Universitatea ”Ștefan cel Mare”, Suceava

Facultatea de Științe Economice și Administrație Publică

Programul de studii : MAFAD

Referat la disciplina
Procesul bugetar local și implicațiile sale

Profesor coordonator : Cornea Anca- Petronela

Lect dr. Ichim Cristinel Ciobanu Diana – Ioana
Tcaci Laura- Petruta

Suceava 2013
Cheltuielile bugetelor locale
Cuprins

1. Consideraţii generale privind cheltuielie bugetelor locale

2. Sistemul efectuării cheltuielilor bugetului local
3. Deschideri de credite din bugetele locale
4. Cheltuieli social-culturale
4.1 Cheltuielile pentru ocrotirea sănătăţii
4.2 Cheltuielile pentru cultură şi artă
4.3 Cheltuieli cu securitatea socială
5. Cheltuielile privind serviciile și dezvoltarea publică, locuințe, mediu și ape
6. Cheltuielile publice pentru acțiuni economice
7. Concluzii
8. Bibliografie
 1. Consideraţii generale privind cheltuielie bugetelor locale

Raţiunea de a fi a autorităţilor publice o constituie satisfacerea nevoilor colective.

Costul utilităţilor publice (bunuri sau servicii) pe care Guvernul şi colectivităţile locale le
oferă cetăţenilor constituie cheltuielile publice. Ele semnifică întrebuinţarea ce se dă
resurselor financiare de provenienţă publică, destinaţiile pe care acestea le capătă.
Cheltuielile publice se prezintă ca plăţi curente şi de capital efectuate de
autorităţile publice pentru organizarea de activităţi destinate producerii de bunuri şi
servicii, pentru acoperirea nevoilor sociale. Astfel de activităţi aparţin sectorului public,
de aceea cheltuielile acestora sunt cheltuieli publice. Ele mai sunt cunoscute şi sub
numele de cheltuieli guvernamentale pentru că cea mai mare parte a lor sunt făcute de
guverne cu funcţionarea serviciilor publice.
În finanţele clasice, cheltuielile publice erau considerate cheltuieli ale autorităţilor
publice, adică ale serviciilor publice naţionale şi teritoriale înzestrate cu personalitate
juridică, având la bază doctrina liberală a no-intervenţiei statale în economie, cheltuieli ce
vizau întreţinerea organelor puterii şi administraţiei centrale şi locale: poliţia, justiţia,
armata, relaţiile diplomatice, singurele finanţate de guvern în viziunea teoreticienilor
clasici. Acestea se deosebesc de colectivităţile private prin scopul urmărit acţionând în
interes general. Cheltuielile efectuate constituie consum de venit, motiv pentru care statul
a fost denumit stat consumator.
Interpretarea juridică a noţiunii de cheltuieli publice şi-a pierdut din relevanţă pe
măsură ce sarcinile statului s-au multiplicat şi au devenit tot mai complexe odată cu
dezvoltarea societăţilor. Astăzi, aplicarea acestei accepţiuni mai corespunde numai în
parte. Intervenţia statală în economie a însemnat pentru autorităţile publice naţionale şi
locale dobândirea de funcţii necunoscute în trecut. Statul a devenit agent economic,
investitor, producător, achizitor de bunuri şi servicii, participă la finanţarea acţiunilor
private, şi-a extins considerabil aria şi puterea de decizie. Prin cheltuielile publice statul
redistribuie veniturile din economie, transformându-se din simplu consumator în stat
redistribuitor.
Accepţiunea socio-economică a noţiunii de cheltuieli publice nu mai este una
restrictivă şi nici critică, ca în finanţele clasice, ci una mai conciliantă, ea relevă o altă
arie de acţiune, un conţinut mai bogat şi în acelaşi timp nuanţat. Sunt socotite cheltuieli
publice, din acest punct de vedere, acelea pe care statul şi colectivităţile locale le fac în
exercitarea puterii lor de decizie.
Semnificaţia ce se dă cheltuielilor publice este derivată din îmbinarea criteriului
juridic cu cel socio-economic. Sunt considerate cheltuieli publice următoarele:
a) cheltuielile efectuate de administraţiile centrale de stat din fondurile bugetare
şi extrabugetare;
b) cheltuielile colectivităţilor locale (unităţile administrativ-teritoriale);
c) cheltuielile de la bugetul asigurărilor sociale de stat;
d) cheltuielile organismelor internaţionale finanţate din vărsăminte ale membrilor
acestora.
 După cum se vede cheltuielile publice nu sunt egale cu cheltuielile bugetare, ele
au o sferă mai cuprinzătoare incluzându-le pe acestea (indiferent de categoria de
administraţie publică care le efectuează).
Natura şi utilitatea cheltuielilor publice este determinată de destinaţiile ce li se dau
acestora:
- cheltuieli publice ce exprimă un consum definitiv de venit, implicând
reconstituirea continuă a fondurilor avansate;
- cheltuieli publice reprezentând o alocare de venit, concretizate în bunuri de
folosinţă îndelungată şi care în timp aduc spor de avuţie naţională;
- cheltuieli publice cu natură duală (mixtă), adică sunt în parte, consumatoare
de venit, în parte creatoare de venit.
În afara cheltuielilor publice cu servicii tradiţionale există şi cheltuieli
concretizate în servicii cvasipublice (educaţie, cultură, ocrotire medicală etc.) care
acţionează alături de cele private. Acestea sunt tot atât de utile ca şi cele consumatoare de
