CAPITOLUL 4 CHELTUIELILE PUBLICE

4.1. Conceptul de cheltuieli publice şi conţinutul acestora

Conceptul de cheltuială publică este utilizat cu mai multe sensuri, dintre care se disting cel juridic şi cel economic.
În sens juridic, noţiunea de cheltuială publică semnifică o plată legată de funcţionarea instituţiilor publice şi, în
general, de înfăptuirea activităţilor cu caracter public, inclusiv a firmelor cu capital de stat.
În această accepţiune, apare în prim plan faptul că toate cheltuielile publice se realizează printr-un complex de
instituții şi entităţi publice, cu competenţe în avizarea şi efectuarea operaţiunilor de plăţi pe seama resurselor
financiare publice, respectiv cheltuirea banului public, potrivit normelor legale.
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice reprezintă o parte a finanţelor publice şi anume:
acele relaţii economice în formă bănească între stat şi persoane fizice şi juridice legate de repartizarea fondurilor
publice pentru satisfacerea necesităţilor cu caracter colectiv.
În sens economic, noţiunea de cheltuială publică exprimă procesele economice de repartiţie a PIB, concretizate în
alocarea şi utilizarea resurselor financiare, pentru realizarea de acţiuni considerate de interes public, la nivel naţional
sau local.
Deci, în sens economic, conceptul de cheltuială publică exprimă o anumită categorie de procese şi relaţii economice
care se manifestă între autorităţile publice, pe de o parte şi persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, cu prilejul
alocării pe destinaţii şi utilizării resurselor financiare administrate de către aceste autorităţi.
În acest caz, este avut în vedere conţinutul cheltuielilor publice ca relaţii de redistribuire financiară a PIB, respectiv de
realocare a resurselor, prin intermediul autorităţilor publice, în favoarea diferitelor persoane fizice şi juridice aflate în
ipostaza de beneficiari de utilităţi sociale şi de bani publici.
Cheltuielile publice se află la baza ofertei de utilităţi publice, sub forma bunurilor şi serviciilor destinate consumului
public şi, în principiu, trebuie să asigure, funcţionarea normală instituţiilor de stat, respectiv îndeplinirea funcţiilor şi
sarcinilor statului.
În acelaşi timp, conţinutul lor se află sub incidenţa programelor de guvernare ale grupurilor şi partidelor care deţin
puterea în stat, în mod obişnuit, concretizându-se prin finanţarea de acţiuni, considerate de interes public, ce
corespund obiectivelor urmărite de către partidele politice. Cheltuielile publice reflectă alegerile politice ale
guvernului.
Pe de altă parte, specificul activităţilor ce antrenează alocarea şi cheltuirea de resurse băneşti, fie direct de către
entităţi publice, fie prin intermediul bugetului public, determină şi o altă interpretare a noţiunii de cheltuială publică.
Sub acest aspect, conceptul de cheltuială publică are un sens mai larg, atunci când se referă la ansamblul activităţilor
cu caracter public, incluzând şi pe cele materiale din firmele cu capital de stat, în care cheltuielile se acoperă, în
principiu, din venituri proprii.
În acest sens trebuie precizat faptul că există diferenţe între cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare.Cheltuielile
publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituţiilor publice care se acoperă fie de la
buget, fie din veniturile proprii.Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se efectuează din bugetul
de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, deci au o sferă mai restrânsă decât cheltuielile publice.

1
În interpretarea noţiunii de cheltuială publică prezintă un deosebit interes abordarea acesteia de pe poziţiile, fie ale
concepţiei clasice, fie ale concepţiei moderne, cu privire la finanţele publice.
În concepţia economiştilor clasici, cheltuiala publică reprezintă un consum de valori cu caracter definitiv,
nerecuperabil. Ea afectează în sens negativ mărimea produsului naţional şi duce la o diminuare a avuţiei naţionale,
având şi un impact nefavorabil asupra reproducerii capitalului şi prosperităţii naţiunii.
Această interpretare corespunde viziunii clasice asupra activităţii neproductive a statului, care era considerat doar un
consumator de resurse pentru realizarea acţiunilor cu caracter public finanţate din resursele publice. În mod firesc,
cheltuielile aferente acestora se cereau reduse la strictul necesar, pentru ca efectul negativ antrenat să fie cât mai
redus.
În concepţia modernă, cheltuiala publică este interpretată în contextul reconsiderării rolului atribuit statului, văzut
în altă ipostază decât aceea de simplu consumator de resurse pentru îndeplinirea sarcinilor tradiţionale.
Prevalează acum ideea că prin rolul ce-i revine, ca stat al bunăstării, acesta realizează în bună măsură o redistribuire a
produsului nou creat şi, prin urmare, cheltuielile publice nu mai reprezintă doar consumuri definitive de resurse, ci şi
procese de alocare a resurselor, în scopul folosirii mai raţionale a acestora, respectiv ale asigurării unei dezvoltări
echilibrate a economiei şi a stabilităţii sociale.
În noile condiţii, statul este prezentat ca partener social, având ca preocupare păstrarea echilibrului întregului sistem
şi implicit satisfacerea nevoilor întregii colectivităţi.
Astfel, cheltuielile specifice instituţiilor de stat care funcţionează în sfera activităţilor nemateriale, pot avea, fie şi
numai indirect, efecte pozitive faţă de produsul nou creat şi avuţia naţională.
În contrast cu interpretarea clasică, se admite faptul că instituţiile de stat tradiţionale şi, mai ales, cele nou create pot
exercita o acţiune favorabilă dezvoltării societăţii şi creşterii avuţiei naţionale.
Caracteristic, pentru concepţia modernă asupra cheltuielilor publice, este faptul că ele sunt privite ca procese de
realocare a resurselor, deoarece o bună parte a acestora concretizează preocupările statului pentru orientarea
utilizării lor în concordanţă cu anumite criterii de optim social-economic. Realocarea resurselor financiare ca procese
de redistribuire prin cheltuieli publice, (fără a reprezenta un consum public), poate fi invocată ca argument în
favoarea asimilării acestora la cele private, considerate, în principiu, recuperabile pe seama rezultatului global al
activităţilor în care sunt angajate.
Aşadar, în interpretarea modernă, cheltuielile publice sunt recunoscute doar parţial ca expresie a unor procese de
consum final; cealaltă parte a lor are, fie un caracter recuperabil, fie unul de realocare de resurse, ele generând, pe
ansamblu, în mod direct sau indirect, efecte pozitive asupra reproducţiei sociale.
Această interpretare, determinată de specificul acţiunilor ce se finanţează, se reflectă şi în dimensionarea şi
structurarea cheltuielilor publice, chiar dacă, într-o anumită măsură, opţiunile în acest domeniu au o semnificaţie
politică ce prevalează asupra celei economice.
Abordarea diferenţiată prin prisma efectelor antrenate de cheltuielile publice permite aprecierea mai nuanţată a
eficienţei lor şi fundamentarea deciziilor prin utilizarea de criterii şi modele de optimizare adecvate. În acest context,
limitarea unor categorii de cheltuieli, ca cele de tipul transferurilor, se consideră a avea o influenţă pozitivă,
favorabilă creşterii eficienţei şi dezvoltării economice şi sociale.
Prin urmare, considerate global, cheltuielile publice vizează atât sfera activităţilor nemateriale, cât şi pe cea a
activităţilor materiale. Ele se concretizează în finanţarea de acţiuni de interes public cu un conţinut preponderent
social-cultural şi de servicii generale, inclusiv de apărare naţională, dar şi unul economic.
2
Prin efectuarea lor, se crează condiţii necesare funcţionării entităţilor şi instituţiilor de stat, care, principial,
desfăşoară activităţi nemateriale, sau realizării unor procese economice (materiale), de producere de bunuri şi
servicii, ce se reflectă în PIB.
Aceasta implică plăţi efectuate pe seama resurselor financiare publice pentru achiziţionarea sau crearea de bunuri şi
echipamente, atât de natura investiţiilor (terenuri, clădiri sau instalaţii), cât şi de funcţionare curentă a instituţiilor şi
firmelor din sectorul public (materiale, energie electrică sau salarii).
Conţinutul cheltuielilor publice s-a diversificat continuu, corespunzător mutaţiilor survenite în planul activităţii
instituţiilor şi al rolului statului, ajungându-se ca sistemul acestora să înglobeze şi unele cheltuieli specifice, menite să
servească drept instrumente de influenţare a evoluţiei societăţii.
Cheltuielile publice sunt formate din:
a. cheltuieli efectuate din fondurile constituite la nivelul administraţiei publice centrale, reflectate în: bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondurilor cu destinaţie specială sau bugetele instituţiilor publice
autonome,
b. cheltuieli efectuate din fondurile constituite la nivelul administraţiei publice locale, reflectate în bugetele locale,
c. cheltuieli extrabugetare, constituite în afara bugetului, prevăzute în bugetele de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor
publice autonome,
d. cheltuieli efectuate din bugetul trezoreriei statului,
e. cheltuieli efectuate din credite externe,
f. cheltuieli efectuate din fonduri nerambursabile.
În raport cu modul de finanţare al cheltuielilor de interes public, sistemul cheltuielilor publice cuprinde următoarele
componente majore: cheltuieli bugetare, cheltuieli extrabugetare, cheltuieli speciale şi cheltuieli ale firmelor cu
capital de stat.
Cheltuielile bugetare sunt acelea înscrise în bugetul public care se finanţează din bugetul public, adică din resursele
băneşti administrate de autorităţile publice centrale sau locale.
Cheltuielile bugetare, care reprezintă principalul subsistem al cheltuielilor publice, se structurează, în funcţie de
componentele bugetului public naţional şi de autorităţile publice la nivelul cărora se administrează resursele pentru
finanţarea acestora, pe următoarele categorii:
- cheltuieli finanţate din bugetul administraţiei de stat centrale sau bugetul federal;
- cheltuieli finanţate din bugetele administraţiilor locale sau ale statelor membre ale federaţiei; - cheltuieli
finanţate din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Cheltuielile extrabugetare sunt acelea care se realizează din resursele (veniturile) acumulate şi utilizate direct de
către instituţii publice în cadrul propriei activităţi, fără a mai fi înscrise şi vehiculate prin intermediul bugetului de stat.
Cheltuielile speciale vizează realizarea anumitor obiective sau acţiuni de interes public şi sunt finanţate din resurse
publice ce se constituie în fonduri speciale, distincte, administrate direct de către anumite ministere sau alte organe
de stat. Aşa, de exemplu, fondul pentru asigurări sociale, fondul pentru sănătate, fondul pentru agricultură, fondul
pentru construirea şi modernizarea drumurilor, sunt administrate de către ministerele de resort şi servesc finanţării
unor nevoi specifice domeniilor respective.
Cheltuielile firmelor cu capital de stat fac parte, de asemenea, din sistemul cheltuielilor publice, dar, în principiu, nu
se reflectă în bugetul de stat şi deci nu sunt cheltuieli bugetare. Cheltuielile acestor firme, fie că sunt de investiţii sau
de exploatare, au un caracter public dată fiind proprietatea publică pe care acestea se întemeiază. În mod firesc,

3
toate firmele publice care funcţionează în sfera activităţilor materiale, pot obţine venituri şi constitui fonduri
financiare, pe seama cărora să-şi acopere integral cheltuielile şi să realizeze profit.
Cheltuielile bugetare au la bază următoarele principii:
1.se efectuează numai cu condiţia prevederii şi aprobării lor de către Parlament;
2.au caracter nerambursabil;
3.se efectuează pentru instituţiile publice în funcţie de subordonarea acestora;
4.sunt legate de îndeplinirea anumitor condiţii şi nu numai de existenţa mijloacelor băneşti aprobate;
5.se efectuează cu un permanent control financiar.
Dacă avem în vedere autorităţile publice care pot angaja diferitele cheltuieli publice, acestea pot fi:
-cheltuieli ale administraţiilor centrale (federale) de stat, finanţate din fondurile bugetare, extrabugetare şi speciale,
inclusiv din fondul asigurărilor sociale de stat;
-cheltuieli ale administraţiilor locale sau regionale, finanţate din fondurile bugetare ale entităţilor
administrativteritoriale;
-cheltuieli ale firmelor şi altor entităţi economico-financiare cu capital stat.
Din punct de vedere al formei, cheltuielile publice reprezintă:
- plăţi pentru achiziţii de bunuri şi prestări de servicii,
- cheltuieli pentru salarii şi alte drepturi de personal, -
transferuri băneşti.
Cheltuielile publice reprezintă, pe de o parte, un instrument de alocare, de dirijare a resurselor financiare publice pe
diferite domenii şi pe de altă parte, un instrument de intervenţie în activitatea economico-socială.
La aceste categorii se mai pot adăuga şi cheltuielile cu caracter public ale organizaţiilor internaţionale, finanţate din
resursele mobilizate de la membrii acestora, respectiv de la statele membre ale acestor organizaţii.

4.2 Clasificarea cheltuielilor publice

Există mai multe criterii de clasificare a cheltuielilor publice, necesare pentru a cunoaşte sub diferite unghiuri
conţinutul lor şi pentru a putea analiza cu ajutorul sistemului de indicatori nivelul, structura şi dinamica acestora.
Iată câteva criterii de clasificare:
1. Criteriul administrativ – se realizează în funcţie de instituţiile prin care se efectuează cheltuielile publice şi anume:
ministere, agenţii, instituţii, unităţi administrativ teritoriale. Această clasificare se întâlneşte în finanţele publice din
toate ţările şi are anumite limite:
- modificarea în timp a structurii administraţiei publice care nu permite analiza evoluţiei cheltuielilor diferitelor
instituţii,
- unele cheltuieli de aceeaşi natură se efectuează de către mai multe categorii de instituţii publice (de exemplu
cheltuielile pentru învăţământ).
2. Clasificarea economică grupează cheltuielile publice în:
a. cheltuieli cu bunuri şi servicii:
- curente: reprezintă cheltuielile de întreţinere şi funcţionare a tuturor instituţiilor publice şi se compun din:
cheltuieli pentru plata de bunuri şi servicii, cheltuieli de personal, dobânzi, transferuri, subvenţii, rezerve,
- de capital: sunt cheltuieli destinate creşterii activelor fixe şi se concretizează în investiţii şi cheltuieli pentru
investiţii, modernizări, retehnologizări, procurări de echipamente, informatizare. b. de transfer
- economic: către persoane juridice sau către bugetele locale, - social: către persoane fizice.
4
3. Clasificarea funcţională grupează cheltuielile publice pe principalele domenii de activitate, pe ramuri, sectoare,
domenii sau transferuri şi reflectă obiectivele politicii bugetare a statului. Exemplu: cheltuieli pentru servicii publice
generale, cheltuieli pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, cheltuieli social-culturale, cheltuieli
pentru servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu, ape, acţiuni economice, dobânzi aferente datoriei publice,
împrumuturi acordate, transferuri.
4. Clasificarea financiară împarte cheltuielile în:
-cheltuieli publice definitive – majoritatea cheltuielilor publice sunt definitive,
-cheltuieli publice temporare – cuprind împrumuturile efectuate în anumite perioade de către stat,
-cheltuieli virtuale – sunt cheltuieli posibil a fi efectuate de către stat (cheltuieli destinate garantării de către stat a
unor credite externe pentru agenţii economici).
Aceasta este o clasificare teoretică care nu se foloseşte în activitatea de stabilire a cheltuielilor publice dar trebuie
cunoscută pentru studiul diferitelor categorii de cheltuieli publice.
5. După rolul în procesul reproducţiei sociale, cheltuielile publice se împart în:
-real negative - apărare, administraţie şi reprezintă un consum definitiv de PIB,
- economice pozitive - investiţii, învăţământ având ca efect crearea de valoare adăugată.
Această clasificare nu se foloseşte curent în activitatea financiară dar ea este foarte importantă atunci când se
analizează diferite cheltuieli publice şi se emit judecăţi de valoare asupra lor.Conform acestei clasificări nu numai
cheltuielile cu destinaţie economică sunt eficiente ci şi cele destinate creşterii capitalului uman (învăţământ, cultură,
sănătate) cărora trebuie să li se stabilească un volum corespunzător de resurse financiare publice.
6. Clasificarea folosită de organismele specializate ale ONU este folosită de către ţările membre pentru
cunoaşterea cheltuielilor publice efectuate, pentru analiza acestora şi elaborarea anuarelor statistice internaţionale
privind cheltuielile publice.Clasificarea foloseşte două criterii şi anume:
- criteriul clasificaţiei economice; -
criteriul clasificaţiei funcţionale.
Clasificarea economică: grupează cheltuielile astfel: cheltuieli care reprezintă consum final de PIB: bunuri şi servicii,
dobânzi aferente datoriei publice, subvenţii de exploatare şi alte transferuri curente, formarea brută de capital,
achiziţia de terenuri şi active necorporale, transferuri de capital, împrumuturi minus rambursări.
Clasificarea funcţională cuprinde: cheltuieli pentru servicii publice generale, cheltuieli pentru apărare, cheltuieli
pentru educaţie, cheltuieli pentru sănătate, cheltuieli pentru securitate socială şi bunăstare, cheltuieli pentru acţiuni
economice, cheltuieli pentru locuinţe şi servicii comunale, cheltuieli pentru cultură, religie, recreere, alte cheltuieli.
În România, legea bugetului de stat pe 2017 grupează cheltuielile după patru criterii: I.
Clasificaţia economică – potrivit acesteia cheltuielile totale se împart în:
A. cheltuieli curente
B. cheltuieli de capital;
C. operaţiuni financiare;
II. Clasificaţia funcţională cuprinde:
-servicii publice generale (autorităţi executive şi legislative);
-apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
-cheltuieli social-culturale (învăţământ, sănătate, cultură, recreere, religie, asigurări şi asistenţă socială);
-servicii şi dezvoltare publică, protecţia mediului;
-acţiuni economice (acţiuni generale economice, agricultură şi silvicultură, transporturi, comunicaţii, cercetare
ştiinţifică);

5
III.Clasificaţia administrativă cuprinde: ministerele, instituţii centrale, agenţii şi alţi ordonatori principali.
IV. Clasificaţia pe surse de finanţare:
- din bugetul de stat;
- din venituri proprii;
- din credite externe;
- din finanţare externă nerambursabilă.

4.3. Indicatorii de analiză ai cheltuielilor publice

Există trei grupe de indicatori de analiză a cheltuielilor publice: indicatori privind nivelul, indicatori privind structura şi
indicatori privind dinamica (modificarea,evoluţia).
I. Indicatorii de nivel exprimă:
1.volumul cheltuielilor publice totale anuale în expresie nominală şi reală,
2.ponderea cheltuielilor publice în PIB,
3.volumul cheltuielilor publice ce revine în medie pe locuitor.
1. Volumul (mărimea) cheltuielilor publice anuale totale exprimate în monedă naţională:
a.în expresie nominală se calculează după formula de mai jos:
Chpt n = ∑ Chp ni
unde:
- Chpt n – volumul cheltuielilor publice totale în preţuri nominale
- Chp ni – cheltuielile prevăzute în bugetul ni în preţuri nominale

Cheltuielile publice totale în expresie nominală (Chpt n ) arată volumul cheltuielilor publice calculate în preţurile
perioadei la care se face referire. Nu asigură comparabilitatea datelor în timp.
Diferenţa de mărime între cheltuielile publice în expresie nominală şi cele în expresie reală se datorează preţurilor în
care sunt exprimate. În condiţiile creşterii inflaţioniste a preţurilor, volumul cheltuielilor publice în expresie nominală
are la bază exprimarea cheltuielilor publice în preţuri curente, iar volumul cheltuielilor publice în expresie reală are la
bază exprimarea cheltuielilor publice în preţuri constante.

b.în expresie reală cheltuielile publice totale (Chp r ) se calculează după formula de mai jos:

Chptn x100
Chp r = IP
unde:
- IP este indicele preţurilor de consum
Indicele preţurilor pentru un bun sau un serviciu se determină ca raport procentual între preţul actual şi cel anterior.
Relaţia de calcul este:
P1
IP = x 100
P0
unde:
P1 = preţul actual al bunului sau serviciului
6
P0 = preţul de bază al bunului sau serviciului
Cheltuielile publice în expresie reală ţin cont de modificările preţurilor din economie şi asigură comparabilitatea
datelor în timp utilizând: deflatorul PIB1 sau indicele preţurilor de consum
2. Ponderea cheltuielilor publice totale în PIB este un indicator care calculează partea din PIB, care, prin
intermediul serviciilor publice, este destinată satisfacerii nevoilor colective şi se calculează după formula:

Chpt
ChptPIB = x100
PIB

3. Cheltuieli publice medii pe locuitor exprimate în lei, dolari SUA sau euro,reprezintă volumul cheltuielilor
publice ce revin unui locuitor şi anume volumul de servicii publice de care beneficiază în medie, fiecare locuitor al
unei ţări, şi se calculează cu formula: Chpt
Chploc =
Populatie
II. Indicatorii de structură exprimă modul de alocare a cheltuielilor publice în funcţie de importanţa nevoilor sociale,
astfel: 1. Structura economică a folosirii resurselor financiare din buget:
Chc
ChcCT = x100
Chpt
unde:
- ChcCT reprezintă ponderea cheltuielilor curente în total cheltuieli publice

Chcap
ChcapCT = x100
Chpt
unde:
- ChcapCT reprezintă ponderea cheltuielilor de capital în total cheltuieli publice

În majoritatea ţărilor predomină cheltuielile curente, cu o pondere 70-90% din totalul cheltuielilor publice, diferenţa
fiind ocupată de cheltuielile de capital.
2. Structura funcţională arată ponderea diferitelor categorii de cheltuieli în totalul cheltuielilor publice, de exemplu:

Chpedu x 100
Chpedu =
Chpt
Chpap
Chpap = x 100
Chpt

1 Deflatorul PIB arată evoluţia nivelului mediu al preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor incluse în PIB şi se calculează ca raport
între PIB nominal şi PIB real înmulţit cu 100
7
unde: Chp edu şi Chpap reprezintă ponderea cheltuielilor publice cu educaţia respectiv cu apărarea în total cheltuieli.

