de bază (in
general se consideră ca prima nu poate depăși o treime din salariul total realizat). Cele mai uzuale prime sunt:
prime de calitate (pentru identificarea defectelor sau evitarea pătrunderii componentelor cu probleme de calitate
în produsul finit), prime de vânzare (pentru depăşiri ale valorii normate ale vânzărilor), prime pentru munca în
condiții speciale şi prime de producţie pentru sporul de productivitate peste un anumit nivel.
Sistemul primelor se bazează pe timpul mediu normat pentru realizarea unei piese sau operaţii. Economia de
timp, realizarea piesei sau operaţiei într-un timp mai scurt, aduce un salariu suplimentar. Practic, numai o parte
din creşterea de venit ca urmare a creşterii productivităţii orare a muncii revine salariatului. Prima este
reprezentată de o parabolă: ea creşte până când lucrătorul îşi dublează rezultatele după care se plafonează. Cele
mai cunoscute formule sunt: formula lui Taylor, formula Halsey, formula Rowam, formula York, sistemul
Bedaux şi formula Schuller.
Dacă S = salariul cuvenit
s = salariul orar
t = timpul efectiv consumat
T = timpul normat pentru o piesa sau un produs
n = numărul de piese realizate
p = suma cuvenită ca salariu pentru o piesă
P = prima acordată pentru fiecare piesă realizată suplimentar
Atunci, în cazul sistemului de prime:
S = st + np
P = 1/m [s(T-t)], unde m = 1/2 sau 1/3 in cazul formulei Halsey sau
P = t/T [s(T-t)], in cazul formulei Rowan.
În cadrul acestei clasificări se mai pot adăuga şi următoarele forme de salarizare:
09.11.13 7
4) Salarizarea pe colective de lucrători (echipe) este o formă de acord aplicată la volumul total al
rezultatelor unei echipe. Se negociază cu echipa un fond de salarii global pe lucrare sau proiect, în condițiile în
care acesta poate fi mărit sau diminuat şi regula de repartizare pe membrii echipei.
5) Forma stimulează cooperarea în muncă, reduce conflictele şi competiţia între indivizi, elimina efectele
negative ale absenteismului. Formula este cunoscută ca şi acordul global.
6) Participarea salariaţilor la rezultatele întreprinderii este o formulă suplimentară care stimulează întreg
personalul, măreşte ataşamentul faţă de întreprindere şi preocuparea pentru perfecţionarea activităţii. Se poate
calcula şi alocă un fond pentru suplimentarea salariilor în funcţie de beneficiul obţinut, de creştere a
productivităţii muncii şi de creştere a capitalului prin surse proprii. Se pot distribui, de asemenea, un număr de
acţiuni ale întreprinderii cu titlu gratuit salariaţilor.
Pentru îmbunătăţirea formelor de salarizare s-au conturat câteva direcţii principale de acţiune, şi anume:
1.Corectarea– vizează toate formele de salarizare concretizându-se în:
 adaptarea rapidă a salariului la dinamica preţurilor şi la inflaţie;
 micşorarea diferenţelor dintre salariile din sectorul public, privat şi mixt la muncă egală;
creşterea siguranţei salariatului prin menţinerea salariului la un nivel decent;
 acordarea de sporuri sau prime pentru condiţii de muncă dificile, responsabilităţi de conducere
etc.
2. Participarea sau implicarea are în vedere admiterea salariaţilor la împărţirea beneficiilor obţinute de
unitatea unde lucrează, astfel:
 participarea directă la beneficii;
 participarea prin intermediul acţiunilor cumpărate de salariaţi de la unitatea unde îşi desfăşoară
activitatea;
 stabilirea unui procent constant din cifra de afaceri, care să se distribuie salariaţilor din beneficiu.
3. Socializareaare în vedere asigurarea unui surplus de salariu, peste cel primit pentru munca depusă,
realizându-se sub două forme:
 salariul familial – alocaţiile de stat pentru copii, prime şi sporuri pentru naşteri etc.;
 salariul social – utilizat pentru a spori veniturile tuturor salariaţilor sau a unei categorii de
salariaţi confruntate cu riscuri mari (şomaj, accidente de muncă, boli profesionale etc.).
Mărimea şi dinamica salariului depind de o serie de factori. În primul rând, costul resurselor de muncă, ce
se referă la cheltuielile pentru producerea şi reproducerea forţei de muncă şi raportul dintre cererea şi oferta de
muncă, dacă oferta de muncitori calificaţi pentru domeniul respectiv este unică, salariul se va stabili la un nivel
mai ridicat. Productivitatea muncii este şi ea un factor relevant cu cât aceasta este mai mare se obţine un venit
mai mare, iar salariatul primeşte un salariu mai mare. Gradul de dezvoltare economică a ţării, mobilitatea forţei
de muncă (dacă mobilitatea este mai mare şi o parte forţei de muncă dintr-o regiune migrează în alta unde este
mai bine plătită, reducerea forţei de muncă i-ar obliga pe patroni să crească salariile), discriminarea în angajare
(poate favoriza un grup în raport cu altele, în ceea ce priveşte angajările, salariile sau promovarea pentru alte
motive decât capacitatea de a practica o anumită meserie), gradul de organizare în sindicate precum şi legislaţia
cu privire la mişcarea sindicală şi revendicările din fiecare ţară, sunt toţi factori ce influențează mărimea şi
nivelul salariului.
CAPITOLUL 2: SALARIUL ÎN ROMÂNIA
2.1 Particularităţi ale pieţii muncii în România
Ocuparea forţei de muncă în România rămâne una dintre zonele cele mai tensionate ale tranziţiei.
Principala tendinţă care se manifestă în ultimii 18 ani în ceea ce priveşte volumul ocupării forţei de muncă este
continua sa reducere. Procesul este generat atât de evoluţiile demografice – cu o mai mică influenţă, deocamdată,
reducerea drastică a natalităţii şi a sporului natural începând să se manifeste în acest deceniu – cât, în special, de
capacitatea redusă de absorbţie a economiei.
09.11.13 8
Ca urmare, în perioada 1990-2008, populaţia civilă ocupată s-a redus cu 2.700.000 persoane, iar numărul
de salariaţi cu aproximativ 4.000.000 persoane. În acelaşi interval, rata brută de ocupare a populaţiei totale s-a
diminuat de la 46,7% la 38,4%, iar a persoanelor în vârstă de 15-64 ani de la 72,7% la 57,5%.
Tendinţele demografice, îndeosebi fenomenul de îmbătrânire a populaţiei, ca şi diminuarea ratei
populaţiei ocupate au condus la modificări importante în ceea ce priveşte raportul de dependenţă economică,
observabil în creşterea numărului persoanelor dependente de populaţia care contribuie la asigurările sociale şi
constituirea resurselor statului.
În România, în anul 2008, rata de activitate masculină era evident mai mare decât rata de activitate
feminină (62,5% faţă de 48%), aceasta din urmă situându-se, însă, la nivelul celei atinse de ţările dezvoltate,
semnificând o participare importantă a femeii la activitatea economico-socială.
Tabelul 2.1 Indicatori ai potenţialului de muncă din România
INDICATORI
ANUL Populaţia totală Populaţia civilă Numărul Rata brută de
(Mii pers.) ocupată de salariaţi ocupare
(Mii pers.) (mii pers)
1998 23206,7 10839,5 8142,2 46,7
1999 23185,1 10786 7483,5 46,5
2000 22789 10458 6627,4 45,9
2001 22755,3 10062 6385,3 44,2
2002 22730,6 10011 6200,6 44
2003 22681 9493 6047,7 41,9
2004 22607,6 9379 5893,9 41,5
2005 22545,9 9023 5399,1 40
2006 22488,6 8813 5181,6 39,2
2007 22455,5 8419,6 4761 37,5
2008 22435,2 8629 4623 38.4
Sursă: Buletinul Institutul Naţional de Statistică 1/2008
În contextul evoluţiilor de pe piaţa forţei de muncă, al declinului ocupării, s-au produs o serie de deplasări
structurale. În prezent, structura populaţiei civile ocupate, pe sectoare ale economiei este anacronică, riscantă,
reflectând concomitent:
 procesul de dezindustrializare şi reorganizare a ocupării;
 capacitatea modestă a sectorului servicii de a absorbi şi reţine o parte importantă a populaţiei
disponibilizate din industrie (deşi acest sector pare să înregistreze, în general, o evoluţie ascendentă, în
cifre absolute, ocuparea în cadrul său se reduce);
 riscul pseudo-terţializării ocupării, cu efecte negative asupra unui trai decent şi/sau asupra polarizării
activităţilor speculative.
Aceste tendinţe exercită o puternică influenţă asupra sistemului de calificări, asupra posibilităţii de
identificare a nevoilor viitoare de formare profesională, asupra relaţiei dintre cererea de forţă de muncă şi oferta
sistemului de educaţie şi formare profesională.
La nivelul sectorului primar (agricultură, silvicultură, economia vânatului) populaţia activă implicată în
acest domeniu a fost de 3.144.000 persoane în 1998, crescând la 3.320.000 de persoane în anul 2003 şi atingând
valoarea de 3.570.000 în anul 2008. Numărul persoanelor angajate în sectorul secundar (industrie şi construcţii) a
cunoscut în perioada 1998-2008 un fenomen de scădere accentuată, de la 4.711.000 în anul 1998, la 3.193.00 în
anul 2003 respectiv 2.708.000 în anul 2008.
Această scădere importantă a numărului de persoane ocupate în acest domeniu are mai multe explicaţii
între care: pierderea pieţelor tradiţionale de desfacere pentru produsele româneşti, transformarea fostei economii
de stat centralizate într-o economie de piaţă care are la bază rentabilitatea economică, creşterea masivă a
preţurilor la utilităţi şi respectiv incapacitatea fostelor întreprinderi industriale de a produce în condiţiile de
calitate şi de preţ cerute de piaţă, rezultând de aici concedieri masive din fostele mari întreprinderi de stat şi
regiile cu pierderi: minerit, etc.
09.11.13 9
Din punctul de vedere al grupării persoanelor active pe cele trei sectoare de activitate, România prezintă o
structură defavorabilă, cu o pondere mare şi în creştere a populaţiei active din sectorul primar şi cu o pondere
destul de redusă a serviciilor. În condiţiile în care competitivitatea în sectorul industriei este greu de dobândit
datorită costurilor mari pe care le implică, şansa economiei româneşti ar fi dezvoltarea accentuată a sectorului
serviciilor pentru a compensa scăderea valorii produsului intern brut datorită scăderii dimensiunii sectorului
industriei şi construcţiilor.
Tabelul 2.2 Structura populaţiei civile ocupate, pe sectoare economice în România
ANUL SECTOARE ECONOMICE
Agricultură Industrie şi construcţii Servicii
(%) (%) (%)
1998 29,1 43,5 27,4
1999 29,8 39,9 30,3
2000 33 37,1 29,9
2001 36 35,8 28,2
2002 36,5 34,4 29,1
2003 34,5 33,6 31,9
2004 35,5 34,3 30,2
2005 37,6 32 30,4
2006 38,1 30,7 31,2
2007 41 24,4 30,4
2008 41,3 27,3 29,4
Sursă : Buletin Institutul Naţional de Statistică 1/2008
În funcţie de forma de proprietate, se constată o evoluţie importantă a sectorului privat de la 27,1% în
1998 la 75% 2004 (în cifre absolute de la 2936,9 mii persoane la 6475 mii). Ponderea populaţiei ocupate în
sectorul privat creşte atât în agricultură (în 2002 aceasta deţinea peste 98%), cât şi în industrie şi servicii.
În ceea ce priveşte structura populaţiei ocupate după criteriul statutului profesional, principalele
schimbări se referă la:
 reducerea ponderii salariaţilor în cadrul populaţiei civile ocupate (de la 75,1% în 1998 la 53,5% în 2008);
 sporirea numărului de lucrători pe cont propriu (17,1% în 2000 şi 21% în 2008) şi a lucrătorilor familiali
neremuneraţi, categorie din care face parte şi populaţia care lucrează în agricultură (15,2%, respectiv
17,1% în aceiași ani de referinţă);
 menţinerea la un nivel relativ constant a numărului patronilor.
Legat de structura populaţiei active după sexe, există mai multe ramuri ale economiei naţionale în care
populaţia activă este majoritar feminină. Cele mai importante dintre aceste sunt: sănătate şi asistenţă socială
(77,7%),învăţământ (67,45%), activitate hotelieră şi de alimentaţie publică (63%), comerţ (51%).
În anul 2008, distribuţia populaţiei ocupate pe grupe de ocupaţii era structurată, în principal, pe
următoarele categorii:
 conducători şi funcţionari superiori din administraţia publică şi din unităţile economico-sociale - 2,1%;
 specialişti cu ocupaţii intelectuale sau ştiinţifice - 6,4% ;
 tehnicieni, maiştri şi asimilaţi - 8,1% ;
 funcţionari administrativi - 3,9% ;
 lucrători operativi în servicii, comerţ şi asimilaţi - 6,8% ;
 agricultori şi lucrători calificați în agricultură, silvicultură şi pescuit - 39,7%;
 muncitori / meseriaşi - 16,5% ;
 alte categorii de ocupaţii - 16, 5% .
Ratele de activitate pe grupe de vârstă au avut următoarele valori:
 pentru grupa de vârstă 15-24 de ani: 43,1%;
 pentru grupa de vârstă 25-34 de ani:84,5%;
 pentru grupa de vârstă 35-49 de ani: 85%;
09.11.13 10
 pentru grupa de vârstă 50-64 de ani: 57,8%;
 pentru grupa de vârstă 65 de ani şi peste: 35,7% .
Structura populaţiei ocupate în funcţie de statutul educaţional relevă faptul, că unei ponderi de aproape
2/3 din total îi corespunde o instruire de nivel secundar sau superior, situaţie care permite aprecierea că forţa de
muncă din România dispune de o pregătire de nivel ridicat. Luând în considerare criteriul vârstei, gradul cel mai
înalt de instruire corespunde persoanelor din grupele de 25-34 ani (aproximativ 90%) şi 35-49 ani (77%).
Tabelul 2.3 Evoluţia şomajului
INDICATORI
ANI ŞOMERI Beneficiari de Beneficiari de Şomeri Rata şomajului