venit, cel puţin prin foloasele indirecte care revin colectivităţii în ansamblul său.
Rolul cheltuielilor publice este diferit în funcţie de destinaţiile pe care le primesc
şi anume: economic, financiar, social.
Din punct de vedere financiar, cheltuielile publice reprezintă un mijloc însemnat
de alocare a resurselor băneşti din societate, fiind vorba de o alocare prin redistribuire a
acestora, constituind o funcţie tradiţională a cheltuielilor publice. Mărimea şi structura
resurselor financiare publice dau nivelul şi felul cheltuielilor publice şi ca urmare a
discrepanţei nevoi-resurse, apare necesitatea trierii cererilor după anumite criterii şi
anume: natura nevoilor şi urgenţa cu care trebuie satisfăcute nevoile.
În ceea ce priveşte rolul economic, statul modern, în materie de cheltuieli, nu se
mai mărgineşte la sarcini privind serviciile publice, ci le foloseşte concomitent ca
instrument de intervenţie în viaţa economică, cu intenţia de a exercita controlul asupra
acesteia, de a organiza ansamblul complexului economic naţional în limite cerute de
funcţionarea mecanismului pieţei. În această calitate cheltuielile publice, constituie
pentru autorităţile administrative “o metodă economică de conducere obişnuit folosită şi
cu mare forţă de influenţare a fenomenelor şi proceselor economice” 1. Din punct de
vedere economic cheltuielile publice îmbracă două forme:
- de natură deliberativă care sunt decizii guvernamentale de reglare a nivelului şi
structurii cheltuielilor publice în funcţie de starea şi evoluţia economiei, cu
conţinut de pârghii financiare obişnuite, prin care se modifică raporturile dintre
procesele economice în vederea restabilirii şi păstrării echilibrului economic;
- automate, concepute să acţioneze spontan la producerea anumitor fenomene
economice sau numai la punerea lor în mişcare de către autorităţile publice.
Într-o economie de tranziţie ca de altfel şi în ţara noastră, rolul economic al
cheltuielilor publice este esenţial datorită faptului că resursele financiare din economie
fiind mici, oprirea căderii economice, stabilizarea şi relansarea creşterii sunt necesităţi ce
nu mai pot fi amânate fără pericolul real al prăbuşirii sistemului economic naţional. Pe de
altă parte, resursele private de finanţare sunt şi ele încă reduse şi nu în toate cazurile
raţional orientate. În această situaţie obiectivele cheltuielilor publice trebuie să fie:
- asigurarea volumului necesar de resurse prin mai buna folosire a posibilităţilor
proprii şi atragerea de resurse din exterior;
1
Filip Gheorghe ”Finanțe publice”, Editura Junimea, Iași, 2002, p. 154
 - alocarea cheltuielilor pe destinaţii după criteriul priorităţilor;
- utilizarea şi gestionarea cheltuielilor guvernamentale cu înaltă eficacitate.
Aceste obiective nu pot fi înfăptuite dacă nu se schimbă judecăţile asupra menirii
cheltuielilor publice. Continuarea alocării de resurse pe activităţi neutile economic,
subvenţionarea celor nerentabile, menţinerea nivelului ridicat al cheltuielilor
administrative şi lipsa controlului folosirii banului public pot duce la agravarea stării din
economie cu efecte generale greu de evaluat. Renunţarea la întreprinderile ce păgubesc
finanţele publice şi trecerea fermă la privatizare sunt căile spre împlinirea obiectivelor
formulate.
În plan social, cheltuielile publice servesc producerii de servicii publice generale
furnizate cetăţenilor şi sunt concepute ca un mijloc de intervenţie în acest scop,
îndeplinind rolul de transferuri (ajutoare, subvenţii) preponderent către categoriile sociale
defavorizate.
Nivelul cheltuielilor publice constituie mărimea absolută a acestora, volumul lor
la un moment dat. Calculul său se poate face fie multiplicând cantitatea totală de unităţi
publice oferite de autorităţile publice cu preţul lor unitar fie se însumează cheltuielile
diferitelor categorii de administraţii publice, din care s-au dedus transferurile de resurse
financiare între acestea. Ambele modalităţi sunt aproximative deoarece cuantificarea
bunurilor publice este extrem de dificilă.
Indicatorul cu vocaţie universală de caracterizare a mărimii cheltuielilor publice
este ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut, indicator ce permite pe de o
parte analiza volumului cheltuielilor publice în raport de dezvoltarea generală a fiecărui
stat în orice perioadă, iar pe de altă parte opţiunile politice ale autorităţilor publice în
repartiţia produsului intern brut într-o perioadă determinată.
Alt indicator al nivelului cheltuielilor publice îl constituie cheltuielile publice
medii pe locuitor, care reflectă performanţele economiei de a crea, la o populaţie dată, un
produs naţional ridicat din care alocă pentru utilităţi publice o parte mare din acesta.
Cu privire la structura cheltuielilor publice, începând din anul 1991, România a
adoptat criteriile folosite de O.N.U. Atât în clasificarea funcţională cât şi în clasificarea
economică, cheltuielile publice sunt grupate într-un mod particular:

