Despre coerciție

1. Justificarea problemei;
2. Semnificația notiunii
de ,,coerciție”;
3. Componente ale coerciţiei:
3.1. dispozitive disciplinare;
3.2 dispozitive de securitate;

4. Câteva idei despre putere;

 Despre coerciție
1. Justificarea problemei (I)

perspectiva psihanalitică ( Freud): ,, orice civilizaţie trebuie

construită pe coerciţie şi pe renuntarea la instincte”

perspectiva Max Weber:

,, emanciparea faţă de tradiţionalismul economic pare, fără
îndoială, să fie un factor care întăreşte considerabil tendinţa de a
pune sub semnul întrebării sacralitatea tradiţiei religioase, ca şi a
tuturor autorităţilor tradiţionale. Dar este necesar să observăm un
fapt adesea uitat, că Reforma nu a însemnat eliminarea controlului
Bisericii asupra vieţii de zi cu zi, ci mai degrabă înlocuirea formulei
anterioare de control cu una nouă. A însemnat repudierea unui
control foarte lax, pe vremea aceea greu de perceput în practică şi
în cele mai multe cazuri doar formal, în favoarea unei reglementări
a totalităţii comportamentelor care, pătrunzând în toate sectoarele
vieţii private şi publice era infinit mai împovărătoare şi aplicată
făţiș”;
 Despre coerciție
1. Justificarea problemei (II)
Perspectiva Z.Bauman :
• ,, aranjamentul modern ( capitalist) al coabitarii umane are doua
fețe, asemeni lui Janus- una este emanciparea, cealaltă este
coerciția, ambele fiind întoarse către o secțiune diferită a societății”
• ,, emanciparea unora cerea oprimarea altora”;

Coerciţia reprezintă totodată un mijloc de a înţelege

relaţia subiectului cu sine însuşi, în termeni de datorie.
Datoria presupune asumarea de responsabilităţi. Apelul
la responsabilitate poate reprezenta un mod în care
puterea acţionează asupra individului, obligându-l să se
ridice la nivelul unui standard moral. Dezordinile morale
se manifestă şi prin neasumarea responsabilităţilor şi ele
pun în pericol ordinea socială şi structura de putere şi
dominaţie în societate.
 Despre coerciție
1. Justificarea problemei (III)
„datoria nu este morală decât în măsura în care nu este o
constrângere fizică, în care este o „necesitate facultativă””;

„dacă suprimăm libertatea și caracterul facultativ, datoria

devine o constrângere și încetează să mai fie morală. Dar, pe de
altă parte, sarcina morală implică un minim de necesitate; într-
adevăr, dacă totul este permis, nimic nu este permis. Într-o
libertate nedeterminată și universală, toate puterile noastre se
dizolvă și nu duc la nimic.” ( Vladimir Jankélévitch).

-coerciția „salvează” noțiunea de libertate;

 Despre coerciție
2. Semnificația și definiția notiunii de ,,coercitie” (I);
Putem considera că această relaţie face parte
din substanţa vieţii sociale, inclusiv cea
intimă.Este greu de găsit o relaţie socială care să
fie liberă în totalitate de coerciţie, chiar când
vorbim de dragoste. Coerciţia nu poate
funcţiona în absenţa unei condiţii, anume ,,că
una dintre părţi este mai slabă în caracter decât
cealaltă”; (Max Weber);în fapt, una din părţi nu
doreşte relaţia, dar nici nu-şi poate apăra
libertatea. Orice referire la unul din elemente,
face implicit trimitere la celălalt.
 Despre coerciție
2. Semnificația și definiția notiunii de ,,coercitie” (II);
Problema este că, într-un anume sens, coerciţia este preţul pe
care trebuie sa-l plătim pentru faptul de a fi în societate. De
aceea rostul ei , spune Simmel, este de a-i aduna la un loc pe
aceia, care dintr-un motiv sau altul, nu ar dori-o. Niciodată nu
vom putea trăi fără ea, nu putem să nu o dorim, susţine Nisbet,
iar atunci când ea este prezentă, să o refuzăm. De aceea, putem
considera coerciţia ca o relaţie paradoxală.