TOTAL ajutor de şomaj alocaţie de sprijin neindemnizaţi
1998 337.440 265.978 - 71.642 3%

1999 929.019 602.957 239.642 86.420 8,2%
2000 1.164.705 549.785 516.059 98.861 10,4%
2001 1.223.925 504.284 564.066 155.575 10,9%
2002 998.432 317.142 457.079 224.211 9,5%
2003 657.564 202.233 594.457 95.874 6,6%
2004 881.435 438.044 217.959 225.432 8,9%
2005 1.025.056 402.980 390.038 232.038 10,4%
2006 1.130.296 386.517 445.992 258.475 11,8%
2007 1.007.131 307.065 391.932 255.220 10,5%
2008 826.932 245.427 286.214 219.242 8,6%
Surse: Buletin Institutul Naţional de Statistică 1/2007; Raportul A.N.O.F.M. pe anul 2006
Reducerea volumului ocupării forţei de muncă este acompaniată de apariţia şi extinderea şomajului.
Numărul şomerilor înregistraţi creşte semnificativ în 1992, odată cu transformările implicate de trecerea de la
economia planificată la economia de piaţă.
Grafic 2.1 Evoluţia ratei şomajului în perioada 1998-2008
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
1
0
1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Rata somajului
Aşa cum se poate observa din graficul referitor la rata şomajului, fenomenul îşi continuă curba
ascendentă până în 2000, când se reduce semnificativ, după care îşi reia tendinţa crescătoare; acest fenomen
continuă până în anul 2002 ca urmare a accelerării procesului de privatizare, restructurare şi lichidare a unor
întreprinderi, rata şomajului atingând un maxim al perioadei post-decembriste, de 11,8%. În ultimii 2 ani,
datorită unei oarecare macrostabilizări economice şi datorită creşterii economice precum şi politicilor sociale
aplicate şomajul îşi schimbă evoluţia, trecând la o curbă descendentă astfel că la sfârşitul anului 2008 numărul
şomerilor înregistraţi era de 826.932 persoane, reprezentând o rată de 8,6%;
09.11.13 11
Distribuţia şomerilor pe niveluri de instruire şi formare reflectă o concentrare mare a fenomenului în
categoria persoanelor care au absolvit învăţământul liceal, precum şi cel profesional şi de ucenici; urmează, în
ordine, absolvenţii învăţământului gimnazial, primar şi cei fără şcoală absolvită.
Numărul şomerilor cu pregătire universitară este redus, atât pe total, cât şi pe sexe. Distribuţia se
păstrează, în general, pe întreaga perioadă 1991-2001.
La nivelul anului 2008, structura populaţiei de şomeri după nivelul de pregătire a fost următoarea: şomeri
cu studii superioare – 3,7%, şomeri cu studii postliceale şi tehnice de maiştri – 2,7%, cu liceu – 40,9%, şcoală
profesională şi de ucenici – 29,7%, gimnaziu – 17,9%, şcoală primară – 3,8% şi fără şcoală absolvită – 1,3%.
Proporţiile respective se menţin, în general, şi în cadrul grupei de vârstă 15-24 ani.
De altfel, trebuie menţionat că tinerii în vârstă de 15-24, iar din această grupă femeile şi cei rezidenţi în
mediul urban, reprezintă categoriile cele mai vulnerabile în faţa riscului de şomaj. În mod constant, rata
şomajului corespunzătoare grupurilor menţionate a fost de aproximativ 3 ori mai mare decât rata medie.
Modul de distribuţie a ratei şomajului, pe grupe de vârstă, la nivelul anului 2007, reflectă aceeaşi situaţie:
ponderea mult mai ridicată a şomajului în rândul tinerilor şi reducerea acesteia pe măsură ce se înaintează în
grupele superioare de vârstă.
La cele de mai sus trebuie adăugat un alt fapt alarmant: în 2007, peste 80% dintre şomerii intraţi pentru
prima dată pe piaţa muncii erau în vârstă de 15-24 ani. Situaţia nu este specifică numai anului menţionat, ci este
o continuare a tendinţelor înregistrate şi în anii anteriori. Această stare de fapt conduce la concluzia că există încă
deficienţe de comunicare şi transparenţă între cererea de forţă de muncă şi oferta de calificări a sistemului de
educaţie şi formare, că şcoala încă „produce şomeri”. În acelaşi timp, dificultăţile de identificare a nevoilor
viitoare de forţă de muncă, de calificări, generată de o anumită lipsă de coerenţă a strategiei de dezvoltare a
economiei constituie una dintre explicaţiile situaţiilor menţionate.
Durata medie a şomajului, în 2007, înregistrează o scădere faţă de anii precedenţi, fiind de 16,0 luni, faţă
de 17,8 luni în 2005, cu diferenţe importante pe grupe de vârstă: 12,5 luni pentru şomerii de 15-24 ani, 17,3 luni
pentru cei de 25-34 ani, 18,7 luni pentru şomerii de 35-49 ani şi 20,3 luni pentru cei în vârstă de 50 ani şi peste.
Riscul cel mai mare pentru şomajul de lungă durată îl prezintă, aşadar, persoanele de peste 50 de ani, acestea
fiind, în general, mai greu acceptate de angajatori şi mai puţin deschise spre diferite forme de recalificare şi
reconversie, care, eventual, le-ar facilita reinserţia profesională.
Persoanele care se aflau în şomaj de peste un an în 2007 reprezentau 44,3% din total, în scădere cu 7
puncte procentuale faţă de anii 2004-2006, dar în creştere cu 2,4 puncte procentuale faţă de anul 2003. O
proporţie importantă dintre acestea sunt persoane descurajate, care au renunţat să mai caute un loc de muncă.
Îngrijorător este, în acelaşi timp, faptul că aproximativ 50% din numărul total al persoanelor descurajate care au
încetat să mai caute de lucru erau tineri în vârstă de 15-24 ani (51% bărbaţi şi respectiv 49,5% femei), mai mult
cu 7 puncte procentuale faţă de anul 2006.
După cum am mai amintit, şomerii, inclusiv absolvenţii diferitelor niveluri de educaţie şi formare
profesională iniţială care nu au fost niciodată încadraţi în muncă, beneficiază de o serie de măsuri de protecţie
socială, atât pasive, cât şi active.
În ceea ce priveşte beneficiarii de ajutor de integrare profesională (formă de protecţie socială destinată
absolvenţilor care nu au găsit un loc de muncă), în absenţa unor date concrete privind numărul lor, total şi pe
niveluri de formare, în cadrul fiecărei promoţii de absolvenţi, pot fi realizate unele estimări ale ponderii acestora.
Astfel, având în vedere că numărul absolvenţilor învăţământului profesional şi de ucenici, liceal, postliceal şi
superior a fost în 2007 de aproape 360 de mii, iar al celor care primesc ajutor de integrare profesională de 106
mii (la 31 martie 2006), ponderea tinerilor care beneficiază de această formă de protecţie, cu alte cuvinte a celor
care alimentează fenomenul şomajului în anul respectiv, este de aproximativ 30%, cifră care se menţine relativ
constantă în ultimii ani. (Calculul s-a făcut prin raportarea numărului beneficiarilor ajutorului de integrare
profesională la 31 martie 2006 la absolvenţii anului şcolar 2004-2005, deoarece aceştia din urmă pot beneficia de
forma respectivă de protecţie începând cu lunile septembrie-octombrie 2006, după susţinerea şi celei de-a doua
sesiuni de bacalaureat). În anul 2005, cei mai mulţi dintre aceştia provin din învăţământul profesional şi de
ucenici, fiind urmaţi de absolvenţii învăţământului liceal şi postliceal; tinerii care finalizează învăţământul
09.11.13 12
superior reprezintă, în mod constant, categoria cea mai favorizată din perspectiva analizată. Cu alte cuvinte, se
poate aprecia că dintre absolvenţii anului şcolar/universitar 2004/2005, au realizat o inserţie profesională reuşită
ceva mai mult de două treimi din total.
Cifrele beneficiarilor de ajutor de integrare profesională sunt diferite de la un judeţ la altul, atât datorită
diferenţelor în ceea ce priveşte numărul populaţiei şcolare şi al absolvenţilor diferitelor niveluri de învăţământ, în
plan local, cât şi indicatorilor specifici ai dezvoltării economice, capacităţii diferite de absorbţie a forţei de
muncă tinere de care dispune economia judeţului, gradului de urbanizare a acestuia etc. Astfel, printre judeţele cu
cel mai mare număr de şomeri care au beneficiat de ajutor de integrare profesională – între 3600 şi peste 5000 de
absolvenţi care au intrat direct din şcoală în şomaj – se numără Iaşi, Botoşani, Suceava, Vaslui, Prahova, Galaţi,
Braşov, Dolj, Bacău şi Municipiul Bucureşti. La polul opus, în funcţie de acelaşi criteriu, se situează judeţele:
Ilfov, Satu Mare, Giurgiu, Covasna, Maramureş, Tulcea, Arad, Sălaj, Ialomiţa, Călăraşi şi Timiş, cu mai puţin de
1500 de şomeri care au beneficiat de ajutor de integrare profesională.
Şomerii adulţi, dar şi tinerii absolvenţi ai diferitelor niveluri de învăţământ care intră direct în şomaj pot
beneficia aşa cum s-a mai amintit şi de o serie de măsuri active de ocupare. Astfel, pe lângă posibilitatea
frecventării cursurilor de calificare, recalificare şi perfecţionare, utilizării serviciilor de intermediere a Direcţiilor
Generale de Muncă şi Agenţiilor de Ocupare a Forţei de Muncă, absolvenţii şomeri au posibilitatea să fie
angajaţi prin subvenţionarea unui cuantum din salariu din Fondul de şomaj. De această măsură de ocupare
beneficiază, însă, un număr relativ redus de tineri; conform datelor Ministerul Muncii, în anul 2007, numărul
absolvenţilor angajaţi în aceste condiţii a fost de aproape 20 de mii (faţă de peste 350 de mii de absolvenţi ai
diferitelor niveluri de învăţământ, în acelaşi an), din care mai mult de jumătate finalizaseră învăţământul
superior. Mulţi angajatori, în condiţiile în care semnele de revigorare a economiei întârzie să se manifeste sau
sunt prea timide, nu-şi permit angajarea tinerilor absolvenţi, indiferent de facilităţile pe care aceasta le implică.
Unii dintre ei consideră că nu pot să formuleze cererea pentru angajarea de personal dintre absolvenţi, deoarece
au dificultăţi în prognozarea propriilor nevoi de forţă de muncă, în condiţiile instabilităţii economice şi a
mediului de afaceri. Rezerva agenţilor economici privind angajarea absolvenţilor provine şi din faptul că, în
unele situaţii – mai multe sau mai puţine, generale sau locale – subvenţiile salariale le parvin cu întârziere.
Una dintre măsurile active de ocupare care ar trebui să aibă rolul cel mai important în stimularea
angajabilităţii – cursurile de calificare, recalificare şi perfecţionare – nu are impactul scontat, eficienţa acesteia
fiind, în continuare, redusă. Spre exemplu, în trimestrul I al anului 2006, din totalul de peste 12 mii persoane care
au încheiat pregătirea în diferite cursuri organizate de către Agenţiile de Ocupare a Forţei de Muncă (din care
peste 4 mii erau şomeri) numai 782 persoane au reuşit să se încadreze în activitate, ceea ce reprezintă 6,3%.
Toate aceste aspecte implică o regândire a sistemului de protecţie socială şi o adaptare a acestuia la
condiţiile efective de pe piaţa muncii.
2.2 Salariul în România
Salariul, indiferent de denumirea sa, reprezintă suma de bani dată de patron salariatului în temeiul unui
contract individual de muncă pentru munca efectuată sau ce trebuie efectuată şi pentru serviciile îndeplinite sau
ce trebuie îndeplinite.
Grupul American de consulting pentru Business Practice definește salariul ca “o recompensă acordată
fiecărui angajat în schimbul contribuției sale la succesul firmei”. În timp ce definiţia românească pune accent pe
efortul ce trebuie recompensat, cea Americană precizează că numai rezultatele se recompensează. Poate că
această diferenţă de optică explică parţial şi diferenţă de dezvoltare dintre cele două ţări.
În România, prin Legea nr. 14/1991 s-a instituit principiul negocierii salariale în cadrul regiilor autonome
şi a societăţilor comerciale ceea ce este desemnat în mod tradiţional prin conceptual de liberalizarea salariilor.
Teoretic, singurul corectiv în aplicarea principiilor negocierii salariului constă în stabilirea salariilor prin lege ori
prin alte acte normative pentru personalul din societățile bugetare, precum şi a celui din regiile autonome cu
specific deosebit. De asemenea prin lege se stabileşte nivelul salariului minim pe economie, cu obiectivul de
protecţie socială. Cu aceste excepţii, în prezent, salariile se stabilesc prin negociere colectivă sindicală.
În Normele de aplicare a Legii nr. 19/2000, aprobate prin Ordinul ministrului muncii și solidarității
sociale nr. 340/2001, prin care s-au detaliat elementele ce se cuprind în salariul individual brut, se arată că acesta
09.11.13 13
cuprinde: salariile de bază brute, sporurile, indemnizaţiile, sumele plătite din fondul de salarii, sumele acordate
cu ocazia ieşirii la pensie, premiile anuale, drepturile în natură, alte adaosuri la salarii.
Salariul de bază este partea principală a salariului total, convenită în cadrul contractului de muncă; suma
precizată se acordă efectiv salariatului în anumite condiții stabilite (timpul efectiv lucrat şi rezultatele obţinute în
raport cu standardele de performanţă). El se stabilește pentru fiecare salariat în funcţie de pregătire, experienţă,
abilităţile şi rezultatele persoanelor, pe de o parte, şi politica salarială a firmei, formele de salarizare, importanţa,
complexitatea şi răspunderea lucrătorilor ce revin postului în care este încadrat salariatul, pe de altă parte.
Adaosurile şi sporurile la salariu constituie partea variabilă a salariului şi se acordă numai pentru
performanțe deosebite ale salariatului, munca prestată în condiții grele, rezultate importante pentru întreprindere,
loialitate şi stabilitate în muncă (vechime).
Conform legii, salariul de bază, adaosurile şi sporurile sunt confidenţiale, nu pot fi comunicate, sub
sancţiunea suportării rigorilor legii, altor persoane fizice sau juridice. Se consideră că un contract de muncă are
un caracter confidenţial, încercându-se în acest fel protejarea întreprinderilor în competiţie pentru menţinerea
salariaţilor şi evitarea situaţiilor conflictuale ce ar rezulta din înțelegerea greșită, parţială sau neînțelegerea
raporturilor contractuale.
Salariul poate fi privit din două puncte de vedere:
-din punct de vedere al desfăşurării activităţii economice, care presupune combinarea factorilor de
producţie, salariul este un cost, o componentă a costului total al bunului economic obţinut (pentru firmă);
-din punct de vedere al finalităţii activităţii economice, care presupune vânzarea pe piaţă a bunurilor, salariul
este venitul celor care au contribuit, prin munca depusă, la obţinerea rezultatelor (pentru salariaţi).
Suma de bani pe care o ridică lunar salariatul este salariul net. Suma de bani care i se cuvine lunar după
munca prestată şi calculată conform sistemului de salarizare şi formelor aplicate este salariul brut , mai mare
decât cel net cu valoarea impozitului pe salariu și a altor reţineri efectuate conform legii. Întreprinderea, la rândul
ei, are de achitat o serie de contribuţii şi taxe. Având în vedere reglementările actuale din România,
întreprinderea are cheltuieli salariale efective aflate în raport de circa 1,8/1 față de salariul mediu brut. În acest
mod, cheltuielile salariale ale întreprinderii devin foarte mari; firma trebuie să analizeze cu atenție dacă este
oportun să creeze un nou loc de muncă.
Întreprinderea aplică şi un sistem de premiere a salariaţilor cu ocazii deosebite și pentru rezultate
deosebite. Acordarea premiilor are un efect favorabil dacă se realizează pe baza evaluării corecte a salariaților și
dacă sumele sunt semnificative.
Pe lângă sistemul de salarizare, întreprinderile mari utilizează un sistem flexibil de avantaje acordate
salariaților. Acestea contribuie la reducerea fluctuației personalului și reducerea cheltuielilor pentru angajarea și
instruirea noilor salariați. Vârsta, educația, experiența în muncă, satisfacția profesională, situația familială, sunt
factori de luat în considerare la stabilirea „pachetului” de avantaje ce va fi folosit pentru creșterea productivității,
ridicarea calității produselor și construirea unui climat favorabil întreprinderii.
2.3 Salariul minim în România
Salariul minim pe economie este valoarea cea mai mică a salariului orar, zilnic sau lunar pe care legea
permite angajatorilor să-l acorde unui salariat. Salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată,
corespunzător programului normal de muncă, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, după consultarea
sindicatelor şi a patronatelor. În cazul în care programul normal de muncă este, potrivit legii, mai mic de 8 ore
zilnic, salariul de bază minim brut orar se calculează prin raportarea salariului de bază minim brut pe ţară la
numărul mediu de ore lunar potrivit programului legal de lucru aprobat.
Salariul minim este salariul considerat ca suficient pentru satisfacerea necesităților vitale de alimente,
îmbrăcăminte, educație, etc. ale salariaților, ținând cont de dezvoltarea economică şi culturală a fiecărei ţări.
Angajatorul nu poate negocia şi stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de
baza minim brut orar pe ţară. Potrivit art. 159 alin. (3) din Codul muncii acesta este obligat să garanteze în plată
un salariu brut lunar cel puţin egal cu salariul de bazăminim brut pe ţară.
09.11.13 14
Graficul 2.2 Evoluţia salariului minim în perioada 2000-2008