A. Clasificarea funcţională are alcătuirea:

- cheltuieli social-culturale;
- cheltuieli cu apărarea naţională;
- cheltuieli cu ordinea publică;
- cheltuieli cu autorităţile publice;
- cheltuieli cu acţiuni economice;
- cheltuieli cu transfer din bugetul de stat;
- cheltuieli cu dobânzi aferente datoriei publice.
-
B. Clasificarea economică prezintă configuraţia:
1. Cheltuieli curente, din care:
- cheltuieli de personal;
- cheltuieli de materiale şi servicii;
- subvenţii şi transferuri;
- dobânzi aferente datoriei publice;
 - sume rezervate în poziţii globale.
2. Cheltuieli de capital, din care:
- cheltuieli pentru investiţii;
- cheltuieli pentru rezerva de stat.
3. Împrumuturi de acordat
4. Rambursări de credite externe şi plăţi de dobânzi şi comisioane aferente
acestora din care:
- rambursări de credite externe;
- plăţi de dobânzi şi comisioane la credite externe.
Pe subgrupe de cheltuieli, acestea sunt detaliate după destinaţia lor când este cazul.
De exemplu: subgrupa subvenţii şi transferuri apare ca: subvenţii pentru
acoperirea diferenţelor de preţ şi tarif, prime acordate producătorilor agricoli, transferuri.
De asemenea, fiecare categorie de cheltuieli din clasificarea funcţională este detaliată
după criteriul economic în: cheltuieli curente, cheltuieli de capital, rambursări de credite
externe şi plăţi de dobânzi şi comisioane aferente acestora. Ca urmare, clasificarea
cheltuielilor din România prezintă următoarele particularităţi:2
- se identifică cu clasificaţia bugetară;
- se folosesc separat clasificările după fiecare din cele două criterii;
- se foloseşte pentru detalierea cheltuielilor funcţionale o formulă combinată, în
care apar ambele criterii (fiecare categorie de cheltuieli este privită ca
cheltuieli curente, de capital, rambursări de credite).
Cheltuielile curente sunt cheltuieli ordinare, specifice fiecărui exerciţiu bugetar, la
nivelul unui capitol de cheltuieli. Destinaţia cheltuielilor curente o reprezintă cheltuielile
cu remunerarea personalului ce desfăşoară activităţi în administraţia locală sau instituţiile
publice de subordonare locală, cheltuieli cu materiale şi servicii, subvenţiile alocate
instituţiilor publice de subordonare locală sau regiilor autonome de interes local pentru
acoperirea unor diferenţe de preţ sau tarif, transferurile pentru plata unor ajutoare sociale,
alocaţii şi indemnizaţii şi dobânzile plătite aferente împrumuturilor din fondul de tezaur.
Aceste cheltuieli duc la consumarea de venit făcând necesară reînoirea lor anuală.
Cheltuielile de capital, de investiţii, se materializează în bunuri publice durabile
cum ar fi: construirea de noi întreprinderi de interes local, modernizarea celor existente,
înzestrarea serviciilor generale (şcoli, spitale, aşezăminte culturale). Ele privesc avuţia
naţională şi duc la dezvoltarea patrimoniului unităţii administrativ-teritoriale. Aceste
cheltuieli sunt cheltuieli extraordinare şi de aceea sunt nereînoibile prin natura lor.

2
