Economia muncii Capitolul 2.

PIAŢA MUNCII - DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Piața muncii reprezintă un subiect asupra căruia s-au aplecat de-a lungul timpului mulţi
economişti. Motivaţia acestora a fost determinată de importanţa factorului uman în economie, el
reprezentând o componentă a avuţiei naţionale, cu o mare influenţă asupra ritmului şi nivelului
de dezvoltare a unei economii.

În întreaga evoluţie a societăţii omeneşti, forţa de muncă a reprezentat componenta principală a

factorilor de producţie. Inexistenţa forţei de muncă ar face imposibilă viaţa economicosocială.
Echilibrul dintre cererea de forţă de muncă (utilizarea forţei de muncă) şi oferta forţei de muncă
(sursa forţei de muncă) constituie parte integrantă, componentă indispensabilă a echilibrului
economic general.

Piaţa muncii

a) spaţiul economic în cadrul căruia negociază, în mod liber, deţinătorii de capital, în calitate de
cumpărători ai forţei de muncă (cererea) şi posesorii forţei de muncă în calitate de vânzători
(ofertanţi) ai acesteia, iar prin mecanismul preţului forţei de muncă (salariul real), al concurenţei
libere şi al altor mecanisme specifice, se ajustează cererea şi oferta de forţă de muncă;

b) ansamblul operaţiunilor care se derulează la diferite niveluri de organizare macro-socială, de

către diferiţi agenţi economici, în legătură cu asigurarea echilibrului între oferta şi cererea de
forţă de muncă; c) un sistem complex de comunicaţii prin intermediul căruia vânzătorii şi
cumpărătorii se informează reciproc asupra nevoilor şi ofertei de forţă de muncă, precum şi
asupra preţurilor (nivelul salariilor) la care vor să încheie tranzacţiile.

Componentele care acţionează în cadrul pieţei muncii pot fi clasificate astfel:

a) ofertanţii sau vânzătorii, adică cei care oferă forţa de muncă, respectiv competenţele,
deprinderile şi abilităţile, contra unui preţ (salariul);

b) cumpărătorii, adică organizaţiile de factură economică, socialculturală şi administrativă, care

au nevoie de competenţele, deprinderile şi abilităţile ofertanţilor şi sunt dispuse să plătească
pentru acestea un preţ (salariul);

c) intermediarii, persoane fizice şi/sau juridice care s-au specializat în servicii de intermediere
între ofertanţii şi cumpărătorii de competenţe, deprinderi şi abilităţi. În schimbul acestor servicii
ele solicită un comision (organizaţiile particulare pentru plasarea forţei de muncă). În cazul
agenţiilor şi oficiilor statului pentru ocuparea forţei de muncă sau pentru asigurarea migraţiei
legale a forţei de muncă serviciile sunt gratuite.

Privită ca un sistem deschis de legături şi comunicaţii între agenţii economici, piaţa muncii
îndeplineşte importante funcţii dintre care amintim:
- funcţia productivă, întrucât numai pe această cale se asigură unirea forţei de muncă cu
mijloacele de producţie existente în proprietatea agenţilor economici.

- funcţia distributivă a pieţei muncii. Participarea la producţia socială prin intermediul

mecanismelor de piaţă formează şi repartizează veniturile fiecărui agent economic, având
implicaţii nu numai în remunerarea forţei de muncă, ci şi a celorlalţi factori de producţie. -
funcţia socială, prin asigurarea locurilor de muncă, prin îmbunătăţirea calităţii şi securităţii
mediului muncii, prin protecţia socială a şomerilor şi a categoriilor de forţă de muncă
defavorizate.

- funcţia educativ-formativă, care realizează reconversia, recalificarea forţei de muncă şi

învăţarea continuă, generând mobilitatea, flexibilitatea şi eficientizarea acesteia, cu puternice
rezonanţe în plan economic şi social.

