Despre conformism

1. Justificare, semnificaţie;
2. Definiţie;
3. Societate ,,deschisă” şi
societate ,,închisă”;
4. Structura conformismului în diferite
perspective; chestiunea ,, normalizării”;
5. Devianţa şi controlul social;
6. Despre supunere;
7. Despre socializare;
 1. Justificare, semnificaţie (1)

Întrebare: cum funcţionează societăţile, grupurile, organizaţiile?

Rolul conformării este de a legitima o ordine socială, un real. Graţie
confirmării realului, acţiunile sociale au stabilitate, sunt predictibile.
Viaţa socială ar fi imposibilă dacă indivizii s-ar surprinde constant
unii pe alţii. Existenţa unor norme şi a unor cerinţe de conformare
a indivizilor la aceste norme asigură controlul incertitudinii.

O societate nu poate exista sau funcţiona dacă indivizii care o

compun nu ar adera la aceleaşi credinţe comune. Sau cum spune
Tocqueville,, dacă fiecare ar începe să-şi formeze singur toate
opiniile şi să urmărească în mod izolat adevărul pe drumuri
deschise numai de el, este puţin probabil ca un mare număr de
oameni să se reunească vreodată într-o credinţă comună. Or, este
uşor de văzut că nu există societate care să poată prospera fără
credinţe asemănătoare sau, mai degrabă, nu există acţiune comună
şi fără acţiune comună, mai există oameni dar nu şi corp social. Ca
să existe o societate şi, mai mult, ca această societate să prospere,
trebuie deci ca toate spiritele cetăţenilor să fei totdeauna adunate
şi îmbinate datorită câtorva idei principale; dar aceasta nu se poate
face decât dacă fiecare dintre ei vine uneori să-şi ia ideile din
aceeaşi sursă şi consimte să primească un anumit număr de
credinţe gata făcute”;
 1. Justificare, semnificaţie (2)
Prin conformare se produce un fenomen de
subiectivare: principiile vieţii sociale devin elemente
constitutive ale sinelui. Acest lucru a fost realizat în
occident și prin intermediul instituţiei mărturisirii şi al
examenului de conştiinţă.

Contrareforma sporeşte numărul spovedirilor pe

parcursul unui an ,, ea încearcă să impună reguli
meticuloase privind examenul personal de conştiinţă”

,, o dublă evoluţie tinde să facă din ispitele cărnii

rădăcina tuturor păcatelor şi să deplaseze rădăcina
tuturor păcatelor şi să deplaseze momentul cel mai
important al actului însuşi către aspectul tulbure, atât
de anevoie de perceput şi de formulat, al dorinţei,
dorinţa fiind un rău ce atinge omul în întregul lui şi
sub înfăţişările cele mai tainice”
 1. Justificare, semnificaţie (3)

În principal, elementele de subiectivare vizează două lucruri,

normele şi valorile sociale.

,, Normele determină deciziile referitoare la ce ar trebui să faci,

valorile determină deciziile referitoare la care comportament este
cel mai dezirabil.
Normele sunt respectate în sensul unei împliniri a unor aşteptări
comportamentale generalizate,
Normele recunoscute impun obligaţii egale şi fără excepţii celor
cărora li se adresează.
Normele emit o pretenţie de validitate binară în virtutea căreia se
spune despre ele că sunt fie valide, fie nevalide: la enunţurile
prescriptive, ca şi la cele categorice, putem răspunde doar prin ,,da”
sau ,,nu” – sau să ne abţinem să judecăm;
Forţa obligatorie a normelor are semnificaţie absolută a unei
datorii necondiţionate şi universale: ceea ce ar trebui să faci e ceea
ce este la fel de bine pentru toţi;
Diferitele norme nu trebuie să se contrazică reciproc atunci când
reclamă validitate pentru acelaşi domeniu al celor vizaţi; ele trebuie
să fie în relaţii coerente una faţă de cealaltă – cu alte cuvinte, ele
trebuie să constituie un sistem.
 1. Justificare, semnificaţie (4)

,, Pentru a rezuma, normele diferă de valori, în primul

rând, în relaţia lor cu acţiunea guvernată de reguli,
spre deosebire de cea în vederea unui scop;
în al doilea rând, în codarea binară, spre deosebire de
cea graduală, a pretenţiilor de validitate;
în al treilea rând, în obligativitatea lor absolută, spre
deosebire de cea relativă;
în ultimul rând, în criteriile pe care trebuie să le
satisfacă sistemele de norme, spre deosebire de
sistemele de valori.
Normele emit o pretenţie de validitate binară în
virtutea căreia se spune despre ele că sunt fie valide,
fie nevalide: la enunţurile prescriptive, ca şi la cele
categorice, putem răspunde doar prin ,,da” sau ,,nu” –
sau să ne abţinem să judecăm;
 1. Justificare, semnificaţie (5)
valorile exprimă preferabilitatea bunurilor la care
aspiră anumite grupuri.
valorile sau bunurile pot fi realizate sau dobândite
doar prin acţiune orientată către un scop.

valorile instituie relaţii de preferinţă care semnifică

faptul că anumite bunuri sunt mai atractive decât
altele: prin urmare, putem fi de acord cu enunţuri
evaluative în mai mică sau în mai mare măsură.

,,atractivitatea valorilor reflectă o evaluare şi o

ordonare tranzitivă a bunurilor care au devenit
încetăţenite în anumite culturi sau au fost adoptate de
anumite grupuri: deciziile evaluative importante sau
preferinţele de ordin mai înalt exprimă ceea ce este
bine pentru noi ( sau pentru mine), luând totul în
calcul.
 1. Justificare, semnificaţie (6)
Diferitele valori, în schimb, concurează pentru prioritate; în
măsura în care ele întrunesc recunoaşterea intersubiectivă
în interiorul unei culturi sau a unui grup, ele constituie
configuraţii mobile, pline de tensiuni.

valorile sunt intim conectate cu codurile morale sau etice

şi determină ceea ce oamenii gândesc asupra a ceea ce se
cuvine a fi făcut, ce este drept de a se face şi ce nu este
drept a se face;
fundamentează principiile şi ordonarea lor în funcţie de
importanţă; ordonează modul de obţinerea a informatiilor,
de selectarea a lor şi de pregătire a lor pentru decizie;

valorile pot fi segmentate în funcţie de gen: valorile

tradiţionale masculine, precum raţionalitate , logică,
competiţie, independenţă şi valori tradiţionale feminine
orientate spre calitate, grijă, interdependenţă;
 1. Justificare, semnificaţie (7)

Normele și valorile întemeiază codurile morale ce stau la baza ordinii sociale;

Codul moral ar reprezenta ,, un ansamblu de valori şi de reguli propuse

indivizilor şi grupurilor, prin mijlocirea diverselor sisteme normative, cum ar fi
familia, sisteme educative, Biserica etc.”