600
540
500
400 390
330
310
300 280
250
200 175
140
100
100
2000 2001
2002 2003
2004 2005
2006 2007
2008
Se poate observa din graficul anterior faptul că nivelul salariului minim a crescut permanent în perioada
2000-2008, acesta situându-se în prezent la nivelul de 540 RON. România este statul european care a înregistrat
în ultimii patru ani cel mai mare salt al salariului minim, a cărui evaluare în euro arată o creștere anuală cu 18%,
până la 137 euro.
Salariului minim brut pe ţară a cunoscut modificările redate în tabelul de mai jos:
Tabel 2.4 - Salariul minim pe ţară în perioada 1991-2008
Anul Salariul minim Legislaţie
1991 7.000 ROL HG 780/1991
1992 15.215 ROL HG 774/1992
1993 45.000 ROL HG 683/1993
1994 65.000 ROL HG 353/1994
1995 75.000 ROL HG 184/1995
1996 97.000 ROL HG 594/1996
1997 250.000 ROL HG 468/1997
1998 350.000 ROL HG 208/1998
1999 450.000 ROL HG 296/1999
2000 1.000.000 ROL HG 1166/2000
2001 1.400.000 ROL HG 231/2001
2002 1.750.000 ROL HG 1037/2001
2003 2.500.000 ROL HG 1105/2002
2004 2.800.000 ROL HG 1515/2003
2005 3.100.000 ROL HG 2356/2004
2006 330 RON HG 1776/2005
2007 390 RON HG 1824/2006
2008 540 RON HG 1105/2008
Aşa cum se poate observa in tabelul de mai sus salariul minim pe economie a avut o evoluţie ascendentă
în ultimii ani. Faţă de 7000 ROL în anul 1991, el a ajuns, în prezent, la 540 RON, iar în 2014 va reprezenta 50%
din salariul mediu brut pe ţară.
România are cel mai redus salariu minim raportat la puterea de cumpărare din toate cele 27 de state
membre ale Uniunii Europene.
09.11.13 15
Salariul minim în România, în anul 2008, a fost de 137 de euro, cifră care plasează ţara pe penultimul loc
înaintea Bulgariei, cu un salariu minim de 112 euro. Cel mai mare salariu minim garantat din UE este de 1.610
euro şi se înregistrează în Luxemburg.
Începând cu 1 iulie 2008, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată este de 540 lei lunar,
reprezentând 3,176 lei/ora, în condiţiile realizării principalilor indicatori economici pe care este construit bugetul
de stat pe anul 2008, respectiv creşterea produsului intern brut, ţinta de inflaţie, precum şi de nivelul
productivităţii muncii.
Salariul minim din România a avut cel mai dinamic avans anul trecut, comparativ cu remuneraţiile
minime din restul statelor membre UE. Salariul minim pe economie din România a înregistrat, în ultimii opt ani,
cel mai mare ritm de creştere - atât în termeni nominali, cât şi în termeni reali - din Uniunea Europeană, potrivit
datelor Institutului European de Statistică. Astfel, salariul minim pe economie a urcat de la 1.000.000 lei vechi,
cât era în 2000, la 540 lei noi, echivalent lunii octombrie din 2008. În medie, în intervalul amintit, salariul minim
pe economie a crescut anual cu 27.9% în termeni nominali şi cu 12,2% în termeni reali.Cu toate acestea, nivelul
salariului minim a ajuns doar la 137 euro, unul dintre cele mai mici din Uniunea Europeană.
Calcularea salariului minim pe economie
România a aplicat modelul european privind modul de calcul al salariului minim pe economie. Astfel, el
se stabileşte având ca bază de calcul salariul mediu. Până acum, salariul minim se stabilea în funcţie de inflaţie,
de coşul minim de consum. Aducerea salariului minim la jumătate din salariul mediu este o cerinţă a UE, dar şi o
necesitate internă.
Angajaţii cu salariul minim pe economie beneficiază, indiferent dacă vrea sau nu patronul, de o majorare
a salariului de pe cartea de muncă. Potrivit Hotărârii de Guvern nr. 1105/2008 salariul de bază minim brut pe ţară
garantat în plată este de 540 de lei lunar pentru un program complet de lucru de 170 de ore în medie pe lună în
anul 2008, reprezentând 3.176 lei/oră.
Prevederile referitoare la salariul de bază minim brut negociat, precum şi coeficienţii minimi de
ierarhizare şi sporurile minime din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional se aplică salariaţilor ale
căror salarii sunt stabilite prin negociere.
Astfel, angajaţii vor fi departajaţi în funcţie de studiile pe care le au. Aceasta nu înseamnă că este de
ajuns să ai o diplomă ca să ceri patronului salariu mai mare, ci să fii şi angajat pe un post pentru care sunt
necesare studiile pe care le ai.
Potrivit Inspectoratului Teritorial de Muncă, coeficienţii minimi de ierarhizare, pe categorii de salariaţi sunt:
1. Muncitori
 necalificaţi şi ucenici = 1; (salariu minim 540 de lei)
 calificaţi = 1,2 (salariu minim 600 de lei) – grupele 5,6,7,8 (ex. lucrători servicii şi comerţ, lucrători
din agricultură, silvicultură şi pescuit,
2. personal administrativ încadrat în funcţii pentru care condiţia de pregătire este:
 liceală = 1,2 (salariu minim 650 de lei) – grupa 4 (ex. funcţionari administrativi, de birou,
contabilitate, secretari, operator calculator, casieri,etc.)
 postliceală = 1,25 (salariu minim 725 de lei) – grupa 4 dacă are studii postliceale (ex. postliceal de
contabilitate primară)
3. personal de specialitate încadrat pe funcţii pentru care condiţia de pregătire este:
 şcoala de maiştri = 1,3 (salariu minim 750 de lei) – grupa 3 (ex. tehnicieni, maiştri şi asimilaţi)
 studii superioare de scurtă durată = 1,5 (salariu minim 850 de lei) – grupa 1 şi 2 (colegiu,
subingineri)
4. personal încadrat pentru funcţii pentru care condiţia de pregătire este cea de:
 studii superioare = 2, (salariu minim 1200 de lei) – grupa 1 şi 2 studii superioare de lungă durată (ex.
ingineri, econom., jurişti, profesori etc.)
Coeficienţii de salarizare se aplică la salariul minim negociat pe societate (care nu poate fi mai mic de
540 de lei). Pentru o încadrare corectă, se va solicita nivelul studiilor solicitat la ocuparea postului.
09.11.13 16
Sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde acestea nu sunt cuprinse în salariul de bază.
Sporurile minime ce se acordă în condiţiile contractului colectiv de muncă sunt:
 pentru condiţii de muncă grele, periculoase sau penibile – 10%.
 pentru condiţii nocive de muncă – 10%.
 pentru orele suplimentare şi pentru orele lucrate în zilele libere şi în zilele de sărbători legale ce nu au fost
compensate corespunzător cu ore libere plătite se acordă un spor de 100% din salariul de bază.
 pentru vechime în muncă minimum 5% pentru trei ani vechime şi maximum 25 % la o vechime de peste
20 de ani, din salariul de bază.
 pentru lucrul în timpul nopții, 25% din salariul de bază;
 pentru exercitarea și a unei alte funcții se poate acorda un spor de până la 50% din salariul de bază al
funcției înlocuite; cazurile în care se aplică această prevedere și cuantumul se vor stabili prin negocieri la
contractele colective de muncă la nivel de ramură, grupuri de unități sau unități.
Sporurile nu se includ în salariul de bază și nu se mai acordă după normalizarea condițiilor de muncă. Prin
contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, grupuri de unități și unități pot fi negociate și alte categorii de
sporuri (spor de izolare, spor pentru folosirea unei limbi străine, dacă aceasta nu este cuprinsă în obligațiile
postului etc.). Adaosurile la salariul de bază sunt:
a) adaosul de acord;
b) premiile acordate din fondul de premiere, calculate într-o proporție de minimum 1,5% din fondul de
salarii realizat lunar și cumulat;
c) alte adaosuri convenite la nivelul unităților și instituțiilor.
Alte venituri sunt:
a) cota-parte din profit ce se repartizează salariaților, care este de până la 10% în cazul societăților
comerciale și de până la 5% în cazul regiilor autonome;
b) tichetele de masă, tichetele cadou, tichetele de creșa și alte instrumente similare acordate conform
prevederilor legale și înțelegerii părților.
Condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la
fondul de premiere, precum și perioada pentru care se acordă cota de profit salariaților, care nu poate fi mai mare
de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și, după caz, instituție.
2.4 Salariul mediu în România
Dacă salariul minim reprezintă salariul fixat pe cale legală pentru a garanta salariaţilor din categoriile
defavorizate un venit care să le asigure un minim decent de subzistență, salariul mediu reprezintă media
nivelurilor salariale înregistrate în economie la un anumit moment dat.
În tabelele următoare, se poate observa evoluţia atât a salariului mediu net, cât și a celui brut, începând cu
anul 1991 până în prezent. Trendul salarial a fost unul ascendent, salariu mediu pe economie înregistrând o
creştere continuă, el situându-se în prezent la nivelul de 1795 RON pentru cel brut, și 1327 pentru cel net,
conform Institutului Național de Statistică (luna octombrie 2008).
Deşi nivelul salariului mediu nu este unul ridicat, comparativ cu celelalte ţări membre UE, acesta a
înregistrat o creștere continuă, susținută şi de creşterea economică. România a trecut în anul 1990 de la economia
centralizată la economia de piaţă, deschizând astfel calea către progres, privatizare şi noi investiții, desprinzându-
se de monopolul statal ce caracteriza economia românească înainte de ’89. Toate acestea au dus la dezvoltarea
economică a României, la creșteri salariale și a nivelului de trai. Aceste aspecte se pot observa și în tabelele ce
urmează, salariile medii fiind în continuă creştere.
09.11.13 17
Tabel 2.5 Câștigul salarial mediu brut in perioada 1991-2008
Lei/ Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie
1991 4.769 4.686 5.286 7.605 9.331 9.739 10.247 10.218 11.421 12.215 13.423 14.771
1992 16.241 15.897 19.373 19.704 22.258 24.462 25.223 25.026 29.415 30.479 36.152 41.430
1993 35.241 36.993 47.139 48.749 65.136 75.493 85.791 95.936 95.730 102.550 119.666 131.742
1994 131.763 135.944 144.802 163.283 162.842 169.322 185.453 201.440 200.572 206.849 216.546 261.516
1995 221.542 225.337 237.595 261.530 260.567 268.096 286.008 301.451 297.092 314.003 328.034 374.183
1996 332.480 322.808 341.708 397.781 384.590 386.425 442.991 456.841 453.856 500.012 509.114 590.717
1997 531.226 596.267 668.518 795.296 754.570 774.559 835.061 871.591 933.952 1.046.691 1.083.994 1.265.671
1998 1.102.461 1.087.824 1.197.075 1.334.427 1.263.956 1.322.476 1.402.909 1.402.317 1.433.103 1.476.637 1.506.330 1.756.071
1999 1.569.563 1.583.518 1.768.944 1.864.722 1.835.505 1.910.834 2.020.178 2.035.698 2.040.725 2.080.923 2.222.369 2.559.796
2000 2.263.212 2.276.621 2.488.562 2.838.364 2.676.061 2.789.047 2.848.694 2.908.669 2.989.839 3.115.128 3.349.611 3.975.929
2001 3.621.665 3.411.998 3.717.275 4.321.748 4.174.679 4.280.633 4.436.326 4.449.518 4.424.024 4.534.130 4.719.732 5.299.736
2002 5.144.789 4.778.519 5.091.065 5.585.360 5.329.069 5.327.130 5.498.528 5.469.586 5.404.070 5.570.795 5.704.674 6.521.579
2003 6.520.266 6.054.129 6.338.861 6.885.534 6.521.441 6.476.157 6.721.855 6.647.856 6.763.882 6.873.680 7.021.231 8.068.932
2004 8.006.308 7.483.952 8.065.813 8.292.765 8.008.210 8.035.915 8.125.709 8.101.024 8.214.078 8.392.766 8.677.841 9.733.512
2005*) 951 875 920 973 942 944 957 963 965 974 1017 1121
2006*) 1100 1017 1101 1120 1109 1112 1122 1122 1148 1155 1213 1481
2007*) 1232 1264 1364 1387 1361 1377 1402 1395 1411 1471 1522 1730
2008*) 1637 1543 1623 1751 1704 1738 1769 1728 1751 1795 1844
salariat Sursa: www.insse.ro