III. Indicatori ai dinamicii (evoluţiei) cheltuielilor publice reflectă evoluţia cheltuielilor publice într-o perioadă de
timp de la anul de bază (0) la anul 1 (ultimul an al perioadei analizate).
Se calculează următorii indicatori:
1. Modificarea absolută a cheltuielilor publice (ДChpt) care exprimă evoluţia cheltuielilor publice totale de la
perioada 0 la perioada 1 în mărime absolută şi se calculează:
a.în preţuri nominale, curente (ДChptn ), conform formulei:
ДChptn = Chpt1 – Chpt0
b.în preţuri reale, constante (ДChpt r ),conform formulei de mai jos:

Chpt1 x
100 - Chpt x 100 ДChpt r =
0

IP1 IP0
2. Modificarea relativă (%ДChpt), exprimă creşterea sau desccreşterea cheltuielilor publice, în procente, în anul
analizat faţă de anul de bază:
a.în preţuri nominale, (%ДChpt n ):

Chpt1 x
100 - 100 %ДChptn = Chpt0
b.în preţuri (constante), reale, (%ДChpt r ):
Chpt1
IP1
(%ДChpt r = Chpto x 100 - 100

IP0
3. Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea cheltuielilor publice totale şi modificarea PIB (K), se
calculează conform formulei:

Chpt1
Chpto
K=
PIB1
PIB0

Acest indicator poate lua următoarele valori:

• >1 ceea ce arată un raport supraunitar între indicele cheltuielilor publice şi PIB şi semnifică o modificare mai mare a
cheltuielilor publice în raport cu PIB,
• =1 ceea ce semnifică modificarea cu aceeaşi mărime a cheltuielilor publice şi a PIB,

8
• <1 ceea ce arată un raport subunitar între indicele cheltuielilor publice şi PIB şi semnifică o modificare inferioară a
cheltuielilor publice în raport cu PIB.
4. Elasticitatea cheltuielilor publice totale faţă de PIB (Ecp), exprimă amploarea modificării cheltuielilor publice la
modificarea cu 1% a PIB. Modul de interpretare a coeficientului de elasticitate este acelaşi cu cel prezentat la
indicatorul de corespondenţă şi se calculează cu ajutorul formulei:

Chpt1 −Chpt0
PIB1 − PIB0
Ecp = Chpt0

PIB0

4.4. Factorii care influenţează cheltuielile publice

Manifestarea cheltuielilor publice ca fenomen financiar este marcată de condiţiile economice şi sociale ce au
caracterizat evoluţia societăţii în diferitele etape istoriceşte determinate. O caracterizare globală a cheltuielilor
publice trebuie efectuată atât prin prisma volumului cheltuielilor publice, cât şi a structurii şi dinamicii acestora.
În ţările în care volumul PIB pe locuitor este mai mare şi implicarea statului în economie ridicată cheltuielile publice
pe locuitor sunt mai ridicate, comparativ cu situaţia din ţările mai puţin dezvoltate sau în care statul se implică mai
puţin în economie. De exemplu,în anul 2014, în ţări ca Mexic, Chile sau Canada nivelul cheltuielilor publice pe
locuitor este redus (între 2.000 şi maxim 4.500 dolari SUA).Media UE28 este de 11.916 dolari SUA, dar sunt ţări care
au valori mult mai mari, de exemplu Italia 12.947 dolari SUA, Olanda 15.597 dolari SUA, Austria 16.582 dolari SUA,
Franţa 17.999 dolari SUA sau Luxemburg 36.780 dolari SUA.

Evoluţia cheltuielilor publice, ca fenomen economic, se înscrie în contextul dezvoltării economice şi sociale a
fiecărei ţări, aflându-se în relaţie directă cu dezvoltarea instituţiilor de tip statal şi cu particularităţile sistemului
socialeconomic. Apar, astfel, diferenţieri sensibile în privinţa volumului şi structurii cheltuielilor publice, atât în
timp cât şi în spaţiu, ele înregistrând, în principiu, o tendinţă generală de creştere.
La scară mondială, se constată că ele au evoluat de la nivelul redus, de câteva procente, la sfârşitul secolului XIX, până
la peste 50% din PIB-ul unor ţări, în prezent.
Această evoluţie înregistrează diferenţieri importante între ţări sau grupuri de ţări, dar, ca o caracteristică generală, în
evoluţia cheltuielilor publice, se constată că ritmul de creştere şi proporţiile ce revin acestora sunt superioare în ţările
dezvoltate şi relativ mai reduse în cele în curs de dezvoltare. Astfel, de exemplu, se constată că în SUA ponderea
cheltuielilor publice în PIB a crescut de la câteva procente, la începutul secolului XX, la circa 38% în anul 2015.
Caracterizarea structurii cheltuielilor publice poate fi realizată şi din punctul de vedere al ponderii (greutăţii specifice)
a diferitelor categorii de cheltuieli publice fie în total cheltuieli publice, fie în totalul cheltuielilor dintr-o anumită
grupă (de exemplu, ponderea cheltuielilor publice pentru învăţământ în total cheltuieli publice pentru acţiuni social-
culturale, ponderea cheltuielilor publice pentru învăţământ în total cheltuieli publice).
În mod teoretic, de-a lungul timpului au fost emise o serie de modele şi teorii care interpretează evoluţia cheltuielilor
publice. Printre teoriile şi modelele macroeconomice cu privire la cheltuielile publice amintim: Legea lui Wagner,
analizele lui Peacock şi Wiseman și teoria lui Richard Musgrave şi Walt Whitman Rostow.

9
Legea lui Wagner poate fi formulată astfel: pe măsură ce veniturile pe locuitor dintr-o economie cresc, va creşte şi
mărimea relativă a sectorului public.
Baza legii lui Wagner este empirică (S.U.A. şi Japonia, secolul XIX). Pe măsură ce o economie devenea industrializată,
relaţiile dintre pieţele aflate în expansiune şi agenţii care operau pe aceste pieţe deveneau mai complexe.Creşterea
cheltuielilor publice pentru educaţie, recreere şi cultură, pentru sănătate şi servicii de bunăstare a fost explicată de
Wagner în termenii elasticităţii cererii în raport cu veniturile, aceste servicii având o elasticitate ridicată.

Analizele lui Peacock şi Wiseman reprezintă cele mai bune analize în domeniul dinamicii cheltuielilor publice. Ei
spuneau că guvernele au tendinţa de a cheltui cât mai mulţi bani, iar cetăţenii nu doresc să plătească multe taxe,
prin urmare guvernele trebuie să ţină seama de dorinţele cetăţenilor lor.
De aceea votantul este considerat un individ care se bucură de beneficiile bunurilor şi serviciilor publice, dar căruia îi
displace să plătească impozite. Se presupune că există un anumit nivel tolerabil al impozitării care acţionează ca o
restricţie pentru comportamentul guvernului.
Conform analizei lor, pe măsură ce economia şi veniturile cresc, la o rată constantă a impozitării, cresc şi impozitele
pe venituri. Deci creşterea cheltuielilor publice se face în acelaşi ritm cu creşterea PIB. În timpul perioadelor de crize
sociale (războaie, foamete sau dezastre naturale), tendinţa creşterii treptate a cheltuielilor publice este perturbată iar
creşterea nivelului impozitării ar fi privită ca acceptabilă de către electorat, în aceste perioade de criză.
Acest fenomen a fost denumit ca „efect de transfer”, adică în perioade de criză cheltuielile private sunt transferate
cheltuielilor publice. Procesul se evidenţiază printr-o creştere bruscă a tendinţei cheltuielilor publice în perioadele de
criză.
După depăşirea perioadelor de criză, nivelul cheltuielilor publice nu revine la cotele anterioare (deoarece eforturile
economiei de război nu sunt susţinute numai din impozitele curente ci şi din credite, ceea ce face ca sarcinile fiscale
suplimentare să se prelungească şi după încheierea războiului).
Cei doi economişti au introdus şi o altă noţiune, „efectul inspecţiei”, care presupune creşterea vigilenţei critice a
electoratului cu privire la problemele sociale în perioadele transformărilor.În aceste perioade, guvernul extinde
serviciile sociale în sensul îmbunătăţirii condiţiilor de trai.
Richard Musgrave şi Walt Whitman Rostow au emis teoria conform căreia în stadiile timpurii ale creşterii şi
dezvoltării economice, investiţiile sectorului public sunt mari - sectorul public furnizează infrastructura socială de
bază (drumuri, sisteme de transport, lege şi ordine, sănătate sau educaţie).
Aceste investiţii publice sunt considerate necesare pentru a ajuta economia să ajungă în stadii mijlocii de dezvoltare.
Ulterior, statul continuă investiţiile, dar acestea au rolul de a completa creşterea investiţiilor private.
În acest sens Richard Musgrave spunea că pe măsură ce investiţiile totale cresc ca proporţie din creşterea PIB, partea
relativă a sectorului public scade iar Walt Rostow, că atunci când economia ajunge la stadiul de maturitate, mix-ul de
cheltuieli publice va fi orientat dinspre cheltuielile în infrastructură către cheltuielile pentru educaţie, sănătate şi
servicii de bunăstare.
Structura cheltuielilor publice realizate de diferite ţări evidenţiază situaţii diferite, inclusiv sub aspectul
preocupărilor luate în considerare. În acest sens este de remarcat faptul că în ţările dezvoltate o pondere mai mare
revine cheltuielilor publice pentru acţiuni sociale, inclusiv de protecţie socială, de gospodărire comunală, în timp ce
în ţările în curs de dezvoltare accentul cade mai ales pe acţiunile cu caracter economic.
10
O explicaţie rezidă în preocupările impuse fiecăreia din cele două tipuri ţări de realitatea economico-socială cu care se
confruntă. Pentru ţările dezvoltate sectorul privat asigură o puternică dezvoltare, ceea ce permite statului să-şi
concentreze preocupările şi să orienteze resursele financiare publice cu prioritate în sfera asigurărilor sociale.

Ţările în curs de dezvoltare se confruntă însă cu nevoia de a pune bazele unei dezvoltări economice, implicând mai
puternic sectorul economic de stat, dat fiind că cel privat nu dispune de resursele necesare unui progres mai rapid.
Pentru aceste ţări, cheltuielile vizând activitatea economică reprezintă circa 30-40% din totalul cheltuielilor publice.
În caracterizarea cheltuielilor publice, un interes major prezintă cunoaşterea tendinţelor şi dinamicii lor, pe ansamblu
şi pe categorii, în diferite etape ale evoluţiei societăţii omeneşti, cu elemente specifice pe grupuri de ţări şi de la o
ţară la alta.
În acelaşi timp, este de remarcat că dinamica cheltuielilor publice a fost marcată de apariţia şi amplificarea proceselor
inflaţioniste, fenomen ce trebuie să se ia în considerare prin exprimarea volumului lor, atât în preţuri curente cât şi
preţuri constante, pentru a reflecta mai exact consumurile reale la care se referă. Din acest punct de vedere, este
relevant faptul că totalul cheltuielilor publice ale SUA înregistrează pe parcursul acestui secol o creştere de circa 200
ori în preţuri curente, dar aproximativ de 50 de ori în preţuri constante.
Pe plan mondial, dinamica cheltuielilor publice evidenţiază nivelul înalt atins de acestea ca pondere în PIB, care în
deceniile anterioare a depăşit 40%, pe ansamblul ţărilor industrializate şi chiar 50% în unele ţări dezvoltate europene,
dar tinzând către 30% în ţările în curs de dezvoltare. O imagine de ansamblu asupra proporţiilor cheltuielilor publice
faţă de PIB, pe grupuri de ţări şi a mutaţiilor înregistrate în timp, rezultă din tabelul de mai jos.
Nivelul cheltuielilor publice ca pondere din PIB reflectă aşteptările cu privire la rolul pe care guvernul îl joacă în
societate şi economie. Totalul cheltuielilor publice, ca pondere din PIB, variază în mod semnificativ în ţările OCDE. Din
datele statistice prelucrate se constată diferenţierile existente în ponderea cheltuielilor publice în PIB în ţările
dezvoltate, cu deosebire în cazul SUA, Japonia şi Canada unde se înregistrează un nivel sensibil mai mic, în timp ce
Suedia este pe treapta cea mai de sus, cu 54,4 %. Tabelul arată cheltuielile publice din ţările OCDE, ca medie a
acestora pentru perioada 2004-2007.Toate ţările din categoria „Valori ridicate”, au ales să aloce o proporţie relativ
mare din PIB pentru scopuri publice. Aceasta reflectă dorinţa pentru un rol mai mare a guvernului în societate şi
economie.Ţări în care indicatorul este scăzut şi anume, Coreea de Sud, Statele Unite ale Americii, Japonia şi Canada,
tind mai mult spre acoperirea necesităţilor publice prin sectorul privat şi mai puţin prin intervenţie guvernamentală.
Sursa: prelucrare după „Comparing Public Spending and Priorities Across OECD Countries”, Sabina Dewan şi Michael Ettlinger,
Center for American Progress, Octombrie 2009
În Tabelul nr. 4 se prezintă evoluţia ponderii cheltuielilor publice în PIB în perioada 2007-2016 în majoritatea ţărilor
din UE. Se poate observa nivelul ridicat al ponderii cheltuielilor publice în PIB dar şi tendinţa de creştere în perioada
analizată, lucru care reflectă dorinţa guvernelor europene de influenţare a vieţii sociale şi economice.
Nivelurile şi tendinţele diferite în evoluţia cheltuielilor publice sunt influenţate şi de modelul social-economic
promovat prin politica partidelor aflate la putere.
Sub acest aspect, se conturează tendinţa ca guvernele cu orientare social-democrată (mai pronunţat de stânga) să
promoveze politici şi modele cu un accent mai puternic pe socializarea consumului (prin redistribuirea PIB mai mult
spre protecţie socială) şi finanţarea mai intensă a unor acţiuni de interes public, ceea ce duce la proporţii mai ridicate
ale cheltuielilor publice alocate acestor domenii.

11
Spre deosebire, guvernele cu orientare politică liberală sau conservatoare (de dreapta), optează, ca tendinţă, pentru
limitarea proporţiilor redistribuirii PIB, punând accentul pe satisfacerea necesităţilor sociale în varianta privată şi
înregistrând un nivel mai redus al cheltuielilor publice finanţate de stat.
Pe de altă parte, diferenţele existente, privind nivelurile de dezvoltare economico-sociale dintre cele două mari
grupuri de ţări, au impus limite diferite de implicare a statului în efectuarea de cheltuieli publice. Din acest punct de
vedere, este de admis faptul că şi posibilităţile de redistribuire a PIB sunt mai reduse pentru ţările sărace, comparativ
cu cele de care dispun ţările bogate, având în vedere dimensiunile diferite ale părţilor din PIB ce rămân pentru
satisfacerea nevoilor de consum personal.
Tabelele nr. 5 şi 6 arată cum au fost repartizate cheltuielile publice în UE în perioada 2005-2015 ca procent în total
PIB dar şi ca pondere în totalul cheltuielilor publice.
Vom observa faptul că cea mai mare a cheltuielilor bugetului de stat sunt alocate protecţiei sociale (19,2% din PIB şi
40,6% din total cheltuieli, la nivelul UE 28).Să remarcă importanţa dată cheltuielilor pentru sănătate (7,2% din PIB şi
15,2% din total cheltuieli) şi serviciilor publice generale (6,2% din PIB şi 13,1% din total cheltuieli).
Un aspect important observat în ultima perioadă este rigiditatea cheltuielilor bugetare.
Rigiditatea se poate defini ca restricții („piedici”) în folosirea și dirijarea conform cerinţelor societăţii la un moment
dat a cheltuielilor publice. Limitarea deficitului bugetar poate constitui și ea o rigiditate.
Rigiditatea cheltuielilor bugetare poate fi indusă de:
-acte normative precum: Constituţia (care prevede cheltuielile cu pensiile publice ca procent din PIB – drept
fundamental), Legea Educaţiei Naţionale (care prevede cheltuielile cu educaţia şi cercetarea ca procent din PIB),
Legea datoriei publice (care limitează gradul de îndatorare),
-datoria publică care adaugă cheltuielile cu dobânzile,
-acordurile de finanţare externă, care obligă la finanţări consistente din surse proprii,
-aplicarea unor sentinţe judecătoreşti din care rezultă cheltuieli pentru despăgubiri, reconstituirea unor drepturi de
proprietate, drepturi salariale sau alte cheltuieli,
-tratate cu alte ţări sau organizații internaționale care presupun cheltuieli obligatorii privind de cofinanţarea, taxe de
apartenență la acea organizație sau obligaţii militare asumate conform unor tratate și înțelegeri.
În contextul mai larg al evoluţiei cheltuielilor publice, analiza acestora evidenţiază influenţa exercitată de către o
multitudine de factori cu semnificaţii diferite.
Tendinţa generală de creştere şi chiar ritmul mai rapid de creştere al cheltuielilor publice faţă de ritmul de creştere
al PIB-ului pot fi explicate prin acţiunea următoarelor grupuri de factori de influenţă: a. Factori demografici.
Asupra volumului şi structurii cheltuielilor publice au exercitat şi exercită o puternică influenţă creşterea populaţiei
globului, precum şi modificările structurale ale acesteia pe vârste sau categorii socio-profesionale. Atât pe plan
mondial, cât şi la nivel naţional, este confirmată, statistic, tendinţa generală de creştere a populaţiei, antrenând
creşterea nevoii de utilităţi publice.
Explozia demografică caracteristică secolului XX are un corespondent şi în amplificarea activităţii instituţiilor publice şi
a acţiunilor cu caracter public finanţate de stat, în toate ţările lumii.
Modificarea numărului şi structurii populaţiei pe categorii de vârstă şi socio-profesionale apare ca factor cu influenţă
importantă asupra evoluţiei cheltuielilor publice prin prisma acţiunilor cu caracter social ce se finanţează, mai ales,
pentru protejarea celor din categoriile de vârstă mică şi înaintată.