Codurile morale se pot prezenta ca structuri ordonate, sistematice sau ,, să se

constituie într-un joc complex de elemente care se neutralizează, se corectează
sau se anulează în unele puncte, îngăduind astfel compromisuri şi subterfugii”.

În raport cu codul moral, oamenii produc ,,comportamente morale”, ce

exprimă ,, felul în care ei se supun, mai mult sau mai puţin complet, unui
principiu de conduită, felul în care acceptă sau resping o interdicţie sau o
regulă, felul cum respectă sau nu un ansamblu de valori".

Cu alte cuvinte, avem un cod moral, avem acţiunile pe care codul moral le
propune şi avem comportamentele reale ale oamenilor. Când cineva se
comportă el o face nu ca un agent care pune în mişcare acţiunile pe care codul
moral le propune, ci în calitate de ,,subiect moral” al acţiunii.
 1. Justificare, semnificaţie (8)

În acest fel ,, o acţiune nu trebuie să se reducă la un act sau la o

serie de acte conforme unei reguli, unei legi sau unei valori. E
adevărat că orice acţiune morală comportă o legătură cu
realitatea unde are loc şi cu codul la care se raportează, dar ea
implică şi un anumit raport cu sinele; acesta nu e
doar ,,conştiinţa de sine”, ci constituirea sinelui ca ,,subiect
moral”, în care individul circumscrie ceea ce alcătuieşte în fiinţa
lui obiectul practicii morale, îşi defineşte poziţia faţă de
perceptul urmat şi îşi fixează un anumit mod de a fi care ar
echivala cu împlinirea morală”;
Orice acţiune trebuie legată de o conduită, iar realizarea unei
conduite morale înseamnă ,, constituirea sinelui ca subiect
moral şi nici constituire a subiectului moral fără ,,modalităţi de
subiectivare” şi fără o ,,ascetică” sau ,, practici ale sinelui” care
le sprijină”.
Cu alte cuvinte, constituirea unui subiect moral este strâns
legată de ,,practici ale sinelui”, de ,, modalităţi de
subiectivare”, ,,puneri la încercare” adică de un set de coerciţii
aplicate sieşi.
 1. Justificare, semnificaţie (9)

Conduita morală realizată de un subiect constituit ca moral permit creşterea

predictibilităţii comportamentelor şi realizarea de socialităţi, chiar dacă
constituirea subiectului duce lucrurile în sfera adaptării, modificării sau
transgresării acţiunilor prevăzute în cadrul codurilor etice.

,, trebuie să admitem şi că, în unele morale, accentul e pus mai ales pe cod,
pe sistematică, pe bogăţia, pe capacitatea sa de a se adapta la toate
situaţiile posibile şi de a masca sub aparenţa înşelătoare toate domeniile
comportamenului;

„în asemenea morale important e să cauţi instanţele ce valorifică acest

cod, cine-i impune învăţarea şi respectarea lor, cine sancţionează
infracţiunile; în aceste condiţii, subiectivarea se face, în principal, într-o
formă aproape juridică, unde subiectul moral se raportează la o lege sau
la un ansamblu de legi, cărora trebuie să li se supună de teama pedepsei”.

Cu alte cuvinte, un anume cod moral construieşte un anumit tip de

personalitate care ,,traduce în viaţă” respectivul cod moral. Această
perspectivă duce lucrurile în ideea ca puterea poată să-şi
producă ,,subiectivitatea” de care are nevoie, prin intermediul legilor,
alături de educaţie, morală etc.
 1. Justificare, semnificaţie (10)

Problema: relația dintre codurile morale și

practicile sociale;

Conceptul de anomie ( Merton);

Alfred O. Hirschman consideră că ,, nici

un sistem economic, social sau politic nu
poate garanta că indivizii, firmele sau
organizaţiile în general vor acţiona
întotdeauna într-un mod funcţional şi vor
avea constant o conduită eficace,
raţională, în respectul legilor şi virtuoasă”
 1. Justificare, semnificaţie (11)

Subscrierea la o ordine socială are şi alte raţiuni, în afara aceleia morale,

cu care de altfel, ordinea morală se intersectează. Weber apreciază că
patru ar fi motivele pentru care actorii ar subscrie la o ordine socială:
tradiţia, credinţa afectivă, credinţa raţională şi acceptarea legalităţii şi a
legitimităţii:
1.în ordinea tradiţională: ,,valid este ceea ce a fost dintotdeauna;
validitatea ordinii sociale de forma tradiţiei este cea mai veche si
universală formă de legitimare. Îndepărtarea de tradiţie se face graţie
profetului şi a revelaţiei”;

2. a credinţei afective, în special emoţionale: ,,valid este ceea ce

este revelat în mod nou sau exemplar”;

3. a credinţei raţionale pe bază de valoare: ,,valid este ceea ce a

fost dedus ca absolut”;

4. ca legiferare pozitivă, ,, care este crezută ca fiind legală.”. O

asemenea legalitate poate fi tratată ca legitimă din cauză:
,, a) ,,că derivă dintr-un acord voluntar al părţilor interesate”;
b) ,,că este impus de o autoritate care este considerată a fi
legitimă şi de aceea realizează supunerea;”
 1. Justificare, semnificaţie (12)
Realitatea ordinii sociale este amenințată de simulare.
Simulare face ca pretenţia de validitate a normelor,
obţinută prin acord subiectiv, să nu fie asigurată.

,,transgresiunea, violenţa, sunt mai puţin grave,

pentru că nu contestă decât împărtăşirea realului.