Durkheim merge mai departe şi consideră prin coerciţie, omul

devine om: ,,viaţa comună este atrăgătoare, în acelaşi timp
coercitivă. Fără îndoială, constrângerea este necesară pentru a-l
conduce pe om să se depăşească, adăugând astfel naturii sale
fizice o altă natură”;
 Despre coerciție
2. Semnificația și definiția notiunii de ,,coercitie” (III);
Definiţie: ,,Prin coerciţie înţelegem controlul mediului sau
circumstanţelor unui individ de către altcineva, astfel încât, pentru a
evita un rău mai mare, acesta este forţat să acţioneze nu pe baza unui
plan propriu, coerent, ci pentru a servi interesele celuilalt”;

Definiţia scoate pleacă de la presupoziţia că, într-un anumit context,

persoana va renunţa la ,,liberul arbitru”, că ea poate fi, într-o măsura
mai mare sau mai mică, controlată. Acest control se bazează, în fapt,
pe un acord, adica pe baza unei plaje comune de înţelegere. De aici
deducem o primă caracteristică a coerciţiei, anume că are la bază o
anume raţionalitate asumată de părţile implicate în relaţie.

Văzută astfel coerciţia poate fi interpretată în termenii teoriei

schimbului, de tip cost-beneficiu, în care părţile intră în relaţie,
constrângătorul, pentru a câştiga, constrânsul, pentru a evita o
pierdere pe care o anticipează, dacă nu ar accepta constrângerea.
 Despre coerciție
2. Semnificația și definiția notiunii de ,,coercitie” (IV);
În aceşti termeni ai teoriei schimbului, Nisbet descrie coerciţia ca fiind
definită de ,, ceea ce constrângătorul aşteaptă de la efectele
constrângerii. Într-un mod similar, răspunsul constrânsului este
condiţionat într-o măsură de efectele pe care le aşteaptă să le aibă
asupra constrângătorului”, răspuns care îmbină teama cu
speranţa, ,,teama de răzbunare a puterilor magice sau a deţinătorilor
puterii, speranţa într-o răsplată pe lumea cealaltă sau pe lumea
aceasta” ;

Există, prin urmare, o anumită asociere între constrângător şi

constrâns care variază în grade diferite, în funcţie de zonele de acord
construite pe baza noţiunilor de drept-nedrept, acceptabil-
neacceptabil. Din această perspectivă coerciţia apare ca fiind în fapt o
relaţie biunivocă, în care fiecare dintre părţi acceptă coerciţia, graţie
avantajelor pe care le identifică în relaţie. Valoarea coerciţiei este dată
de capacitatea de a genera teamă, abilitatea de a da o pedeapsă sau
cel puţin de a ameninţa, fapt care conduce la ideea, pentru cealaltă
persoană, că vor rezulta pedepse şi alte lucruri indezirabile, în raport
cu ceea ce persoana supusă coerciţiei preţuieşte.
 Despre coerciție
2. Semnificația și definiția notiunii de ,,coercitie” (V);
În altă ordine de idei, coerciţia, prin sistemul său de constrângeri, reduce
costurile interacţiunii şi ale schimbului, asigurându-se astfel că fiecare
parte va respecta acordul. În felul acesta, coerciţia îşi dezvăluie o calitate
importantă, anume reducerea incertitudinii. Dacă nu ar exista coerciţie, ,,
informaţia asimetrică şi distribuţia câştigurilor vor conduce, în consecinţă,
la alocarea excesivă de resurse pentru măsurarea sau chiar anularea
schimbului, deoarece acesta nu mai poate fi impus”;