Vasile Tabără ”Finanțele publice și controlul financiar în administrația publică locală”, EdituraC.H. Beck,
București, 2009, p. 39
 2. Sistemul efectuării cheltuielilor bugetului local

Cheltuielile bugetare evidenţiază utilizarea resurselor băneşti pentru satisfacerea

trebuinţelor generale ale societăţii. Plăţile se deosebesc de cheltuielile bugetare prin
faptul că reflectă operaţiunile de stingere a obligaţiilor băneşti ca urmare a achitării unei
sume în numerar sau virament. În procesul de efectuare a cheltuielilor bugetare se disting
mai multe momente şi anume: angajarea, plata de casă şi cheltuiala efectivă.
Cheltuielile bugetelor locale se aseamănă cu cele ce se finanţează de la bugetul de
stat pentru că se folosesc în acelaşi scop şi anume pentru satisfacerea unor trebuinţe
generale ale societăţii.
În ansamblul cheltuielilor bugetare, cheltuielile locale se individualizează în
funcţie de subordonarea acţiunilor pentru care se repartizează fondurile băneşti şi de
competenţă în utilizarea lor. Pentru reglementarea juridică a cheltuielilor bugetelor
unităţilor administrativ-teritoriale sunt de importanţă deosebită stabilirea generică a
cheltuielilor tuturor bugetelor locale şi repartizarea cheltuielilor între bugetele judeţelor,
municipiilor, oraşelor şi comunelor. În esenţă, cheltuielile locale exprimă relaţii
economice sub formă bănească ce iau naştere cu ocazia repartizării resurselor băneşti din
bugetele unităţilor administrativ –teritoriale şi din alte fonduri mobilizate pe plan local,
pentru realizarea acţiunilor economice şi social-culturale din competenţa organelor
locale.
Conţinutul execuţiei părţii de cheltuieli a bugetelor locale îl formează utilizarea
mijloacelor bugetare pentru finanţarea diferitelor acţiuni înscrise în bugetul local.
Execuţia părţii de cheltuieli a bugetului unităţii administrativ -teritoriale se bazează pe
procedeul “creditelior bugetare”3 întrebuinţate cu aprobarea ordonatorilor de credite
bugetare.Suma prevăzută în buget reprezintă limita maximă în care o instituţie
publică,poate efectua cheltuieli în cursul unui an. Executarea cheltuielilor bugetare
priveşte operaţiunile de angajare şi efectuare a plăţilor de casă ,cuprinzând sumele pe care
unităţile bancare le eliberează în numerar sau le virează în contul unor unităţi pe baza
ordinelor de plată,a cecurilor sau alte documente legale.
Efecutarea cheltuielilor bugetare se face cu respectarea unor norme obligatorii
pentru toţi ordonatorii de credite după cum urmează:
 sumele aprobate prin bugetul local reprezintă credite bugetare ce nu pot fi
depăşite;
 efectuarea cheltuielilor din bugetul local se va putea face numai pe acte
justificative întocmite în conformitate cu dispoziţiile legale;
 cheltuielile bugetare pot fi ordonanţate la plată numai după ce s-a analizat
oportunitatea,necesitatea,realitatea şi îndeosebi legalitatea suportării de la
bugetul local a cheltuielilor propuse,chiar dacă în bugetul localexista
credite ce pot fi angajate;