Simularea e infinit mai periculoasă, pentru că ea lasă

întotdeauna să se presupună, dincolo de obiectul ei,
că ordinea şi legea ar putea fi, la rândul lor, doar
simulare”;
Simulare=să te prefaci că ai ceea ce nu ai; sa te prefaci
că eşti ceea ce nu eşti;

Disimulare= să te prefaci că nu ai ceea ce ai, să te

prefaci că nu eşti ceea ce eşti;
 2. Definiţie;

• O definiţie a conformării susţine că aceasta ,,este procesul prin care

individul îşi adaptează comportamentul său, se adaptează pe sine la o
normă preexistentă situaţiei, în care influenţa grupului se manifestă
evident sau latent” [10]. Analiza conformării la o ordine socială indică
raporturile între respectarea codurilor şi normelor pe de o parte şi
libertatea oamenilor, pe de altă parte.

• Conformarea implică respectarea normelor, prin acceptarea lor

interioară, deşi nu întotdeauna ar fi cazul. Aceasta înseamnă că există
în conformare o libertate a alegerii. Libertatea reprezintă astfel un
element definitoriu în acţiunea de conformare şi de realizare a ordinii
sociale. Astfel conformismul se separă de supunere, anume faptul că
în cazul din urmă, persoana însoţeşte pur şi simplu grupul în mod
public, dar nu şi prin participarea interioară [11]. Conformarea, aşa
cum apare ea în modernitate, ţine de o situaţie de joc. Ea nu este
niciodată definitivă. Altfel spus, prin conformare, indivizii devin actori
sociali, care construiesc o structură socială şi în care îşi negociază
interesele, în mod similar cum se întâmplă în relaţiile de schimb, de
competiţie, sau de conflict.
 3. Societate ,, închisă” şi societate ,, deschisă” (1)

O societate închisă este una în care ,,tabuurile reglementează şi domină

rigid toate aspectele vieţii, nelăsând multe fisuri în ea. În această formă de
viaţă există puţine probleme şi nu există realmente nimic echivalent
problemelor morale”, spune Popper.

Tabuurile fac ca membrii societăţii să trăiască potrivit unei reprezentări

cosmice şi să adopte un mod de viaţă cutumiar, mai mult sau mai puţin
determinat de ordinea cosmică. ,,Scopul va fi dea munci cât este necesar,
nu mai mult, pentru a atinge o fericire sau un echilibru ce nu prezintă nici
o raţiune în a se modifica”;

Acolo unde nu este acceptată inovaţia, ca principiu, vorbim despre

societate închisă. Altfel spus, acţiunile realizate de indivizii trebuie să se
înscrie într-o sferă dată a universului simbolic.
 3. Societate ,, închisă” şi societate ,, deschisă” (2)

Ordinea cosmică se sprijină pe reprezentarea fericirii individuale.

Ordinea imuabilă a armoniei, a liniştii, echilibrului stă la baza
universului şi a societăţii umane, în reprezentarea taoistă şi
confucianistă, constată Weber.

Societatea închisă se caracterizează prin lipsa unei tensiuni esenţiale

de natură emoţională care să determine indivizii să refacă lumea în
care trăiesc. Sau cum spune Tocqueville ,, în vremurile de credinţă,
scopul final al vieţii este aşezat după viaţă”

În felul acesta, popoarele, ,,ocupându-se de lumea cealaltă, ele au dat

din întâmplare peste marele secret de a reuşi în lumea aceasta”. Astfel
explică Tocqueville faptul că ,,religiile dau un obicei general de a
acţiona în vederea viitorului”, iar acest lucru reprezintă ,, unul din
marile lor aspecte politice”.
 3. Societate ,, închisă” şi societate ,, deschisă” (3)

Foucault precizează că în occident ,,n-a existat, cel puţin pentru o

perioadă foarte îndelungată, vreo filosofie capabilă să facă corp comun
cu o practică politică, o practică morală a întregii societăţi. Occidentul
n-a cunoscut niciodată un echivalent al confucianismului, adică o
formă de gândire care, oglindind ordinea lumii sau chiar stabilind-o, să
prescrie totodată şi structura statului, forma relaţiilor sociale,
conduitele individuale, prescriindu-le în mod efectiv, în însăşi realitatea
istoriei”;

Acest organicism fundamental presupune, aşa cum arată Weber în

studiul său asupra confucianismului, respingerea specializării
profesionale datorită poziţiei fundamentale specifice confucianismului,
potrivit căreia ,, un om culturalizat nu este o unealtă”, iar în adoptarea
sa la lume, confucianul era un scop în sine, nu un mijloc pentru vreun
scop funcţional. Tehnologia şi dezvoltarea tehnologică se subsumează
acestui principiu.
 3. Societate ,, închisă” şi societate ,, deschisă” (4)

„Pe când Dsi Gung străbătea regiunea de la nord de râul Han, văzu un
om bătrân lucrând în grădina lui de zarzavat, care construise canale de
irigaţie. Bătrânul cobora el însuşi în puţuri şi urca cu braţele sale un vas
plin cu apă pe care-l golea în canale. Deşi se străduia din toate puterile,
munca lui avea puţin spor. Dsi Gung spuse : «Există un mijloc de a iriga
o sută de canale într-o singură zi. Cu puţină osteneală poţi obţine
rezultate însemnate. Nu vrei să-l foloseşti?». Grădinarul se ridică, îl
privi şi spuse : «Şi care este mijlocul acesta?». Dsi Gung spuse: « Iei o
pârghie de lemn, grea spre coadă şi uşoară în partea din faţă. Aşa poţi
scoate apa din adâncime. Acest lucru se numeşte fântâna cu
cumpănă ». Pe faţa bătrânului apăru mânia şi el răspunse cu un râset :
«L-am auzit pe învăţătorul meu spunând: acela care foloseşte o maşină
face toate lucrurile ca o maşină ; acela care face treburile ca o maşină
capătă o inimă de maşină; acela care are o inimă de maşină în pieptul
lui îşi pierde nevinovăţia lui curată ; iar omul care şi-a pierdut
nevinovăţia lui curată nu mai este sigur de impulsurile spiritului său ;
nesiguranţa nu se poate împăca cu judecata adevărată ». Nu că n-aş
cunoaşte aceste lucruri, dar mi-e ruşine să mă servesc de ele"
 3. Societate ,, închisă” şi societate ,, deschisă” (5)