Constrângerile utilizate prin mecanismele de coerciţie sunt de două tipuri,

neoficiale, ce ţin de sfera informală şi cele oficiale, care aparţin sferei
formale. Sfera originară a constrângerilor ţine de cultură şi se exprimă sub
forma codurilor de conduită. Prin raportare la aceste coduri de conduită,
oamenii gestionează informaţia. Dacă normele impun indivizilor costuri
mari legate de opiniile pe care le susţin, în spaţiu public, atunci
convingerile ca determinante ale alegerii vor deveni neimportante. Acest
lucru explică de ce în regimurile totalitare asistăm la un fenomen
paradoxal: cu cât susţinerea publică a unui punct de vedere este covârşitor,
cu atât foarte puţini cred în el.
 Despre coerciție
2. Semnificația și definiția notiunii de ,,coercitie” (VI);
Coerciţia poate fi analizată şi din perspectiva relaţiei conformism
- supunere. Diferenţa dintre coerciţie şi supunere este dată de
fapul că acceptarea solicitărilor celuilalt este semnificativ mai
personală în coerciţie decât în supunere.

Caracteristica ,,personală” a coerciţiei face ca, spre deosebire de

supunere, ea să fie mai dependentă de ,,calitatea”
constrângătorului, ceea ce nu este cazul supunerii, unde
autoritatea reprezintă un arbitru relativ constant în capacitatea
de influenţare.

De aceeea , coerciţia are un grad vizibil de autenticitate, fapt ce

permite realizarea spontaneităţii şi libertăţii: ,,chiar cele mai
opresive şi crude cazuri de subordonare există o considerabilă
măsură de libertate personală şi spontaneitate” afirmă Simmel .
 Despre coerciție
2. Semnificația și definiția notiunii de ,,coercitie” (VII);
Există doi parametrii prin care definim coerciţia în modernitate
funcţionează în cadrul modelului disciplinar, despre care vom
vorbi mai jos. Una din dimensiunile coerciţiei ( şi implicit a
modelului disciplinar) rezidă pe controlul comportamentului şi
relaţia comportamentului cu spaţiul în care el se produce.

Postmodernitatea introduce un alt model de a obţine controlul.

Standardele sunt acum extrem de flexibile, iar respectarea lor
este ajustabilă şi tinde să se realizeze, cum spune Bauman, ,, prin
momire şi prin seducţie, mai degrabă decât prin coerciţie şi
aparent sub masca exercitării libertăţii de acţiune, mai degrabă
prin dezvăluirea unei forţe externe”
 Despre coerciție
3. Componente ale coerciţiei (I);
3.1. dispozitiv disciplinar;

Dispozitivul disciplinar ( Foucault)

Definiția disciplinei: ,,disciplina este o anatomie politică a detaliului”;

,,Tot acest spaţiu închis, parcelat, supravegheat în toate privinţele, în

care indivizilor li se atribuie un loc fix, în care cele mai mici mişcări sunt
controlate, în care toate evenimentele sunt înregistrate, în care o
activitate neîntreruptă de scriere leagă centrul de periferia în care
puterea este exercitată monolitic, conform unei scheme ierarhice
continue, în care fiecare individ e constant reperat, examinat şi
distribuit între vii, bolnavi şi morţi, toate acestea constituie un model
compact al dispozitivului disciplinar”;

,, disciplina este esenţialmente centripetă, Vreau să spun că disciplina

funcţionează în măsura în care ea izolează un spaţiu, determină un
segment. Disciplina concentrează, închide. Primul gest al disciplinei
este, într-adevăr, să circumscrie un spaţiu, în care puterea sa şi
mecanismele puterii sale vor funcţiona din plin şi fără limite”
 Despre coerciție
3. Componente ale coerciţiei (II);
3.1. dispozitiv disciplinar;