3. Deschideri de credite din bugetele locale

3
Vasile Tabără, op. cit. , p. 198
 Finanţarea cheltuielilor prevăzute în bugetul local se efectuează pe baza creditelor
deschise de trezorerii la cerearea ordonatorilor principali de credite.
În vederea deschiderii creditelor bugetare,ordonatorii de credite procedează astfel:
a) Întocmesc o cerere de deschidere a creditelor bugetare(formular tipizat) în care
se înscriu capitolele de cheltuieli,iar în cadrul fiecărui capitol se face defalcarea pe:
cheltuieli curente(cheltuieli de personal;materiale;subvenţii şi transferuri) şi cheltuieli de
capital,pe care o depun la trezorerie.
b)Trezoreria,după ce analizează şi verifică încadrarea creditelor solicitate a fi
deschise ,cu creditele prevăzute în buget,procedează la deschiderea creditelor.
Din creditele bugetare deschise,ordonatorul principal de credite repartizează
credite bugetare pe seama instituţiilor publice subordonate (ordonatori secundari şi
terţiari), cu “Dispoziţie bugetară”4.

4. Cheltuieli social-culturale

4
Filip Gheorghe, op. cit., p. 130
 În această categorie sunt cuprinse cheltuieli legate de:
- învăţământ;
- sănătate;
- cultură, religie şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de tineret;
- asistenţă socială, alocaţii, pensii, ajutoare şi indemnizaţii.
Cheltuielile pentru învăţământ sunt prin rolul lor cele mai importante. Se includ
aici toate cheltuielile cu educaţia şi instrucţia efectuate fie prin intermediul instituţiilor
de educaţie şcolară (cheltuieli tradiţionale cu învăţământul)- se adresează generaţiilor
tinere şi se finalizează în formarea profesională de cadre necesare societăţii; fie prin
intermediul formelor de educaţie exterioare educaţiei şcolare întâlnite în special în ţările
dezvoltate şi servesc la educarea şi formarea adulţilor.
În toate ţările cheltuielile cu învăţământul sunt în creştere. Ţările dezvoltate
economic folosesc un procent mai ridicat din produsul intern brut pentru finanţarea
învăţământului, faţă de ţările în curs de dezvoltare datorită faptului că atât necesităţile de
educaţie şi instruire cât şi posibilităţile de acoperire a cheltuielilor cu acest scop sunt mai
mari în ţările dezvoltate. În România ca de altfel în toate ţările în curs de dezvoltare,
cheltuielile cu învăţământul sunt prin excelenţă folosite extensiv, servind lărgirii reţelei
instituţiilor şcolare şi pregătirii personalului didactic necesar.
Cheltuielile locale pentru învăţământ, după natura lor sunt cuprinse în două
categorii:
a) cheltuieli de capital, care sunt investiţii pentru crearea de noi instituţii
şcolare;
b) cheltuieli curente, adică cu funcţionarea şi întreţinerea şcolilor şi se
referă la plata salariilor personalului didactic şi auxiliar, asigurarea
bazei materiale necesare unităţilor de învăţământ existente, finanţarea
cercetării ştiinţifice aferente învăţământului, acordarea de burse,
ajutoare, subvenţii etc.