• Societatea deschisă permite individului contestarea şi abandonul şi nu o loialitate

necondiţionată. Aceste societăţi sunt dinamice şi se caracterizează prin
multiplicarea trebuinţelor individuale;

• Practicile acestor societăţi sunt centrate pe acţiuni orientate spre eficienţă şi nu pe

tradiţii şi implicit pe ruperea legăturile dintre generaţii ( a se vedea Tocqueville, în
acest sens);

• Centrarea pe valori de eficienţă produce marginalizarea continuă a valorilor

nonmateriale. De aceea, Robert K. Merton, apreciază că o asemenea societate
este ,,prost integrată”, întrucât oamenii sunt tentaţi să încalce regulile sociale,
pentru satisfacerea dorinţelor materiale;

• O societate deschisă este una generatoare de oportunităţi, dar şi a concurenţei

dintre indivizi, producând o instabilitate generală. ,,Instabilitatea stării sociale
prilejuieşte instabilitatea firească a dorinţelor” afirmă Tocqueville, astfel
că ,,prezentul să măreşte; el ascunde viitorul care dispare, şi oamenii nu vor să se
gândească decât la ziua de mâine”;

• Gustul pentru viitor trebuie reînvăţat,susține Tocqueville, iar acest lucru ar trebui
să fie sarcina oricărei guvernări care trebuie să-i înveţe pe oameni ,,că marile
succese se găsesc la capătul unor vechi şi îndelungate dorinţe şi că nu se poate
obţine nimic durabil în afară de ceea ce se dobândeşte cu greutate”.
 3. Societate ,, închisă” şi societate ,, deschisă” (6)

Distincţia dintre societate închisă şi una deschisă este una ce ţine

de ontologia socială, dar şi de metodologie. Putem identifica
societăţi închise în cadrul societăţii deschise şi exemplul cel mai
clar este cel al sectelor.

Începând cu secolul al XIX-lea apar în Europa, aşa cum susţine

Foucault, statele-filosofii, ,, filosofii care sunt în acelaşi timp şi
state, şi state care se gândesc pe ele însele, se reflectă, se
organizează şi îşi definesc opţiunile fundamentale pornind de la
nişte propoziţii filosofice, înăuntrul unor sisteme filosofice şi ca
adevăr filosofic al istoriei”, în contextul în care fie vorbim de
Hegel, Nietzsche sau Marx avem de-a face cu filosofii ale
libertăţii. Societăţi închise, state-filosofii, filosofii care autentifică
puterea nelimitată, exemplul clar al fascismului şi stalinismului.
 3. Societate ,, închisă” şi societate ,, deschisă” (7)

Relația dintre atribuire, reprezentări și societate deschisă:

„civilizaţia ne somează să acceptăm următoarele trei axiome:
prima, toţi se cuvine să atingă ţelurile cele mai înalte căci
acestea sunt deschise tuturor; în al doilea rând, eşecul aparent şi
momentan nu este decât un stimulent către succesul final; şi în al
treilea rând, eşecul veritabil constă în restrângerea ambiţiilor
personale.” ( R. K. Merton)
 3. Societate ,, închisă” şi societate ,, deschisă” (8)

Relația dintre atribuire, reprezentări și societate deschisă:

În termeni psihologici, prima axiomă reprezintă întărirea

simbolică şi secundară a stimulentelor ambiţiei; a doua, îi
adaugă un alt stimul, pentru a-l împiedica pe individ să înceteze
să răspundă la stimulent; şi al treilea furnizează o forţă de
motivare crescută capabilă de a răspunde unei absenţe perpetue
de recompensare.” ( R. K. Merton)
 3. Societate ,, închisă” şi societate ,, deschisă” (9)

Relația dintre atribuire, reprezentări și societate deschisă:

`În termeni ai sociologiei, aceste axiome se exprimă astfel: prima

este o reducere a capacităţii critice faţă de structura socială şi a
efectelor sale; a doua, întăreşte structura puterii presând indivizii
aflaţi la baza scalei sociale să nu se identifice cu aceia care sunt
mai sus pe scală; a treia, este o incitare la conformare la ordinele
culturale pentru a se simţi membru al societăţii” ( R. K. Merton)
 4. Structura conformismului în diferite perspective; chestiunea ,, normalizării” (1)

4.1. perspectiva psihosociologică:

• într-o viziune psihosociologică, conformarea răspunde unor
nevoi ale individului şi ale mecanismelor de grup. De ce ne
conformăm? Ar exista mai multe răspunsuri:
• a)simpla apartenenţă la grup produce conformare. Durkheim
apreciază dorinţa oamenilor de a face parte din comunităţi
mai ample şi acest lucru generează satisfacţie. Fukuyama
consideră că ,,satisfacţia pe care ne-o dă faptul de a ne afla în
conexiune cu ceilalţi la locul de muncă se naşte din dorinţa
umană esenţială de recunoaştere” şi că toţi oamenii pretind
să li se recunoască demnitatea, adică aceasta să fie
considerată la adevărata ei valoare - de către ceilalţi.
• Un alt punct de vedere este exprimat de Feldman. El susţine
că ,,din cauză că nu suntem capabili să experimentăm în mod
direct multe din fenomenele care ne înconjoară, ne ajutăm
de percepţiile, experienţa şi cunoaşterea de care dispun alţii”.
 4. Structura conformismului în diferite perspective; chestiunea ,, normalizării” (2)
4.1. perspectiva psihosociologică:
• b) grupului de apartenenţă: cu cât un grup este mai atractiv pentru oameni,
cu atât mai mult se vor conforma individul cerinţelor grupului;

• c) mărimea grupului: influenţa mărimii grupului asupra comportamentului

individului a fost subiect de dezbatere sociologică, dacă ar fi să ne referim doar
la lucrările lui Le Bon sau Tarde;

• d).conformarea variază şi in funcţie de statusul persoanei în grup. Feldman

consideră că cu cât o persoană deţine un status înalt cu atât creşte gradul său
de conformare.