12
Aşa, de exemplu, creşterea duratei medii de viaţă apare ca element cu impact indirect asupra creşterii proporţiei
populaţiei de vârstă înaintată, pentru care sunt necesare acţiuni de protecţie socială finanţate de stat.
Sub aspectul modificărilor pe plan socio-profesional, un element important îl reprezintă creşterea numărului
populaţiei ocupate în sectorul public, coroborată cu preocupările pentru dezvoltarea cadrului adecvat reciclării forţei
de muncă, restructurări şi recalificări profesionale, pe fundalul extinderii acţiunilor vizând securitatea şi protecţia
socială. b. Factori economici.
Din această grupă de factori, o influenţă majoră exercită gradul de dezvoltare economică şi de modernizare a
economiei fiecărei ţări, ca şi cel de implicare a statului în susţinerea progresului economic, în general, inclusiv prin
acţiuni de stabilizare a economiei şi de stimulare a creşterii economice.
În acest cadru, este de remarcat faptul că în majoritatea ţărilor, statul s-a implicat în economie, atât prin sprijinirea cu
subvenţii a sectorului privat, cât şi prin dezvoltarea sectorului economic public, creând şi dezvoltând unele ramuri sau
subramuri economice, considerate de interes strategic naţional, ceea ce a determinat sporirea cheltuielilor publice în
ansamblu.
În acelaşi sens, odată cu apariţia fenomenelor destabilizatoare în economie şi societate, de tipul şomajului, inflației,
datoriei publice excesive, a devenit necesară şi s-a realizat intervenţia statului prin cheltuieli publice pentru
contracararea conjuncturii nefavorabile, relansarea economiei şi creşterea economică durabilă.
Un factor economic cu influenţă semnificativă asupra creşterii cheltuielilor publice în expresie nominală îl reprezintă
moneda naţională. În majoritatea ţărilor lumii, în secolul nostru, s-a manifestat, adesea, cu putere, fenomenul
deprecierii monetare, uneori provocată de către stat, tocmai pentru a finanţa cheltuieli publice sporite, având ca
efect direct creşterea sumei absolute a cheltuielilor efectuate, care a fost net superioară creşterii reale a
consumurilor publice.
c. Factori sociali.
Într-o accepţiune mai largă, factorii sociali s-au manifestat în conexiune cu cei economici. Din acest punct de vedere,
preocuparea statului pentru o mai bună repartizare a veniturilor în societate, între indivizi sau grupuri de cetăţeni, şi
acordarea de sprijin material unor categorii sociale defavorizate a exercitat o influenţă majoră în direcţia creşterii
cheltuielilor publice.
În acelaşi timp, dezvoltarea reţelei de instituţii social-culturale, în consonanţă cu cerinţele de progres şi civilizaţie, a
determinat sporirea sumelor alocate de stat, în acest scop, contribuind la amplificarea cheltuielilor bugetare. Cu
deosebire, după cel de-al doilea război mondial, s-a manifestat o creştere puternică a acţiunilor de protecţie şi
securitate socială finanţate de stat.
d. Urbanizarea.
Fenomen care presupune crearea şi dezvoltarea de centre urbane, respectiv transformarea localităţilor rurale şi
adaptarea lor la cerinţele unei civilizaţii superioare, urbanizarea presupune un consum colectiv sporit de resurse, în
general.
Acest lucru a devenit un factor important de creştere a cheltuielilor cu caracter public la nivelul colectivităţilor de
acest tip, concretizându-se în finanţarea de lucrări publice edilitare, construcţii de străzi, apă-canalizare, gospodărie
comunală, locuri de agrement sau lăcaşe de cultură.
e. Factori militari.

13
Factorii cu caracter militar sunt legați, mai ales, de politica externă a ţărilor, şi au exercitat o influenţă puternic
resimţită în dinamica cheltuielilor publice, acţiunile cu caracter militar având aportul cel mai ridicat la sporirea
dimensiunilor acestora, în majoritatea ţărilor lumii.
În acest sens, sunt de remarcat analizele întreprinse şi concluziile la care au ajuns cercetătorii acestui domeniu. Astfel,
studiile efectuate de către Harold Groves, atrag atenţia asupra faptului că una din cauzele majore ale creşterii
cheltuielilor publice au fost războaiele, în general şi cele două războaie mondiale în special.
La rândul său, Robert Nöll von der Nahmer constată că factorii principali care explică creşterea cheltuielilor publice
sunt: înarmarea, războaiele și lichidarea urmărilor războaielor, iar James Buchanan conchide: cheltuielile federale ale
SUA au crescut în salturi, cele mai spectaculoase având loc în timp de război. f. Factori politici.
Acţiunea acestor factori decurge, în principal, din opţiunile grupărilor politice aflate la putere într-o ţară sau alta. Un
rol decisiv, în acest sens l-a avut trecerea de la concepţiile privind statul-jandarm la cele privind statul-providenţă.
Politica de stat intervenţionistă este orientată, doctrinar, spre implicarea mai profundă a acestuia în viaţa socială şi
economică, presupunând cheltuieli publice mult sporite.
Mai mult, guvernele de orientare social-democrată, care pun accentul pe protecţia oferită de stat categoriilor sociale
defavorizate, își bazează intervenţia în economie prin cheltuieli publice şi realizează, astfel, o redistribuire a avuției
mai accentuată între membrii societăţii.
Spre deosebire, guvernele de orientare liberală promovează, de regulă, o politică ce se opune intervenţiei statului,
mai ales, în economie, ceea ce antrenează o limitare a acţiunilor finanţate de stat, deci a cheltuielilor publice.
Pe lângă factorii semnalaţi în cazul multor ţări dezvoltate şi, mai ales, al celor în curs de dezvoltare, o contribuţie
importantă la creşterea cheltuielilor statului a avut-o volumul mare al plăţilor în contul datoriei publice, îndeosebi al
dobânzilor aferente acesteia.

CAPITOLUL 5 PRINCIPALELE CHELTUIELI PUBLICE ÎN ROMÂNIA

5.1. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale
5.1.1. Caracterizare generală a cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale
Satisfacerea necesităţilor cu caracter colectiv de natură social-culturală reprezintă o componentă a politicilor sociale
ale statelor. În epoca contemporană (după anul 1950), efectuarea acestor cheltuieli se bazează pe concepţia „ statului
bunăstării” (Welfare State).
Statele moderne urmăresc în cadrul politicilor sociale următoarele obiective:
-garantarea unui venit minim fiecărui membru al societăţii,
-diminuarea ariei de nesiguranţă în cazul anumitor fenomene (îmbolnăviri, şomaj),
-asigurarea unor servicii sociale tuturor indivizilor, la standarde cât mai ridicate (educaţie, sănătate).
Punerea în aplicare a acestei concepţii generează cheltuieli social-culturale, sub forma serviciilor gratuite sau parţial
gratuite de care beneficiază întreaga populaţie sau o mare parte a ei.
Importanţa acestor eforturi sociale rezidă în faptul că ele se finalizează printr-un nivel, mai ridicat, al culturii şi
civilizaţiei al societății/statului în cauză şi care, la rândul ei, contribuie la dezvoltarea economică.
Aceste cheltuieli au crescut în toate ţările în a doua jumătate a secolului XX, astfel în 1945 reprezentau 6% din PIB, iar
după anul 2007 reprezentau între 30% şi 50% din PIB.

14
Din datele calculate după anul 2007 s-a constatat că majoritatea ţărilor repartizează un procent foarte mare din PIB
pentru finanţarea acţiunilor social-culturale şi peste jumătate din cheltuielile bugetare sunt destinate acţiunilor
socialculturale.
Structura cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale cuprinde:
A. Cheltuieli pentru învăţământ;
B. Cheltuieli cu sănătatea;
C. Cheltuieli de asigurare şi asistenţă socială (cheltuieli cu protecţia şi securitatea socială):
1. Cheltuieli cu ajutorul de şomaj;
2. Cheltuieli cu asistenţa socială;
3. Cheltuieli cu asigurările sociale.
D. Cheltuieli pentru cultură, recreere şi religie.
Protecţia socială este un concept cuprinzător şi înglobează acţiunile şi măsurile luate de autorităţile publice în
domeniul economic, social şi în alte domenii, pentru a apăra cetăţenii, salariaţi şi nesalariaţi în faţa unor fenomene
care se răsfrâng negativ asupra acestora.
Exemple de măsuri de protecţie socială sunt: crearea de noi locuri de muncă, indexarea veniturilor faţă de creşterea
preţurilor sau subvenţionarea de către stat a unor preţuri şi tarife.
Pe de altă parte statul acordă alocaţii pentru copii, ajutoare, pensii, indemnizaţii de şomaj. Acestea reprezintă
cheltuielile cu securitatea socială. Cheltuielile cu securitatea socială au un rol important pentru că ele asigură:
instruirea şi educaţia indivizilor, un nivel ridicat de cultură, o anumită stare de sănătate, o evoluţie demografică dorită
dar şi un anumit nivel al veniturilor pentru anumite categorii sociale defavorizate (săracii).
Cheltuielile cu acţiunile social-culturale cresc de la o perioadă la alta sub acţiunea următorilor factori:
• economici - creşterea economică cere forţă de muncă calificată, sănătoasă cu un anumit nivel de cunoştinţe;
• demografici - datorită creşterii numărului populaţiei.
Între cheltuielile social-culturale şi dezvoltarea economică există o relaţie de tip feed-back: dezvoltarea economică
asigură crearea de resurse (materiale şi financiare) pentru susţinerea sau amplificarea susţinerii cheltuielilor
socialculturale, la rândul lor, aceste cheltuieli, asigură un nivel de educaţie şi de sănătate în creştere, care măreşte
capacitatea creativă și de muncă,inclusiv productivitatea populaţiei şi, prin aceasta, perpetuează dezvoltarea
economică.
În această relaţie, cheltuielile social-culturale pot fi interpretate ca o investiţie pe termen lung şi foarte lung pe
care naţiunea o face pentru a-şi asigura dezvoltarea viitoare, de aceea, aceste cheltuieli sunt denumite investiţii în
resurse umane.
Termenul a fost introdus de Gary S. Becker (premiul Nobel pentru economie, 1992) care a dezvoltat analiza
economică la comportamentul şi relaţiile umane. Alţi economişti ca Philipe Salomon sau Milton Friedman, au
completat cu propriile contribuţii acest nou domeniu al cercetării economice.
În prezent, investiţiile în resurse umane sunt definite astfel: „orice cheltuieli care conduc la creşterea aptitudinilor
fizice şi intelectuale ale indivizilor, consideraţi agenţi producători actuali şi/sau viitori.”
În structura acestor investiţii se regăsesc trei componente principale: investiţia intelectuală, investiţia în sănătate şi
investiţia culturală.

15
Ulterior, a fost introdus conceptul de dezvoltare umană. Acest concept defineşte un nou domeniu de cercetare
economică, care pune în evidenţă investiţia în resurse umane şi pentru care PNUD (Programul Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare) a propus un indicator complex de evaluare numit indicatorul dezvoltării umane (IDU - Human
Development Index). Indicele a fost prezentat şi calculat pentru prima dată de economistul pakistanez Mahbub ul
Haq.
Indicele dezvoltării umane, pentru majoritatea statelor membre ONU, este actualizat în fiecare an de PNUD, este
publicat în „Raportul de dezvoltare umană” şi se calculează după următoarea formulă:

IDU=3 R1 *R2 *R3 ,

unde: R1 … R3 este indicatorul specializat al dezvoltării umane.

IDU este folosit pentru a compara mai bine decât PIB-ul pe cap de locuitor, nivelul de dezvoltare a unei ţări, care
măsoară doar prosperitatea materială şi nu alţi indicatori socio-economici.
În formula de mai sus PNUD defineşte trei astfel de indicatori specializaţi: longevitatea, accesul la educaţie şi
standardul (nivelul) de viaţă.

5.1.2. Cheltuielile publice pentru învăţământ

Fiecare țară UE este responsabilă pentru propriile sisteme de educație și formare. Politica UE are rolul de a sprijini
acțiunile la nivel național și de a contribui la rezolvarea unor provocări comune, cum ar fi naţiunile în curs de
îmbătrânire, deficitele de aptitudini ale forței de muncă, evoluțiile tehnologice și concurența mondială.
Documentul numit „Educația și formarea 2020” (ET 2020) reprezintă cadrul de cooperare în domeniul educației și
formării profesionale.
ET 2020 este un forum pentru schimburile de bune practici, învățarea reciprocă, colectarea și diseminarea
informațiilor și dovezile cu privire la ceea ce funcționează, precum și consilierea și sprijinul pentru reformele politice.
Pentru a asigura implementarea cu succes a ET 2020, grupurile de lucru alcătuite din experți desemnați de statele
membre și alți actori principali lucrează la instrumentele și orientările politice comune la nivelul UE.
Finanțarea pentru sprijinirea politicilor și proiectele inovatoare este disponibilă prin programul Erasmus+ pentru
activități care promovează învățarea și educația la toate nivelurile și pentru toate grupele de vârstă.
În 2009, ET 2020 a stabilit patru obiective comune ale UE pentru a aborda provocările din sistemele de educație și
formare până în 2020:
1.transformarea învățării pe tot parcursul vieții și a mobilității într-o realitate,
2.îmbunătățirea calității și a eficienței educației și formării,
3.promovarea echității, a coeziunii sociale și a cetățeniei active,
4.îmbunătățirea creativității și a inovării, inclusiv a antreprenoriatului, la toate nivelurile de educație și formare.
Următoarele valori de referință ale UE pentru anul 2020 au fost stabilite pentru educație:
-cel puțin 95% dintre copii (între 4 și vârsta școlară obligatorie) ar trebui să participe la educația timpurie,
-mai puțin de 15% dintre persoanele în vârstă de 15 ani ar trebui să aibă un nivel scăzut de calificare în domeniul
cititului, al matematicii și al științei,
-rata abandonului timpuriu din educație și formare în vârstă de 18-24 ani ar trebui să fie sub 10%,

16
-cel puțin 40% dintre persoanele cu vârsta cuprinsă între 30 și 34 de ani ar fi trebuit să urmeze o formă de învățământ
superior,
-cel puțin 15% dintre adulți trebuie să participe la învățarea pe tot parcursul vieții,
-cel puțin 20% dintre absolvenții de învățământ superior și 6% dintre persoanele cu vârsta cuprinsă între 18 și 34 de
ani, cu o calificare profesională inițială, ar fi trebuit să petreacă ceva timp studiind sau instruindu-se în străinătate, -
ponderea absolvenților angajați (cu vârsta cuprinsă între 20 și 34 de ani, cu cel puțin nivelul de învățământ secundar
superior și care au părăsit educația cu 1-3 ani în urmă) ar trebui să fie cel puțin 82%.
Cheltuielile pentru învăţământ sunt destinate întreţinerii şi funcţionării unităţilor din domeniul învăţământului şi
educaţiei cât şi a unor acţiuni din domeniul educaţiei.
În toate ţările există trei grade de învăţământ: primar, secundar (liceu, şcoli de ucenici, profesional) şi terţiar
(învăţământul superior de toate gradele).
Nivelul cheltuielilor pentru învăţământ în plan mondial a crescut în perioada ultimilor 20 de ani de peste 2,5
ori.Factorii care au influenţat această creştere sunt:
-creşterea populaţiei şcolare care a condus la creşterea gradului de şcolarizare şi la creşterea numărului cadrelor
didactice,
-dezvoltarea economică a ţărilor care reclamă persoane din ce în ce mai calificate,
-modernizarea şi informatizarea învăţământului,
-politicile educaţionale ale statelor care au ca obiectiv creşterea duratei învăţământului obligatoriu,
-politica de reducere a analfabetismului: rata de alfabetizare la nivel mondial în rândul persoanelor cu vârste cuprinse
între 15 și 24 de ani a fost de 91% în 2015, de la 83% în 1995. Diferența de alfabetizare între tineri și femei tinere s-a
redus, de asemenea, cu aproximativ 3% în 2015. Africa de Nord și Asia de Sud au înregistrat cea mai mare
îmbunătățire a alfabetizării tinerilor. Cu toate acestea, aproximativ 11% din tinerii din întreaga lume sunt analfabeţi, -
creşterea ajutoarelor băneşti acordate celor care studiază, -educaţia permanentă.
Nivelul educațional al populației s-au îmbunătățit semnificativ în ultimii treizeci de ani. În 2016, 79,6% dintre
persoanele cu vârste cuprinse între 25 și 54 de ani în UE-28 au atins cel puțin un nivel secundar superior de
învățământ, comparativ cu 63,7% dintre cei cu vârste între 55 și 74 de ani.
Spre deosebire de cadrele didactice din învățământul primar și secundar, unde majoritatea sunt femei, majoritatea
cadrelor didactice din învățământul terțiar sunt bărbați. Astfel 58,3% din personalul didactic din UE-28 în
învățământul terțiar, în 2015, erau bărbați.
În anul 2015, raportul dintre studenții și cadrele didactice din învățământul terțiar a fost în medie de 15,6 în UE-28.
Dintre statele membre ale UE, cele mai înalte ponderi ale studenților per angajat au fost înregistrate în Croația (74,5)
și în Grecia (44,5), în timp ce în Republica Cehă, Belgia și Italia au fost înregistrat un raport de sub 20 de studenţi per
angajat. Raportul dintre profesori și studenți este în Malta de 9,8 studenţi per profesor și este relativ scăzut în Suedia
și Danemarca.
În medie, ţările din întreaga lume, în perioada 2010-2014, alocă cheltuielilor publice pentru educaţie 5,0% din PIB sau
15,7% din totalul cheltuielilor publice. Tot raportat la acest an, circa 17% din PIB-ul pe cap de locuitor este cheltuit pe
un şcolar din ciclul primar, 22% pe un şcolar din ciclul secundar şi 57,7% pe un student din ciclul terţiar.

Cheltuielile publice destinate învăţământului se clasifică în:

- cheltuieli curente (cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea care au o pondere de 80-90% din totalul
cheltuielilor publice alocate învăţământului),
17
- cheltuieli de capital destinate investiţiilor cu o pondere de 10-20% din totalul cheltuielilor publice alocate
învăţământului.
Costul mediu anual pe persoană în UE-28 atinge valori de la 18.709 euro (Luxemburg) şi 906 euro (România) pentru
un elev din învăţământul primar, 18.521 euro (Luxemburg) şi 1.148 euro (Bulgaria) pentru un elev din învăţământul
secundar, în timp ce educaţia de nivel terţiar este şi mai scumpă, cu valori de 41.040 euro în Luxemburg dar şi de
2.081 euro în România.
Instituţiile de învăţământ, în toate statele lumii, sunt grupate în instituţii de învăţământ public şi instituţii de
învăţământ privat. De regulă, statul finanţează instituţiile de învăţământ public, dar în multe ţări, statul finanţează şi
instituţiile de învăţământ privat. În aproape toate ţările europene, marea majoritate a elevilor merg la şcoli publice de
stat, în şcoli private independente înscriindu-se în medie doar 2,5 % dintre elevi.
Alte surse de finanţare a cheltuielilor pentru învăţământ sunt:
- venituri provenite din taxele de studiu,
- venituri din cercetare,
- fonduri ale firmelor destinate învăţământului, - venituri ale populaţiei destinate instruirii şi educaţiei, - sponsorizări,
donaţii şi resurse externe.
Finanţarea pentru sectorul educaţional european provine, într-o măsură foarte mare, din fonduri publice. În toate
ţările UE 28, din finanţare publică se acoperă cel puţin 71% din cheltuielile pentru educaţie.
Chiar dacă este redusă, ponderea fondurilor private destinate acoperirii cheltuielilor din învăţământ, variază în mod
semnificativ de la o ţară la alta. În acelaşi timp şi cu referire la tendinţele existente, în intervalul 2002 -2014, se
observă că aceste contribuţii nu au crescut în mod semnificativ, în unele ţări înregistând chiar o scădere.
Distribuţia cheltuielilor cu învăţământul între sectorul public şi cel privat se regăseşte în tabelul de mai jos.
Un loc important îl ocupă cheltuielile pentru învăţământul superior care deţin o pondere importantă din totalul
cheltuielilor alocate învăţământului.
Între sursele de finanţare a învăţământului superior amintim: donaţiile, sponsorizările şi împrumuturile pentru studii,
oportunităţi foarte dezvoltate mai ales în SUA şi Australia.
În organizarea învăţământului universitar acţionează două principii care au impact inclusiv asupra finanţării:
1. egalitatea de şansă, adică toţi aspiranţii să aibă şansa reuşitei şi toţi studenţii să aibă şansa absolvirii, ambele
independent de statutul lor etnic, rasial, religios sau familial,
2. echitatea, adică toţi studenţii să se bucure de efecte similare decurgând din alocaţiile bugetare.
5.1.2.1.Cheltuielile publice pentru învăţământ în România
Statul român asigură cetăţenilor săi drepturi egale de acces la toate nivelurile şi formele de învăţământ preuniversitar
şi superior, precum şi la învăţarea pe tot parcursul vieţii, fără nici o formă de discriminare.
„Pentru finanţarea educaţiei naţionale se alocă anual din bugetul de stat şi din bugetele autorităţilor publice locale
minimum 6% din produsul intern brut al anului respectiv. Suplimentar, unităţile şi instituţiile de învăţământ pot obţine
şi utiliza autonom venituri proprii. Pentru activitatea de cercetare ştiinţifică se alocă anual, de la bugetul de stat,
minimum 1% din PIB al anului respectiv.”