*RON
Tabel 2.6 Câștigul salarial mediu net in perioada 1991-2008
09.11.13 18
Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie
1991 4.038 3.978 4.110 6.213 7.550 7.787 8.263 8.239 9.174 9.824 10.773 11.824
1992 13.005 12.717 15.287 15.677 17.709 19.426 19.989 19.804 23.306 24.080 28.456 32.612
1993 27.763 29.162 37.146 38.319 51.034 58.917 67.047 75.032 74.723 79.732 93.020 101.331
1994 101.795 106.378 112.603 126.194 126.464 131.134 142.657 153.883 153.486 160.483 167.745 198.530
1995 170.885 173.758 182.803 199.030 199.702 205.080 218.535 230.338 229.543 242.612 252.217 282.995
1996 256.563 248.880 262.237 301.558 293.508 294.148 333.797 343.090 341.361 374.633 380.375 433.692
1997 396.892 456.305 507.026 591.867 567.647 580.978 621.728 650.641 710.242 797.194 820.842 940.495
1998 884.424 878.620 954.305 1.045.498 999.233 1.040.621 1.098.549 1.122.880 1.139.952 1.170.924 1.191.510 1.360.261
1999 1.240.941 1.294.259 1.411.363 1.479.672 1.460.453 1.513.514 1.603.869 1.624.183 1.629.938 1.656.981 1.751.585 1.990.080
2000 1.725.994 1.748.052 1.906.989 2.135.867 2.029.622 2.103.644 2.171.977 2.220.361 2.272.967 2.357.201 2.497.493 2.911.570
2001 2.738.029 2.596.213 2.819.240 3.025.138 2.915.299 2.981.495 3.123.279 3.135.210 3.124.899 3.210.425 3.314.260 3.659.686
2002 3.671.588 3.464.365 3.666.430 3.965.851 3.795.431 3.806.409 3.919.380 3.898.408 3.854.969 3.967.454 4.038.159 4.525.696
2003 4.730.761 4.451.835 4.637.693 4.955.273 4.729.313 4.705.891 4.863.801 4.807.983 4.881.658 4.957.108 5.037.861 5.658.065
2004 5.771.049 5.477.573 5.857.482 5.969.555 5.801.110 5.828.978 5.883.194 5.858.704 5.944.324 6.071.211 6.245.148 6.875.094
2005*) 723 674 708 743 720 722 730 734 736 742 774 848
2006*) 826 767 828 839 833 835 842 841 860 866 908 1099
2007*) 918 941 1013 1027 1012 1023 1040 1030 1040 1084 1121 1266
2008*) 1200 1134 1192 1282 1248 1273 1308 1277 1296 1327 1361
lei/salariat Sursa: http://www.insse.ro
*)
RON
09.11.13 19
În ceea ce priveşte salariul mediu pe economie, se poate constata faptul că acesta a avut o traiectorie
ascendentă pe parcursul celor 17 ani. Deşi aproape în fiecare an acesta a înregistrat creşteri deosebite, se remarcă în
special anii 1993 şi 1997, când nivelul salariului mediu din decembrie aproape s-a triplat faţă de cel de la începutul
anului.
Un alt aspect ce trebuie remarcat este faptul că, în general, în luna februarie, salariu mediu se diminuează
uşor. Acest fapt se datorează faptului că luna februarie este luna cea mai scurtă din an, astfel influențând în mod
direct angajaţii plătiţi cu ora.
Începând cu anul 2005, o data cu introducerea cotei unice de impozitare de 16%, salariu mediu nu mai
înregistrează aceeaşi ascensiune, creşterea ridicându-se la circa 50% în 4 ani. Cu toate acestea, în aceeaşi perioadă,
puterea de cumpărare a monedei naţionale a înregistrat o creştere datorată în principal stabilizării cursului valutar în
raport cu euro și dolar.
Din graficul următor se poate observa creşterea salarială în perioada 2000-2008.
Grafic 2.3 – Creşterea salarială în perioada 2000-2008
2000
1800 1716
1600
1409
1400
1150
1200
1000 966
826
800 674
600 545
428
400 288
200
0
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Dinamica salariului mediului brut în perioada 2000-2008 reflectă creșterea economică din această perioadă.
Salariul mediu brut a crescut de la 288 lei în 2000 la 1630 lei în 2008. La nivelul Uniunii Europene Romania are cea
mai mare rată de creștere a salariului mediu brut. Cu toate acestea România mai are mult până la atingerea unui nivel
decent al acestui indicator economic raportat la țările dezvoltate din UE. Proiecțiile Ministerului Economiei și
Finanțelor pe următorii 12 ani arată că salariul mediu brut din România ar putea ajunge în 2020 între 1.200 și 1.500
de euro.
În ceea ce priveşte evoluţia recentă, câştigul salarial mediu nominal net a crescut cu 24,4%, în intervalul
iunie 2007-iunie 2008, până la 1.273 lei (348 euro), pe fondul majorării salariilor din industrie şi din servicii, potrivit
unui comunicat al Institutului Naţional de Statistică (INS). În comparaţie cu luna mai, salariul mediu net, a crescut
cu 2% (25 lei). Câştigul salarial mediu brut a fost în iunie de 1.738 lei (475 euro), cu 2% mai mare decât în luna
precedentă. În sectorul industrial, ritmul anual de creştere a salariilor a fost semnificativ peste cel al productivităţii
muncii, de 9,7% în primele 5 luni ale acestui an.Banca Centrală a avertizat, în numeroase rânduri, că menţinerea
unui ritm de creştere a veniturilor salariale peste avansul productivităţii muncii creează dezechilibre în economie şi
pune presiune pe inflaţie. Ţinând cont de inflaţie, salariul mediu net s-a majorat cu 14,5% în iunie 2008 faţă de a
şasea lună a anului trecut. În iunie, cele mai mari câştiguri nete s-au înregistrat în sectoarele de intermedieri
financiare, iar cele mai mici în prelucrarea lemnului şi a produselor din lemn şi plută, cu excepţia mobilei.
În iunie 2008 s-au înregistrat creşteri ale câştigului salarial faţă de luna precedentă, ca urmare a acordării de
prime (inclusiv prime de vacanţă pentru funcţionarii publici şi prime de stabilitate pentru personalul contractual din
unităţile sanitare publice) şi a realizărilor de producţii mai mari. Prin urmare, în activităţile poştă şi telecomunicaţii,
silvicultură, producţia şi furnizarea de energie electrică şi termică, gaze şi apă, industria de prelucrare a ţiţeiului,
cocsificarea cărbunelui şi tratarea combustibililor nucleari, salariile au sporit cu 11% până la 15%.
20
Creşteri salariale cuprinse între 5 şi 8% au fost consemnate în domeniile sănătate şi asistenţă socială,
administraţie publică, fabricarea substanţelor şi produselor chimice, poştă şi curierat. Alte sectoare de activitate în
care angajaţii au beneficiat de majorări ale salariului mediu net au fost: tăbăcirea şi finisarea pieilor, fabricarea
produselor textile, învăţământ, industria construcţiilor metalice, unde s-au obţinut creşteri între 3% şi 5%.
Cele mai importante deprecieri ale câştigului mediu net au fost înregistrate în activitatea de intermedieri
financiare, de 11,4%. Alte scăderi, cuprinse între 2% şi 10%, s-au înregistrat în fabricarea produselor din tutun,
cauciuc şi mase plastice, hoteluri şi restaurante, precum şi în industria minieră şi metalurgică, transporturi aeriene,
industria de mijloace ale tehnicii de calcul şi de birou. În cursul anului se înregistrează fluctuaţii ale câştigului
salarial determinate, în principal, de acordarea celui de-al 13-lea salariu şi a primelor de sărbători (decembrie,
martie/aprilie). Acestea influenţează majorările sau deprecierile în funcţie de perioada în care sunt acordate,
conducând, în cele din urmă, la estomparea fluctuaţiilor câştigului salarial lunar la nivelul întregului an.
În ceea ce priveşte câştigurile salariale medii pe ramuri economice, din tabelul următor se pot sesiza
diferențele dintre salariul mediu în diferite regiuni ale țării, cât și diferențele considerabile dintre salariu mediu
acordat bărbaților și cel acordat femeilor.
Tabel 2.7 Câştigul salarial mediu brut şi net , pe regiuni de dezvoltare, judeţe şi sexe, la sfârşitul anului 2006
Regiunea de Total Bărbați Femei
dezvoltare / județul Brut Net Brut Net Brut Net
Total 1146 866 1222 922 1062 803
1. 1. Nord –Est 1009 765 1034 783 983 746
Bacău 1114 845 1127 857 1099 831
Botoșani 942 715 944 713 941 716
Iași 1049 792 1127 849 967 733
Neamț 950 710 941 706 960 713
Suceava 946 726 944 723 949 730
Vaslui 933 717 938 717 929 717
2. Sud - Est 1078 817 1159 878 980 744
Brăila 945 730 1013 781 880 680
Buzău 947 724 1029 788 862 659
Constanţa 1217 914 1299 975 1098 827
Galaţi 1099 834 1166 887 1004 759
Tulcea 1005 763 1103 828 901 695
Vrancea 1017 768 1041 789 997 750
3. Sud – Muntenia 1097 835 1181 898 1001 764