Componentele disciplinei:
I. structura controlului activităţii:
a. Programul zilnic de activitate
1. cele trei mari procedee ale programului de activitate-
stabilirea unui ritm, constrângerea la ocupaţii determinate, reglarea
ciclurilor de repetiţii – şi-au făcut foarte devreme apariţia în colegii,
ateliere, spitale”;
2. ,, rigoarea timpului industrial a păstrat vreme îndelungată
un aspect religios”; ,,viaţa în armată trebuie să atingă, spunea mai
târziu Bousssanelle, tocmai unele din ,, perfecţiunile mânăstirii”.
Vreme de secole, ordinele religioase au fost adevăraţii profesori de
disciplină: specialişti în ce priveşte timpul, mari tehnicieni ai ritmului şi
activităţilor încadrabile în reguli precise”;
 Despre coerciție
3. Componente ale coerciţiei (III);
3.1. dispozitiv disciplinar;
,, timpul măsurat şi plătit trebuie să fie un timp fără
incorectitudini sau carenţe, un timp de bună calitate, in tot
cursul căruia corpul trebuie să rămână totalmente absorbit de
activitatea pe care o are de executat”;
b. elaborarea temporală a actului
,, este definită astfel un fel de schemă anatomo-cronologică a
comportamentului. Actul este descompus în elemente, este
determinată poziţia corpului, a membrelor, a articulaţiilor;
fiecărei mişcări în parte îi este atribuită o direcţie, o amplitudine,
o durată anume,; ordinea lor de succesiune este dinainte fixată:
Timpul pătrunde în corp şi, odată cu timpul, toate tipurile de
control minuţios ale puterii”;
 Despre coerciție
3. Componente ale coerciţiei (IV);
3.1. dispozitiv disciplinar;
c. corelarea corpului cu gestul controlul
disciplinar ,,presupune găsirea relaţiei optime dintr-un anumit
gest şi poziţia globală a corpului, care constituie condiţia
eficacităţii şi rapidităţii gestului respectiv. Într-o bună
întrebuinţare a corpului, care permite o bună întrebuinţare a
timpului, nimic nu trebuie să rămână inactiv sau inutil. Un corp
bine disciplinat formează contextul operaţional al celui mai
mărunt dintre gesturi”;

d. .,,articularea corp-obiect” ,, disciplina defineşte fiecare dintre

raporturile pe care corpul trebuie să le întreţină cu obiectul pe
care-l mânuieşte. Între unul şi celălalt, ea schiţează ,,angrenare
atentă”;
 Despre coerciție
3. Componente ale coerciţiei (V);
3.1. dispozitiv disciplinar;

