Criza scaunului gol

Este vorba de perioada celui de-al doilea semestru 1965 cand, datorita
divergentelor legate de trecerea la voturi cu majoritate calificata si abandonarea
votului cu unanimitate in materia stabilirii preturilor la produsele agricole, Franta
si-a retras reprezentantii din toate reuniunile comunitatilor europene timp de 6 luni
si locul a ramas gol unde trebuiau sa fie reprezentantii Frantei. S-a solutionat pe
baza unui compromis “compromisul de la Luxembourg” din ian 1966, acceptandu-
se de catre Franta trecerea la votul cu majoritate calificata, dar cu amendamentul ca
atunci cand ar fi in joc o problema care vizeaza interesul national al unui stat
membru, votul sa fie facut cu unanimitaate, iar statul in cauza sa aiba drept de veto.

Opunându-se unei serii de propuneri ale Comisiei privind, între altele, finanţarea politicii
agricole comune, Franţa a încetat să mai participe la reuniunile Consiliului
începând din iulie 1965 şi a cerut, pentru a-şi relua locul, un acord politic referitor
la rolul Comisiei şi votul cu majoritate. Acest episod din istoria Europei este
cunoscut sub numele de „criza scaunului gol”. Această criză a fost depăşită datorită
compromisului de la Luxemburg (ianuarie 1966), conform căruia „atunci când
interese foarte importante ale uneia sau ale mai multor ţări sunt în joc, membrii
Consiliului se străduiesc să ajungă la soluţii care să poată fi adoptate în
unanimitate, cu respectarea intereselor lor reciproce”.

Compromisul de la Luxemburg

In iunie 1965, Presedintele francez Charles de Gaulle a inceput un boicot al intrunirilor

Consiliului - "criza scaunului gol". Sub tratatul de la Roma, 1957, chestiunile legate de
agricultura si buget erau programate ca sa fie determinate printr-o decizie de majoritate calificata
dupa o perioada de tranzitie pe parcursul careia ele ar fi fost decise prin unanimitate.
La sfarsitul perioadei de tranzitie, De Gaulle a refuzat sa accepte abolirea votului de unanimitate
si astfel a inceput boicotul francez. Pana in ianuarie 1966, un compromis a fost atins permitand
Statelor Membre sa voteze prin veto deciziile pe care le considerau ca fiind "un interes national
vital". Interesele vitale sunt interese importante dar in realitate compromisul de la Luxembourg
ar fi putut sa fie folosit in orice zona atat timp cat o minoritate de blocare ar fi suportat tara care a
exprimat dreptul de veto. Compromisul a functionat in sensul in care un stat care invoca dreptul
de veto a fost sprijinit de catre state in favoarea dreptului de veto care ar fi lasat mai apoi ca
negocierile sa continue. Compromisul de la Luxembourg nu a avut nici un statut legal dar a fost
un acord politic exprimat intr-un "comunicat" care facea referire la dezacorduri intre Franta si
celelalte cinci State Membre fondatoare ale CEE. In ciuda acestui fapt, compromisul a continuat
sa existe pana in decembrie 1995 cand presedintii si primii ministri din Statele Membre au
convenit sa-l uite si sa permita unul altuia sa nege faptul ca au convenit ca sa-l uite. Oamenii ar
putea astfel sa nu cada de acord in privinta faptului daca dreptul de veto introdus in cadrul
compromisului de la Luxembourg exista si azi. Raspunsul este acela ca acesta doar exista in
cazul in care este respectat de catre state printr-o minoritate de blocare a voturilor.
Note

 In 1982, UK a incercat sa foloseasca dreptul de veto impotriva cresterilor de

preturi propuse pentru produsele agricole dar celelalte au refuzat sa il
recunoasca pentru ca scopul era acela de a stabili un rabat britanic. 
 Ultimul veto politic care facea referire la un interes national vital care sa fie
folosit cu succes, a fost in 1984.
 In mai 1988, Grecia a avut tentativa de a folosi dreptul de veto dar fara sorti
de izbanda. 

Dreptul politic de veto la care se face referire ca fiind compromisul de

la Luxembourg, nu ar fi trebuit sa fie confundat cu dreptul de veto pe care fiecare
Stat Membru al UE il are atunci cand se cere unanimitatea pentru crearea de
legislatie europeana sau luarea altor decizii.

Viitorul
Tratatul de la Lisabona aboleste in mod formal compromisul de la Luxembourg prin numirea
procedurii din Art. - 251 TCE (TFU) procedura legislativa ordinara. Orice exceptie de la votul de
majoritate calificata in cadrul Consiliului si dreptul Parlamentului de co-decizie trebuie sa fie
astfel permisa in mod explicit. Fosta "mana-dreapta" al lui Jean Monnet, Georges Berthoin, a
propus restabilirea dreptului de veto in legatura cu chestiunile vitale prin cererea ca primul
ministru sa foe obligat sa apere un vot de veto la un summit al UE. Aceasta propunere a fost
facute sa circule de catre grupul Forumul Democratia din cadrul Conventiei privind Viitorul
Europei, cu cererea aditionala ca exercitiul votului de veto sa gtrebuiasca de asemenea sa fie
decis de catre parlamentul national respectiv, in cadrul unei dezbateri publice.