ETICA AFACERILOR: support curs (2019)

PARTEA I.
ETICA: ETIMOLOGIE, CONCEPTE, DEFINIŢII, MISIUNE, DOMENII ŞI DIVIZIUNI ...........................2

1.1 Etica: Etimologie ..................................................................................................................................................2

1.2 Conceptele de etică, morală, moralitate, deontologie .......................................................................................3

1.3. Domeniile şi diviziunile eticii ..............................................................................................................................6

1.4. Etica normativă şi aplicarea principiilor morale în ramurile eticii aplicate ..................................................7

1.5 Norme şi valori morale ........................................................................................................................................11

PARTEA II.
ETICA AFACERILOR, CA ETICĂ APLICATĂ: MANAGEMENT PE PRINCIPII ETICE, CSR ..............16

II.1. Conţinutul eticii în afaceri văzut schematic ....................................................................................................17

II.2. Conţinutul eticii în afaceri pe larg, abordări teoretice ale relației dintre etică și afaceri ...........................20

II.3. Comportament etic și dileme specifice eticii în afaceri ..................................................................................28

II.4. Etica afacerilor și importanța părților interesate – ,,stakeholders” ............................................................34

II.5. Responsabilitatea socială corporativă (RSC/CSR) .........................................................................................44

II.6. Formalizarea principiilor morale în organizaţiile de afaceri. Codurile de conduită etică ...........................71

1
PARTEA I.
ETICA: ETIMOLOGIE, CONCEPTE, DEFINIŢII, MISIUNE, DOMENII ŞI DIVIZIUNI

1.1 Etica: Etimologie

ETICA = studiul teoretic al moralei = disciplina teoretică care studiază fie ideile de Bine, Rău, Datorie,
Dreptate (acestea fiind denumite etici filosofice), fie moralitatea oamenilor (atitudinile, caracterele,
datinile acestora)

MORALA = obiceiurile, reprezentările sociale, valorile, idealurile si normele pe care o comunitate

umană le împărtăseste cu privire la relatiile dintre ea si membrii săi si pe care se bazează alegerile,
deciziile si actiunile individuale sau de grup (comportamentul acceptat comun ce reglementează buna
convietuire)

Morala gravitează în jurul binelui, fericii si datoriei (în calitate de valori cardinale), în jurul distincției
dintre bine si rău, al discernământului sau în jurul întrebării „Cum ar trebui să trăim”;
La nivel teoretic, se axează pe comportamentul de interacţiune al oamenilor în diverse medii (familie,
grup, societate etc.);

MORAVURI = tipare de comportament pe care membrii unei comunităţi le stabilesc tacit în timp şi le
adoptă, le manifestă în scopul adaptării şi acceptării de către semeni şi au tendinţa de a le perpetua, spre
menţinerea unui anumit echilibru al relaţiilor interumane

ETHOS = obicei, caracter = indică o anumită viziune, care corelează perpetuarea unor obiceiuri, unor
moravuri, cu cristalizarea unor comportamente şi caractere = vizează un nucleu stabil de datini, moravuri,
atitudini, practici, comportamente ce caracterizează, în mare, o comunitate şi care sunt expresia valorilor
ei şi a normelor nescrise după care se coordonează, cu alte cuvinte, caracterul ei prezervat şi manifestat
statornic prin tradiţie

MORALA: se referă la comportamentul uman văzut prin prisma valorilor (bine – rău, dreptate –
nedreptate);
ETICA: se referă la studiul a tot ceea ce intră în această arie a valorilor si normelor morale în acțiune;

2
Tabel 1. Etică & Morală
ETICA
Etimologie comuna
ETHOS în greacă = moravuri, cutume, comportament
Definitie originala
Greacă: reflexie care ghidează acşiunea umană
Caracteristici
FUNDAMENT: libertatea judecății şi acțiunii
IPOTETIC (ipoteză care determină acțiunea); Ex: „tu
poți să…”, „tu nu poți să…”
TERMEN LUNG: Bazându-se pe experientă_
LAICĂ: distincția dintre bun şi rău şi acțiunea în
funcție de ceea ce se consideră bun;
Caracter RELATIV: „Cum ar fi bine să trăiesc”
Dă un sens lucrurilor pe care le fac prin alegerile mele
(de valori, de priorităşi)
RAşiONAL: impersonal, obiectiv, constant
PERVERTIRE: egoismul
MORALA
Etimologie comuna
MORES în latină = moravuri, cutume, comportament
Definitie originala
Latină: impusă prin drept
Caracteristici
FUNDAMENT: cod social = ansamblu de reguli cărora te
supui pentru a fi admis într-o societate; evidență morală
Imperativ categoric (datoria); Ex: „tu trebuie să…”, „tu nu
trebuie să…”
IMEDIAT: bazându-se pe reguli care sunt impuse tuturor
TEOCENTRICĂ: distincția dintre bine şi rău şi acțiunea în
funcție de ceea ce se consideră conform;
Caracter ABSOLUT: „Ce trebuie să fac?”
Sensul este impus
REZONABIL: relativă, perimată, dogmatică
PERVERTIRE: fanatismul

(Sursa: Borțun & Crișan, 2017)