e. Utilizarea exhaustivă ,, principiu al nonpasivităţii: este interzis

să piezi timpul calculat de Dumnezeu şi plătit de oameni; orarul
trebuie să preîntâmpine pericolul risipei de timp-culpă morală şi
lipsă de onestitate economică. În ce o priveşte, disciplina pune la
punct o economie pozitivă; ea stabileşte principiul unei
exploatări teoretice progresive a timpului: epuizare a acestuia
mai curând decât folosire; urmăreşte să extragă, din elementul
timp, tot mai multe clipe disponibile şi, din fiece clipă, în parte,
mereu mai multe forţe utile.Ceea ce înseamnă că trebuie căutată
intensificarea folosirii chiar şi a celei mai neînsemnate clipe, ca şi
cum timpul, tocmai prin fracţionare, ar deveni inepuizabil; sau,
ca şi cum, măcar, printr-o organizare din ce în ce mai detaliată, s-
ar putea tinde spre un punct ideal unde un maximum de viteză
ar atinge un maximum de eficacitate”;
 Despre coerciție
3. Componente ale coerciţiei (VI);
3.1. dispozitiv disciplinar;
- se produce astfel un nou tip de corp;
,,acest nou obiect este corpul natural, purtător de forţe şi sediu
al unei durate; corpul capabil de operaţii precise, care au o
ordine, o durată, condiţii interne, elemente componente,
Devenind ţinta unor noi mecanisme de putere, corpul se oferă
unor noi forme de cunoaştere. Corp al exerciţiului mai mult
decât al fizicii speculative; corp manipulat de autorităţi mai
curând decât de spirite animale; corp al dresajului util şi nu al
mecanici raţionale, dar care, tocmai de aceea, va da la iveală o
serie de exigenţe naturale şi de rigori funcţionale”;
 Despre coerciție
3. Componente ale coerciţiei (VII);
3.1. dispozitiv disciplinar;
f. compunerea forţelor
„Corpul individual devine un element ce poate fi aşezat, mişcat, pus în
relaţie cu alte elemente. Nu curajul sau forţa constituie, de acum
înainte, principalele variabile care-l definesc, ci locul pe care el îl ocupă,
intervalul pe care-l ocupă, regularitatea, ordinea optimă în care el îşi
efectuează deplasările”;
• ,,reducţie funcţională a corpului. Dar şi integrare a acestui corp-
segment într-un ansamblu la care el se articulează”;
• ,,corpul se constituie astfel o piesă a unei maşini multe segmentare”;
• ,, tot piese într-un mecanism sunt şi diferitele serii cronologice pe
care disciplina trebuie să le combine spre a forma un timp compus.
Timpul unora trebuie să se potrivească la timpul celorlalţi, în aşa fel
încât o cantitate cât mai mare de forţe să poată fi extrasă şi
combinată într-un rezultat optim”;
 Despre coerciție
3. Componente ale coerciţiei (VIII);
3.1. dispozitiv disciplinar;
f. compunerea forţelor
„această combinare atent cântărită a forţelor necesită un sistem
foarte precis de disciplină. Întreaga activitate a individului
disciplinat trebuie rutinată şi susţinută prin ordine a căror
eficienţă se bazează pe concizie şi claritate; ordinul nu trebuie
explicat şi nici măcar formulat, trebuie şi e suficient să
declanşeze comportamentul dorit.Raportul dintre profesorul de
disciplină şi cel care-i dă ascultare este unul de semnalizare:
acesta nu trebuie să înţeleagă ordinul, ci să perceapă semnalul şi
să reacţioneze la el pe loc, conform unui cod mai mult sau mai
puţin artificial dinainte stabilit.”
 Despre coerciție
3. Componente ale coerciţiei (IX);
3.1. dispozitiv disciplinar;
f. compunerea forţelor
,,se poate ca războiul , ca strategie, să fie continuarea politicii. Dar nu
trebuie să uităm că ,,politica” a fost concepută ca o continuare, dacă
nu exactă şi directă a războiului, atunci cel puţin a modelului militar ca
mijloc fundamental de prevenire a tulburărilor civile. Politica, privită ca
tehnică de menţinere a păcii şi a ordinii interne, a căutat să pună în
aplicare dispozitivul armatei perfecte, al masei disciplinate, al trupei
docile şi utile, al regimentului de cantonament şi pe câmpul de luptă,
la manevre şi exerciţii”;