4.1 Cheltuielile pentru ocrotirea sănătăţii

Aceste cheltuieli au ca scop păstrarea sănătăţii populaţiei, garantarea asistenţei

medicale a membrilor societăţii ce constituie condiţia continuităţii dezvoltării economice
şi sociale.
O caracteristică a acestui tip de cheltuieli este că necesităţile pentru serviciile de
asistenţă sanitară cresc mai repede decât alocaţiile bugetare cu această destinaţie, condiţii
în care populaţia este obligată să suporte o mai mare parte din costul prestaţiei medicale.
În România, în ultimii 20 de ani, cheltuielile cu ocrotirea sănătăţii au scăzut atât în
mărime absolută, cât şi în mărime relativă, cu implicaţii nefavorabile asupra stării de
sănătate a populaţiei, ducând la scăderea capacităţii de muncă a acesteia, lovind în
dezvoltarea economică şi indirect, diminuând necesarul de resurse destinate asistenţei
medicale5.

5
Elena Doina Dascălu ”Sisteml bugetar în România”, Editura Didactică și Pedagogică,București,2009, p.57
Cheltuielile pentru cultură şi artă

Asigurarea de utilităţi destinate satisfacerii nevoii de cultură se face cu ajutorul unor

instituţii specializate de cultură, artă, radio şi televiziune, presă, pentru a căror funcţionare
autorităţile publice alocă o parte din resursele de care dispun. Activitatea lor se concretizează
fie în bunuri materiale cu valoare spirituală cum sunt filmele, picturile, sculpturile, fie în
servicii cultural-artistice ca de pildă spectacole, concerte etc.
Rolul cheltuielilor pentru acţiuni cultural-artistice este de a contribui la creşterea
nivelului de educaţie şi civilizaţie a factorului uman, impulsionând participarea acestuia la
activitatea economico-socială. În România majoritatea instituţiilor de cultură şi artă sunt de
stat, ca urmare cheltuielile cu aceste acţiuni sunt finanţate de la buget. În ultimul deceniu
evoluţia lor a urmat o descreştere severă determinată de căderea economiei şi împuţinarea
resurselor.
Finanţarea acţiunilor de cultură şi artă se face pe cale bugetară, din veniturile
proprii ale instituţiilor, prin autofinanţare parţială, iar în unele cazuri autofinanţare
integrală. În viitor accentul va fi pus pe autofinanţare, degrevând bugetul de o parte din
cheltuieli, care vor căpăta alte destinaţii.

Cheltuieli cu securitatea socială

Acestea includ asigurările sociale, asistenţa socială, diverse forme de indemnizaţii

şi ajutoare, alte cheltuieli şi sunt îndreptate spre sprijinirea unor persoane salariate sau
nesalariate, defavorizate, cu intenţia suplimentării veniturilor. Mărimea acestor cheltuieli
este direct dependentă de gradul de dezvoltare economică, ţările dezvoltate alocând un
procent mai ridicat din produsul intern brut.
Rolul acestor cheltuieli este de a limita efectele acţiunilor ce periclitează situaţia
materială a cetăţenilor, de combatere a sărăciei şi de sprijinire a celor rămaşi fără surse de
venit. Incepând cu anul 2002 a intrat în vigoare Legea nr.416/2001,privind ajutorul
social .6 În România în perioada comunistă nu a funcţionat un astfel de sistem de
securitate socială cu toate că exista un număr mascat de şomeri. Abia după anul 1991 s-a
legiferat protecţia socială a şomerilor şi s-au iniţiat măsuri de reintegrare profesională a
lor.
Alocaţiile privesc următoarele destinaţii:
- învăţământ;
- sănătate;
- cultură, religie şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de tineret;
- asistenţă socială, alocaţii, pensii şi indemnizaţii.