În România învăţământul constituie prioritate naţională.

Principiile finanţării învăţământului preuniversitar sunt următoarele: a.
transparenţa fundamentării şi alocării fondurilor;
18
b. echitatea distribuirii fondurilor destinate unui învăţământ de calitate;
c. adecvarea volumului de resurse în funcţie de obiectivele urmărite;
d. predictibilitatea, prin utilizarea unor mecanisme financiare coerente şi stabile; e. eficienţa utilizării resurselor.
Statul asigură finanţarea de bază pentru toţi preşcolarii şi pentru toţi elevii din învăţământul general obligatoriu de
stat, particular şi confesional acreditat. De asemenea, statul asigură finanţarea de bază pentru învăţământul
profesional şi liceal acreditat, de stat, particular şi confesional, precum şi pentru cel postliceal de stat.
Finanţarea se face în baza şi în limitele costului standard per elev sau per preşcolar, după metodologia elaborată de
Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului. Învăţământul de stat este gratuit. Pentru unele activităţi,
niveluri, cicluri şi programe de studii se pot percepe taxe.
Finanţarea de bază a învăţământului preuniversitar se face după principiul „resursa financiară urmează elevul”, în
baza căruia alocaţia bugetară aferentă unui elev sau unui preşcolar se transferă la unitatea de învăţământ la care
acesta învaţă. Învăţământul poate să fie finanţat şi direct de către operatori economici, precum şi de alte persoane
fizice sau juridice.
Învăţarea pe tot parcursul vieţii este un drept garantat de lege şi este un concept nou indrodus în noua lege a
învăţământului. Învăţarea pe tot parcursul vieţii include totalitatea activităţilor de învăţare realizate de fiecare
persoană, începând cu educaţia timpurie, în scopul dobândirii de cunoştinţe, formării de deprinderi/abilităţi şi
dezvoltării de aptitudini semnificative din perspectivă personală, civică, socială şi/sau ocupaţională.
În România sursele de finanţare a învăţământului s-au diversificat în ultimii ani, pe lângă bugetul de stat existând și
alte surse: taxe de studii, venituri proprii ale instituţiilor de învăţământ, donaţii, sponsorizări, resurse externe.

5.1.3. Cheltuielile publice pentru sănătate

Ocrotirea sănătăţii reprezintă în prezent atât o problemă de asistenţă medicală cât şi o problemă socială.Organizaţia
Mondială a Sănătăţii (OMS) defineşte sănătatea astfel: „bunăstarea fizică, mentală şi socială a indivizilor (nu doar
absenţa bolilor şi a infirmităţilor).”
În plan social sănătatea reprezintă un factor important pentru desfăşurarea activităţii indivizilor cu efect în creşterea
economică. În tabelul se prezintă evoluţia cheltuielilor totale alocate pentru sănătate, pe sector.
În timp ce ponderea publică medie a cheltuielilor pentru sănătate a rămas constantă (aproximativ 73%), necesitatea
de a reduce deficitele publice în unele țări a dus la trecerea la surse private de finanțare prin modificări ale
drepturilor, modificări ale pachetului de beneficii și introducerea / extinderea tarifelor de utilizare.
Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate:
-întreţinerii şi funcţionării sistemului medical din ţară;
-unor acţiuni legate de prevenirea şi combaterea îmbolnăvirilor (exemplu: vaccinările); -unor
acţiuni de educaţie sanitară.
În prezent accentul în ocrotirea sănătăţii se pune pe medicina preventivă.Medicina preventivă reprezintă un serviciu
public. Instituţiile din domeniul ocrotirii sănătăţii pot fi publice şi private iar raporturile dintre ele diferă de la o ţară la
alta.
Din punct de vedere al naturii, cheltuielile publice pentru sănătate sunt:
- cheltuieli curente (în mare majoritate) şi anume: salarii, medicamente, materiale, cheltuieli gospodăreşti,
reprezentând circa 80-85% din totalul alocat;
- cheltuieli de capital destinate echipamentelor şi tehnicii medicale, care reprezintă circa 15-20%.

19
La nivel mondial există mai multe sisteme de finanţare a sănătăţii, dintre care amintim: sistemul german, sistemul
englez şi sistemul american. Mai putem menţiona un sistem care a funcţionat în ţările Europei de Est, înainte de anul
1989, unde sănătatea se finanţa integral din bugetul de stat, statul deţinând monopolul serviciilor de sănătate (nu
exista alternativă privată).
În România principalele surse de finanţare a sănătăţii sunt cotizaţiile sociale.
Sursele de finanţare a cheltuielilor pentru sănătate sunt:
-contribuţii sau cotizaţii pentru sănătate plătite atât de persoanele fizice cât şi de angajatorii care alimentează
fondurile financiare publice de sănătate şi care sunt gestionate de organe specializate (Casa Naţională de Asigurări de
Sănătate); -fonduri bugetare;
-resurse ale populaţiei destinate sănătăţii;
-venituri proprii ale unităţilor din domeniul ocrotirii sănătăţii; -resurse
externe (credite sau ajutoare).
Până în anul 1990, România a practicat sistemul socialist cu o finanţare integrală de la buget a cheltuielilor de
sănătate. După 1990 a început pregătirea reformării sistemului sanitar, inclusiv a finanţării cheltuielilor pentru
sănătate şi anume: s-a mărit volumul fondurilor bugetare alocate sănătăţii, s-a început privatizarea unităţilor sanitare
(în prezent toate farmaciile sunt privatizate), s-a pregătit introducerea unui nou sistem de finanţare a sănătăţii de tip
german bazat pe contribuţii suportate de salariaţi şi angajatori. În anul 1997 a fost aprobată Legea nr. 145 privind
Asigurările sociale de sănătate, bazate pe contribuţii, cu caracter obligatoriu. Noul sistem a intrat în vigoare începând
cu anul 1999. Această lege a fost abrogată prin OUG nr. 150 din 2002 privind Organizarea şi funcţionarea sistemului
de asigurări sociale de sănătate, care la rândul său a fost înlocuită de Legea nr. 95 din 2006 privind reforma în
domeniul sănătăţii, completată şi modificată, dar valabilă şi la această dată.

Obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate sunt:

a.protejarea asiguraţilor faţă de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident;
b.asigurarea protecţiei asiguraţilor în mod universal, echitabil şi nediscriminatoriu în condiţiile utilizării eficiente a
Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate.
Principiile de organizare a asigurărilor sociale de sănătate sunt:
a.organizarea ocrotirii sănătăţii ca un sistem unitar cu instituţii sanitare publice şi private,
b.alegerea liberă a medicului de familie şi a Casei de Sănătate,
c.solidaritate şi subsidiaritate în constituirea şi utilizarea fondurilor;
d.alegerea liberă de către asiguraţi a furnizorilor de servicii medicale, de medicamente şi de dispozitive medicale;
e.descentralizarea şi autonomia în conducere şi administrare;
f.participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului Naţional Unic
de Asigurări Sociale de Sănătate;
g.participarea persoanelor asigurate, a statului şi a angajatorilor la managementul Fondului Naţional Unic de Asigurări
Sociale de Sănătate;
h.acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, în mod echitabil şi nediscriminatoriu, oricărui asigurat;
i.transparenţa activităţii sistemului de asigurări sociale de sănătate;
j.libera concurenţă între furnizorii care încheie contracte cu Casele Judeţene de Asigurări de Sănătate.

20
Asistenţa de sănătate publică reprezintă efortul organizat al societăţii în vederea protejării şi promovării sănătăţii
populaţiei. Asistenţa de sănătate publică se realizează prin ansamblul măsurilor politico-legislative, a programelor şi
strategiilor adresate determinanţilor stării de sănătate, precum şi prin organizarea instituţiilor pentru furnizarea
tuturor serviciilor necesare. Scopul asistenţei de sănătate publică îl constituie promovarea sănătăţii, prevenirea
îmbolnăvirilor şi îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Strategia sistemului sănătăţii publice urmăreşte asigurarea sănătăţii populaţiei în cadrul unor comunităţi sănătoase.
Asistenţa de sănătate publică este o componentă a sistemului de sănătate publică. Ministerul Sănătăţii Publice
reprezintă autoritatea centrală în domeniul sănătăţii publice din România.
Responsabilitatea pentru asigurarea sănătăţii publice revine Ministerului Sănătăţii Publice, autorităţilor de sănătate
publică teritoriale, precum şi autorităţilor de sănătate publică din cadrul ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară
proprie.
Asigurările sociale de sănătate publice oferă un pachet de servicii sanitare de bază tuturor asiguraţilor.Sistemul
asigurărilor sociale de sănătate presupune următoarele elemente componente:
1.persoanele asigurate,
2.organele asigurărilor sociale de sănătate (Casa Naţională şi Casele Judeţene de Asigurări de Sănătate); 3.furnizorii
de servicii de sănătate;
4.Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate.
Persoanele asigurate sunt toţi cetăţenii români cu domiciliul în România, precum şi cei care au drept de şedere în
România şi plătesc contribuţii la asigurările sociale de sănătate.
În această calitate, persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu Casele Judeţene de Asigurări de Sănătate,
direct sau prin angajator. Documentele prin care se atestă calitatea de asigurat sunt: adeverinţa de asigurat, carnetul
de asigurat sau cardul naţional de asigurări sociale de sănătate, eliberate prin grija Casei Judeţene de Asigurări de
Sănătate la care este înscris asiguratul.
Organele asigurărilor sociale de sănătate sunt Casele de Asigurări de Sănătate care gestionează fondurile colectate
din contribuţii. Acestea sunt instituţii autonome, organizate la nivel naţional, judeţean şi la nivelul municipiului
Bucureşti.
Casele Judeţene de Asigurări de Sănătate încheie contracte anuale cu furnizori de servicii de sănătate stabilind
condiţii de plată a serviciilor acestora şi cerinţele de calitate ale prestărilor medicale.
Furnizorii de servicii de sănătate sunt: medicii, spitalele şi farmaciile. Furnizorii încheie contracte anuale cu Casele
Județene de Asigurări de Sănătate pentru a fi plătiţi în funcţie de serviciile efectuate. Furnizorii pot fi atât publici cât şi
privaţi. Plata acestora se face, în principiu, în funcţie de tarife sau preţuri negociate cu Casele Județene de Asigurări
de Sănătate.
Asistenţa medicală este definită ca: furnizarea unei îngrijiri de sănătate cuprinzătoare, de prim contact, indiferent
de natura problemei de sănătate, în contextul unei relaţii continue cu pacienţii, în prezenţa bolii sau în absenţa
acesteia.
Asistenţa de sănătate publică este garantată de stat şi finanţată din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul
Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate sau din alte surse. Protecţia sănătăţii publice constituie o
obligaţie a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice.
Sursele de finanţare a sănătăţii şi a cheltuielilor publice de asigurări şi asistenţă socială în România sunt: Fondul
Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, Bugetul de stat, Bugetele locale, Fondul special pentru sănătate.

21
1. Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate se constituie din:
-contribuţii ale persoanelor fizice, cetăţeni români cu domiciliul sau reşedinţa în România,
- sumele care se distribuie fondului din contribuţia asiguratorie pentru muncă. Din contribuţia asiguratorie pentru
muncă încasată la bugetul de stat se distribuie lunar, până la sfârşitul lunii în curs, o cotă de 40%, care se face venit
la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate pentru plata concediilor medicale;Veniturile
provenite din sumele care se distribuie fondului din contribuţia asiguratorie pentru muncă, se prevăd distinct la
partea de venituri a bugetului FNUASS,
- subvenţii de la bugetul de stat,
-dobânzi, donaţii, sponsorizări, venituri obţinute din exploatarea patrimoniului Casei Naţionale de Asigurări de
Sănătate.
- sume din veniturile proprii ale Ministerului Sănătății.
Colectarea contribuţiilor datorate de persoanele obligate să se asigure, precum şi a contribuţiei asiguratorii pentru
muncă datorată de angajator se face de către Ministerul Finanţelor Publice, prin ANAF şi organele fiscale
subordonate acesteia.
Persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora au obligaţia de a calcula şi de a
reţine la sursă contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată de către persoanele fizice care obţin venituri din
salarii sau asimilate salariilor.
Contribuţiile de asigurări sociale de sănătate individuale calculate şi reţinute se plătesc, până la data de 25 inclusiv a
lunii următoare celei pentru care se plătesc veniturile sau până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului
pentru care se datorează, după caz.
Persoanele fizice care nu se încadrează în categoriile de persoane exceptate de la plata contribuţiei de asigurări
sociale de sănătate datorează contribuţia de asigurări sociale de sănătate si dacă estimează pentru anul curent alte
venituri, a căror valoare cumulată este cel puţin egală cu 12 salarii minime brute pe ţară, în vigoare la termenul de
depunere a declaraţiei unice.
Încadrarea în plafonul anual de cel puţin 12 salarii minime brute pe ţară, în vigoare la termenul de depunere a
declaraţiei unice se efectuează prin cumularea următoarelor venituri:
-venituri din activităţi independente,
- venituri din drepturi de proprietate intelectuală,
-venituri din asocierea cu o persoană juridică,
-venituri din cedarea folosinţei bunurilor,
-venituri din investiţii,
-venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură,
-venituri din alte surse,
Contribuabilii care desfăşoară activitate, în cursul anului fiscal, în mod individual sau într-o formă de asociere fără
personalitate juridică, sunt obligaţi să depună la organul fiscal competent declaraţia unică privind impozitul pe venit
şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice, pentru venitul estimat a se realiza în fiecare an fiscal, indiferent
dacă în anul fiscal anterior au înregistrat pierderi, până la data de 15 martie inclusiv a fiecărui an. Fac excepţie
contribuabilii care realizează venituri pentru care impozitul se reţine la sursă.
Cota de contribuţie de asigurări sociale de sănătate este de 10% şi se datorează de către persoanele fizice care au
calitatea de angajaţi sau pentru care există obligaţia plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.
Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate se utilizează pentru:
22
- pentru plata serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor sanitare şi a dispozitivelor medicale,
tehnologiilor şi dispozitivelor asistive, inclusiv a celor acordate în baza documentelor internaţionale cu
prevederi în domeniul sănătăţii la care România este parte.
Asistenţa medicală este definită ca: furnizarea unei îngrijiri de sănătate cuprinzătoare, de prim contact, indiferent
de natura problemei de sănătate, în contextul unei relaţii continue cu pacienţii, în prezenţa bolii sau în absenţa
acesteia.
Medicul de familie este furnizorul de îngrijiri de sănătate care coordonează şi integrează serviciile medicale furnizate
pacienţilor de către el însuşi sau de către alţi furnizori de servicii de sănătate. El asigură accesul în sistemul sanitar
pentru pacienţii săi, la nivelurile de competenţă cele mai adecvate nevoilor acestora.
- cheltuieli de administrare şi funcţionare a CNAS şi a caselor de asigurări de sănătate, într-o cotă de 3%.
- fond de rezervă la CNAS de 1%.
2. Bugetul de stat şi bugetele locale care finanţează acţiuni privind:
- lucrări de investiţii pentru construirea de noi unităţi medico-sanitare şi pentru aparatură medicală de mare
performanţă;
- pentru activitatea de diagnostic, curativă şi de reabilitare de importanţă naţională, pentru recuperarea
capacităţii de muncă.
3. Fondul special pentru sănătate se constituie în afara bugetului de stat, pe seama unor taxe în conformitate cu
art.1 din OUG 77/2011 privind stabilirea unei contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli în domeniul sănătăţii,
deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor, prin reprezentanţii legali ai acestora, au obligaţia de a
plăti trimestrial o contribuţie pentru medicamentele incluse în programele naţionale de sănătate, pentru
medicamentele de care beneficiază asiguraţii în tratamentul ambulatoriu, cu sau fără contribuţie personală, pe bază
de prescripţie medicală prin farmaciile cu circuit deschis, pentru medicamentele de care beneficiază asiguraţii în
tratamentul spitalicesc, precum şi pentru medicamentele utilizate in cadrul serviciilor medicale acordate prin centrele
de dializă, suportate din FNUASS şi din bugetul Ministerului Sănătăţii. Această contribuţie se stabileşte prin aplicarea
unui procent, comunicat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, asupra valorii consumului de astfel de
medicamente.
Veniturile de mai sus gestionate de Ministerul Sănătăţii, sunt folosite pentru:
- investiţii în infrastructură şi dotări în sistemul sanitar public;
- finanţarea programelor naţionale de sănătate;
- rezerva Ministerului Sănătăţii pentru situaţii speciale;
- sume alocate prin transfer în bugetul fondului pentru servicii medicale sau medicamentee de care beneficiază
asiguraţii în tratamentul ambulatoriu, cu sau fără contribuţie personală, pe bază de prescripţie medicală, în sistemul
de asigurări sociale de sănătate;
- alte destinaţii,
- majorări de capital social prin aport in numerar, în condiţiile legii, la societăţile aflate sub autoritatea Ministerului
Sănătăţii la care statul este acţionar majoritar.
Pentru acordarea concediilor şi indemnizaţiilor este obligatoriu un stagiu minim de cotizare de 6 luni realizate în
ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical.
5.1.4. Cheltuielile publice de asigurări şi asistenţă socială
Constituţia României prevede dreptul fiecărui membru al societăţii la protecţie socială, atunci când acesta se află în
situaţie critică, fără să o poată depăşi prin eforturi proprii.
23
La nivelul UE, în anul 2015, aceste cheltuieli deţineau o pondere de 40,6% în total cheltuieli publice, fiind una din cele
mai importante cheltuieli ale statului, reprezentând 19,2% din PIB.
Principalele forme de asistenţă şi protecţie socială în România sunt tratate în cele ce urmează.
1. Concediul şi indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă (accidente în afara locului de muncă şi boli
obişnuite conform OUG 158/2005).
Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă se suportă astfel:
a. de către angajator, din prima zi până în a 5-a zi de incapacitate temporară de muncă; b.
din bugetul FNUASS începând cu:
-ziua următoare celor suportate de angajator şi până la data încetării incapacităţii temporare de muncă a asiguratului
sau a pensionării acestuia;
-prima zi de incapacitate temporară de muncă în cazul persoanelor care nu au nici calitatea de angajat şi nici cea de
şomer (precizate anterior).
Durata de acordare a concediului şi a indemnizaţiei, pentru fiecare tip de afecţiune, este de cel mult 183 zile în
interval de un an, socotit din prima zi de îmbolnăvire.
Începând cu a 91-a zi concediul se poate prelungi până la 183 zile, cu avizul medicului expert al asigurărilor
sociale.Durata concediului şi a indemnizaţiei este mai mare în cazul unor boli speciale cum ar fi: tuberculoză, boli
cardio-vasculare, SIDA sau neoplazii.
Medicul expert al asigurărilor sociale poate prelungi concediul medical peste 183 zile, pentru cel mult 90 zile, în
raport cu evoluţia cazului şi cu rezultatele operaţiunilor de recuperare. În caz contrar, el poate opta pentru cea de-a
doua variantă – pensionarea de invaliditate a asiguratului.
Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei se determină prin aplicarea cotei de 75% sau 100% asupra bazei de calcul
prevăzută de lege, pentru fiecare categorie de boală.
În scopul prevenirii îmbolnăvirilor şi recuperării capacităţii de muncă, asiguraţii pot beneficia: a.indemnizaţie
pentru reducerea timpului de muncă;
b.concediu şi indemnizaţie pentru carantină;
c.tratament balnear, în conformitate cu programul individual de recuperare.
2. Concediul şi indemnizaţia de maternitate (conform OUG 158/2005).
Asiguratele au dreptul la concedii pentru sarcină şi lăuzie, pe o perioadă de 126 zile calendaristice (din care 63 zile
concediu pentru sarcină, înainte de naştere şi 63 zile concediu pentru lăuzie, după naştere), perioadă în care
beneficiază de indemnizaţia de maternitate.
Cele două concedii se pot compensa între ele, în funcţie de recomandarea medicului şi de opţiunea persoanei
beneficiare, în aşa fel încât durata minimă obligatorie a concediului de lăuzie să fie de 42 zile calendaristice.
De aceleaşi drepturi beneficiază şi femeile care nu mai au calitatea de asigurat (din motive neimputabile lor), dacă
nasc în termen de 9 luni de la data pierderii calităţii de asigurat.Persoanele cu handicap asigurate beneficiază, la
cerere, de concediu pentru sarcină, începând cu luna a 6-a de sarcină.
În situaţia copilului născut mort sau în situaţia în care acesta moare în perioada concediului de lăuzie, indemnizaţia de
maternitate se acordă pe toată perioada acestuia.
Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei de maternitate este de 85% din baza de calcul stabilită conform legii şi se
suportă integral din bugetul FNUASS pentru concedii şi indemnizaţii.
24
3. Concediul şi indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav (conform OUG 158/2005). Cuantumul brut lunar al
indemnizaţiei este de 85% din baza de calcul.
Asiguraţii au dreptul la concediu şi indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani, iar în
cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 18 ani.
Beneficiază de îndemnizaţie, opţional, unul dintre părinţi, dacă solicitantul îndeplineşte condiţiile de stagiu de
cotizare prevăzute de lege. În aceleaşi condiţii poate beneficia de indemnizaţie şi asiguratul care a fost numit tutore.
Indemnizaţia se acordă pe baza certificatului de concediu medical eliberat de medicul de familie sau, după caz, a
certificatului pentru persoanele cu handicap.
Durata de acordare a indemnizaţiei este de maxim 45 zile calendaristice pe an pentru un copil, cu excepţia cazurilor
unor boli speciale sau unor intervenţii chirurgicale când durata concediului medical este stabilită de medicul curant.
4. Concediul şi indemnizaţia de risc maternal (conform OUG 158/2005).
Dreptul la concediu de risc maternal se acordă în condiţiile prevăzute de OUG nr. 96/2003 privind protecţia
maternităţii la locurile de muncă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 25/2004.
Pe durata concediului de risc maternal se acordă o indemnizaţie care reprezintă 75% din baza de calcul. Atât
concediul cât şi indemnizaţia de risc maternal se acordă fără condiţia de stagiu de cotizare.
Beneficiază de acest drept femeile care se află în una din următoarele situaţii:
a. sunt gravide, sunt mame, sunt lăuze ori alăptează, sunt de cetăţenie română ori a unui stat membru al UE şi din
Spaţiul Economic European, care au raporturi de muncă sau raporturi de serviciu cu un angajator;
b. cetăţeni ai altor state şi apatrizi, care au, conform legii, domiciliul sau reşedinţa în România, dacă fac parte din
categoriile de salariate prevăzute mai sus.
Nu beneficiază de aceste drepturi persoanele care prestează activităţi independente şi nici persoanele aflate în şomaj.
Persoanele care solicită protecţia maternităţii la locul de muncă vor trebui să-şi dovedească starea de maternitate şi
necesitatea protecţiei speciale cu documente emise de medicul de familie sau medicul curant. Ele nu vor putea primi
aceste drepturi simultan cu alte concedii şi indemnizaţii.
Medicul de medicina muncii este cel în drept să constate dacă sunt îndeplinite condiţiile de risc maternal la locul de
muncă al persoanei care solicită de la angajator acest lucru.
Angajatorul poate lua una din următoarele măsuri prevăzute de lege:
- să modifice orarul de lucru al angajatei;
- să modifice condiţiile la locul de muncă;
- să repartizeze angajata la alt loc de muncă;
- să acorde concediul de risc maternal şi indemnizaţia respectivă.
În baza recomandării medicului de familie, salariata gravidă care nu poate îndeplini durata normală de muncă din
motive de sănătate, a sa sau a fătului său, are dreptul la reducerea cu o pătrime a duratei normale de muncă, cu
menţinerea veniturilor salariale, suportate integral din fondul de salarii al angajatorului, potrivit reglementărilor
legale privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.
5. Concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor până la implinirea vârstei de 2 ani (conform OUG
111/2010).