,, dacă există o serie politică-război ce trece prin strategie, există şi o

serie armată- politică ce trece prin tactică. Strategia este aceea care
permite înţelegerea războiului ca modalitate de a duce politica între
state; însă tactica este aceea care face posibilă înţelegerea armatei ca
principiu de menţinere a absenţei războiului în societatea civilă”;
 Despre coerciție
3. Componente ale coerciţiei (X);
3.1. dispozitiv disciplinar;
f. compunerea forţelor
- epoca clasică: apariţia minuţioasei tactici militare şi politice cu
ajutorul căreia se exercită în interiorul statelor controlul asupra
corpurilor şi forţelor individuale;
- ,,militarul”, - instituţia militară, personajul militar ,,se defineşte, în
această perioadă, în punctul unde se întâlneşte războiul şi
zgomotele de luptă, pe de o parte, ordinea şi liniştea asiguratoare a
păcii, de cealaltă. Istoricii ideilor pun visul societăţii perfecte pe
seama filosofilor şi juriştilor secolului al XVIII-lea;
- a existat însă şi un vis militar cu privire la societate; temelia acestui
vis militar au constituit-o nu starea naturală, ci mecanismele atent
subordonate ale unei maşini, nu contractul originar, ci
constrângerile permanente, nu drepturile fundamentale. ci
dresajele infinit progresive vizând nu voinţa individuală, ci
docilitatea automată”;
 Despre coerciție
3. Componente ale coerciţiei (XI);
3.1. dispozitiv disciplinar;
f. compunerea forţelor
,, În timp ce juriştii şi filosofii căutau în pact un model originar
pentru construirea sau reconstruirea corpului social, militarii şi,
împreună cu ei, tehnicienii disciplinei, elaborau procedurile de
constrângere individuală şi colectivă a corpurilor”;
 Despre coerciție
3. Componente ale coerciţiei (XII);
3.1. dispozitiv disciplinar;
II. . semnificaţia exerciţiului
,, exerciţiul este acea tehnică cu ajutorul căreia corpurilor li se impun
sarcini deopotrivă repetitive şi diferite, dar întodeauna gradate.
Orientând comportamentul spre un stadiu terminal, exerciţiul face
posibilă o permanentă caracterizare a individului, fie prin raportare la
acest punct final, fire prin raportare la ceilalţi indivizi, fie prin raportare
la un anumit tip de parcurs. În felul acesta, exerciţiul asigură, sub
forma continuităţii şi a contrângerii, o creştere, o ţinere sub observaţie,
o ,,evaluare”;

,, sub forma lui mistică sau ascetică, exerciţiul era o modalitate de a

pune timpul petrecut în aceasă viaţă în slujba dobândirii mărturisirii.
Puţin câte puţin, în istoria Occidentului, exerciţiul îşi va inversa sensul,
păstrându-şi însă o parte din caracteristici: astfel, el începe să
servească la economisirea timpului vieţii, la cumularea acestuia într-o
formă utilă şi la exercitarea puterii asupra oamenilor prin intermediul
timpului astfel structurat. Exerciţiul, devenit element al unei tehnologii
politice a corpului şi a duratei, nu mai culminează într-o lume de
dincolo, ci tinde spre o aservire ce nu a încetat să se accentueze”;
 Despre coerciție
3. Componente ale coerciţiei (XIII);
3.1. dispozitiv disciplinar;
III. problema supravegherii , a sancţiunii în mecanismul
disciplinar;
1. Supravegherea ierarhică
Modelul taberei militare: ,,tabăra este diagrama unei puteri ce
acţionează în virtutea unei vizibilităţi generale. Multă vreme va
mai persista în urbanistică, în structura oraşelor muncitoreşti, a
spitalelor, închisorilor, instituţiilor de învăţământ sa măcar
principiul care îl subîntinde: cuplarea spaţială a tipurilor de
supraveghere ierarhizate. Principiu al ,,încastrării”. Tabăra a fost
pentru arta nedeclarată a felurilor de supraveghere ceea ce
camera obscură a fost pentru marea ştiinţă a opticii”;
 Despre coerciție
3. Componente ale coerciţiei (XIV);
3.1. dispozitiv disciplinar;
2. Sancţiunea normalizatoare
• ,, în centrul tuturor sistemelor disciplinare ,,funcţionează un mic
mecanism penal” ,, formele de disciplină stabilesc o ,,infrapenalitate”,
cartografiază un spaţiu pe care legile îl lasă neocupat; definesc şi
reprimă un ansamblu de comportamente care scăpaseră pînă în acel
moment relativei indiferenţe a marilor sisteme punitive”;
• ,, în atelier, la şcoală, în armată domneşte o întreagă micropenalitate
legată de timp ( întârzieri, neglijenţă, absenţe, întreruperi ale lucrului”)
de activitatea propriu-zisă ( neatenţie, neglijenţă, lipsă de zel), de
comportament ( lipsă de politeţe, nesupunere), de discurs ( vorbărie,
obrăznicie), de corp ( poziţii ,,incorecte”, gesturi nepotrivite, murdărie),
de sexualitate ( lipsă de pudoare, indecenţă). În acelaşi timp, sunt
folosite ca pedepse o întreagă serie de procedee mergând până la
pedeapsa fizică uşoară până la privări minore şi mici umiliri”;
 Despre coerciție
3. Componente ale coerciţiei (XV);
3.1. dispozitiv disciplinar;
3.2 dispozitiv de securitate;