5. Cheltuielile privind serviciile și dezvoltarea publică, locuințe, mediu și

ape

6
Vasile Tabără, op. cit., p. 83
 În această categorie de cheltuieli intră totalitatea cheltuielilor legate de acest
domeniu care se finanţează de la nivel central, numai o parte din acestea şi de la bugetele
locale (cheltuielile care sunt adresate realizării unor obiective ale comunităţilor locale).
Alocaţiile privesc următoarele destinaţii:
o întreţinerea şi repararea străzilor;
o iluminat;
o salubritate;
o întreţinere grădini publice, parcuri şi zone verzi şi de agrement;
o alimentări cu apă, staţii de epurare pentru ape uzate, colectoare, staţii
de pompare;
o reţele, centrale şi puncte termice;
o canalizare;
o introducere de gaze naturale în localităţi;
o alte acţiuni privind dezvoltarea publică şi locuinţe.

6. Cheltuielile publice pentru acțiuni economice

 În categoria de cheltuieli publice pentru acţiuni economice sunt incluse
următoarele subgrupe de cheltuieli:
a) cheltuieli pentru dezvoltarea sectorului economic de stat;
b) cheltuieli privind acordarea de subvenţii şi alte avantaje
întreprinzătorilor privaţi;
c) cheltuieli cu cercetarea în domeniul economic.
Din punct de vedere funcţional, aceste cheltuieli reflectă destinaţia de ramură,
de domeniu sau de sector de activitate în care se desfăşoară acţiunile economice finanţate
din resurse publice, astfel: industrie, agricultură, transporturi şi telecomunicaţii, alte
servicii şi afaceri economice.
Cheltuielile cu acţiuni economice, din punct de vedere al conţinutului, sunt
productive, aduc avuţie naţională.
După rolul lor în funcţionarea întreprinderilor de stat sau private apar sub forma:
- cheltuieli curente, de funcţionare, cu desfăşurarea de activităţi economice (de
producţie sau prestări de servicii);
- cheltuieli de capital, de investiţii, materializate în bunuri durabile a căror
utilizare se întinde pe mai mulţi ani şi sunt destinate construirii de obiective
economice de stat noi, modernizarea celor existente sau dotarea lor cu
materiale necesare activităţii;
- subvenţii, care reprezintă cheltuieli de transfer.
Alocaţiile bugetare privesc următoarele destinaţii:
Agricultură şi silvicultură:
- combaterea dăunătorilor şi bolilor în sectorul vegetal, servicii publice de
protecţie a plantelor;
- puncte de însămânţări artificiale;
- circumscripţii sanitar-veterinare.
Transporturi şi comunicaţii:
- aviaţie civilă;
- drumuri şi poduri;
- transport în comun;
- alte cheltuieli în domeniul transporturilor şi comunicaţiilor.
Alte acţiuni economice:
- prevenire şi combatere inundaţii şi gheţuri;
- alte cheltuieli pentru acţiuni economice.

7. Concluzii
 Bugetele locale reprezintă instrumentele de planificare şi de conducere a
activităţii financiare a unităţilor administrativ-teritoriale. Structura acestora reflectă
gradul de autonomie a administraţiei locale faţă de puterea centrală şi legăturile existente
între diferitele administraţii teritoriale.
De asemenea, bugetele locale reflectă fluxurile formării veniturilor şi efectuării
cheltuielilor administraţiilor locale, modalităţile de finanţare a cheltuielilor pe destinaţii şi
de acoperire a deficitelor.

8. Bibliografie
1. Elena Doina Dascălu ”Sisteml bugetar în România”, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 2009
2. Emil Bălan ”Administrarea finanțelor publice locale”, Editura Lumina Lex,
București, 1999.
3. Filip Gheorghe ”Finanțe publice”, Editura Junimea, Iași, 2002
4. Vasile Tabără ”Finanțele publice și controlul financiar în administrația publică
locală”, EdituraC.H. Beck, București, 2009
5. Voinea Gheorghe ”Finanțele locale”, Editura Junimea, Iași, 2008