25
Persoanele care, în ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului, au realizat timp de cel puţin 12 luni venituri din
salarii şi asimilate salariilor, venituri din activităţi independente, venituri din drepturi de proprietate intelectuală,
venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură, supuse impozitului pe venit, beneficiază de concediu pentru
creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, precum şi de o
indemnizaţie lunară.
Indemnizaţia lunară se stabileşte în cuantum de 85% din media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni din
ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului şi nu poate fi mai mică de 2,5 ori indicatorul social de referință şi nici
mai mare de 8.500 lei.

Nivelul indemnizaţiei lunare se majorează cu 2,5 ori indicatorul social de referință pentru fiecare copil născut dintr-o
sarcină gemelară, de tripleţi sau multipleţi, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naştere.
Persoanele care, în perioada în care sunt îndreptăţite să beneficieze de concediul pentru creşterea copilului, obţin
venituri supuse impozitului au dreptul la un stimulent de inserţie în cuantum lunar de 50% din cuantumul minim al
indemnizaţiei stabilit.
Pentru persoanele care obţin venituri supuse impozitului, cu cel puţin 60 de zile înainte de împlinirea de către copil a
vârstei de 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, stimulentul de inserţie se acordă astfel: a. până la
împlinirea de către copil a vârstei de 3 ani;

b. până la împlinirea de către copil a vârstei de 4 ani, în cazul copilului cu handicap.

În cazul persoanelor care beneficiază de indemnizaţia lunară şi solicită dreptul la stimulent de inserţie, plata acestei
indemnizaţii se suspendă.
Începând cu drepturile lunii aprilie 2017, cuantumul stimulentului de inserţie se stabileşte la 650 lei.
Drepturile se acordă în situaţia în care solicitantul îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: a.
este cetăţean român, cetăţean străin sau apatrid;
b. are, conform legii, domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul României;
c. locuieşte în România împreună cu copilul/copiii pentru care solicită drepturile şi se ocupă de creşterea şi îngrijirea
acestuia/acestora.
Drepturile, reprezentând indemnizaţie sau stimulent de inserţie, se acordă pe bază de cerere, însoţită în mod
obligatoriu de:
a.copia actului de identitate al solicitantului şi a certificatului de naştere al copilului pentru care se solicită dreptul ori,
după caz, de livretul de familie, certificate pentru conformitate cu originalul de către persoana care primeşte
documentele;
b.actele doveditoare privind calitatea solicitantului şi relaţia acestuia cu copilul/copiii pentru care solicită dreptul;
c. actele doveditoare care să ateste îndeplinirea perioadelor prevăzute de;
d.dovada eliberată de angajator sau organele competente privind veniturile realizate ori declarația fiscală (unică din
anul 2018);
e.dovada privind suspendarea activităţii pentru perioada în care se solicită concediul pentru creşterea copilului;
f.orice alte documente care să ateste îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate.
6. Cheltuielile pentru asigurările de şomaj (sunt tratate în subcapitolul de mai jos).
5.1.4.1 Cheltuielile pentru asigurările de şomaj

26
Referitor la ocuparea forţei de muncă, UE şi fiecare stat membru îşi concentrează atenţia către unele priorităţi
fundamentale:
1. atragerea şi menţinerea a cât mai multor oameni pe piaţa forţei de muncă;
2. creşterea numărului locurilor de muncă şi modernizarea sistemelor de protecţie socială;
3. îmbunătăţirea adaptabilităţii lucrătorilor şi a firmelor;
4. creşterea investiţiei în capitalul uman prin implementarea de sisteme de educaţie şi de formare profesională mai
bune.
În acest domeniu sunt folosite câteva concepte şi definiţii, astfel:
• populaţia activă din punct de vedere economic: cuprinde toate persoanele care furnizează forţa de muncă
disponibilă pentru producţia de bunuri şi servicii în timpul perioadei de referinţă, incluzând populaţia ocupată şi
şomerii. De exemplu, la sfârșitul anului 2016, populaţia activă în România era de 8.879 mii persoane, din care 8.461
mii persoane ocupate şi 418 mii şomeri

• populaţia ocupată care cuprinde toate persoanele de 15 ani şi peste care au desfăşurat o activitate
economică producătoare de bunuri sau servicii de cel puţin o oră în perioada de referinţă (o săptămână), în scopul
obţinerii unor venituri sub formă de salarii, plată în natură sau alte beneficii. De exemplu, la sfârșitul anului 2016, în
România, populaţia ocupată cuprindea 8.461 mii persoane.
Începând din anul 2011, în România, lucrătorii pe cont propriu şi lucrătorii familiali neremuneraţi care lucrează în
agricultură sunt consideraţi persoane ocupate doar dacă sunt proprietarii producţiei agricole (nu neapărat şi ai
pământului) obţinute şi îndeplinesc una dintre următoarele condiţii:
-producţia agricolă este destinată, fie şi măcar în parte, vânzării sau schimbului în natură (troc),
-producţia agricolă este destinată exclusiv consumului propriu dacă aceasta reprezintă o parte substanţială a
consumului total al gospodăriei.
În afara persoanelor care au un loc de muncă şi au lucrat în cursul săptămânii de referinţă, indiferent de statutul
profesional, se consideră persoane ocupate şi cele care fac parte din următoarele categorii:
-persoanele care în cursul săptămânii de referinţă au desfăşurat o muncă oarecare, plătită sau aducătoare de venit,
chiar dacă erau în curs de pregătire şcolară obligatorie, beneficiau de pensie, erau înscrise la Agenţia Naţională
pentru
Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM), primind sau nu indemnizaţie de şomaj;
-ucenicii şi stagiarii remuneraţi, care lucrează cu program de lucru complet sau parţial; -membrii
forţelor armate
Sunt excluse din populaţia ocupată persoanele care:
-desfăşoară activităţi agricole minore, în scop de recreere, hobby sau pentru a obţine, suplimentar, produse
alimentare fără ca acestea să constituie o parte importantă a consumului total al gospodăriei;
-desfăşoară activităţi agricole (cu o durată de peste 10 ore/săpămână), producţia agricolă fiind destinată exclusiv
consumului propriu, dar aceasta nereprezentând o parte substanţială a consumului total al gospodăriei.

• rata şomajului reprezintă ponderea şomerilor în populaţia activă. De exemplu, în România, la sfârșitul anului
2016, rata şomajului a înregistrat la nivelul ţării o valoare de 4,8%.

• şomerii înregistraţi sunt persoanele aflate în evidenţele ANOFM, care beneficiază de prevederile legislaţiei
privind protecţia socială a şomerilor. De exemplu, la sfârșitul anului 2016, în România, numărul şomerilor era de 418
mii persoane, în scădere cu 94 mii, comparativ cu anul precedent.

27
În România fenomenele de pe piaţa muncii sunt reglementate prin Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor
pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă.
Măsurile prevăzute de această lege (art.3) au drept scop realizarea următoarelor obiective:
▪prevenirea şomajului şi combaterea efectelor sociale ale acestuia;
▪încadrarea sau reâncadrarea în muncă a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă;
▪sprijinirea ocupării persoanelor aparţinând unor categorii defavorizate ale populaţiei;
▪asigurarea egalităţii şanselor pe piaţa muncii;
▪stimularea şomerilor în vederea ocupării unui loc de muncă;
▪stimularea angajatorilor pentru încadrarea persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă;
▪îmbunătăţirea structurii ocupării forţei de muncă, pe ramuri economice şi zone geografice;
▪creşterea mobilităţii forţei de muncă în condiţiile schimbărilor structurale care se produc în economia naţională; ▪
protecţia persoanelor în cadrul sistemului asigurărilor pentru şomaj.
La nivel naţional şi teritorial situaţiile şi evoluţiile de pe piaţa muncii sunt monitorizate, în principal, cu ajutorul unui
sistem de indicatori statistici privind: resursele de muncă, populaţia activă, populaţia ocupată, numărul şomerilor,
locurile de muncă vacante, indemnizaţia de şomaj, rata şomajului, populaţia ieşită din şomaj prin ocupare, precum şi
prin părăsirea pieţei muncii.
În România, ANOFM are ca principal obiectiv creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi implicit scăderea
ratei şomajului. Serviciile sale se adresează şomerilor şi agenţilor economici.
ANOFM are în subordine Agenţia Municipiului Bucureşti, 41 de agenţii judeţene (AJOFM), în cadrul cărora
funcţionează agenţii locale şi puncte de lucru, Centre judeţene de formare profesională a şomerilor, Centre regionale
de formare profesională a adulţilor, precum şi Centrul Naţional pentru Formarea Profesională a Personalului Propriu
cu sediul la Râşnov.
Obiectivele principale ale ANOFM sunt:
- instituţionalizarea dialogului social în domeniul ocupării şi formării profesionale;
- aplicarea strategiilor în domeniul ocupării şi formării profesionale;
- aplicarea măsurilor de protecţie socială a persoanelor neîncadrate în muncă.
Sistemul de indicatori statistici şi metodologia de calcul a acestora se stabilesc de Institutul Naţional de Statistică
(INS), în colaborare cu Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale (MMFPS). ANOFM are obligaţia, ca trimestrial şi
anual, să facă publici indicatorii statistici privind piaţa muncii.
Angajatorii au obligaţia să comunice AJOFM toate locurile de muncă vacante, în termen de 5 zile lucrătoare de la
vacantarea acestora. De asemenea, angajatorii au obligaţia să comunice agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă
teritoriale, ocuparea locurilor de muncă vacante care au fost comunicate, în termen de o zi de la data ocupării
acestora.
Clasificarea ocupaţiilor din România este sistemul de identificare, ierarhizare, codificare a ocupaţiilor din economie,
care se elaborează MMFPS în colaborare cu INS, cu alte ministere şi instituţii publice interesate şi se aprobă prin
hotărâre a Guvernului, după care se publică în Monitorul Oficial al României.Utilizarea clasificării ocupaţiilor din
România este obligatorie la completarea documentelor oficiale.
Potrivit Legii nr. 76/2002, actualizată, privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de
muncă, şomerul este: persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
- este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minim 16 ani şi până la îndeplinirea condiţiilor de pensionare;
28
- starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice o fac aptă pentru prestarea unei munci;
- nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează din activităţi autorizate potrivit legii venituri mai mici
decât valoarea indicatorului social de referinţă al asigurărilor pentru şomaj şi stimulării ocupării forţei de muncă; -
este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat următoare dacă şi-ar găsi un loc de muncă;
Sunt asimilate şomerilor, persoanele care îndeplinesc următoarele condiţii:
- sunt absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ, în vârstă de minimum 16 ani, care într-o perioadă de 60 de zile de la
absolvire nu au reuşit să se încadreze în muncă potrivit pregătirii profesionale;
- sunt absolvenţi ai şcolilor speciale pentru persoane cu handicap, în vârstă de 16 ani, care nu au reuşit să se
încadreze în muncă potrivit pregătirii profesionale.
Conform definiţiei Biroului Internaţional al Muncii (BIM), şomerii sunt persoanele în vârstă de 15-74 ani care
îndeplinesc simultan următoarele condiţii:
- nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri;
- sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele 4 săptămâni (inclusiv săptămâna de referinţă) diferite
metode active pentru a-l găsi: contactarea agenţiei (naţionale sau judeţene) pentru ocuparea forţei de muncă sau a
unei agenţii particulare de plasare în vederea găsirii unui loc de muncă, contactarea directă a patronilor sau a
factorilor responsabili cu angajarea, susţinerea unor teste, interviuri, examinări, demersuri pentru a începe o
activitate pe cont propriu,publicarea de anunţuri şi răspunsuri la anunţuri, studierea anunţurilor din mica
publicitate, apel la prieteni, rude, colegi, sindicate, altă metodă în afara celor menţionate;
- sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele două săptămâni (inclusiv săptămâna în care s-a desfăşurat
interviul), dacă s-ar găsi imediat un loc de muncă.
De asemenea, în rândul şomerilor sunt incluse şi:
- persoanele care în mod obişnuit fac parte din populaţia inactivă (elevi, studenţi, pensionari), dar care au declarat că
au căutat un loc de muncă prin metode active şi sunt disponibile să înceapă lucrul.
Se constată faptul că definiția șomerului dată de BIM este diferită de aceea din legislația românească.
În Legea nr.76/2002 se mai fac următoarele precizări:
1. stagiul de cotizare reprezintă perioada de timp pentru care s-a datorat contribuţia asiguratorie pentru muncă;
2. asigurat este persoana fizică ce realizează venituri şi pentru care angajatorul este obligat contribuţia asiguratorie
pentru muncă, precum şi persoana care se asigură prin încheierea unui contract de asigurare pentru şomaj;
3. indemnizaţie de şomaj reprezintă o compensaţie parţială a veniturilor asiguratului ca urmare a pierderii locului de
muncă sau a veniturilor absolvenţilor instituţiilor de învăţământ care nu s-au putut încadra în muncă.
Beneficiari ai ajutorului de şomaj sunt persoanele în căutarea unui loc de muncă, aflate în una dintre următoarele
situaţii:
a. au devenit şomeri;
b. nu au putut ocupa loc de muncă după absolvirea unei instituţii de învăţământ;
c. ocupă un loc de muncă şi, din diferite motive, doresc schimbarea acestuia;
d. au obţinut statutul de refugiat sau altă formă de protecţie internaţională;
e. cetăţeni străini sau apatrizi care au fost încadraţi în muncă sau au realizat venituri în România;
f. nu au putut ocupa loc de muncă după repatriere sau după eliberarea din detenţie.
Se pot asigura în sistemul asigurărilor pentru somaj, următoarele persoane:
1. asociat unic, asociaţi;
2. persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente;