• Dahrendorf apreciază că în anumite momente istorice, ,, membrii elitelor

social omogene sunt capabili, în anumite circumstanţe, să ia decizii neortodoxe
şi radicale. De regulă, ei sunt aspiranţi la ascensiune pe scara ierarhică socială
cărora le este frică să fie altfel şi, ca urmare, acţionează mai conformist decât e
necesar. Cu cât sunt mai mult oamenii conştienţi de sine în apartenenţa lor, cu
atât se comportă mai puţin defensiv şi cu atât mai deschişi pot rămâne, din
această cauză, intereselor şi impulsurilor forţelor sociale. Astfel de aprecieri
pot conduce la concluzii surprinzătoare. E posibil ca elitele omogene să fie
agenţi ai schimbării mai eficienţi decât elitele pluraliste” .
 4. Structura conformismului în diferite perspective; chestiunea ,, normalizării” (3)

4.1. perspectiva psihosociologică:

• e) în funcţie de gradul de opoziţie pe care grupul îl acceptă, anume de
existenţa sau absenţa statutului de deviant.

• d) conformarea variază şi în funcţie de caracteristicile de sarcină. ,,cu cât mai

dificilă este activitatea în care un grup este angajat şi cu cât mai puţin
competent este individul în realizarea sarcinii, cu atât mai mare va fi gradul
său de conformare” susţine Feldman.

• În fapt, se reiterează ideea că conformarea are o legătura cu capacitatea

omului de a controla lumea în care trăieşte. Afirmaţia lui Feldman este
confirmată de teoria cale scop din management în care conformarea la
autoritate la o situaţie confuză. Stilul democratic de conducere solicită ca
complexitatea sarcinii să nu depăşească competenţa angajajtului. Prin urmare,
persoanele competente sunt mai puţin conformiste faţă de presiunile de grup.

• De aceea democraţia presupune un echilibru între competenţă şi sarcină. Sau

în cuvintele lui Tocqueville, ,,la popoarele dmocratice facultăţile intelectuale
ale lucrătorului sunt îndreptate către două puncte, primul este de a găsi
mijloacele cele mai bune, cele mai scurte şi cele mai perfecţionate pentru a
produce marfa”.
 4. Structura conformismului în diferite perspective; chestiunea ,, normalizării” (4)

4.2. perspectiva funcționalistă a lui Robert K.Merton

Merton propune o tipologie a conformării care este definită de

contextul dat. Ea arată astfel:
scopuri mijloace
1. conformistul + +

2. inovatorul + -

3. ritualistul - +

4. evazionistul - -

5. rebel/revoluționar +/- +/-

 4. Structura conformismului în diferite perspective; chestiunea ,, normalizării” (5)
4.2. perspectiva funcționalistă a lui Robert K.Merton

• Din perspectivă funcţionalistă a lui R.K. Merton conformarea şi

nonconformarea reprezintă comportamente de adaptare a individului la o
situaţie. Cu alte cuvinte, nu avem devianţi şi nondevianţi, ci avem situaţii în
care avem comportamente deviante şi situaţii în care avem comportamente
nondeviante.

• Comportamentul evazionist se defineşte prin respingerea atât a scopurilor cât

şi a mijloacelor asociate lor. Individul este în grup, dar nu împărtăşeşte
scopurile asumate de membrii grupului. ,, Această formă de adaptare apare
atunci când scopurile şi practicile au fost, atât unele cât şi altele, din plin
asimilate de indivizi care le-au ataşat o mare valoare, dar în mod inutil, căci
mijloacele accesibile s-au relevat neproductive. Rezultă un conflict:obligaţia
morală, pe care individul şi-a făcut-o sieşi, de a recurge la mijloace
instituţionale se opune în favoarea unor mijloacelor ilicite, dar eficace”
( Merton). În aceste condiţii individul evadează prin defetism, autism sau
resemnare, el rezolvându-şi astfel un puternic confllict interior, devenind
asocial.

• ,, nu este uşor pentru societatea de a accepta acest refuz al valorilor sale, căci
aceasta înseamnă a pune aceste valori în discuţie” . De aceea, tradiţia şi
morala participării condamnă evazionistul. Aceasta ca căuta compensaţie în
viaţa imaginară, întărind totodată morala şi stima faţă de sine a celorlalţi, a
conformiştilor.
 4. Structura conformismului în diferite perspective; chestiunea ,, normalizării” (6)
4.2. perspectiva funcționalistă a lui Robert K.Merton
• Comportamentul rebel se defineşte prin refuzul acceptării scopurilor şi mijloacelor
propuse pe societate (grup) şi propunerea altora noi. Acest refuz are la bază
retragerea legitimităţii acestor norme şi valori, iar propunerea vizează o mai
echitabilă corespondenţă între merit, efort şi recompensă socială.
Comportamentul rebel se distinge de cel resentimentar, prin atitudinea activă faţă
de valorile altă date recunoscute. Legitimitatea este transferată altor valori şi altor
grupuri care deţin ,, monopolul imaginii” ( G.S. Petter), altfel spus, apare o nouă
mitologie.

• Oriunde s-a produs o schimbare socială, aceasta a instituit și s-a fundamentat pe

acest principiu al ,,omului de merit”, care înlocuieşte principiul obârşiei, dominant
în feudalitatea de tip occidental. ,, În locul acestei ordini aristocratice, pe care
oamenii noi o prăbuşesc, fiindcă în sistemul ei de privilegii nu e loc pentru dânşii, ei
întemeiază o nouă ordine, aşa cum cere interesul lor: o ordine în care nimeni nu
mai este judecat după naştere, ci după merit, a cărei expresie se înţelege, este
averea” şi în care ,, toţi sunt deopotrivă, fie ei străini, fie de-ai pământului. Aceasta
este democraţia” ( Stefan Zeletin).