Segmentarea pieţei muncii se face în funcţie de criterii numeroase, cum ar fi:

• diviziunea socială şi profesională a muncii,

• variaţiile cererii şi ofertei de bunuri şi servicii,

• instituţiile care reglementează raporturile de muncă,

• dimensiunile întreprinderilor,

• gradul de organizare sindicală şi patronală ş.a. În funcţie de aceste criterii complexe, piaţa
muncii se compune din două segmente: piaţa primară şi piaţa secundară. Caracteristicile pieţei
primare a muncii sunt:

• salarii mari şi stabile, posibilităţi mari de promovare,

• condiţii de muncă foarte bune, o mare stabilitate a locurilor de muncă,

• posibilităţi mai mari de perfecţionare a competenţelor, abilităţilor şi deprinderilor,

• nivelul de trai al angajaţilor este stabil,

• apariţia fenomenului de supra-sindicalizare ceea ce face ca atât angajarea, cât şi concedierea

lucrătorilor să fie supuse unor restricţii,

• un grad înalt de tehnologizare a muncii.

Piaţa secundară a muncii este definită prin locuri de muncă slab plătite şi instabile, discriminări
la angajare şi concediere.

Nivelul de calificare cerut, de regulă, nu este ridicat, veniturile obţinute de salariaţi sunt
fluctuante atât în timp, cât şi în spaţiu (de la o organizaţie la alta).
Lucrătorii sunt angajaţi şi concediaţi în funcţie de variaţia conjuncturală a volumului activităţii
economice.

Piaţa secundară este cel mai important furnizor al fenomenului de şomaj conjunctural.

O altă variantă de segmentare a pieţei, teoretizată în anii '70, susţine existenţa a trei pieţe ale
muncii, determinate de conturarea a trei sectoare ale economiilor dezvoltate:

a) sectorul central constituie coloana vertebrală a economiei naţionale şi este cel mai puternic
din punct de vedere financiar. Organizaţiile care îl compun sunt mari şi foarte mari (monopoluri,
oligopoluri) realizează produsele şi serviciile beneficiind de o înaltă productivitate şi cu o marjă
de profit ridicată. Salariile oferite în acest sector sunt mari, datorită gradului ridicat de
sindicalizare;

b) sectorul periferic alcătuit din întreprinderi mici şi mijlocii între care se manifestă o
concurenţă foarte puternică. Caracteristicile acestui sector sunt productivitate şi profituri mici, o
slabă organizare sindicală, salarii mici, rată mare de faliment;

c) sectorul lipsit de regularitate (economia neoficială, paralelă, subterană, piaţa muncii gri şi
neagră), este o economie fără reglementări oficiale, instabilă, cu activităţi deseori ilegale,
insecuritatea angajaţilor fiind totală.

Capitolul 3. CEREREA DE FORȚĂ DE MUNCĂ

Cererea de forţă de muncă reprezintă forma principală de concretizare a nevoii de forţă de

muncă, ansamblul relaţiilor, raporturilor şi conexiunilor privind volumul şi structura forţei de
muncă pe profesii şi niveluri de calificare, atât pentru fiecare componentă a economiei naţionale,
cât şi pe ansamblul ei. Caracteristicile principale ale cererii de forţă de muncă sunt următoarele:

a) volumul de muncă solicitată (numărul de locuri de muncă oferite de activităţile din
societate), determinat de gradul de dezvoltare, extindere şi diversificare a activităţilor
economico-sociale, de volumul de investiţii aflate în perioada de execuţie şi de gradul de ocupare
a locurilor de muncă existente;

b) calitatea şi structura forţei de muncă solicitate, acestea fiind condiţionate de amploarea

diviziunii muncii din societate şi din interiorul întreprinderilor, precum şi de caracteristicile
tehnologice ale proceselor de producţie.

În funcţie de sursele de provenienţă, se pot distinge următoarele tipuri de cerere de forţă de

muncă: Cererea economică ce pune în evidenţă necesarul de lucrători pentru a realiza în
condiţii rentabile un anumit produs sau serviciu sau o gamă a acestora.