29
3. membri ai asociaţiei familiale;
4. cetăţeni români care lucrează în străinătate;
5. alte persoane care realizează venituri din activităţi desfăşurate potrivit legii şi care nu se regăsesc în una dintre
situaţiile prevăzute mai sus.
Persoanele de mai sus pot încheia contract de asigurare pentru şomaj cu AJOFM în a cărei rază teritorială îşi au
domiciliul sau, după caz, reşedinţa, dacă au cel puţin vârsta de 18 ani şi sunt asigurate în sistemul public de pensii şi în
sistemul asigurărilor sociale de sănătate.
Venitul lunar pentru care se asigură acestea nu poate fi mai mic decât salariul de bază minim brut pe ţară.Limita
maximă este echivalentul de 5 ori câştigul salarial mediu brut.
Beneficiari ai indemnizației de șomaj sunt persoanele în căutarea unui loc de muncă care au încetat raporturile de
muncă din motive neimputabile lor.
În sistemul asigurărilor pentru şomaj sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii următoarele categorii de asiguraţi: ▪
persoanele care desfăşoară activităţi pe baza unui contract individual de muncă sau pe bază de contract de
muncă temporară cu excepţia pensionarilor;
▪ funcţionarii publici şi alte persoane care desfăşoară activităţi pe baza actului de numire;
▪ persoanele care-şi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive,
legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului;
▪ directorii cu contract de mandat și administratorii;
▪ persoanele care au raport de muncă în calitate de membru cooperator;
▪ alte persoane care realizează venituri din activităţi desfăşurate potrivit legii şi care nu se regăsesc în una din
situaţiile de mai sus.
Veniturile bugetului asigurărilor pentru şomaj se constituie din următoarele surse:
a. sumele care se distribuie bugetului asigurărilor pentru şomaj, respectiv 20% din contribuţia asiguratorie
pentru muncă;
b. contribuţiile datorate de persoanele care încheie un contract de asigurare pentru şomaj într-o cotă egală cu
cota prevăzută de Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, care revine
bugetului asigurărilor pentru şomaj din cota contribuţiei asiguratorie pentru muncă asupra venitului asigurat; c.
venituri din alte surse, inclusiv din finanțare externă.
În cazul în care sursele de mai sus nu acoperă finanţarea cheltuielilor, deficitul bugetar se acoperă prin subvenţii de la
bugetul de stat.Constituirea resurselor şi efectuarea cheltuielilor bugetului asigurărilor pentru şomaj se realizează
prin Trezoreria statului.Disponibilităţile băneşti înregistrate la finele anului de bugetul asigurărilor pentru şomaj se
reportează şi se utilizează în anul următor cu aceeaşi destinaţie.
Veniturile din alte surse ale bugetului asigurărilor pentru şomaj se constituie, în principal, din: dobânzi, majorări
pentru neplata la termen a contribuţiilor, restituiri ale creditelor acordate în baza legii, taxe încasate de ANOFM din
activitatea de formare profesională şi cele pentru acreditarea furnizorilor de servicii de ocupare a forţei de muncă,
penalităţi, amenzi şi alte sume prevăzute de lege.
Pentru neplata contribuţiilor datorate la termenele prevăzute de lege se aplică majorări de întârziere şi dacă nici
acestea nu sunt plătite, ANOFM va proceda la aplicarea măsurilor de executare silită.
Din sursele financiare constituite în cadrul bugetului asigurărilor pentru şomaj se acoperă, în principal, următoarele
cheltuieli:
30
a.plata indemnizaţiilor de şomaj;
b.plata contribuţiilor pentru asigurări sociale de pentru beneficiarii indemnizaţiilor de şomaj, stabilite potrivit legii;
c.plăţile compensatorii acordate;
d.taxe, comisioane şi alte cheltuieli ocazionate de efectuarea plăţilor prevăzute la litera a-c;
e.finanţarea măsurilor pentru stimularea ocupării forţei de muncă şi a măsurilor pentru prevenirea şomajului;
f.finanţarea serviciilor de formare profesională pentru persoanele care, potrivit legii, beneficiază în mod gratuit de
aceste servicii;
g.finanţarea studiilor, rapoartelor şi analizelor privind piaţa muncii, comandate instituţiilor de specialitate de către
Comisia Naţională de Promovare a Ocupării Forţei de Muncă şi de ANOFM;
h.organizarea şi funcţionarea ANOFM, inclusiv realizarea de obiective de investiţii, dotări şi alte cheltuieli de natura
cheltuielilor de capital;
i.participarea la activitatea unor organizaţii internaţionale, inclusiv plata cotizaţiilor pentru afilierea la acestea;
j.aplicarea măsurilor în vederea recuperării debitelor;
k.cofinanţarea unor proiecte privind modernizarea serviciilor de ocupare şi formare profesională pe baza unor
acorduri internaţionale;
l.cofinanţarea unor programe privind stimularea ocupării forţei de muncă;
m. rambursarea împrumuturilor contractate, precum şi plata de dobânzi şi comisioane aferente acestora;
n. alte cheltuieli prevăzute de legislaţia în vigoare;
o.finanţarea serviciilor de evaluare şi certificare a competenţelor profesionale obţinute pe alte căi decât cele formale
pentru persoanele înregistrate la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă.
Indemnizaţia de şomaj se acordă pentru un timp diferenţiat, şomerilor, în funcţie de stadiul de cotizare, astfel:
▪ pentru 6 luni, în cazul persoanelor cu un stagiu de cotizare de cel puţin un an; ▪
pentru 9 luni, în cazul persoanelor cu un stagiu de cotizare de cel puţin 5 ani; ▪
pentru 12 luni, în cazul persoanelor cu un stagiu de cotizare mai mare de 10 ani.
Cuantumul indemnizaţiei de şomaj este o sumă acordată lunar şi în mod diferenţiat în funcţie de stagiul de cotizare
şi reprezintă 75% din valoarea indicatorului social de referinţă, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel
puţin un an.
Pentru cei cu un stagiu de cotizare mai mare de un an, la suma prevăzută mai sus, se adaugă o sumă calculată prin
aplicarea asupra mediei asupra veniturilor care constituie baza de calcul al indemnizaţiei de şomaj pe ultimele 12 luni
în care s-a realizat stagiu de cotizare, a unei cote procentuale diferenţiate, în funcţie de stagiul de cotizare, astfel:
- 3% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 3 ani;
- 5% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 5 ani; - 7% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de
cel puţin 10 ani; - 10% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 20 ani.
Pentru persoanele care au fost asigurate în baza unui contract de asigurare pentru şomaj (care desfăşoară activităţi
independente), la determinarea sumei calculate prin aplicarea unei cote procentuale diferenţiate în funcţie de stagiul
de cotizare, se vor avea în vedere venitul lunar declarat în contractul de asigurare pentru şomaj.
Persoanele care beneficiază de indemnizaţia de şomaj au următoarele obligaţii:
- să se prezinte lunar, pe baza programării sau ori de câte ori sunt solicitate, la AJOFM la care sunt înregistrate, pentru
a primi sprijin în vederea încadrării în muncă;
- să comunice în termen de 3 zile AJOFM la care sunt înregistrate orice modificare a condiţiilor care au condus la
acordarea drepturilor;

31
- să participe la serviciile pentru stimularea ocupării şi de formare profesională oferite de AJOFM la care sunt
înregistrate;
- să înregistreze în scris la AJOFM , apariţia stării de incapacitate temporară de muncă;
- să caute activ un loc de muncă;
- să înştiinţeze în scris agenţia pentru ocuparea forţei de muncă la care sunt înregistrate apariţia stării de incapacitate
temporară de muncă şi datele de identificare, respectiv numele medicului prescriptor şi unitatea în care
funcţionează acesta, în termen de 24 de ore de la data acordării concediului medical.
Nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj persoanele care:
- la data solicitării dreptului, refuză un loc de muncă potrivit pregătirii sau nivelului studiilor sau refuză participarea la
servicii pentru stimularea ocupării şi de formare profesională oferite de AJOFM,
- absolvenţii care la data solicitării dreptului beneficiază de o formă de învăţământ,
- absolvenţii licenţiaţi ai facultăţilor de medicină, medicină dentară şi farmacie care, la data solicitării dreptului, au
promovat concursul naţional de rezidenţiat pe locuri sau pe posturi.
Statul prevede o serie de facilităţi, atât pentru şomeri, cât şi pentru angajatori, în scopul promovării de măsuri
active sub forma creării de locuri de muncă, acordării de consultanţă celor în cauză sau acordării de credite în
condiţii avantajoase.
Măsurile pentru stimularea ocupării forţei de muncă vizează creşterea şanselor de ocupare a persoanelor în căutarea
unui loc de muncă şi stimularea angajatorilor pentru încadrarea în muncă a şomerilor şi crearea de noi locuri de
muncă și promovarea tinerilor cu risc de marginalizare socială. Acestea se adresează atât persoanelor în căutarea
unui loc de muncă, cât şi angajatorilor şi sunt realizate prin servicii specializate, furnizate de agenţiile pentru
ocuparea forţei de muncă ori de alţi furnizori de servicii din sectorul public sau privat.
În scopul prevenirii şomajului şi consolidării locurilor de muncă prin creşterea şi diversificarea competenţelor
profesionale ale persoanelor încadrate în muncă, angajatorilor care organizează, în baza planului anual de formare
profesională, programe de formare profesională pentru proprii angajaţi, derulate de furnizori de servicii de pregătire
profesională, autorizaţi în condiţiile legii, se acordă, din bugetul asigurărilor pentru şomaj, o sumă reprezentând 50%
din cheltuielile cu serviciile de formare profesională organizate pentru un număr de cel mult 20% din personalul
angajat.
Principalele măsuri pentru stimularea ocupării forţei de muncă se canalizează înspre creşterea şanselor de ocupare a
persoanelor în căutarea unui loc de muncă.Aceste măsuri se realizează de către ANOFM (art.57 din Legea 76/2002),
în principal, prin:
a. informarea şi consilierea profesională;
b. medierea muncii;
c. formarea profesională; c.evaluarea și certificarea competențelor profesionale dobândite pe alte căi decât cele
formale; d.evaluarea şi certificarea competenţelor profesionale dobândite pe alte căi decât cele formale;
e. consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi independente sau pentru iniţierea unei afaceri; f.
completarea veniturilor salariale ale angajaţilor;
g. stimularea mobilităţii forţei de muncă;
h. alte măsuri.
H. Alte măsuri - se referă la stimularea angajatorilor pentru încadrarea în muncă a şomerilor şi se realizează prin: a.
subvenţionarea locurilor de muncă;
b. acordarea de credite în condiţii avantajoase în vederea creării de noi locuri de muncă.

32
a. Subvenţionarea locurilor de muncă
Din bugetul asigurărilor pentru şomaj şi din alte surse alocate conform prevederilor legale se pot subvenţiona
cheltuielile cu forţa de muncă efectuate în cadrul realizării unor programe care au ca scop ocuparea temporară a
forţei de muncă din rândul şomerilor, pentru executarea de lucrări şi activităţi de interes pentru comunităţile locale,
pentru: -servicii publice de refacere şi întreţinere a infrastructurii, de ecologizare şi de realizare a unor lucrări
edilitare, organizate de autorităţile publice locale, de firme private sau organizaţii neguvernamentale, cu avizul
administraţiei publice locale;
-servicii sociale care cuprind activităţi de îngrijire la domiciliu a copiilor, bolnavilor, persoanelor vârstnice, persoanelor
cu handicap, organizate de autorităţile publice locale, organizaţii neguvernamentale şi alte organisme, în condiţiile
legii.
1. Angajatorii care încadrează în muncă pe durată nedeterminată absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ
primesc lunar, pe o perioadă de 12 luni, pentru fiecare absolvent încadrat, o sumă în cuantum de 2.250 lei.
Angajatorii care încadrează în muncă pe durată nedeterminată absolvenţi din rândul persoanelor cu handicap
primesc lunar, pentru fiecare absolvent, suma prevăzuta mai sus pe o perioadă de 18 luni.
Angajatorii care încadrează absolvenţi în condiţiile de mai sus sunt obligaţi să menţină raporturile de muncă sau de
serviciu ale acestora cel puţin 18 luni de la data încheierii.
Angajatorii care, după îndeplinirea acestei obligaţii, menţin raporturile de muncă sau de serviciu cu absolvenţii
angajaţi, primesc, pentru fiecare an de continuare a raporturilor de muncă sau de serviciu, un ajutor financiar egal cu
suma aferentă contribuţiei asiguratorii pentru muncă datorate de angajatori pentru aceste persoane şi virate, pe o
perioadă de cel mult 2 ani de la data îndeplinirii obligaţiei. Acest ajutor financiar poate fi acordat pe o perioadă de cel
mult 2 ani.
2. Angajatorii care încadrează în muncă pe perioadă nedeterminată şomeri în vârstă de peste 45 de ani sau
şomeri care sunt părinţi unici susţinători ai familiilor monoparentale, şomeri de lungă durată sau tineri NEET primesc
lunar, pe o perioadă de 12 luni, pentru fiecare persoană angajată din aceste categorii, o sumă în cuantum de 2.250
lei, cu obligaţia menţinerii raporturilor de muncă sau de serviciu cel puţin 18 luni.

Tânăr NEET – este persoana cu vârsta cuprinsă între 16 ani şi până la împlinirea vârstei de 25 de ani, care nu are loc
de muncă, nu urmează o formă de învăţământ şi nu participă la activităţi de formare profesională.
3. Angajatorii care încadrează în muncă, potrivit legii, şomeri care în termen de 5 ani de la data angajării
îndeplinesc, conform legii, condiţiile pentru a solicita pensia anticipată parţială sau de acordare a pensiei pentru
limită de vârstă, dacă nu îndeplinesc condiţiile de a solicita pensia anticipată parţială, beneficiază lunar, pe perioada
angajării, până la data îndeplinirii condiţiilor respective, de o sumă de 2.250 lei.
b. Acordarea de credite în condiţii avantajoase
Pentru crearea de noi locuri de muncă prin înfiinţarea sau dezvoltarea de întreprinderi mici şi mijlocii, unităţi
cooperatiste, asociaţii familiale, precum şi activităţi independente desfăşurate de persoane fizice autorizate se pot
acorda, din bugetul asigurărilor pentru şomaj, credite în condiţii avantajoase.
Creditele se acordă în baza unor proiecte de fezabilitate, proporţional cu numărul de locuri de muncă ce vor fi create,
pentru o perioadă de cel mult 3 ani, pentru investiţii, inclusiv perioada de graţie de maximum 6 luni şi, respectiv, un
an pentru asigurarea producţiei, cu o dobândă de 50% din dobânda de referinţă a BNR.

33
În judeţele în care rata medie anuală a şomajului s-a situat peste rata medie anuală a şomajului pe ţară, comunicată
de ANOFM, creditele se acordă în anul calendaristic următor cu o dobândă de 25% din dobânda de referinţă a BNR.
Beneficiază de credite, în condiţiile legii, cu dobânda prevăzută mai sus şi persoanele în vârstă de până la 30 de ani,
care au statut de student pentru prima dată şi urmează studiile la cursuri de zi la o instituţie de învăţământ superior
de stat sau particular, autorizată sau acreditată, în condiţiile legii.
Beneficiarii de credite acordate trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă cel mult 249 de angajaţi şi/sau membri cooperatori cu raporturi de muncă sau de serviciu;
- activitatea de bază să se realizeze în producţie, servicii sau în turism;
-pe cel puţin 60% din numărul locurilor de muncă nou-create prin înfiinţarea sau dezvoltarea de întreprinderi mici şi
mijlocii ori de unităţi cooperatiste să fie încadrat personal provenind din rândul şomerilor înregistraţi la agenţiile
pentru ocuparea forţei de muncă;
- personalul încadrat să fie menţinut în activitate cel puţin 3 ani;
- locurile de muncă avute în vedere la acordarea de credite să nu fie locurile de muncă vacante, rezultate în urma
încetării raporturilor de muncă a unor angajaţi în ultimele 12 luni premergătoare încheierii contractului de creditare.
Şomerii care se obligă să înfiinţeze întreprinderi mici şi mijlocii, unităţi cooperatiste, întreprinderi individuale,
întreprinderi familiale sau care desfăşoară o activitate economică în calitate de persoane fizice autorizate au
prioritate la obţinerea creditelor în condiţii avantajoase.
Pentru crearea de noi locuri de muncă pentru şomeri, se pot acorda, din bugetul asigurărilor pentru şomaj, de la
capitolul „Împrumuturi”, fonduri nerambursabile.Fondurile nerambursabile se acordă în baza unor proiecte de
fezabilitate, proporţional cu numărul de locuri de muncă ce vor fi create.
Beneficiarii de credite acordate sau de fonduri nerambursabile acordate, au obligaţia de a menţine locurile de muncă
nou-create pentru o perioadă minimă de 5 ani.Angajatorii care încadrează tineri cu risc de marginalizare socială şi
care beneficiază de acompaniament social personalizat în baza unui contract de solidaritate, denumiţi angajatori de
inserţie, beneficiază lunar pentru fiecare persoană din această categorie, din bugetul asigurărilor pentru şomaj, de o
sumă egală cu salariul de bază stabilit la data angajării tinerilor, dar nu mai mult de două ori valoarea indicatorului
social de referinţă, în vigoare la data încadrării în muncă, până la expirarea duratei contractului de solidaritate.
La 1 ianuarie 2007 a intrat în vigoare Legea nr. 200/2006, lege ce transpune Directiva Consiliului nr. 80/987/CEE
privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la protecţia salariaţilor în cazul insolvabilităţii
angajatorului, cu modificările aduse prin Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2.002/74/CE.
Este legea care constituie Fondul de Garantare pentru plata creanţelor salariale prin repartizarea a 15% din
contribuţia asiguratorie pentru muncă.
Din acest fond se asigură plata creanţelor salariale ce rezultă din contractele individuale de muncă şi din contractele
colective de muncă încheiate de salariaţi cu angajatorii împotriva cărora au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti
definitive de deschidere a procedurii insolvenţei şi faţă de care a fost dispusă măsura ridicării totale sau parţiale a
dreptului de administrare, denumiţi angajatori în stare de insolvenţă (art.2 din Legea 200/2006).
Suma totală a creanţelor salariale suportate din Fondul de garantare nu poate depăşi cuantumul a 3 salarii medii
brute pe economie pe salariat.
5.1.4.2. Contribuţia asiguratorie pentru muncă
Contribuabilii obligaţi la plata contribuţiei asiguratorii pentru muncă sunt, după caz:

34
a. persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora, pentru cetăţenii
români, cetăţeni ai altor state sau apatrizii, pe perioada în care au, conform legii, domiciliul sau reşedinţa în România,
cu respectarea prevederilor legislaţiei europene aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi a acordurilor
privind sistemele de securitate socială la care România este parte;
b. persoanele fizice cetăţeni români, cetăţenii altor state sau apatrizii, pe perioada în care au, conform legii,
domiciliul sau reşedinţa în România, şi care realizează în România venituri din salarii sau asimilate salariilor de la
angajatori din state care nu intră sub incidenţa legislaţiei europene aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum
şi a acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România este parte.
Contribuţia asiguratorie pentru muncă se datorează pentru veniturile din salarii şi asimilate salariilor.
Cota contribuţiei asiguratorie pentru muncă este de 2,25%.
Baza lunară de calcul al contribuţiei asiguratorii pentru muncă o reprezintă suma câştigurilor brute realizate din salarii
şi venituri asimilate salariilor, în ţară şi în străinătate.
Persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori au obligaţia de a calcula contribuţia asiguratorie pentru
muncă şi de a o plăti la bugetul de stat, într-un cont distinct, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru
care se plătesc veniturile sau până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se plătesc
veniturile.
Din contribuţia asiguratorie pentru muncă încasată la bugetul de stat se distribuie lunar, până la sfârşitul lunii în curs,
o cotă de:
-15% la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale constituit în baza Legii nr. 200/2006 privind constituirea
şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale;
-20% la Bugetul asigurărilor pentru şomaj;
-5% la Sistemul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale;
-40% la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate pentru plata concediilor medicale; -20%
se face venit la bugetul de stat într-un cont distinct.

5.1.5. Cheltuielile publice pentru cultură

Cheltuielile publice pentru cultură au în vedere organizarea, funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor culturale legate
de artă (biblioteci, muzee, teatre, filarmonici, operă-operetă şi patrimoniu cultural), dar şi presă, edituri sau case de
film. Aceste cheltuieli reflectă politica culturală a statului.
În 2014, conform estimărilor Eurostat,peste 6 milioane de persoane au fost angajate în domeniul cultural în UE și
reprezintă circa 3% din numărul total al persoanelor angajate. 6 din 10 persoane din domeniul culturii au studii
superioare.Din cei aproape 2 milioane de artiști și scriitori din UE, aproape jumătate (49%) erau persoane care
desfășoară o activitate independentă.
La nivelul statelor membre, cele mai mari cote de ocupare a forței de muncă în domeniul culturii sunt înregistrate în
Luxemburg (5,2%) și Suedia (4,1%), urmate de Finlanda și Olanda (3,9% fiecare), precum și de Danemarca (3,8%). Cea
mai mică pondere a fost înregistrată în România (1,1%), urmată de Slovacia (2,0%), Bulgaria (2,1%), Portugalia (2,2%)
și Grecia (2,3% ).2

2 Vezi Eurostat, Newsrelease nr. 132/06.07.2016

35
Cheltuielile culturale au în structura lor diferite componente sub forma cheltuielilor pentru recreere, cultură şi
culte.Instituţiile şi acţiunile către care sunt îndreptate aceste resurse sunt:
- instituţii culturale (bibliotecile, muzee, case de cultură, presă, edituri);
- instituţii artistice (teatre, instituţii muzicale, case de film);
- cultele;
- acţiuni sportive şi de tineret;
- acţiuni pentru petrecerea timpului liber.
Principalele surse de finanţare sunt fondurile bugetare, încasările proprii ale instituţiilor respective, donaţiile şi
sponsorizările. Instituţiile şi activităţile cultural-artistice, cultele, acţiunile sportive şi de tineret se finanţează de la
bugetul statului fie parţial, fie integral prin acordarea de subvenţii în completarea veniturilor proprii.
În ţările dezvoltate (Marea Britanie, Germania, Franța, Olanda), în anul 2015, resursele financiare publice cu această
destinaţie reprezintă între 1,5% și 3,1% din totalul cheltuielilor şi între 1%-2% din PIB. În România, în anul 2015,
cheltuielile pentru cultură reprezintă 1,2% din PIB și 3,4% din total cheltuieli.