• ,,dubla funcţie a mitului este, pe de o parte, de a căuta în structura socială originea

frustrărilor colective şi, pe de altă parte, de a schiţa o altă structură, în care omul
de merit nu va mai fi frustrat” ( Merton). Fiecare civilizaţie îşi construieşte propriul
prototip al omului de merit. Acest prototip este legat de frustrare şi de sursele ei,
astfel că la extrem întâlnim conservatorii, care susţin că frustrarea este eternă,
fiind eternă ea pare să fie independentă de structura socială şi nu structura socială
este sursa frustrării. Pe de altă, există revoluționarii care cred că ar putea exista o
organizare socială care să nu fie generatoare de frustrare;
 4. Structura conformismului în diferite perspective; chestiunea ,, normalizării” (1)

4.3. chestiunea normalizării;

Modernitatea are un proiect, de

constituire a individului prin excluderea
unora, prin definirea a ceea ce este
normal și ce este anormal;
- apariția puterii disciplinare este legată
de definirea normalului/anormalului;
 5. Devianţa şi controlul social;(I)
5.1. Definiție;
• Devianța poate fi definită drept „nonconformare la o normă dată, sau seturi de
norme, care sunt acceptate de un număr semnificativ de oameni în
comunitate sau societate”
• „Nici o societate nu se poate divide în mod simplu, între cei care deviază de la
norme și cei care se conformează lor”

• „devianța nu se referă doar la comportamentul individual; ea priveșe și

activitățile unui grup” ( a se vedea definiția de grup infracțional organizat din
codul penal)

• „toate normele sociale sunt acompaniate de sancțiuni ce promovează

conformarea și protecția împotriva nonconformității”
• -sancțiunile pot fi pozitive ( urmărind recompensarea pentru conformare sau
negative ( pedepsirea comportamentului neadecvat);
• - ele pot fi formale sau informale;

• „sancțiunile formale există acolo unde este prezent un corp delimitat de

oameni și o instituție ale căror sarcini sunt de a asigura că un set de norme
este respectat. Sancțiunile informale sunt mai puțin organizate și mai spontane,
ca reacții la nonconformism”
• „principalele tipuri de sancțiuni formale în societățile moderne sunt acelea
implicate în sistemele de pedepsire reprezentate de tribunale și închisori”
 5. Devianţa şi controlul social;(2)

5.2 Teoriile explicative ale devianței;

1. Teoria biologică;
2. Teoria psihologică ( complexul „Oedip”)
3. Teoria culturalistă/ anomia;
4. Teoria alegerii raționale.

• Cercetătorii indică că multe din acţiunile deviante, cu

precădere în sfera devianţei minore, precum furturile, aparţin
unor decizii raţionale, în care persoana evaluează beneficiile
actului devin asociat cu riscul de a fi prins. În acest caz nu
vorbim de o persoană deviantă, ci de comportamente
deviante ale unei persoane integrate social
•
 5. Despre devianță; (3)
5. 3. Închisoarea și tehnicile punitive.
După Foucault există patru forme mari de tactică punitivă:
1.,,exilarea, izgonirea, surghiunirea, expulzarea în afara
graniţelor, interzicerea accesului în anumite locuri, distrugerea
căminului, ştergerea de pe faţa pământului a locului de naştere,
confiscarea bunurilor şi a proprietăţilor;
2.organizarea unei recompense, impunerea unei răscumpărări,
transformarea prejudiciului provocat într-o datorie care trebuie
returnată, reconvertirea delictului în obligaţie financiară;
3. expunerea, marcarea, rănirea, amputarea, operarea unei
cicatrici, a unui semn pe faţă sau pe umăr, impunerea ueni
diminuări fizice artificiale şi vizibile, suplicierea, pe scurt,
stăpânirea corpului şi înscrierea pe el a mărcilor puterii;
4. întemniţarea:”
 6. Despre supunere; (1)
6. Despre supunere;

Supunerea la autoritate „Experimentul Milgram”

• Intai, oamenilor au fost învățați cu o listă de cuvinte, pe care
trebuiau să și le reamintească;când făceau o greșeală ei
primeau un soc electric dureros. Cu cât mai multe greșeli
făceau, cu atât mai dureroase șocuri electrice primeau, până
la 450 de volți. ”
• Generatorul pornea de la 30 de volți până la 450 de volți,
subiecții primeau instrucțiuni verbale, de genul „șoc ușor”,
„șoc intens” , „pericol: șoc sever”

• Anticiparea facută de psihiatrii, doar unu la mie ar da drumul

la șocuri de înaltă tensiune, adică peste 150 volți

• In realitate 65 la sută din subiecții plasați au dus manetel

până la 450 de volți; cei supuși experimentului nu primeau
nici un impuls electric;
 6. Despre supunere; (2)
Supunerea la autoritate

• Problema proximității victimei : victima nici nu poate fi văzută

nici auzită, în alt caz, victima poate fi doar auzită, dar nu
văzută, în alt caz, victim este în aceeași cameră cu subiectul, în
alt caz, subiectul plasează mâna victimei pe o suprafață de șoc,
în scopul ca să fie văzut șocul primit de aceasta
• „Creșterea proximității conducea la descreșterea supunerii”,
totuși 30 la sută dintre subiecți au urmat dorințele
experimentatorului și au dat drumul la șocul maxim
• Unii dintre subiecți au manifestat reacții emoționale, alții
anxietăți și stări de supărare ;
• „Figura autorității poate induce oamenilor să realizeze acte
antisociale cu o relativă ușurință”

• „Puterea socială reprezintă potențialul pentru influență

socială, în care indivizii se supun și realizează o schimbare a
comportamenului drept rezultat al solicitările celorlalți”
 7. Despre socializare; (1)

7. 1. Definiţia socializării;

7. 2. Formele socializării;

7. 3. Resocializare;
 7. Despre socializare; (2)

7. 1. Definiţia socializării;

În analiza proceselor de socializare se cuvine să plecăm de la aprecierea că

individul nu este, prin simpla sa apariţie pe lume, membru al societăţii. Cu
alte cuvinte socializarea îndeplineşte această funcţie socială ea definindu-se,
după Giddens ca ,, procesul prin care un copil devine treptat conştient de sine,
o persoană recunoscută, adaptată la cultura în care s-a născut”. Această
definiţie trebuie ajustată cu două observaţii.

Mai întâi că acest proces nu este unul care se produce într-un singur sens,
dinspre adult spre copil.