Cererea tehnologică. Un alt factor de care depinde consumul efectiv de forţă de muncă este
tehnologia şi tehnica utilizată în vederea realizării în condiţii rentabile a anumitor bunuri.
 Cererea de protecţie socială derivă în principal din rolul jucat de stat în activitatea economică
şi în cea socială, fiind plasată istoric în perioada care a urmat marii depresiuni din anii ’30 şi
cunoscând o anumită revigorare după cele două şocuri petroliere din deceniul al optulea.

Interdependenţa dintre piaţa muncii, piaţa bunurilor şi serviciilor de consum şi piaţa celorlalţi
factori de producţie reliefează factorii direcţi şi indirecţi de care depinde cererea de forţa de
muncă agregată la nivelul economiei naţionale:

„evoluţia producţiei tuturor bunurilor şi serviciilor, a tuturor activităţilor economico-sociale;

evoluţia nivelului salariilor care determină o evoluţie inversă a cererii de forţă de munca; dacă
nivelul salariilor creşte continuu şi substanţial (este vorba de salariul real), cererea de forţă de
muncă scade deoarece se extind posibilităţile de substituire a factorului muncă prin factorul
capital; dacă nu se poate efectua această substituire, activitatea unor agenţi economici devine
ineficientă, iar prin falimentul lor se reduce cererea de forţă de muncă;

nivelul şi dinamica productivităţii muncii; raportul dintre productivitatea muncii şi cererea de

forţă de muncă este invers: creşterea productivităţii reduce relativ cererea de forţă de muncă, iar
scăderea acesteia conduce la creşterea necesarului de forţă de muncă;

volumul şi rata investiţiilor. Atunci când rata investiţiilor este ridicată, se creează noi
întreprinderi şi se extind cele existente, producându-se fenomenul de extindere a cererii de forţă
de muncă;”

sistemul de gestiune al resurselor umane;

durata muncii;

evoluţia preţurilor;

puterea de cumpărare a monedei care, prin raportul capital-muncă, va determina structura

producţiei, volumul şi destinaţia investiţiilor precum şi mărimea salariilor;

progresul tehnic şi tehnologic.

Teoria economică reţine următoarele corelaţiile între cererea de forţă de muncă şi indicatorii
economici:

- salariul real nu poate creşte mai repede decât productivitatea muncii întrucât s-ar ajunge la
inflaţie. Dacă salariul real creşte mai încet decât productivitatea, se manifestă o dezinflaţie, creşte
rentabilitatea întreprinderilor, acestea pot să investească şi să retehnologizeze aparatul productiv.
Se accelerează substituţia dintre muncă şi capital deşi este valabilă şi încetinirea substituţiei
pentru că munca apare relativ ieftină; se înregistrează o creştere a cererii de locuri de muncă în
alte sectoare. Creşterea investiţiilor sporeşte cererea de capital, de mijloace de producţie care
înseamnă în final un spor de ocupare;

între ritmul de creştere a salariilor şi rata şomajului este o relaţie invers proporţională
(Phillips); salariile excesive conduc la incompabilitatea neoclasică a ocupării;

insuficienţa cererii efective de consum şi investiţii este o cauză a subocupării (Keynes);

cu cât salariul real şi venitul vor creşte, cu atât rata de participare la muncă scade, oferta nu mai
exercită presiuni, iar cererea deşi în mod direct este stopată, indirect, ea poate să sporească
datorită necesităţii de a satisface un consum de produse în creştere.

Întrebări recapitulative

1. Care sunt componentele care acţionează în cadrul pieţei muncii ?

2. Care sunt funcţiile pe care piaţa muncii le îndeplineşte?

3. Cum poate fi segmentată piaţa muncii?

4. Care sunt tipurile de cerere de forţă de muncă în funcţie de sursele de provenienţă?

5. Enumeraţi factorii direcţi şi indirecţi de care depinde cererea de forţa de muncă ?

6. Care sunt principalele corelaţii între cererea de forţă de muncă şi indicatorii economici?