Având în vedere ponderea mare a resurselor publice în acoperirea nevoilor acestor instituţii se poate afirma că multe
instituţii de cultură şi artă reprezintă o puternică componentă a protecţiei sociale deoarece oferă populaţiei servicii
gratuite sau cu preţuri accesibile.
În afara bugetului, finanţarea acestor cheltuieli se mai realizează şi din veniturile proprii ale instituţiilor respective sau
din bugetul local.
Specificul finanţării este legat de modul în care se finalizează activitatea acestor instituţii:
a. în cazul finalizării în bunuri (cărţi, librete, partituri, filme, picturi, sculpturi), acestea presupun vânzarea în
condiţii economice, adică astfel încât preţurile practicate să acopere costurile şi să rezulte chiar un profit. În acest caz
finanţarea este de tipul autofinanţării, iar bugetul intervine numai în măsura în care preţul nu acoperă costul sau
când doreşte să subvenţioneze unele dintre aceste lucrări pentru a încuraja consumul lor;
b. în cazul finalizării prin servicii (audiţii, vizionări, concerte, spectacole), acestea se fac adesea cu titlu gratuit
(vizite la muzee, concerte pentru copii) sau cu tarife modice. În acest caz finanţarea se face preponderent prin buget
în completarea încasărilor proprii a respectivelor instituţii sau prin constituirea acestor încasări în venituri
extrabugetare.
Finanţarea acestor activităţi se face în cea mai mare parte din bugetele locale. Principala lor destinaţie o reprezintă
activităţile curente (salarii, materiale, servicii şi utilităţi generale) şi investiţii în infrastructură (construcţii), iar ca
excepţie, investiţii în opere de artă.
În multe ţări (inclusiv România) în categoria acestor cheltuieli se includ şi cele pentru culte, activitatea sportivă,
acţiuni pentru tineret şi recreere/divertisment.

5.2. Cheltuielile publice pentru acţiuni economice

Cheltuielile publice pentru acţiuni economice sunt efectuate de stat în contextul funcţiei sale de reglare a proceselor
economice.
Intervenţia statului cu ajutorul acestor cheltuieli are efecte preponderente asupra echilibrului intern, deoarece
măreşte cererea pe piaţa internă prin cererea/consumul public, sperând ca prin aceasta să se producă o relansare
economică ce va avea efecte ulterioare în echilibrul bugetului (prin creşterea veniturilor fiscale şi nefiscale).
Prin investiții publice are avea loc așa zisul efect de antrenare. De exemplu construirea unei infrastructuri rutiere
dezvoltate ar duce la următoarea reacție în lanț: angajarea de forță de muncă pentru construirea ei, având un impact
36
pozitiv și asupra industriei materialelor de construcții, ulterior se accelerează investițiile străine și românești, inclusiv
în zonele defavorizate, ducând la scăderea șomajului, creșterea cererii de oameni educați și creșterea salariilor.
Presiunea pe angajare ar duce la mărirea salariilor, reflectate și în creșterea veniturilor bugetare și reducerea
presiunii pe bugetul de asigurări sociale precum și la creșterea cererii de bunuri.
Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic public (regii autonome, companii naționale,
societăţi comerciale cu capital de stat) şi, în mai mică măsură, sectorul economic mixt şi cel privat.
Dimensiunea sectorului economic public este, de aceea, unul din factorii ce determină mărimea acestor cheltuieli, la
care se adaugă orientarea politică a partidelor aflate la putere privind necesitatea şi eficienţa deținerii unui sector
economic public.
În teoria economică se consideră, în general, ca neeficientă funcţionarea sectorului economic public, deoarece
tendinţa de a-l susţine prin buget (chiar în pofida unei eficienţe) este o capcană în care guvernanţii cad adesea,
încercând să evite nemulţumirile sociale.
J.K. Galbraith atrăgea atenţia asupra efectelor negative ale acestei modalităţi de intervenţie, care modifică nefast
mecanismul „mâinii invizibile” (piaţa şi concurenţa), deoarece creează un regim inechitabil în tratamentul agentului
economic privat în comparaţie cu cel public, în pofida faptului că apartenenţa la un sector de proprietate nu trebuie
să devină criteriu de preferenţialitate sau discriminare.
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice pentru acţiuni economice includ cheltuieli curente
(de întreţinere şi funcţionare, subvenţii, avansuri rambursabile, dobânzi subvenţionate, cheltuieli financiare) şi
cheltuieli de capital (investiţii noi, restructurare, modernizări sau amenajări).
În România, din punct de vedere al clasificaţiei funcţionale, aceste cheltuieli se regăsesc în buget la partea a V a
„Acţiuni economice” fiind defalcate în cheltuieli pentru: Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă,
Combustibili şi energie, Industria extractivă, prelucrătoare şi construcţii, Agricultură, silvicultură, piscicultură şi
vânătoare, Transporturi, Comunicaţii, Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic şi Alte acţiuni economice.
Ajutorul de stat este definit ca „avantaj economic acordat din surse sau resurse de stat ori gestionate de stat,sub
orice formă, care denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau
sectoare de producţie, în măsura în care acesta afectează schimburile comerciale dintre statele membre”

Tot în actul normativ mai sus menționat se definește și „ajutorul de minimis” care este un ajutor limitat conform
normelor UE la un nivel care nu distorsionează concurenţa şi/sau comerţul cu statele membre.
Ca şi concept comunitar, ajutoarele de minimis au apărut în anul 1992 şi au fost create inițial în beneficiul exclusiv al
întreprinderilor mici și mijlocii.
Ulterior, aria de acoperire acestei categorii de ajutoare a fost extinsă şi la întreprinderile mari, în condițiile în care
cuantumurile reduse asociate acestei categorii de ajutoare se consideră că nu distorsionează sau distorsionează într-o
măsură foarte redusă mediul concurențial și concurenţa de pe piețe.
La ora actuală, valoarea maximă a ajutorului de minimis de care poate beneficia o întreprindere într-o perioadă de 3
ani fiscali (anul de bază și cei doi ani fiscali anteriori) este de 200.000 euro (echivalentul în lei), respectiv 100.000 euro
pentru agenţii economici care activează în domeniul transporturilor de marfă în numele terților sau contra cost.
În cazul ajutoarelor de minimis, nu există obligativitatea notificării acestora la Comisia Europeană și nici obligația
informării forului comunitar după momentul punerii în aplicare a unei asemenea măsuri. Normele procedurale
asociate ajutoarelor de minimis sunt, în exclusivitate, stabilite la nivelul Statului Membru.

37
Existența legislației în domeniul ajutorului de stat este esențială pentru funcționarea şi protecția Pieței Unice, mai
ales în condițiile în care pe această piață funcționează foarte multe firme care furnizează bunuri şi servicii pentru
peste 500 milioane de consumatori.
Pe de altă parte obiectivul întreprinzătorului intră în contradicție cu obiectivul statului și nu contribuie la realizarea
binelui colectiv.De asemenea, există zone în care întreprinzătorii, din considerente economice, nu intenționează să
investească deoarece riscurile asociate investițiilor sunt prea mari, iar potențialele beneficii sunt prea reduse sau
chiar inexistente.
Eşecurile pieței are legătură cu cele arătate mai sus și se definesc ca acele zone în care concurența nu se manifestă
sau nu conduce la îndeplinirea interesului public.
Eșecurile de piață, prin însăși natura lor, nu sunt sau nu pot fi soluționate de întreprinzători acționând din proprie
inițiativă sau mobilizând propriile resurse. Aceștia nu au interesul economic să investească în soluționarea lor și, pe
de altă parte, sunt conștienți că orice investiție în direcția diminuării eșecurilor de piață le va afecta competitivitatea
și le va diminua profiturile.
De aceea, rolul soluționării sau diminuării eșecurilor de piață revine statului care are la îndemână două mari opțiuni:
1. reglementarea legală a anumitor sectoare/domenii/activități/categorii de probleme în care se manifestă eșecurile
de piață;
2. compensarea financiară a anumitor eșecuri de piață.
Acordarea facilităților respective, în beneficiul firmelor, poate îmbrăca forma ajutoarelor de stat.Important este
faptul că, întotdeauna, trebuie să existe o legătură cauzală între acordarea ajutoarelor de stat și eșecurile de piață
cărora acestea li se adresează.
Acordarea ajutoarelor de stat este justificabilă doar în zonele/domeniile în care se manifestă diferitele eșecuri de
piață, iar cuantumul/nivelul ajutoarelor acordate trebuie să fie proporțional cu nivelul eșecului care trebuie
compensat.
Orice sume excedentare acordate întreprinderilor au potențialul de a acorda acestora un avantaj economic
nejustificat, de natură a afecta, în mod excesiv, concurența de pe piață. În această situație, efectele negative ale
acordării ajutoarelor de stat tind să depășească efectele pozitive ale acordării lor.
În funcţie de baza legală comunitară avută în vedere, măsurile de sprijin se clasifică în:
-ajutoare pentru care este necesară notificarea; -ajutoare
care sunt exceptate de la obligaţia notificării; -ajutoare
de minimis.
La nivel naţional, procedura privind notificarea unei măsuri de ajutor de stat parcurge următoarele etape:
-elaborarea proiectului schemei de ajutor/măsurii de ajutor ad-hoc;
-elaborarea notificării;
-avizarea notificării de către Consiliul Concurenței; -transmiterea
notificării la Comisia Europeană.
În cazul ajutoarelor ilegale, Comisia poate iniția măsuri din proprie inițiativă sau urmare unei plângeri depuse de
persoanele interesate.Comisia poate emite o decizie preliminară care poate fi însoțită de un:
-ordin de suspendare - decizie prin care se solicită Statului Membru să suspende acordarea oricărui ajutor ilegal până
la adoptarea de către Comisie a unei decizii privind compatibilitatea ajutorului;

38
-ordin de recuperare - decizie prin care se solicită Statului Membru recuperarea provizorie a oricărui ajutor ilegal,
până la adoptarea unei decizii privind compatibilitatea ajutorului.
Pentru emiterea unui ordin de recuperare, este necesar să fie îndeplinite, cumulativ,
următoarele criterii:
-conform jurisprudenței, nu există îndoieli cu privire la caracterul de ajutor al măsurii în cauză; -o
intervenție este urgentă;
-există un risc serios de prejudiciere semnificativă și ireparabilă a unui concurent.
Dacă Statul Membru nu respectă un ordin de suspendare sau de recuperare, Comisia este îndreptățită, în cursul
examinării fondului chestiunii pe baza informațiilor disponibile, să sesizeze direct Curtea de Justiție și să îi solicite
acesteia să declare că nerespectarea constituie o încălcare a tratatului. Beneficiarul nu mai poate primi nici un alt
ajutor de stat până la recuperarea/ rambursarea ajutorului dispusă în cadrul unei proceduri comunitare.
În România, ajutorul de stat este reglementat prin Legea concurenței nr. 21/1996 și OUG nr.77 din 3 decembrie 2014
privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat.
Până la momentul aderării României la UE, Consiliul Concurenţei era instituţia abilitată să autorizeze intenţia
furnizorilor de ajutor de stat de a implementa măsuri de sprijin în favoarea unor agenţi economici.
Începând cu anul 2007, aceste atribuţii au fost preluate de Comisia Europeană, Consiliul Concurenţei îndeplinind rolul
de autoritate de contact în raporturile dintre Comisia Europeană şi autorităţile publice române şi beneficiarii de
ajutor de stat, implicaţi în procedurile din domeniul ajutorului de stat.
În consecință, activitatea de monitorizare desfaşurată de către Consiliul Concurenţei presupune colectarea,
procesarea şi verificarea datelor şi informaţiilor transmise de către furnizorii de ajutor de stat din România, în scopul
transmiterii raportării anuale către Comisia Europeană precum şi în vederea elaborarii „ Inventarului ajutoarelor de
stat acordate în România”.
De asemenea, prin actualul cadru naţional în domeniul procedurilor în domeniul ajutorului de stat, Consiliul
Concurenţei poate să realizeze controale la faţa locului şi să solicite furnizorului implementarea unor măsuri pentru a
se asigura respectarea condiţiilor stabilite în actele normative prin care se instituie măsuri de ajutor de stat/de
minimis.De asemenea, Consiliul Concurenţei organizează şi păstrează registrul ajutoarelor de stat şi de minimis
acordate în România.
Se pot autoriza măsuri ce constituie ajutor de stat, cum sunt: a.Ajutoarele
de stat regionale
-Ajutoarele de stat pentru investiţii
-Ajutoarele de stat regionale pentru exploatare -
Ajutoarele de stat pentru dezvoltare urbană b.Ajutoarele
de stat pentru IMM-uri
-Ajutoarele pentru investiţii acordate IMM-urilor
-Ajutoarele pentru consultanţă acordate IMM-urilor
-Ajutoarele pentru participarea la târguri a IMM-urilor
-Ajutoarele pentru costurile de participare ale IMM-urilor la proiectele de cooperare teritorială europeană -
Ajutoarele pentru acces la finanţare
-Ajutoarele pentru acoperirea costurilor de prospecţie
c.Ajutoarele de stat pentru cercetare, dezvoltare și inovare
-Ajutoarele pentru proiecte de cercetare și dezvoltare
39
-Ajutoarele pentru investiții în infrastructurile de cercetare
-Ajutoarele pentru clusterele de inovare
-Ajutoarele pentru inovare destinate IMM-urilor -Ajutoarele
pentru inovarea de proces și organizațională d.Ajutoarele
pentru formare
-Ajutoarele de stat pentru lucrătorii defavorizaţi şi pentru lucrătorii cu handicap
-Ajutorul pentru recrutarea/încadrarea în muncă a lucrătorilor cu handicap acordat sub formă de subvenții salariale
-Ajutoarele pentru compensarea costurilor suplimentare generate de încadrarea în muncă a lucrătorilor cu handicap
-Ajutoarele pentru compensarea costurilor aferente asistenței acordate lucrătorilor defavorizați e.Ajutoarele de
stat pentru protecţia mediului
-Ajutoarele pentru investiţii care permit întreprinderilor să aplice standarde pentru protecţia mediului mai stricte
decât cele ale UE sau să îmbunătăţească nivelul de protecţie a mediului în absenţa standardelor UE
-Ajutoarele pentru adaptarea anticipată la viitoarele standarde ale UE
-Ajutoarele pentru investiţii în măsuri de eficienţă energetică
-Ajutoarele pentru investiții în cogenerare de înaltă eficiență
-Ajutoarele pentru exploatare/investiții destinate promovării producției de energie din surse regenerabile
-Ajutoarele pentru investiții în vederea reabilitării siturilor contaminate
-Ajutoarele pentru investiții destinate reciclării și reutilizării deșeurilor
Ajutoarele pentru investiții în infrastructura energetică
-Ajutoarele pentru studii de mediu
f.Ajutoarele de stat destinate reparării daunelor provocate de anumite dezastre naturale
g.Ajutoarele pentru infrastructurile de bandă largă
h.Ajutoarele de stat pentru cultură și pentru conservarea patrimoniului
-Ajutoarele pentru operele audiovizuale
i.Ajutoarele de stat pentru infrastructurile sportive și pentru infrastructurile de agrement multifuncționale
j.Ajutoarele de stat pentru investiții în infrastructurile locale
Exemple de cheltuieli eligibile:
-costuri salariale ale angajatorului (salariul brut, inclusiv contribuțiile obligatorii);
-costuri investiționale (imobilizări corporale și necorporale – terenuri, clădiri, instalații, mașini, echipamente, mijloace
de transport și drepturi de brevet, licențe, know-how, cunoștințe tehnice nebrevetate);
-costuri de adaptare a spațiilor;
-costuri juridice, de consiliere, de consultanță, de traducere, pentru realizarea de studii, costurile altor servicii;
-dobânzi și prime de garantare;
-taxe, impozite, chirii, redevențe;
-utilități (energie, electrică, apă, energie termică);
-impozite;
-cheltuieli administrative;
-amortizare;
-costurile îngrijirii copilului și îngrijirii părinților, costurile legate de concediul pentru îngrijirea copilului; -costuri
de deplasare.
Ajutoarele de stat se mai pot clasifica în directe și indirecte.Ajutoarele directe au rolul de intervenție și ajutor,
presupunând un transfer financiar, iar cele indirecte sprijină din punct de vedere economic și social firmele, deci nu
presupun efectiv transferuri bănești.
40
Ajutoarele financiare directe sunt: subvenţiile, investiţiile, avansurile rambursabile şi finanţarea
informării/publicităţii aşa cum sunt prezentate mai jos:
A. Subvenţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru agenţi economici în dificultate (activitate
economică ineficientă) și se clasifică în trei mari categorii:
1. subvenţii de funcţionare/exploatare, care au în vedere acoperirea diferenţei între preţul de vânzare al unui
produs/serviciu (mai mic) şi costul acestuia (mai mare) Dacă preţul de vînzare (mai mic) este rezultatul unei măsuri
administrative a statului, atunci de astfel de subvenţii pot beneficia şi agenţii economici privaţi;
2. subvenţii pentru export, care iau cel mai adesea forma primei de export şi au ca scop susţinerea puterii
competitive a agenţilor economici naţionali pe pieţe străine.Cuantumul primei este stabilit astfel:
PE = pi − pe
unde:
pi = preţul cel mai mic pe piaţa internă, pe
= preţul cel mai mare pe piaţa externă.
Subvenţiile pentru export pot apărea şi sub alte forme: restituirea unor impozite plătite de exportatori (restituirea
TVA pentru produsele exportate este generalizată în ţările ce practică această taxă de consum), facilităţi la transport
sau avantaje valutare.
3. subvenţii pentru dobânzi, care au în vedere diminuarea costurilor presupuse de apelul la credit al firmelor care fac
export (prin Eximbank).
Acest lucru se poate realiza printr-o convenţie cu o bancă comercială sau un consorţiu/grup de bănci comerciale
privind stabilirea unei dobânzi sub nivelul pieţei, urmând ca diferenţa să o suporte statul din buget. Accesul la credite
cu dobânzi subvenţionate poate fi plafonat sau nu, condiţionat sau nu, pentru toţi agenţii economici sau numai
pentru cei publici. Pe de altă parte, se mai poate realiza prin deschiderea de către stat a unor linii de credit cu
dobânda sub nivelul pieţei, prin constituirea în buget sau într-un fond special a unor surse financiare dedicate acestui
scop.
B. Investiţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru dezvoltarea sectorului public în general sau,
mai ales, în ramuri sau zone (regiuni) defavorizate. Obiectivele de investiţii pot fi: crearea de noi unităţi economice,
extinderea unora existente, modernizări, restructurări, crearea de infrastructură (căi de comunicaţie şi utilităţi).
C. Avansurile rambursabile reprezintă ajutoare financiare pentru finanţarea în coparticipare cu firma
organizatoare a unor acţiuni externe de prospectare a pieţei sau de prezentare de produse. Aceste avansuri sunt
restituite de agentul organizator din vânzările rezultate în urma respectivelor acţiuni.
D. Finanţarea informării/publicităţii reprezintă ajutoare financiare destinate difuzării de informaţii, studiilor de
marketing sau de fezabilitate, organizării de expoziţii, târguri, saloane de prezentare sau participării la astfel de
manifestări.
Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantajele fiscale şi garanţiile, fiind prezentate în continuare.
A. Avantajele fiscale reprezintă obligaţii fiscale pe care agenţii economici (publici sau privaţi) le au faţă de stat şi
la care acesta renunţă în beneficiul lor. Cele mai uzuale forme sunt: amortizarea accelerată, reducerea impozitului pe
profitul reinvestit, creditul fiscal, diminuarea sau scutirea de unele impozite/taxe pentru investiţiile realizate în ramuri
de interes major sau în zone considerate defavorizate.
B. Garanţiile reprezintă obligaţii de plată pe care şi le asumă statul faţă de creditori şi în beneficiul unei firme ce
a solicitat acestora un împrumut, în cazul în care acesta din urmă nu poate garanta sarcinile de rambursare convenite
cu creditorii. Sursa de finanţare a tuturor acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat.