2. Sancţiunea normalizatoare
•,, la limită trebuie ca totul să poată servi la pedepsirea celui mai
mărunt lucru; ca fiecare subiect în parte să fie prins într-o
universalitate sancţionabilă- sancţionantă”;

•repartizarea pe ranguri sau grade are un dublu rol: acela se a marca

diferenţele, de a ierarhiza calităţile, competenţele şi aptitudinile; dar şi
pe acela de a pedepsi şi de a recompensa. Funcţionarea penală a
punerii în ordine şi caracter ordinal al sancţiunii. Disciplina răsplăteşte
prin simplul joc al avansărilor, ce permite ocuparea unor ranguri şi
poziţii; şi pedepseşte retrogradând şi degradând, Rangul este el însuşi
recompensă sau pedeapsă”;
 Despre coerciție
3. Componente ale coerciţiei (XVI);
3.1. dispozitiv disciplinar;
3. examinarea
•,, examenul combină tehnicile ierarhiei care supraveghează şi pe
acelea ale sancţiunii e normează. Este o privire normatoare, o
supraveghere ce permite definirea, clasificarea şi pedepsirea.
Instituie la nivelul indivizilor o vizibilitate prin intermediul căreia
aceşti sunt diferenţiaţi şi sancţionaţi. Din aceste motive, în toate
dispozitivele disciplinare, examenul este puternici ritualizat”;
•,, În el se întâlnesc ceremonialul puterii şi forma experienţei,
desfăşurarea forţei şi stabilirea adevărului. În centrul
procedurilor de disciplină, exprimă aservirea celor percepuţi ca
obiecte şi obiectivarea celor aserviţi. Suprapunerea raporturilor
de putere şi a relaţiilor de cunoaştere devine, în cadrul
examenului, manifestă”;
 Despre coerciție
3. Componente ale coerciţiei (XVII);
3.1. dispozitiv disciplinar;

3. examinarea
„Cine însă se va apleca asupra istoriei mai generale, mai difuze, dar și mai
determinante, a examenului – a ritualurilor, metodelor, personajelor și
rolurilor acestuia, a jocurilor de întrebări și răspunsuri, a sistemelor de notare
și clasificare? Căci în această tehnică măruntă sunt angajate un întreg
domeniu de cunoaștere și un tip de putere. Se vorbește adeseori despre
ideologia conținută, în chip discret sau zgomotos, în „științele” umane.

Dar însăși tehnologia aceastora, acea neînsemnată schemă operațională atât

de răspândită( de la psihiatrie la pedagogie, de la diagnosticarea bolilor la
angajarea mâinii de lucru), acel procedeu atât de familiar al examenului nu
manifestă ele oare, în cadrul unui singur mecanism, relații de putere ce
permit prelevarea și formarea de cunoștințe?