Cu alte cuvinte, copilul nu este un receptacol pasiv care primeşte

fără reacţie tot ceea ce lumea adultă îi oferă, chiar dacă este
vorba de un proces de interiorizare a societăţii, ca bază în
înţelegerea semenilor şi a realităţii în ansamblul ei.
 7. Despre socializare; (3)

7. 1. Definiţia socializării;
În al doilea rând, copilul ca coparticipant la acest proces
influenţează la rândul său pe adult. Şi acesta din urmă trăieşte o
nouă experienţă pe care o interpretează potrivit habitusurilor
sale, pe care le integrează, adaptează, modifică, la noua sa
situaţie.

Cu alte cuvinte se produce un proces de identificare mutuală şi

de recunoaştere reciprocă ca aparţinând aceluiaş univers.
Ulterior părintele va învăţa rolul de bunic şi din această poziţie el
va participa activ, în sensul unei relaţii biunivoce, la socializarea
nepotului. De aceea se consideră că socializarea leagă diferite
generaţii între ele (Giddens), prin transmiterea universului
simbolic.
 7. Despre socializare; (4)

7. 1. Definiţia socializării;
Aşa cum se observă mai sus, socializarea cuprinde şi un element
temporal. Altfel spus, universul simbolic ordonând şi istoria,
conferind indivizilor această dimensiune istorică, le face de
înţeles societatea, rolurile, instituţiile sociale.

Noţiunea de ,,socializare” îi ajută atât pe structuralişti pentru a

se putea apropia de universul micro şi pentru care structura
defineşte acţiunea cât şi pe interacţionişti, care demonstrează
astfel cum se construieşte realitatea socială plecând de la individ.
 7. Despre socializare; (5)

7. 1. Definiţia socializării;
Socializarea presupune exteriorizarea omului prin activitate. Prin
activitate ordinea instituţională este acceptată şi legitimată.
Socializarea reprezintă una din formele de legitimare a ordinii
instituţionale. De aceea ,,legitimarea nu numai că îi spune
individului de ce trebuie el să execute o anumită acţiune şi nu
alta, dar îi spune şi de ce lucrurile sunt aşa cum sunt. Cu alte
cuvinte, în legitimarea instituţiilor , ,,cunoaşterea”
precede ,,valorile”.

Legitimarea salvează realitatea socială de la precaritatea ei

imanentă, întemeiază realitatea lucrului.
 6. Despre socializare; (6)

6. 1. Definiţia socializării;
Socializarea poate fi reuşită, când se produce simetrie între
lumea subiectivă şi cea obiectivă definită prin procesele de
identificare. Socializările totale au fost caracteristice societăţilor
primitive, cu o slabă diviziune a muncii şi cun stoc de cunoştinţe
accessabil de către fiecare individ. În aceste societăţi ,,oricine
este ceea ce se presupune că este”(Berger-Luckmann). Cu alte
cuvinte, nu avem de-a face cu problema identităţii. Socializările
nereuşite se manifestă sub forma dezacordurilor între lumea
interioară şi cea exterioară.

Această tensiune este cu atât mai mare cu cât individul nu are

şanse de apărare în raport cu identitatea stigmatizantă care I s-a
atribuit. În imposibilitate de a modifica această definiţie, el va
încerca să-şi creeze o lume a contradefiniţiei, în care să se
simtă ,,acasă”. Societate se vede atunci nu ca o unitate ci o sumă
de relaţii între diferite sublumi.
 7. Despre socializare; (7)

7. 2. Formele socializării;
În procesul de socializare copilul intră în relaţie cu ,,alţii semnificativi” (Mead),
ca fiinţe ,,obiective”, dar şi cu definiţiile pe care aceştia le dau realităţii.
Asumarea lumii înseamnă şi internalizarea acestor definiţii ale adulţilor care
conţin ,,citirile” lor, sunt legate de proiectele lor de viaţă şi de propriile lor
biografii. Această fază a socializării, pe care o denumim ,,primară” se
caracterizează prin implicare emoţională şi prin identificare.

Sau cum spun Berger şi Luckmann ,,copilul îşi asumă rolurile şi atitudinile altor
semnificativi, adică le interiorizează şi le însuşeşte ca şi cum ar fi ale sale. Iar
prin această identificare cu ceilalţi semnificativi, copilul devine capabil să se
identifice pe sine însuşi, să dobândească o identitate coerentă şi plauzibilă
subiectiv”. Copilul îşi asumă atât rolurile adulţilor cât şi lumea subiectivă a
acestora, fără a avea posibilitatea alegerii unor ,,alţi semnificativi”.
 7. Despre socializare; (8)

7. 2. Formele socializării;
De aceea această lume pare inevitabilă şi fără concurenţă. Pe
scurt, a căpăta o identitate înseamnă , după expresia lui Berger şi
Luckmann, ,, a-ţi fi stabilit un anume loc în lume”. Din cauza
întâietăţii dar şi a faptului că lumea aceasta este dată şi nu aleasă,
socializarea primară are un impact mult mai profund decât
celelalte forme de socializare. Destructurarea lumii interioare
produsă prin socializarea primară este mult mai dificilă decât
destructurările celorlalte forme de socializare.

Dar socializarea primară mai are un rol, anume că prin ea

societatea ,,face să apară ca necesitate ceea ce de fapt nu este
decât un mănunchi de întâmplări şi, astfel, de a transforma
accidentul naşterii sale( a individului n.n) într-un eveniment
semnificativ”. Astfel copilul dobândeşte încredere, în lumea care-
l înconjoară şi în propria sa persoană. Aici, în socializarea sa
primară, autenticitatea sa este întreagă
 7. Despre socializare; (9)

7. 2. Formele socializării;
După Berger şi Luckmann socializarea secundară se defineşte
instituţional. Odată cu creşterea sa, copilul intră în contact cu
instituţiile sociale, cu forme diversificate ale diviziunii sociale a
muncii şi cu stocurile de cunoştinţe aferente. Toate acestea îi
apar copilului ca sublumi, adică construcţii parţiale, în
comparaţie cu lumea totală a socializării primare. Aceste
construcţii sunt mai abstracte, fac trimitere la o parte a sinelui,
separat de sinele întreg. Avem de-a face cu fenomenul
de ,,ascundere” diferit de cel al ,,autenticităţii”, specific
socializării primare. De aceea considerăm că în socializarea
secundară nu avem de-a face cu o identificare existenţială, ci
doar cu una comunicaţională. Identificările nu presupun şi
interiorizări. Opţiunile care I se deschid individului în socializările
secundare pot fi atacate pe temeiul obiectivelor, şi nu al valorilor.
Cu alte cuvinte , persoana este în această lume, dar nu o
împărtăşeşte.
 7. Despre socializare; (10)