41
Statul garantează împrumuturi pentru unele firme care îşi desfăşoară activitatea în domenii prioritare şi care apelează
la asemenea resurse pentru promovarea de programe de dezvoltare şi retehnologizare, protecţia mediului, absolut
necesare economiei naţionale.
În cazul în care beneficiarul unui împrumut garantat nu-şi onorează obligaţia faţă de banca creditoare, statul se obligă
să ramburseze creditul pe seama resurselor bugetare.
Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să emită garanţii de stat pentru împrumuturi contractate de agenţi
economici sau autorităţi ale administraţiei publice locale, desemnate prin hotărâre de guvern, pentru care se prevede
că rambursarea împrumuturilor respective se face din resursele proprii ale entităţilor nominalizate.
Garanţia emisă de MFP are la bază avizul Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior,
respectiv al Comisiei de Autorizare a Împrumuturilor Locale.
Ministerul Finanţelor Publice emite o scrisoare de garanţie în favoarea instituţiei creditoare, după ce a acceptat
clauzele contractuale între aceasta şi potenţialul beneficiar (entităţile mai sus menţionate), în care se specifică
condiţiile împrumutului. Garanţia reprezintă o obligaţie a statului român, care se execută în cazul în care beneficiarul
împrumutului nu are capacitatea să achite, în întregime sau parţial, împrumutul, dobânda, comisioanele sau alte
costuri stabilite.
Pentru acoperirea riscurilor financiare care decurg din garantarea de către stat a împrumuturilor contractate, se
constituie Fondul de risc, care se gestionează de Ministerul Finanţelor Publice prin contul curent general al
Trezoreriei Statului, format din:
• sumele încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii împrumuturilor garantate de stat, cu excepţia
autorităţilor administraţiei publice, de la care nu se percepe comision,
• dobânzi la disponibilităţile aflate în contul Fondului de risc,
• dobânzi şi penalităţi de întârziere, la nivelul celor prevăzute pentru neplata în termen a obligaţiilor fiscale ale
beneficiarilor de împrumut,
• fonduri alocate de la bugetul de stat în acest scop,
• alte surse constituite în acest scop.
În funcţie de gradul de risc al împrumutului, Ministerul Finanţelor Publice determină cuantumul comisionului de risc.
Sumele plătite de MFP, în eventualitatea insolvenţei beneficiarilor de împrumut se recuperează de la debitori,
conform legii.
Cheltuielile publice pentru cercetare-dezvoltare: reflectă politica statului în domeniul ştiinţei şi sunt efectuate de
acesta pentru a susţine şi încuraja inovarea.
Finanţarea acestui domeniu se face cu anumite diferenţieri, în raport cu forma pe care o îmbracă cercetarea:

a. cercetarea fundamentală, al cărei scop este inovarea teoretică, extinderea limitelor cunoaşterii - este
finanţată în mare măsură de către stat;
b. cercetarea aplicativă, al cărei scop este inovarea practică, respective crearea de produse, servicii, tehnologii,
tehnici, reţete noi sau îmbunătăţite și este finanţată în mare măsură de agenţii economici;
c. cercetarea de dezvoltare, se bazează pe cunoştinţele deja existente are ca scop aplicarea cercetării sau
transferul ei în economie şi societate fiind finanţată în mare măsură de către agenţii economici.
Principalele surse de finanţare sunt: bugetul de stat, fondurile de cercetare-dezvoltare ale agenţilor economici şi
sursele externe. Iată cum au evoluate aceste cheltuieli între 2005 și 2013.

42
O poziţie aparte şi un rol deosebit în acest domeniu revine universităţilor, care efectuează cercetări pe bază de
contract (cu statul sau cu agenţii economici) şi care îşi constituie fonduri proprii pe care, în mare măsură, le folosesc
pentru finanţarea infrastructurii cercetării universitare (laboratoare, dotări, echipamente, aparatură), pentru
întreţinerea unui mediu de documentare, de comunicare şi de schimb de informaţii de înaltă operativitate, ca şi
pentru formarea resursei umane de cea mai înaltă calificare pentru desfăşurarea cercetării ştiinţifice.
Finanţarea bugetară (şi nu numai) a cercetării are la bază principiul selecţiei, al competivităţii între oferte de
cercetare similare sau apropiate, din care este aleasă una pe baza programului propus finanţatorului.
Obiectivul strategic a României este încurajarea investiţiilor cu scopul urgentării reducerii decalajelor ce despart ţara
noastră de ţările avansate din UE. De aceea Ministerul Finanţelor Publice urmăreşte prioritizarea finanţării
investiţiilor, în sensul finanţării prioritare a investiţiilor care au un impact economic şi social imediat în contextul unei
dezvoltări regionale durabile şi echilibrate, aflate într-un stadiu avansat de implementare.
Ministerul Finanţelor Publice administrează la această dată - 23.08.2017 - , 3 scheme de ajutor de stat, după cum
urmează:
- H.G. nr. 807/2014 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat având ca obiectiv stimularea investiţiilor cu
impact major în economie,
- finanţarea în condiţiile prevederilor schemei de ajutor de stat pentru sprijinirea investiţiilor care promovează
dezvoltarea regională prin crearea de locuri de muncă, aprobată prin H.G. nr. 332/2014,
- restituirea ca ajutor de stat a sumelor reprezentând diferenţa dintre nivelul standard al accizelor şi nivelul
accizelor diferenţiat pentru motorina utilizată drept combustibil pentru motor, prevăzută prin H.G. nr. 537/2014.

5.3. Cheltuielile privind serviciile publice generale

Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor organe specializate, rezultate din însăşi
existenţa statului. Acestea sunt organe ale puterii şi administraţiei publice, în care se includ:
• instituţia prezidenţială sau monarhică;
• organele puterii legislative centrale sau locale (parlamentul şi camerele sale, consiliile locale);
• organele puterii judecătoreşti: în ţara noastră aici se includ Ministerul Justiţiei şi structura sa de Tribunale,
Judecătorii, Curţi de Apel, Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul Public;
• organele executive centrale sau locale (guvern, ministere, prefecturi, primării): în ţara noastră, aici se includ şi
Curtea de Conturi, Curtea Constituţională, Avocatul Poporului, alte agenţii.
Şi această categorie de cheltuieli publice, manifestă tendinţa de creştere de la o perioadă la alta, ca şi celelalte
cheltuieli publice.
Printre factorii care influenţează nivelul acestor cheltuieli enumerăm:
-mărimea şi structura aparatului de stat şi ale justiţiei, care reclamă cheltuieli importante pentru întreţinere şi
funcţionare,
-nivelul salarizării funcţionarilor publici,
-dezvoltarea economică, socială şi urbană care conduce la apariţia unor sarcini şi atribuţii noi pentru organele
aparatului de stat, trebuie soluţionate probleme social-economice, administrative, edilitar-gospodăreşti, trebuie
adaptate permanent formele de administraţie la modificările social-economice.
Toate statele se confruntă cu o serie de probleme cum sunt: crima organizată, traficul de droguri, terorismul,
corupţia, creşterea tensiunii sociale ca urmare a amplificării şomajului,
-creşterea concentrării populaţiei în centrele urbane,

43
-înzestrarea cu echipamente şi aparatură informatică modernă.
Cheltuielile pentru servicii publice generale, diferă de la o ţară la alta în funcţie de gradul de dezvoltare economică.
În ţările din UE, acestea au ponderi în totalul cheltuielilor publice între 25,5% în Cipru şi 7,8% în Bulgaria şi între 10,2%
şi 3,2% în PIB în cazul aceloraşi ţări, media UE fiind în 2015 de 6,2% din PIB și 13,1% în total cheltuieli.
În România ponderea este 13,5% în total cheltuieli bugetare şi 4,8% în PIB.

În cadrul acestei categorii, cheltuielile curente sunt predominante, circa 85% şi cuprind salarii şi alte drepturi băneşti,
procurări de bunuri şi servicii, cheltuieli administrativ - gospodăreşti.
Cheltuielile de capital cuprind construcţii dar mai ales înzestrări cu echipamente şi mijloace de transport.
Principala sursă de finanţare o reprezintă bugetul de stat. Mai pot exista şi alte surse cum ar fi: venituri proprii
realizate din anumite activităţi specifice, donaţii, ajutoare financiare externe sau credite externe.

5. 4.Cheltuielile privind ordinea publică şi siguranţa naţională

Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor organe specializate, rezultate din însăşi
existenţa statului. Acestea sunt organe ale puterii şi administraţiei publice, organe de ordine publică care cuprind:
poliţia, jandarmeria, serviciile de informaţii, serviciile speciale de pază şi protecţie, penitenciare.
Într-o lume globală complexă, dinamică și conflictuală, puternic afectată de criza economică și financiară, siguranța
cetățenilor și ordinea publică reprezintă obiective fundamentale ale guvernării țării. Ele au ca domeniu de referință
drepturile fundamentale ale omului, ordinea constituțională și se înfăptuiesc în contextul participării active la
construcția europeană, cooperării euroatlantice și evoluțiilor globale.
Cele mai mari amenințări la adresa siguranței cetățenilor și a mediului de afaceri din România le reprezintă
manifestările criminalității organizate. La nivelul UE, au fost identificați o serie de factori favorizanți și vulnerabilități
care pot fi exploatați de elementele infractoare în desfășurarea activităților ilicite, după cum urmează: criza
economică, nodurile importante de transport, comunitățile din diasporă, corupția, entități constituite legal prin care
se realizează activități ilicite, atitudinea și comportamentul publicului față de anumite infracțiuni, raportul dintre
riscuri și beneficii în urma săvârșirii unui anumit tip de infracțiuni, ușurința entităților infracționale de a pătrunde pe
piețele de desfacere, internetul, comerțul electronic, legislația și oportunitățile transfrontaliere, furturile de
identitate și frauda prin folosirea documentelor falsificate.

În România aceste cheltuieli sunt cuprinse în Partea a II a a bugetului de stat „Apărare, ordine publică şi siguranţă
naţională”, care conţine cheltuieli pentru „Apărare” şi cheltuieli pentru „Ordine publică şi siguranţă naţională.”
Ponderea pe care o deţin cheltuielile pentru „Ordine publică şi siguranţă naţională” şi cheltuielile pentru „Apărare” în
total cheltuieli de „Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională” este aproximativ aceeaşi pentru perioada
20002006, deţinând fiecare 51%, respectiv 49%.
În perioada 2007-2009 alocaţiile pentru cheltuielile cu ordinea publică şi siguranţă naţională cresc puternic.
Acest fapt se datorează redimensionării, profesionalizării şi restructurării efectivelor și noilor obiective ale
Ministerului Administraţiei şi Internelor privind aderarea la spaţiul Schengen.
Sursa de finanțare a cheltuielor privind ordinea publică şi siguranţa naţională o reprezintă în principal bugetul de
stat.Mai există și alte surse cum ar fi veniturile proprii obținute din activitatea specifică: taxe, amenzi, contravalaorea
serviciilor executate pe baza de contract (în cazul Jandarmeriei).

44
5.5. Cheltuielile publice privind apărarea
Cheltuielile pentru apărare răspund unor necesităţi colective de asigurare a independenţei naţionale şi a climatului de
pace, exprimând în acelaşi timp preocuparea pentru dezvoltarea continuă a funcţiei externe a statului.
Cheltuielile pentru apărare sunt cheltuieli neproductive, care consumă definitiv o parte din PIB şi de aceea ele trebuie
să reprezinte o tendinţă de reducere în timp a volumului lor. Totuşi, trebuie ţinut cont că nivelul acestor cheltuieli
depinde şi de factori externi (mondiali sau regionali) şi că aceştia nu sunt întotdeauna de natură să provoace o
micşorare a cheltuielilor militare.
Pe total, cheltuielile militare la nivel mondial cunosc o tendinţă de creştere (în 1988 peste 1.563 miliarde dolari, iar în
2014, 1.711 miliarde dolari).

Şi în structură, se constată o menţinere şi chiar o creştere a consumurilor de resurse umane în cercetarea ştiinţifică
din domeniul militar. În acest domeniu sunt antrenate multe cadre bine pregătite, iar cheltuielile de cercetare-
dezvoltare cu caracter militar reprezintă 20-25% din cheltuielile mondiale pentru toate destinaţiile.
Unele ţări, însă, au mari câştiguri de pe urma creşterii producţiei militare şi anume din exportul de armament.Situaţia
principalelor ţări exportatoare de armament şi valoarea acestor exporturi în anul 1993 se prezintă astfel:
Cheltuielile pentru apărare, în ţara noastră, servesc întreţinerii şi dotării forţelor armate. Acest fapt se datorează
redimensionării, profesionalizării, restructurării şi disponibilizării efectivelor din forţele armate pentru trecerea la o
armată de profesionişti faţă de noile obiective ale Ministerului Apărării, îndeplinirea obligaţiilor şi angajamentelor
asumate prin documente internaţionale, continuarea participării la misiuni internaţionale organizate sub egida NATO,
UE sau a altor organisme internaţionale.
Ele cuprind şi cheltuieli de integrare euroatlantică, pentru participarea la „Parteneriatul pentru Pace” sau participarea
la operaţiuni de menţinere a păcii. Peste 52% din total sunt cheltuieli curente, iar restul cheltuieli de capital şi
rambursări de credite externe.În România volumul cheltuielilor militare, în perioada 1990-2016 au evoluat astfel:

5.6. Cheltuielile pentru servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape

Aceste cheltuieli au crescut uşor în UE comparativ cu anul 2005. Ele includ managementul deşeurilor, reducerea a
poluării, protecţia biodiversităţii şi a peisajului, precum şi cheltuielile cu privire la dezvoltarea locuinţelor, dezvoltare
comunitară (alimentare cu apă şi iluminat stradal).
Ameninţările globale care apasă astăzi asupra mediului amintesc faptul că bunăstarea socială nu se reduce la o simplă
acumulare de bunuri şi servicii. În faţa amplorii ameninţărilor care vizează mediul înconjurător, omul a devenit
conştient de apartenenţa sa la un ecosistem planetar, care îl integrează şi îl depăşeşte în complexitate şi dimensiune.
Cheltuielile publice pentru protecţia mediului reflectă politica ecologică a statului şi sunt efectuate de acesta pentru
menţinerea parametrilor ecologici în contextul efectelor negative pe care dezvoltarea economică le-ar putea avea
asupra mediului natural.
Această concepţie, apărută la începutul anilor „70” şi a fost menţionată în lucrarea „Limitele dezvoltării” (Clubul de la
Roma, 1972), este cunoscută azi ca dezvoltare durabilă şi presupune concomitenţa dezvoltării economice cu, cel
puţin, păstrarea parametrilor de mediu.
Intervenţia statului în această chestiune este determinată de caracterul public al mediului înconjurător şi de faptul că
alterarea lui afectează întreaga comunitate. Statul intervine, dar nu este echitabil şi nici raţional ca eforturile de

45
refacere şi păstrare a caracteristicilor de mediu natural să fie suportate de întreaga societate în mod solidar. De
aceea, în finanţarea acestor acţiuni, primează principiul „poluatorul plăteşte”.
Cele mai importante cheltuieli din acest capitol sunt rezervate cheltuielilor privind protecţia mediului. Mult timp,
calitatea mediului înconjurător a fost percepută ca o grijă nefondată dar acum, aceasta constituie una din cele mai
stringente probleme globale ale omenirii, deoarece nu mai este vorba numai de conservarea cadrului natural, ci este
pusă sub semnul întrebării însăşi supravieţuirea speciei umane.
Sursele financiare pentru astfel de cheltuieli sunt: fonduri provenite/cheltuite de agenţii economici (penalităţi
pentru pagube produse mediului, investiţii pentru protejarea mediului/ combaterea poluării,
impozite/taxe/redevenţe pentru consumul factorilor de mediu), fonduri ale bugetului, fonduri speciale pentru
protecţia mediului/combaterea poluării, credite/ajutoare de la organisme internaţionale.
Cheltuielile pentru protecţia mediului reprezintă măsura economică a eforturilor pe care societatea le realizează
pentru a răspunde problemelor generate de starea mediului, într-o anumită etapă, ele referindu-se la următoarele
activităţi: protecţia calităţii aerului şi a climei, protecţia calităţii apelor, managementul deşeurilor, protecţia solului
şi a apelor subterane, reducerea zgomotului şi a vibraţiilor, protecţia surselor naturale şi conservarea
biodiversităţii, proteţia împotriva radiaţiilor, cercetare-dezvoltare, administrarea generală a mediului, educaţie,
instruire, informare, alte activităţi specifice.
În România cheltuielile totale de protecţie a mediului (CTPM) se determină prin însumarea următoarelor elemente : -
Investiţiile totale (It), ce includ investiţiile efectuate de producătorii nespecializaţi din activităţi industriale, de
producătorii specializaţi şi cele efectuate de administraţia publică locală;
- Cheltuieli curente interne totale (CCIt), obţinute prin adunarea cheltuielilor curente interne efectuate de
producătorii nespecializaţi, specializaţi şi a celor efectuate de administraţia publică locală.
Costurile de mediu sunt cele legate de degradarea efectivă sau potenţială a activelor naturale datorită activităţilor
economice.
Pentru a putea determina eficienţa activităţii agricole trebuie calculate şi suportate costurile de mediu de către unii
ageţi economici sau chiar de agricultori dacă aceştia contribuie direct la poluarea mediului înconjurător.
În România, cheltuielile pentru protecţia mediului reflectă fluxurile de finanţare a mediului şi includ plăţile pentru
activităţile economice care au ca scop producerea de servicii specifice pentru prevenirea, reducerea sau combaterea
pagubelor aduse mediului.
Acestea sunt grupate în: investiţii şi cheltuieli curente care la rândul lor includ cheltuielile curente interne (salariile şi
contribuţiile sociale, consumurile de materii prime, combustibili, energie, apă şi alte materiale auxiliare, cheltuieli
pentru cercetare-dezvoltare, instruire, informare, administrare de mediu) şi cheltuielile curente externe (cheltuieli
pentru servicii de protecţia mediului cumpărate de la terţi şi pentru taxe cu titlu de mediu plătite ).
Domeniile de mediu se referă la activităţile specifice pentru protecţia mediului, respectiv: protecţia aerului,
protecţia apei, managementul deşeurilor, protecţia solului şi a apelor subterane, protecţia resurselor naturale şi
conservarea biodiversităţii, combaterea zgomotului şi a vibraţiilor, alte domenii (cercetare-dezvoltare în domeniul
mediului, administrarea generală a mediului, instruire).
În anul 2012, cheltuielile pentru protecţia mediului la nivel naţional au fost de aproximativ 17,3 miliarde lei,
reprezentând 3,0% din PIB comparativ cu 3,2% în anul 2011, 2,0% în anul 2009 şi 1,8% în anul 2008.

46
Pe domenii de mediu, cele mai mari cheltuieli s-au înregistrat pentru managementul deşeurilor (57,4 % din totalul
cheltuielilor pentru protecţia mediului), urmate de cheltuielile pentru protecţia apei (18,5%) şi de cheltuielile peentru
alte domenii de mediu (14,3%), aşa cum rezultă din tabelul de mai jos.
Unul dintre cele mai importante instrumente economice folosite de politica de mediu din România îl constituie
Fondul de mediu.
Fondul de mediu este un instrument economico – financiar specific şi propriu tranziţiei, de refacere a mediului
degradat de utilizarea neraţională a acestuia în perioada regimului comunist şi de degrevare parţială a dezvoltării
economice de costurile ridicate ale recuperării capitalului natural. Fondul de mediu este acel organism care
finanţează aceste investiţii.
Veniturile fondului provin, în primul rând, din tarife şi taxe de poluare, pe baza principiului „ poluatorul plăteşte”,
conform căruia entităţile care poluează contribuie la suportarea costurilor de prevenire şi control al poluării.
Cele mai importante contribuții la Fondul pentru mediu sunt datorate în România pentru: materialele aferente
ambalajelor și anvelopele introduse pe piața românească (produse în România, importate sau achiziționate din alte
state membre ale UE), care sunt aplicate la diferența dintre cantitățile efectiv colectate și valorificate și obiectivele
legale de colectare și valorificare; uleiurile introduse pe piața românească (0,3 lei per kg); emisiile de poluanți în
atmosferă, provenind de la surse fixe (de exemplu fabrici, centrale electrice), care depind de tipul de poluant; pungile
din materiale ne-biodegradabile livrate clienților (0,1 lei pe pungă); substanțe periculoase (2% din valoarea
substanțelor periculoase plasate pe piața națională).
Firmele care introduc pe piața românească echipamente electrice si electronice, baterii si acumulatori, trebuie să
finanțeze colectarea și reciclarea deșeurilor aferente

47