Argeș 1163 882 1259 952 1059 806
Călăraşi 888 681 910 693 864 667
Dâmboviţa 1129 860 1281 975 974 743
Giurgiu 1009 763 1058 800 952 719
Ialomiţa 958 735 958 736 959 734
Prahova 1166 889 1248 950 066 815
Teleorman 993 760 1098 839 866 666
4. Sud - Vest Oltenia 1132 853 1237 930 1002 756
Dolj 1145 855 1197 897 1081 805
Gorj 1286 965 1479 1105 998 755
Mehedinţi 1149 876 1250 951 1021 782
Olt 1066 804 1182 890 923 699
Vâlcea 1013 768 1077 815 942 716
5. Vest 1074 816 1165 884 977 744
Arad 1043 790 1123 847 964 734
Caraş-Severin 949 732 1002 772 885 684
Hunedoara 1065 813 1176 896 936 718
Timiş 1136 858 1235 933 1033 781
6. Nord - Vest 1017 777 1094 832 938 719
Bihor 912 692 1020 771 808 616
Bistrița-Năsăud 945 727 1011 778 877 674
Cluj 1197 905 1271 960 1113 844
21
Maramureş 910 702 941 723 877 680
Satu Mare 1003 778 1052 811 951 742
Sălaj 1013 781 1107 850 925 715
7. Centru 1022 779 1074 817 966 738

Alba 992 756 1047 796 933 715
Braşov 1076 815 1117 844 1033 784
Covasna 846 656 813 630 882 684
Harghita 917 704 936 719 897 690
Mureş 1029 784 1108 846 945 719
Sibiu 1095 834 1186 899 997 763
8. Bucureşti - Ilfov 1523 1129 1605 1192 1429 1058
Ilfov 1355 1012 1539 1145 1150 863
Municipiul Bucureşti 1541 1142 1612 1197 1460 1079
Sursa: Cercetarea statistică privind costul forţei de muncă în anul 2006
Așa cum se poate observa, salariul crește direct proporțional cu nivelul de dezvoltare al fiecărei regiuni.
Astfel, salariul mediu al celor din zona Bucureşti-Ilfov este cu 60% mai mare decât al angajaţilor din nord-estul şi
sud-estul ţării. Angajaţii din companiile private din Bucureşti şi Ilfov au un salariu mediu brut lunar de 1723 Ron, cu
60% mai mult decât salariaţii din companiile care au operaţiuni în nord-estul ţării şi cu 30% peste cei din regiunea
de sud-vest, care sunt următorii clasaţi în topul câştigurilor la nivel de ţară, cu un salariu lunar brut de 1332 Ron.
Cele mai mici câştiguri le au angajaţii din nord-estul ţării - Botoşani, Piatra-Neamţ, Suceava, Vaslui - cu un salariu
mediu brut lunar 1209 Ron, urmaţi de cei din regiunea de nord-vest cu un salariu mediu brut lunar de 1287 Ron.
Harta salarială la nivel de ţară reflectă investiţiile realizate în fiecare zonă. Nivelul salarial este dat de nivelul
investiţiilor, de prezenţa companiilor mari în zonă.
Faptul că există diferențe regionale în ceea ce privește salariul mediu nu reprezintă un caz singular pentru
România, în unele cazuri, diferențele de salariu între regiuni fiind cu mult mai mari. Acest fapt este datorat în
principal gradului de dezvoltare economică a regiunii în sine, precum și a ramurii economice preponderente în zona
respectivă. De exemplu, zonele puternic industrializate sunt favorizate salarial față de zonele predominant agricole.
Tabel 2.8 Câştigul salarial nominal mediu brut şi net lunar, pe activităţi ale economiei naţionale la nivelul de secţiune CAEN
şi pe sexe, la sfârşitul anului 2007
Activitatea Total Bărbaţi Femei