7. 2. Formele socializării;
În mod similar, instituţiile sunt conştiente de această realitate.
Instituţiile participă la acest joc social susţin, ceea ce confirmă
ideea lui Goffman că deşi audienţa este conştientă de falsitatea
repertoriului actorului, îl susţin. Este posibil să asistăm la
manipulări reciproce, aşa cum arată Berger şi Luckmann, se intră
în jocul social al negocierii. Odată cu socializarea secundară
asistăm la declinul familiei. În socializarea secundară există
concurenţă între ,,ceilalţi semnificativ”, precum şcoala,
mijloacele de comunicare sau grupurile de apartenenţă.
Identificarea pe care agenţii socializării secundare o solicită se
poate obţine cu tehnici speciale orientate spre sfera afectivă a
personalităţii, susţin Berger şi Luckmann. În afara de aceasta,
agenţii socializării definesc etapele socializării. Copilul îşi doreşte
confirmări ale identităţii de la persoanele cu care interacţionează
şi de la cei pe care îi consideră ,,alţii semnificativi”.
 7. Despre socializare; (11)
7. 3. Formele socializării;
Una din modalităţile curente pentru conservarea realităţii şi
obţinerea confirmării identităţii este conversaţia cotidiană fie ca
avem în vedere frecvenţa sau intensitatea conversaţiei.
Identitatea se obţine numai în medii, care o pot confirma, care
se definesc, cum spun Berger şi Luckmann prin structuri de
verosimilitate.

Structurile de verosimilitate sunt ameninţate de situaţii de criză

precum moartea, contactele cu alte culturi şi civilizaţii. În
societate se stabilesc proceduri pentru salvarea structurilor de
verosimilitate care sunt, în esenţă, proceduri de confirmare a
realităţii interioare. În esenţă, în socializarea secundară asistăm
la o permanentă interpretare a prezentului pentru a rămâne în
relaţie cu trecutul. Atunci când între trecut şi prezent apar
discrepanţe putem vorbi de socializări nereuşite.
•
 7. Despre socializare; (12)
7. 3. Formele socializării;
Resocializarea poate fi considerată ca o ruptură în raport cu valorile şi
modurile de comportare acceptate anterior urmate de însuşirea unora
total opuse. Posibilitatea resocializării este dată de faptul că ,,realitatea
subiectivă nu este niciodată complet socializată, ea nu poate fi total
transformată prin procese sociale”. Altfel spus, omul are şansa de a se
trăda. Alternativa la realitatea dată reprezintă o permanentă
ameninţare a trădării. Resocializarea se deosebeşte de socializările
anterioare prin faptul că presupune destructurarea parţială sau
integrală achiziţiilor produse de acestea ca realităţi interioare.
Resocializarea ar trebui evaluată în funcţie de gradul de libertate de
care dispune subiectul care trebuie resocializat. Acolo unde această
libertate este semnificativă, eficienţa resocializării este dată de
prezenţa unor structuri de verosimilitate generată de o bază socială,
adică de prezenţa unor ,,altor semnificativi” care furnizează atât
suportul cognitiv cât şi cel emoţional. Astfel se pot produce fenomene
de identificare, ale dependenţei emoţionale.
 7. Despre socializare; (13)
7. 3. Formele socializării;
Cu alte cuvinte, resocializarea presupune existenţa unor ,,tutori”. Toate aceste
transformări pe care persoana le trăieşte trebuie să fie însoţite de un aparat
legitimator. Resocializarea presupune reinterpretarea biografiei, rescrierea ei,
repoziţionarea unor evenimente şi persoane, fie printr-o ruptură, fie prin
reinterpretarea trecutului. Rareori se întâmplă ca vechiul grup şi fosta
experienţă să fie uitate complet ( drept consecinţă putem aminti aici
comportamentul ,,renegatului convertit” al lui Simmel).

Această rescriere a biografiei se face pe direcţia obţinerii unei coerenţe iar , în

unele cazuri, prin probarea unei consecvenţe. Bergson numea acest fenomen
iluzia determinismului retrospectiv. (vezi cercetarea despre căderea zidului
Berlinului). Sau cum spun Berger şi Luckmann ,,în resocializare trecutul este
reinterpretat în aşa fel încât să se conformeze cu realitatea prezentă, cu
tendinţa de a arunca spre trecut diferite elemente care au fost atunci
subiectiv inaccesibile”. În resocializare baza realităţii este prezentul prin
intermediul căruia trecutul este reinterpretat.
 7. Despre socializare; (14)
7. 3. Formele socializării;
În situaţiile în care individul nu dispune de libertate în alegerea lumilor
alternative, cum este cazul organizaţiilor coercitive, în care există o separare în
raport cu mea exterioară, resocializarea poate produce schimbări în
comportament şi chiar în personalitate. Un studiu realizat de Bruno
Bettelheim asupra persoanelor care au suferit detenţia în lagărele de
concentrare de la Dachau şi Buchenwald indică câteva diferenţe. Astfel, noii
prizonieri care încercau să reziste impactului condiţiilor de lagăr au
devenit ,,corpuri mişcătoare”, aparent fără voinţă, iniţiativă sau interes asupra
sorţii lor. Aceşti oameni au şi murit repede. Alţii au devenit precum copiii,
pierzând sentimentul timpului şi abilitatea de a gândi singur. În sfârşit,
deţinuţii mai vechi, care au suferit procesul de socializare, adaptaţi la
condiţiile de lagăr, deşi erau incapabili să-şi amintească locuri şi nume din
viaţa anterioară, copiau modurile de comportare ale gardienilor sau ale
acelora pe care i-au întâlnit şi detestat la prima întâlnire cu lagărul .Un proces
oarecum similar se produce în situaţii critice, de genul anchetelor ce au drept
scop ,,spălarea creierului”. În fazele iniţiale individul caută să reziste ca apoi
persoana să adopte noi trăsături de comportament, modelate de autoritatea
prezentă în situaţie
.