Florica Bode

Master Administratie Publica

Anul 2

CRIZA “SCAUNULUI GOL”

De-a lungul timpului, Comunităţile europene s-au confruntat cu numeroase situaţii de

criză, care au fost rezolvate cu ajutorul reflecţiilor şi a sintezelor cu privire la modalităţile de
depăşire a acestora. Nu de puţine ori, părţile semnatare ale actelor institutive ale comunităţilor au
trebuit să dea dovadă de dorinţă de a continua colaborarea şi de perseverenţă, rezolvarea
neînţelegerilor având întotdeauna la bază compromisul şi abandonarea ambiţiilor şi orgoliilor
naţionale în favoarea ideei de unitate şi colaborare la nivel european.
O disputa izbucnită pe 30 iunie 1965, la miezul-nopţii, a declanşat o criză fără
precedent în Comunitatea Europeană. Ideea revoluţionară a unei pieţe agricole comune
supranaţionale, finanţată şi controlată în mod independent a fost prea îndrăzneaţă pentru unul
dintre statele membere. Astfel,  Franţa şi preşedintele De Gaulle au decis să se retragă.  Criza
'scaunului gol' a însemnat retragerea Franţei din reuniunile Consiliului. Miniştrii de externe din
CEE discutaseră timp de trei zile despre propunerea preşedintelui Comisiei, Hallstein. Înainte de
încheierea preşedinţiei franceze pe 30 iunie, la miezul nopţii, ar fi trebuit găsită o soluţie, însă nu
a fost aşa. Italia, Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg au presupus că negocierile vor
continua. Însă, ministrul de externe Maurice Couve de Murville a anunţat că, din cauza depăşirii
termenului limită, Franţa nu va participa o vreme la reuniunile Consiliului.
Scaunul Franţei în Consiliu a rămas gol timp de şase luni. În ianuarie 1966, preşedinţia
luxemburgheză încearcă să aducă reconcilierea. Franţa suferise în plan economic deoarece
blocase piaţa agricolă. De Gaulle a înţeles că amprentele Franţei erau peste tot în UE - CEE pe
atunci - şi că era în interesul Franţei să rămână acolo, însă voia să-i dea o nouă formă. Prin
'compromisul de la Luxemburg', auto-finanţarea PAC a fost amânată, la fel şi controlul bugetar
al Parlamentului European. Statele membre au primit şi un drept de veto neoficial, la care puteau
apela dacă o decizie ar fi periclitat interese naţionale cruciale. 
Criza se încheiase astfel cu două înțelegeri: 1. Se precizeaza raporturile dintre Consiliu și
Comisie și marcheaza limitele pe care Comisia trebuie sa le respecte. 2. Franța acceptă trecerea
Florica Bode
Master Administratie Publica
Anul 2
la votul cu majoritate calificată, dar cu precizia că atunci când ar fi în joc o problema care
vizează interesul majoritar al unui stat membru, votul să fie făcut cu unanimitate.
Această mişcare s-a înscris în curentul promovat de Jean Monnet de înlocuire a
suveranităţii naţionale cu o construcţie federală de „State ale Europei”, obiectiv pentru care era
necesară o integrare funcţională („funcţionalismul sectorial al lui Monnet”).
Tratatul de la Amsterdam prevedea că orice membru care se abţine de la vot nu trebuie să
aplice decizia, dar trebuie să accepte că decizia angajează Uniunea şi să se abţină de la orice
acţiune care ar intra în conflict sau ar împiedica acţiunea Uniunii decurgând din acea decizie.
Celelalte state erau obligate să-i respecte decizia.Evident că renunţarea la unanimitate a fost de
natură să ştirbească suveranitatea statelor membre, însă consecinţele se produc şi în planul
validităţii dreptului european. 
Compromisul de la Luxemburg avea să aibă un impact considerabil asupra
direcţiei şi ritmului de dezvoltare a Comunităţii din următoarele două decenii, era în esenţă o
înţelegere de a rămâne în dezacord cu privire la modalitatea de vot în cadrul Consiliului. În
vreme ce Franţa pretindea ca şi în cazurile în care o decizie putea fi adoptată cu majoritate,
discuţiile să continue până la întrunirea unanimităţii ori de câte ori erau în joc interese naţionale
importante, celelalte cinci state membre au declarat că, în astfel de împrejurări, Consiliul „se va