Brut Net Brut Net Brut Net
Total 1246 966 1322 1022 1182 903
Agricultură, silvicultură 905 722 911 727 888 707
Pescuit şi piscicultură 746 605 735 597 805 642
Industrie 1179 925 1352 1051 968 772 Sursa: Institutul
Industrie extractivă 1824 1616 2145 1636 1804 1508 Naţional de
Industrie prelucrătoare 1050 831 1187 930 907 728 Statistică
Energie electrică, termică, 1701 1448 1932 1470 1811 1386 Din datele
gaze şi apă furnizate de
Construcţii 1036 810 1031 807 1066 830 Institutul Naţional
Comerţ 962 751 1102 851 837 662 de Statistică,
Hoteluri şi restaurante 793 634 867 688 749 601 rezultă că trei
Transport, depozitare şi 1530 1163 1564 1195 1412 1085
sferturi dintre
comunicaţii
angajaţii
Intermedieri financiare 3178 2360 3681 2736 2946 2186
Tranzacţii imobiliare 1202 931 1160 902 1277 981 sectoarelor
Administraţie publică şi 2212 1675 2225 1693 2203 1662 învățământ,
apărare sănătate şi
Învăţământ 1443 1167 1516 1297 1363 1106 asistentă socială
Sănătate şi asistenţă socială 1185 923 1364 1059 1136 885 22
Alte activităţi 1085 843 1143 888 1020 793
sunt femei. O pondere la fel de mare o ocupă femeile în domenii precum alimentaţie publică, industrie hotelieră,
comerţ sau intermedieri financiare, unde reprezintă cel puțin jumătate din personal. Angajaţii bărbaţi domină în
industria extractivă, energie electrică şi termică, transport, construcţii, comunicaţii, administraţie publică şi
apărare.În ciuda acestei diferenţe clare între domeniile de lucru, femeile sunt discriminate începând cu sectorul în
care se angajează.
După cum se poate observa în tabelul de mai sus salariile de încadrare în domeniile în care femeile sunt
majoritare sunt cu până la 13% mai mici decât în sectoarele unde angajaţi majoritari sunt bărbaţi.
Astfel, în timp ce, în învățământ, sănătate și asistență socială, sectoare dominate de femei, salariile medii nete
se încadrează între 1443 şi 1167 de lei, în industria extractivă sau în energie, lefurile medii nete primite de angajați,
în majoritate bărbați sunt de 1.824 lei, respectiv 1.636 de lei.
Deşi este interzisă prin lege, discriminarea salarială există, atât în România, cât şi în Europa. Femeile din
Uniunea Europeană sunt plătite cu 15% mai puțin decât bărbaţii, în funcţie de salariile brute medii orare, iar după
anul 1995 decalajul s-a redus cu numai două puncte procentuale, dovedind menţinerea discriminării sexuale, potrivit
unui raport al Comisiei Europene. Printre motivele menţionate de raportul Comisiei se numără îngrijirea copiilor,
politica unor companii de a nu angaja femei pentru anumite poziţii, precum şi existenţa unui aşa-numit "plafon de
sticla" în privinţa promovării femeilor. Femeile din Romania câștigă cu 10% la sută mai puțin decât bărbații,
specialiști în resurse umane fiind de părere că motivul ar fi incapacitatea de a negocia cu angajatorul.
Anul trecut, cu un salariu brut de 1.312 lei lunar, femeile au câștigat în medie cu 156 lei (echivalentul a 40 de
euro) mai puțin decât bărbații, care au avut un venit lunar brut de 1.468 lei, a anunțat Institutul Național de
Statistică. În majoritatea activităților economice, bărbații au fost mai bine plătiți decât femeile. Cele mai mari
diferențe au fost în industria prelucrătoare, sănătate și asistență socială, domenii în care salariile bărbaților au fost cu
până la 31% mai mari decât ale femeilor.
Principalele motive pentru care femeile sunt plătite mai slab decât bărbații ar putea fi părerile preconcepute
ale angajatorului față de femei, pe care le consideră forța de muncă inferioară și/sau previziunile angajatorului
referitoare la productivitatea probabilă a candidatului femeie, întrucât prestanța acesteia ar putea fi întreruptă de
căsătorie, nașterea și îngrijirea copiilor.
2.5 Impozitarea salarială
«Impozitele reprezintă în zilele noastre obligații pecuniare, pretinse, în temeiul legii, de către autoritatea
publică, de la persoane fizice și juridice, în raport cu capacitatea contributivă a acestora, preluate la bugetul
statului în mod silit și fără contraprestație imediată și folosite de către acesta ca resurse pentru acoperirea
cheltuielilor publice și ca instrumente de influențare a comportamentului plătitorilor, astfel încât interesele acestora
să fie armonizate cu interesul public».
Impozitul este o contribuție obligatorie, necondiționată și fără contraprestație la suportarea sarcinii publice.
Impozitul pe venit este acel impozit la care plătitorul (una și aceeași persoana cu suportatorul) este persoana
fizică sau juridică care realizează venit și este totodată una din cele mai importante surse de venituri ale bugetului de
stat, izvorul principal al formării venitului bugetului de stat și al finanțării cheltuielilor publice.
Din punct de vedere al opțiunilor fiscalității, impozitul pe venit este o opțiune economică, fiind o prelevare
obligatorie asupra venitului, acest venit cunoscând mai multe forme economice. Venitul intră în patrimoniul
contribuabilului, așadar impunerea asupra acestuia este o impunere la sursă.
În Art. 39 al Codului Fiscal se precizează categoriile de contribuabili supuși impozitului pe venit persoanele
fizice rezidente, persoanele fizice nerezidente care desfășoară o activitate independentă prin intermediul unui sediu
permanent în România, persoanele fizice nerezidente care desfășoară activități dependente în România, persoanele
fizice nerezidente care obțin alte venituri prevăzute la Art.89 Cod Fiscal.
Impozitul pe venit, se aplică următoarelor venituri:
a) în cazul persoanelor fizice rezidente române, cu domiciliul în România, veniturilor obţinute din orice sursă,
atât din România, cât şi din afara României;
23
b) în cazul persoanelor fizice rezidente, altele decât cele prevăzute la lit. a), numai veniturilor obținute din
România, care sunt impuse la nivelul fiecărei surse din categoriile de venituri prevăzute la art. 41din Codul
Fiscal;
c) în cazul persoanelor fizice nerezidente, care desfășoară activitate independentă prin intermediul unui sediu
permanent în România, venitului net atribuibil sediului permanent;
d) în cazul persoanelor fizice nerezidente, care desfășoară activitate dependentă în România, venitului salarial
net din aceasta activitate dependentă;
e) în cazul persoanelor fizice nerezidente, care obțin veniturile prevăzute la art. 39 lit. d), venitului determinat
conform regulilor prevăzute, ce corespund categoriei respective de venit.
Venituri neimpozabile
În înţelesul impozitului pe venit, următoarele venituri nu sunt impozabile:
a) ajutoarele, indemnizațiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială, acordate din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele locale și din alte fonduri publice, precum și cele de
aceeași natură primite de la alte persoane, cu excepția indemnizațiilor pentru incapacitate temporară de muncă. Nu
sunt venituri impozabile indemnizațiile pentru: risc maternal, maternitate, creșterea copilului și îngrijirea copilului
bolnav, potrivit legii;
b) sumele încasate din asigurări de orice fel reprezentând despăgubiri, sume asigurate, precum și orice alte
drepturi, cu excepția câștigurilor primite de la societățile de asigurări ca urmare a contractului de asigurare încheiat
între părți, cu ocazia tragerilor de amortizare. Nu sunt venituri impozabile despăgubirile în bani sau în natură primite
de către o persoană fizică ca urmare a unui prejudiciu material suferit de aceasta, inclusiv despăgubirile reprezentând
daunele morale;
c) sumele primite drept despăgubiri pentru pagube suportate ca urmare a calamităților naturale, precum și
pentru cazurile de invaliditate sau deces, conform legii;
d) pensiile pentru invalizii de război, orfanii, văduvele/văduvii de război, sumele fixe pentru îngrijirea pensionarilor care
au fost încadrați în gradul I de invaliditate, precum și pensiile, altele decât pensiile plătite din fonduri constituite prin
contribuții obligatorii la un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din fonduri de pensii facultative și cele finanțate de la
bugetul de stat;
e) contravaloarea cupoanelor ce reprezintăbonuri de valoare care se acordă cu titlu gratuit persoanelor fizice
conform dispozițiilor legale în vigoare;
f) sumele sau bunurile primite sub forma de sponsorizare sau mecenat;
g) veniturile primite ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile și mobile din
patrimoniul personal, altele decât câștigurile din transferul titlurilor de valoare;
h) drepturile în bani şi în natura primite de militarii în termen, militarii cu termen redus, studenții și elevii
unităților de învățământ din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranța națională și persoanele civile,
precum și cele ale gradaților și soldaților concentrați sau mobilizați;
i) bursele primite de persoanele care urmează orice formă de școlarizare sau perfecționare în cadru
instituționalizat;
j) sumele sau bunurile primite cu titlu de moștenire ori donație. Pentru proprietățile imobiliare, în cazul
moștenirilor și donațiilor se aplică reglementările prevăzute la art. 771 alin. (2) si (3);
k) veniturile din agricultură și silvicultură, cu excepția celor prevăzute la art. 71;
l) veniturile primite de membrii misiunilor diplomatice și ai posturilor consulare pentru activitățile desfășurate
în România în calitatea lor oficială, în condiții de reciprocitate, în virtutea regulilor generale ale dreptului
internațional sau a prevederilor unor acorduri speciale la care România este parte;
m)veniturile nete în valută primite de membrii misiunilor diplomatice, oficiilor consulare și institutelor culturale
ale României amplasate în străinătate, în conformitate cu legislația în vigoare;
24
n) veniturile primite de oficialii organismelor și organizațiilor internaționale din activitățile desfășurate în
România în calitatea lor oficială, cu condiția ca poziția acestora, de oficial, să fie confirmată de Ministerul
Afacerilor Externe;
o) veniturile primite de cetățeni străini pentru activitatea de consultanța desfășurată în România, în conformitate
cu acordurile de finanțare nerambursabilă încheiate de România cu alte state, cu organisme internaționale și
organizații neguvernamentale;
p) veniturile primite de cetățeni străini pentru activități desfășurate în România, în calitate de corespondenți de
presă, cu condiția reciprocității acordate cetățenilor români pentru venituri din astfel de activități și cu condiția ca
poziția acestor persoane să fie confirmată de Ministerul Afacerilor Externe;
q) sumele reprezentând diferența de dobândă subvenționată pentru creditele primite în conformitate cu legislația
în vigoare;
r) subvențiile primite pentru achiziționarea de bunuri, dacă subvențiile sunt acordate în conformitate cu
legislația în vigoare;
s) veniturile reprezentând avantaje în bani și/sau în natură primite de persoanele cu handicap, veteranii de
război, invalizii și văduvele de război, accidentații de război în afara serviciului ordonat, persoanele persecutate din
motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, cele deportate în străinătate ori constituite în
prizonieri, urmașii eroilor-martiri, răniților, luptătorilor pentru victoria Revoluției din decembrie 1989, precum și
persoanele persecutate din motive etnice de regimurile instaurate în Romania cu începere de la 6 septembrie 1940
până la 6 martie 1945;
t) premiile obținute de sportivii medaliați la campionatele mondiale, europene și la jocurile olimpice. Nu sunt
venituri impozabile premiile, primele și indemnizațiile sportive acordate sportivilor, antrenorilor, tehnicienilor și
altor specialiști, prevăzuți în legislația în materie, în vederea realizării obiectivelor de înaltă performanță: clasarea pe
podiumul de premiere la campionatele europene, campionatele mondiale și jocurile olimpice, precum și calificarea
și participarea la turneele finale ale campionatelor mondiale și europene, prima grupă valorică, precum și la jocurile
olimpice, în cazul jocurilor sportive. Nu sunt venituri impozabile primele și indemnizațiile sportive acordate
sportivilor, antrenorilor, tehnicienilor și altor specialiști, prevăzuți de legislația în materie, în vederea pregătirii și
participării la competițiileinternaționale oficiale ale loturilor reprezentative ale României;
u) premiile și alte drepturi sub forma de cazare, masa, transport și altele asemenea, obținute de elevi și studenți
în cadrul competițiilor interne și internaționale, inclusiv elevi și studenținerezidenți în cadrul
competițiilordesfășurate în România;
v) prima de stat acordată în conformitate cu prevederile Legii nr. 541/2002 privind economisirea și creditarea în
sistem colectiv pentru domeniul locativ, cu modificările și completările ulterioare;
x) alte venituri care nu sunt impozabile, ASA cum sunt precizate la fiecare categorie de venit.
Cota de impozit este de 16% și se aplică asupra venitului impozabil corespunzătorfiecărei surse din fiecare