Investirea politică are loc nu doar la nivelul conştiinţei, al reprezentărilor şi în

ceea ce credem că ştim, ci la nivelul a ceea ce face posibilă cunoaşterea”;
 Despre coerciție
3. Componente ale coerciţiei (XVIII);
3.1. dispozitiv disciplinar;

3. Examinarea
Spitalul a aparat de examinare; ,,ritualul vizitei medicale”;
,, spitalul bine ,,disciplinat”, va fi locul adecvat al ,,disciplinei
medicale”;
- şcoala ca aparat de examinare neîntreruptă;
,, examenul nu se mulţumeşte să sancţioneze formarea
profesională; el reprezintă unul din factorii permanenţi ai
procesului de învăţământ; stă la baza acestui proces conform
unui ritual de putere continuat constant”;
- examenul şcolar a permis apariţia pedagogiei ca ştiinţă;
,,examenul comportă un întreg mecanism ce leagă o anumită
formă de excitare a puterii de un anumit tip de formare a
cunoştinţelor”
 Despre coerciție
3. Componente ale coerciţiei (XIX);
3.1. dispozitiv disciplinar;
3. Examinarea
•,, examenul interveteşte economia vizibilităţii în exercitarea puterii”;
•,, prin tradiţie, puterea este ceea ce se vede, ceea ce se arată, ceea ce
se manifestă şi, în chip paradoxal, îşi găşeste principiul forţei tocmai în
mişcarea prin care o desfăşoară. Cei asupra cărora se exercită puterea
pot rămâne în umbră, nu primesc lumină decât de la acea parte de
putere ce le e concedată, sau de la răsfrângerea de o clipă a acesteia
pe chipul lor. Puterea disciplinară, în schimb, nu se poate exercita
decât devenind invizibilă, le impune însă celor pe care îi supune un
principiu de vizibilitate obligatorie.
• În disciplină, subiecţtii sunt cei care trebuie să fie văzuţi. Punerea lor
în lumină asigură domnia puterii ce se exercită asupra lor. Tocmai
faptul de a fi văzuţi fără încetare, de a putea fi tot timpul văzuţi îl
menţine în stare de dependenţă pe individul disciplinar. Iar examenul
este tehnica prin care puterea, în loc să emită semnele propriei
autorităţi,în loc să-şi pună amprenta asupra supuşilor, îi captează pe
aceştia într-un mecanism de obiectivare”
 Despre coerciție
3. Componente ale coerciţiei (XX);
3.1. dispozitiv disciplinar;

3. Examinarea
• examenul determină şi înscrierea individualităţii într-un câmp
documentar;
• ,, examenul care dispune indivizii într-un câmp de
supraveghere îi plasează totodată într-o reţea scriptică; îi atrage
într-o masă de documente care-i captează şi îi fixează. Încă de la
apariţia lor, procedurile de examinare au fost însoţite de un
sistem de înregistrare intensă şi de cumul de documente”

•,, examenul, cu tot cortegiul de tehnici de documentare, face

din fiecare individ în parte un ,,caz”: un caz care constituie, în
acelaşi timp un obiect pentru o cunoaştere şi un suport pentru o
putere.”
 Despre coerciție
3. Componente ale coerciţiei (XXI);
3.1. dispozitiv disciplinar;
3. Examinarea
•,, examenul, ca fixare în acelaşi timp rituală şi ,,ştiinţifică” a
diferenţelor individuale, ca ţintuire a fiecăruia la propria sa
singularitate”

•,, într-un regim disciplinar, în schimb, individualizarea

este ,,descendentă”, pe măsură de puterea devine mai anonimă şi mai
funcţională, cei asupra cărora ea se exercită tind să fie tot mai
puternici individualizaţti; prin forme de supraveghere mai curând
decât prin ceremonii, prin forme de respectare a normelor mai curând
decât prin naraţiuni comemorative, prin măsurători comparative ce
au ,,norma” ca referinţă şi nu prin genealogii ce stabilesc strămoşii ca
funcţie de reper; prin ,,diferenţe” mai curând decât prin mari fapte.
Într-un sistem de disciplină, copilul este mai individualizat decât
adultul, bolnavul mai mult decât omul sănătos, nebunul şi delincventul
mai mult deât omul normal şi nedelincventul”;