strădui să identifice într-un termen rezonabil, soluţii care să poată fi adoptate de toţi”. Fiecare a
recunoscut că exista o diferenţă de opinie cu privire la modul în care trebuia procedat în situaţia
unui eşec total de a se ajunge la o înţelegere.
În practică, viziunea franceză a prevalat timp de mai mulţi ani.
Statele s-au străduit să ajungă la o înţelegere în cadrul şedinţelor, iar invocarea unor „interese
foarte importante” ale unui stat era tratată ca un veto pe care celelalte state membre îl respectau.
Votul cu majoritate calificată a devenit mai degrabă excepţia decât regula. „Întoarcerea la
interguvernamentalism”, după cum au numit-o unii, prin prioritatea acordată dorinţei individuale
a unui stat membru, chiar dacă aceasta se situa în contra majorităţii, a afectat dinamica
procesului decizional în următorii ani.
Florica Bode
Master Administratie Publica
Anul 2
Compromisul de la Luxemburg a întărit puterea statelor membre, prin acordarea unui
veto de facto care, chiar dacă nu era exercitat, a semănat îndoială cu privire la deliberările
Consiliului şi a influenţat forma legislaţiei adoptate în Comunitate. Perioada dintre Tratatul CEE
şi AUE a cunoscut şi alte evenimente care au sporit puterea statelor membre în cadrul procesului
decizional. Cooperarea interguvernamentală în domeniul politicii externe reîncepuse în 1970,
când Raportul Davignon recomanda întrunirea trimestrială a miniştrilor de externe ai statelor
membre, precum şi stabilirea unui secretariat politic permanent. Acesta a devenit în esenţă un
forum interguvernamental de cooperare în domeniul politicii externe, fără o structură
instituţională dezvoltată. Un al doilea raport, din 1973, recomanda continuarea acestuia ca o
formă de cooperare şi a devenit cunoscut ca Politica Europeană de Cooperare (PEC). PEC
permitea cu succes reprezentarea Comunităţii ca o singură voce în cadrul altor organizaţii
internaţionale la care participau toate statele membre, dar a reprezentat şi o mişcare către
interguvernamentalism. În 1974 a fost înfiinţat Consiliul European, în vederea regularizării
practicii de a ţine întâlniri la nivel înalt. Acest organ era alcătuit din şefii guvernelor statelor
membre, iar la întrunirile sale bianuale participa şi preşedintele Comisiei. Întâlnirile la nivel înalt
ale Consiliului European au imprimat Comunităţii o direcţie necesară, dar pentru unii a
reprezentat o slăbire a elementelor supranaţionale ale acesteia. Consiliul European nu se înscria
în cadrul creat de Tratate şi abia la adoptarea a fost recunoscut printr-un instrument formal.
Actul Unic European a reprezentat un angajament politic din partea statelor
membre de a respecta acest termen.Prin el a fost fixat obiectivul pieţei interne de „instituire
treptată a pieţei interne în cursul unei perioade care se încheie la 31 decembrie 1992” şi a definit
piaţa internă ca fiind „un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor,
persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată.” În cadrul Consiliului a fost introdusă
procedura de vot bazată pe majoritate calificată, în unele domenii în care se cerea anterior
unanimitatea. Sub acest aspect, cea mai mare importanţă o prezintă noul articol 95. Articolul 95
era cu atât mai semnificativ cu cât cerinţa unanimităţii din articolul 94 constituise un obstacol
grav în calea aprobării măsurilor de armonizare necesare pentru finalizarea pieţei interne. AUE a
adăugat noi domenii importante la competenţa Comunităţii, dintre care unele fuseseră deja
preluate în fapt de către instituţii şi susţinute de către Curte, în lipsa unei prevederi exprese a
Tratatului.
Florica Bode
Master Administratie Publica
Anul 2

Bibliografie

http://www.cartidedrept.eu/articole-drept/aspecte-privind-validitatea-dreptului-european.html

https://www.hamangiu.ro/upload/cuprins_extras/dreptul-uniunii-europene-_extras.pdf