categorie pentru determinarea impozitului pe veniturile din: activități independente; salarii; cedarea folosinței
bunurilor; investiții; pensii; activități agricole; premii; alte surse.
Perioada impozabilă este anul fiscal care corespunde anului calendaristic (este inferioară anului calendaristic, în
situația în care decesul contribuabilului survine în cursul anului).
Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce
desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege,
indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv
indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă.
Venitul din salarii, conform Art.41 din Codul Fiscal, face parte din categoriile de venituri supuse impozitării.
Beneficiarii acestor venituri din salarii datorează un impozit lunar care se calculează și se reține la sursa de
cătreplătitorii de venituri.
În vederea impunerii, sunt asimilate salariilor:
25
a) indemnizațiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii de demnitate publică, stabilite potrivit legii;
b) indemnizațiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii alese în cadrul persoanelor juridice fără scop
lucrativ;
c) drepturile de soldă lunară, indemnizațiile, primele, premiile, sporurile și alte drepturi ale personalului
militar, acordate potrivit legii;
d) indemnizația lunara brută, precum şi suma din profitul net, cuvenite administratorilor la companii/societăți
naționale, societăți comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar majoritar,
precum și la regiile autonome;
e) sumele primite de membrii fondatori ai societăților comerciale constituite prin subscripție publică;
f) sumele primite de reprezentanții în adunarea generală a acţionarilor, în consiliul de administraţie, în
comitetul de direcţie şi în comisia de cenzori;
g) sumele primite de reprezentanții în organisme tripartite, potrivit legii;
h) indemnizația lunară a asociatului unic, la nivelul valorii înscrise în declarația de asigurări sociale;
i) sumele acordate de organizații nonprofit și de alte entități neplătitoare de impozit pe profit, peste limita de
2,5 ori nivelul legal stabilit pentru indemnizația primită pe perioada delegării și detașării în altă localitate, în țară și
in străinătate, în interesul serviciului, pentru salariații din instituțiile publice;
j) indemnizația administratorilor, precum și suma din profitul net cuvenite administratorilor societăților
comerciale potrivit actului constitutiv sau stabilite de adunarea generală a acționarilor;
k) orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor.
Următoarele sume nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în interesul impozitului pe
venit: ajutoarele de înmormântare, ajutoarele pentru pierderi produse în gospodăriile proprii ca urmare a
calamitaților naturale, ajutoarele pentru bolile grave și incurabile, ajutoarele pentru naștere, veniturile reprezentând
cadouri pentru copiii minori ai salariaților, cadourile oferite salariatelor, contravaloarea transportului la și de la locul
de muncă al salariatului, costul prestațiilor pentru tratament și odihnă, inclusiv transportul pentru salariații proprii și
membrii de familie ai acestora, acordate de angajator pentru salariații proprii sau alte persoane, astfel cum este
prevăzut în contractul de muncă.
Cadourile oferite de angajatori în beneficiul copiilor minori ai angajaților, cu ocazia Paștelui, zilei de 1 iunie,
Crăciunului și a sărbătorilor similare ale altor culte religioase, precum și cadourile oferite angajatelor cu ocazia zilei
de 8 martie sunt neimpozabile, în măsura în care valoarea cadoului oferit fiecărei persoane, cu orice ocazie din cele
de mai sus, nu depășește 200 RON.
Cota de impozit pentru determinarea impozitului pe veniturile din activități independente, salarii, cedarea
folosinței bunurilor, pensii, activități agricole, premii, alte surse este de 16% aplicată asupra venitului impozabil
corespunzătorfiecărei surse din categoria respectivă.
Determinarea impozitului pe venitul din salarii
Art. 57.Cod fiscal
(1) Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final, care se calculează și se reține la sursa
de cătreplătitorii de venituri.
(2) Impozitul lunar prevăzut la alin. (1) se determina astfel:
a) la locul unde se aflăfuncția de bază, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de calcul determinate ca
diferență între venitul net din salarii, calculat prin deducerea din venitul brut a contribuțiilor obligatorii aferente unei
luni și următoarele:
- deducerea personală acordată pentru luna respectivă;
- cotizația sindicalăplătită în luna respectivă;
- contribuțiile la fondurile de pensii facultative, astfel încât la nivelul anului să nu se depășească echivalentul
în lei a 200 euro;
26
b) pentru veniturile obținute în celelalte cazuri, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de calcul
determinate ca diferență între venitul brut și contribuțiile obligatorii pe fiecare loc de realizare a acestora;
(2.1) În cazul veniturilor din salarii și/sau al diferențelor de venituri din salarii stabilite pentru perioade
anterioare, conform legii, impozitul se calculează și se reține la data efectuăriiplății, în conformitate cu
reglementările legale în vigoare privind veniturile realizate în afara funcției de bază la data plății și se virează până
la data de 25 a lunii următoare celei în care s-au plătit.
(3) Plătitorul este obligat să determine valoarea totală a impozitului anual pe veniturile din salarii, pentru
fiecare contribuabil.
(4) Contribuabilii pot dispune asupra destinației unei sume reprezentând până la 2% din impozitul stabilit la
alin. (3), pentru susținereaentităților nonprofit care se înființează și funcționează în condițiile legii, unităților de cult,
precum și pentru acordarea de burse private, conform legii.
(5) Obligația calculării, reținerii și virării acestei sume prevăzute la alin. (4) revine organului fiscal
competent.
(6) Procedura de aplicare a prevederilor alin. (4) si (5) se stabilește prin ordin al ministrului finanțelor publice.
Formula generală a calculului impozitului pe salarii este: (Venitul brut – Contribuții – Deduceri de baza –
Deduceri suplimentare)x 16%
Contribuţii sociale
De la data de 1 decembrie 2008 au intrat in vigoare noile cote de contribuţii aferente salariilor, ASA cum au
fost aprobate prin Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2008, nr. 387/2007 precum şi prin Legea
bugetului de stat pe anul 2008 nr. 388/2007,astfel:
Contribuţia angajatorului a asigurările sociale este:
1. pentru condiţii normale de muncă: 27,5 %
2. pentru condiţii deosebite de muncă: 32,5 %
3. pentru condiţii speciale de muncă: 37,5 %
Contribuţia angajatului la asigurările sociale se menţine la 9,5%, iar contribuţia angajatorului la fondul de
şomaj este de 0,5 %. Contribuţia angajatului la fondul de şomaj rămâne 0,5%. Contribuţia la bugetul de şomaj
datorată de către persoanele asigurate în baza contractului de asigurare este de 1%. Contribuţiile la bugetul
asigurărilor sociale de sănătate vor fi următoarele: contribuţia angajatorului: 5,2%, contribuţia angajatului se
menţine la 5,5%.
Contribuţia pentru concedii şi indemnizații se menţine la 0,85%, iar contribuţia datorată de angajatori la
fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale se menţine și ea la 0,25%. Cota de contribuţii la asigurarea
pentru accidente de muncă şi boli profesionale se stabilesc în funcţie de clasa de risc, în cote cuprinse între 0,4%-2%
CAPITOLUL 3: Salarizarea din România în comparaţie cu cea a altor state membre UE
3.1. Salariul minim în Uniunea Europeană
Conform datelor prezentate de Eurostat, deși majoritatea ţărilor membre UE au introdus salariul minim
garantat, diferenţele dintre nivelul acestuia sunt enorme.
Salariul net minim lunar stabilit prin lege în România este, în 2008, de 137 euro (500 lei), fapt ce plasează
statul român pe penultima poziţie în cadrul Uniunii Europene (UE) în funcţie de nivelul câştigului minim
reglementat, potrivit datelor publicate de Eurostat.
Cu toate acestea, salariul minim legal a crescut în Romania de aproape cinci ori din 2000 până în 2008, de la
35 euro pe lună (100 lei vechi) până la 137 euro pe luna (500 lei). Biroul european de statistică a precizat că, din cele
27 de state membre ale UE, doar 20 aveau în luna iulie 2008 legislații naționale privitoare la nivelul salariului
minim. Sumele variază foarte mult în cadrul blocului comunitar, cea mai mică valoarea a acestuia fiind stabilită în
Bulgaria, la 112 euro, iar cea mai mare in Luxemburg, la 1.610 euro.
27
AȘA cum se poate observa din graficul 3.1 diferențele dintre salariul minim în cadrul blocului comunitar
sunt semnificative. Astfel, conform datelor publicate de Biroul de Statistică al Comunităţilor Europene, Eurostat,
ţările UE ce folosesc salariul minim garantat pot fi împărțite în trei categorii, în funcţie de nivelul lui: prima
categorie include 9 ţări ale căror salarii minime sunt cele mai scăzute din Comunitatea Europeană, situându-se între
100 şi 350 euro: Bulgaria, România, Letonia, Lituania, Slovacia, Estonia, Ungaria, Cehia şi Polonia. A doua
categorie include ţări al căror salariu minim reglementat este cuprins între 500 şi 700 euro: Portugalia, Slovenia,
Malta, Spania şi Grecia. Cea de-a treia categorie include 6 ţări din blocul comunitar al căror salariu minim pe
economie atinge sau depăşeşte nivelul de 1.150 euro. Acestea sunt: Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda, Irlanda
şi Luxemburg.
Ca şi comparaţie, în Turcia, ţară ce speră să adere la UE, salariul minim atinge nivelul de 333 euro, în timp
ce în SUA, nivelul salariului minim reglementat este de 652 euro.
28
Grafic 3.1 - Salariu minim în Europa
1800
1600
CATEGORIA III
CATEGORIA II
1400
1200
1000 CATEGORIA I
800
600
400
200
0
BG RO LV LT SK EE HU CZ PL PT SI MT EL ES UK FR BE NL IE LU TR US
Sursa: Eurostat
Totuși, potrivit Eurostat, romanii au cea mai scăzută putere de cumpărare, în timp ce luxemburghezii pot
cumpăra cel mai mult cu salariul lor minim. În Spania, salariul minim lunar stabilit prin lege este de 700 euro, iar in
Marea Britanie, acesta se cifrează la aproape 1.150 euro. Alte state membre, unde lucrează în prezent numeroşi
români, precum Italia şi Germania, nu au reglementări privind câștigul minim lunar.
Astfel, privind din punct de vedere al puterii de cumpărare, tabelul se modifică uşor, România situându-se pe
ultimul loc în clasament.
29
Grafic 3.2 - Indicele puterii de cumpărare
Categoria III
1800
1600 Categoria II
1400
1200
Categoria I
1000
800
600
400
200
0
RO BG LV SK LT EE HU CZ PL PT SI ES EL MT IE UK FR BE NL LU TR US
Sursa: Eurostat
În ceea ce priveşte puterea de cumpărare, diferenţele inter-statale se diminuează. Poziţia statelor din
categoriile 1 şi 2 se îmbunătăţește considerabil, în timp ce pentru statele din categoria 3 (cele mai mari salarii
minime) se poate observa o situaţie este inversă. Astfel, ţinând cont de salariul minim, diferenţele inter-statale variau
de la 112 EUR, salariu minim în Bulgaria şi 1610 în Luxemburg (un raport de 1:14), în timp ce, diferenţele dintre
indicele puterii de cumpărare sunt de la 232 – în România, la 1532 – în Luxemburg (raport de 1:7).
Fostul preşedinte al Comisiei Europene, Jacques Delors, arata că ”ar trebui să discutăm despre un salariu
minim comun, definit proporţional cu nivelul de dezvoltare al fiecărui stat membru”. Până la acest pas va mai trece
ceva timp, mai ales că nici măcar toate ţările UE nu au implementate în legislația proprie prevederi cu privire la
salariul minim garantat naţional.
Un alt obstacol major către un ipotetic viitor salariu minim garantat comun îl reprezintă imensele diferenţe
dintre țările membre în ceea ce priveşte nivelul actual al acestuia.
România este statul european care a înregistrat în ultimii patru ani cel mai mare salt al salariului minim, a
cărui evaluare în euro arăta o creştere anuală de 18%, până la 137 euro, dar care ”a beneficiat din plin de pe urma
aprecierii leului”, potrivit Institutului European de Statistică, Eurostat. Din tabelul ce urmează se poate observa
evoluţia procentuală a salariului minim în cadrul blocului comunitar în perioada 2000-2008.
Tabel 3.1. Salariile minime în statele membre UE, în Turcia şi Statele Unite, în EURO şi procentual
Nivelul salariului minim Creşterea medie anuală (%) în
exprimat în EUR perioada 2000-2008
2000 2008 Nominală Reală
Belgia 1118 1336 2,3 -0,2
Bulgaria 38 112 14,4 6,7
Cehia 125 329 7,5 4,6
Estonia 118 278 - -
Irlanda 945 1462 5,6 2,2
30
Grecia 534 681 3,1 -0,5
Spania 425 700 6,4 2,8
Franța 1083 1321 2,5 0,3
Letonia 88 228 15,7 8,5
Lituania 113 232 8,1 4,8
Luxembur 1221 1610 3,5 0,4
g
Ungaria 98 285 13,3 6,8
Malta 208 612 3.0 0.5
Olanda 1092 1357 2.8 0.3
Polonia 168 334 6.1 3.3
Portugalia 371 497 3.7 0.6
Romania 35 137 27.9 12.2
Slovenia 373 567 7.3 2.0
Slovacia 127 267 - -
Anglia 993 1148 4.8 2.8
Turcia 204 333 23.4 1.9
SUA 941 652 1.6 -1.4
Sursa: www.eurostat.eu
Uniunea Europeană nu impune statelor membre să adopte reglementări comune privind salariul minim pe
economie, nici contracte colective obligatorii. Salariul minim pe economie este folosit ca instrument de combatere a
sărăciei şi decalajelor sociale, dar şi ca stimulent pentru ocuparea forţei de muncă, fiind mai mare decât ajutorul de
șomaj sau orice alt tip de indemnizație socială.
3.2 Salariu mediu în Europa
Vor mai trece cel puţin cinci ani până când salariul mediu net din România va ajunge la un nivel similar cu
cel obţinut în statele din Europa Centrală în anul 2004, la momentul integrării. Cel puţin aşa arată datele statistice şi
prognozele privind evoluţia câştigului salarial. În prezent, salariul mediu lunar în România este de 1.751 de lei, ceea
ce ar fi echivalentul a 470 de euro, conform Institutului Naţional de Statistică. La nivelul Uniunii Europene,
România are cea mai mare rata de creştere a salariului mediu brut. Cu toate acestea, România mai are mult până la
atingerea unui nivel decent al acestui indicator economic raportat la ţările dezvoltate din Uniunea Europeană.
Datele privind câştigul salarial şi costul mediu orar al forţei de muncă arată că, în momentul de faţă, nivelul
din România al acestor indicatori este aproape similar cu datele înregistrate în unele state din Europa Centrală, în
perioada 1996-1997. Astfel, în Polonia, în anul 1997, costul mediul cu forţa de muncă era în jurul a 3,4 euro/oră, iar
în Ungaria nivelul înregistrat era de aproximativ 3,2 euro/oră. Pe de altă parte, ținând cont de evoluția salariului
mediu din țara noastră, putem estima un cost mediu orar de circa 3,5 euro pentru fiecare salariat. Ceea ce înseamnă
ca prețul forței de muncă din țara noastră a ajuns la un nivel similar cu cel al unor state din Europa Centrala și de
Vest a anului 1997. Mai mult chiar, datele publicate de Comisia Naţională de Prognoză arată faptul că, în anul 2008,
valoarea produsului intern brut pe locuitor este estimată la circa 5.400 dolari (peste 4.000 euro), nivel aproape
similar cu cel din Polonia în anul 1999. Iar la acea dată, salariul mediu net varia în jurul a 300 de euro. Similar, în
România, câştigul salarial mediu net a fost, în luna septembrie a anului curent, de circa 348 euro.
Salariul mediu lunar în Germania ajunge la 3.452 de euro. Aceasta cifra împinsa pe 12 luni arată o depăşire
cu 195% a PIB-ului pe cap de locuitor. În prezent, Franţa înregistrează un salariul mediu de 2.440 de euro, ceea ce
duce la un câștig anual de 133% din PIB-ul pe cap de locuitor. În Marea Britanie salariul mediu atinge la 2.700 de
euro pe lună.
În Austria, unde PIB-ul pe cap de locuitor este depășit cu 29,9% de salariu, acesta este în prezent de
aproximativ 2.620 de euro. Belgia are un salariu mediu de aproximativ 2739 euro pe lună.
31
În Spania, salariul mediu este de 1.538 de euro, de aceea, spre deosebire de celelalte mari economii vestice,
aici salariul anual nu merge decât până la 98,3% din PIB-ul pe cap de locuitor. În Slovenia salariul mediu atinge
1.029 euro/lună.
Salariul mediu lunar în Cehia este de 714 euro, iar PIB-ul pe cap de locuitor este de 14.546 de euro. În
Grecia salariul mediu atinge la 750 de euro pe lună, în timp ce în Bulgaria salariul mediu pe economie a fost de doar
176 de euro. În Ungaria salariul mediu este de 646 de euro, astfel ca, pe an, un salariat ungur primește echivalentul a
61,5% din PIB-ul pe cap de locuitor, calculat la aproximativ 12.602 euro. Croații sunt plătiți cu 82,7% din PIB-ul pe
cap de locuitor, la un salariu lunar de 630 de euro.
AȘA cum se poate observa, Europa Centrală şi de Est este cea mai săracă la nivel salarial. Deşi noile state
membre UE înregistrează în prezent un ritm de creştere superior vechilor membri, diferențele salariale nu vor fi
depăşite prea curând. Totodată, în cazul României, perioada necesară pentru recuperarea decalajului va fi şi mai
mare.Astfel, plecând de la situaţia actuală a veniturilor obţinute şi ţinând cont de evoluţia salariilor şi costurilor cu
forţa de muncă din statele Europei Centrale, putem spune că, în România, este posibil ca salariul mediu net să
ajungă la un nivel comparabil cu cel din statele care au aderat la Uniunea Europeană în 2004 (in jurul a 500 de euro)
abia peste 4-5 ani.
În condițiile în care salariul mediu net, exprimat în lei, va crește cu un ritm mediu anual de circa 9%, iar leul
își va menține tendinţa de apreciere, estimările unor analiști economici indicând un ritm nominal de circa 1% - 2%
pe an, înseamnă că, în 2013, salariul mediu net, la nivelul întregii ţări, ar putea ajunge să fie cuprins între 480 de
euro şi 520 de euro.
Pe de altă parte însă, analizat pe ramuri ale economiei, este posibil ca în unele domenii, câştigurile salariale
să sporească mult mai repede. Spre exemplu, în industria financiară, salariile nete s-au majorat mult mai repede
decât media naţională, ajungând deja să reprezinte, în luna septembrie a anului curent, peste 750 de euro. Iar în
domeniul transporturilor aeriene, salariul net a urcat la circa 620 de euro.
Cu toate acestea, alte ramuri ar putea avea de suferit în privința venitului obținut din muncă. Un studiu
realizat de Grupul de Economie Aplicata (GEA) subliniază faptul că, avantajul României în Uniunea Europeană,
costul redus al forței de muncă, se erodează pe măsura ce se apreciază moneda naţională şi se majorează câştigul
salarial.
Îmbunătăţirea competiției, în principal, în industria textilă şi cea producătoare de încălţăminte a afectat deja
sectoarele similare din țara noastră. Situaţia este reliefată de evoluţia exporturilor din aceste două ramuri. Astfel, în
anul curent, valoarea bunurilor produse în lohn care părăsesc ţara începe să se reducă încet, dar sigur.
Totuşi, un impuls pentru majorarea salariilor îl constituie fenomenul migraţiei forței de muncă. Astfel, multe
companii, în special cele din domeniul construcţiilor, se confruntă cu o lipsă de personal calificat, ceea ce ar putea
reprezenta un factor de majorare a salariilor.
32
CONCLUZII
Salariul reprezintă suma plătită pentru a obţine serviciul factorului muncă. Dar, salariul se obţine după ce
munca s-a consumat, el deducându-se din preţul încasat pentru bunul la producerea căruia a contribuit. De aceea
salariul este şi un venit.
Substanţa salariului, se concretizează în salariul nominal şi cel real.Salariul nominal este suma de bani pe
care salariatul o primeşte în schimbul forţei sale de muncă, de la unitatea în care lucrează, în timp ce salariul real
este cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată, la un moment dat, cu salariul nominal. El reflectă
puterea de cumpărare a salariului nominal.
În practica economică se cunosc trei forme principale de salarizare. Salarizarea în acord denumeşte acea
formă de salarizare prin care plata salariului se realizează pe operaţii, activităţi, produse, etc., la care durata timpului
de muncă pentru realizarea respectivei muncii nu este arătată în mod expres.
Salarizarea în regie asigură remunerarea salariaţilor în raport cu timpul lucrat, fără a se putea preciza
cantitatea de muncă pe care el trebuie să o depună în unitatea de timp.Cea de-a treia formă de salarizare o reprezintă
salarizarea mixtă. Aceasta constă într-o remunerare stabilă pe unitatea de timp, în funcţie de îndeplinirea unor
condiţii tehnice, tehnologice, de organizare etc.
Suma de bani pe care o ridică lunar salariatul este salariul net. Suma de bani care i se cuvine lunar după
munca prestată şi calculată conform sistemului de salarizare şi formelor aplicate este salariul brut, mai mare decât
cel net cu valoarea impozitului pe salariu și a altor reţineri efectuate conform legii.
Întreprinderea, la rândul ei, are de achitat o serie de contribuţii şi taxe. Având în vedere reglementările
actuale din Romania întreprinderea are cheltuieli salariale efective aflate în raport de circa 1,8/1 față de salariul
mediu brut.Mărimea şi dinamica salariului depind de costul resurselor de muncă, ce se referă la cheltuielile pentru
producerea şi reproducerea forţei de muncă şi raportul dintre cererea şi oferta de muncă. Productivitatea muncii este
şi ea un factor relevant - cu cât aceasta este mai mare se obţine un venit mai mare, iar salariatul primeşte un salariu
mai mare. Gradul de dezvoltare economică a ţării, mobilitatea forţei de muncă, discriminarea în angajare, gradul de
organizare în sindicate precum și legislaţia cu privire la mişcarea sindicală şi revendicările din fiecare ţară sunt toţi
factori ce influenţează mărimea şi nivelul salariului. Salariul minim pe economie este valoarea cea mai mică a
salariului orar, zilnic sau lunar pe care legea permite angajatorilor să-l acorde unui salariat.
Salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se
stabileşte prin hotărâre a Guvernului, după consultarea sindicatelor şi a patronatelor. Salariul minim este salariul
considerat ca suficient pentru satisfacerea necesităților vitale de alimente, îmbrăcăminte, educație, etc. ale
salariaților, ținând cont de dezvoltarea economică și culturală a fiecărei țări.
Astfel, salariul minim pe economie a urcat de la 100 lei noi, cât era în 2000, la 540 lei noi, echivalent lunii
octombrie din 2008. În medie, în intervalul amintit, salariul minim pe economie a crescut anual cu 27.9% în termeni
nominali şi cu 12,2% în termeni reali. Începând cu 1 iulie 2008, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată
este de 540 lei lunar, reprezentând 3.176 lei/ora.
România are cel mai redus salariu minim raportat la puterea de cumpărare din toate cele 27 de state membre
ale Uniunii Europene. Salariul minim în România, în anul 2008, a fost de 137 de euro, cifră care plasează ţara pe
penultimul loc înaintea Bulgariei, cu un salariu minim de 112 euro. Cel mai mare salariu minim garantat din UE este
de 1.610 euro şi se înregistrează în Luxembourg. Cu toate acestea însă, salariul minim din România a avut cel mai
dinamic avans anul trecut, comparativ cu remuneraţiile minime din restul statelor membre UE. Salariul minim pe
economie din România a înregistrat, în ultimii opt ani, cel mai mare ritm de creştere - atât în termeni nominali, cât şi
în termeni reali - din Uniunea Europeană.
Dacă salariul minim reprezintă salariul fixat pe cale legală pentru a garanta salariaţilor din categoriile
defavorizate un venit care să le asigure un minim decent de subzistență, salariul mediu reprezintă media nivelurilor
salariale înregistrate în economie la un anumit moment dat.
33
Trendul salarial a fost unul ascendent, salariu mediu pe economie înregistrând o creştere continuă, el
situându-se în prezent la nivelul de 1795 RON pentru salariul mediu brutși 1327 pentru cel net. Salariul mediu brut a
crescut de la 288 lei in 2000 la 1795 lei în 2008. În prezent, salariul mediu lunar în România este de 1.751 de lei,
ceea ce ar fi echivalentul a 470 de euro, conform Institutului Naţional de Statistică. La nivelul Uniunii Europene
România are cea mai mare rată de creștere a salariului mediu brut. Cu toate acestea România mai are mult până la
atingerea unui nivel decent al acestui indicator economic raportat la ţările dezvoltate din Uniunea Europeană.
Datele privind câştigul salarial şi costul mediu orar al forţei de muncă arată că, în momentul de faţă, nivelul
din România al acestor indicatori este aproape similar cu datele înregistrate în unele state din Europa Centrală, în
perioada 1996-1997. Vor mai trece cel puţin patru ani până când salariul mediu net din România va ajunge la un
nivel similar cu cel obţinut în statele din Uniunea Europeană.
BIBLIOGRAFIE
1. Economie politică (Macroeconomie), Ploae Victor, Popovici Veronica, Bundă Ramona Nicoleta,
editura Muntenia, 2004, Constanţa.
2. Institutul National de Statistică www.insse.ro;
3. Institutul de Prognoză Economică www.ipe.ro;
4. “Microeconomie” – Prof. Univ. Dr. Victor Ploae, Editura Ex Ponto 2002;
5. “Macroeconomie” – Prof. Univ. Dr. Victor Ploae, Editura Ex Ponto 2002;
6. Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale www.mmuncii.ro;
7. www.ec.europa.eu/eurostat;
8. www.contabilul.ro;
9. www.fisc.ro;
10. www.mediafax.ro.
34

Salariul În România - Citit Și Verificat - 34 - Final

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Salariul În România - Citit Și Verificat - 34 - Final

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ANI ŞOMERI Beneficiari de Beneficiari de Şomeri Rata şomajului

1998 337.440 265.978 - 71.642 3%

Graficul 2.2 Evoluţia salariului minim în perioada 2000-2008

salariat Sursa: www.insse.ro

lei/salariat Sursa: http://www.insse.ro

3. Sud – Muntenia 1097 835 1181 898 1001 764

7. Centru 1022 779 1074 817 966 738

Activitatea Total Bărbaţi Femei

Grafic 3.1 - Salariu minim în Europa

Grafic 3.2 - Indicele puterii de cumpărare

S-ar putea să vă placă și