1.2 Conceptele de etică, morală, moralitate, deontologie

Etica este o disciplină filosofică ce are ca obiect de studiu acţiunea umană, precum şi valorile şi normele
faţă de care aceasta se conformează sau ar trebui să se conformeze.
Problema fundamentală pe care şi-o pune etica este aprecierea modurilor de comportare şi de acţiune ce
formează practica vieţii umane, atât la nivelul indivizilor, cât şi a relaţiilor sociale. Din această
perspectivă etica studiază, pe de o parte, principiile morale care stau la baza relaţiilor sociale cu ajutorul
unor concepte specifice: cinste, datorie, dreptate, demnitate, onoare, conştiinţă, ideal moral etc. Pe de
altă parte, etica se ocupă cu studiul teoretic al valorilor şi conduitei umane prin raportare la principiile
morale ce stau la baza atitudinilor şi comportamentelor morale, ea făcând distincţia între ceea ce este
,,drept” şi ceea ce este ,,greşit” dintr-un punct de vedere universal acceptat.
Etica a avut ca punct de referinţă o morală dominată de o anumită tradiţie, aspectele morale constituind
obiectul despre care vorbeşte etica. Altfel spus, aspectele morale ţin de discursul asupra a ceea ce este
bine sau rău, în timp ce etica este disciplina care studiază probleme cum sunt cele despre dreptate şi
nedreptate, despre bine şi rău, despre virtute şi viciu etc. Tot de domeniul eticii ţin preocupările referitoare
la clarificările conceptuale sau cele care privesc originea, natura, esenţa şi conţinutul principiilor morale.
În limbajul cotidian, deseori etica şi morala sunt folosite ca sinonime. Trebuie spus însă, că morala se
referă la ansamblul normelor de convieţuire şi de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi a căror
3
încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică. Morala este considerată o formă a conştiinţei
sociale care reflectă idei, concepte şi convingeri privind comportarea individului în societate. Ea cuprinde
ansamblul de reguli de conduită ce decurg dintr-o anumită concepţie despre bine şi rău şi care permite o
varietate interpretativă la nivel individual, în timp ce etica are o arie universală, care poate fi un cod de
norme, un sistem de valori sau o modalitate de teoretizare şi justificare a unor asemenea sisteme.
Normele morale sunt creaţia unei anumite societăţi sau culturi care îşi au originea în experienţe şi practici
sociale şi sunt influenţate de gradul de cultură şi civilizaţie al unei societăţi. Aceste norme morale
influenţează comportamentul individual şi social, ele indicând conduita oamenilor în diferite împrejurări,
consecinţele nerespectării acestora şi sancţiunile ce decurg din încălcarea lor.
Din această perspectivă, norma poate fi considerată ca model, regulă sau prescripţie care reglementează
comportamentul indivizilor, grupurilor, organizaţiilor şi colectivităţiilor. Principala caracteristică a
normelor etice constă în faptul că ele îşi au sursa în voinţa unei autorităţi normative şi se adresează
anumitor subiecţi ai normei. Pentru a-şi face cunoscută voinţa de către subiect, autoritatea în cauză
elaborează un set de norme, iar pentru a-şi face efectivă voinţa, autoritatea adaugă sancţiuni sau pedepse.
,,În absenţa unei instanţe cu autoritate şi uşor de identificat, scrie Nancy Davis, nu putem cunoaşte cu
precizie care sunt normele morale (constrângerile deontologice) care trebuie să guverneze
comportamentul nostru. Iar în lipsa unui set de proceduri clare care să stabilească modul de soluţionare
a conflictelor legate de conţinutul normelor morale propuse, dezacordurile în materie de etică nu îşi
găsesc rezolvare” (2006, p.245).
Etica şi morala sunt adesea asociate cu deontologia. Termenul deontologie (în limba greacă, „deon” –
datorie, obligaţie) desemnează normele de conduită şi obligaţiile etice din cadrul unei profesii şi aplică
anumite norme morale particulare. Etica, morala şi deontologia se referă la ceea ce este „drept”, „corect”,
„just”.
Dificultăți: - Trebuie observat că sistemele de norme şi activitatea de normare în domeniul eticii se
confruntă cu o serie de limite, între care pot fi menţionate:
Caracterul contradictoriu al sistemelor valorice şi normative, o conformare absolută cu normele putând
exista doar în condiţiile în care sistemul de norme este coerent şi ne-contradictoriu. Datorită complexităţii
sociale, subsistemele care compun societatea globală prezintă adesea normative contradictorii.
Deşi normele promovează o serie de cerinţe reale ale sistemului social-uman, nu toate cerinţele care
presează asupra comportamentului individual sau colectiv pot să-şi găsească o exprimare în plan
normativ. Din acest motiv, spaţiul în care funcţionează un comportament este mai complex decât sistemul
de valori şi norme care operează la un moment dat. Aşa se face că, unele comportamente neconforme cu

4
anumite norme apar tocmai datorită lipsei de formulare într-o modalitate normativă a acestor cerinţe,
necesităţi sau presiuni.
Normele tind să substituie comportamentele de cunoaştere centrate pe soluţionarea situaţiilor concrete,
cu o activitate de cunoaştere mai simplă, axată pe identificarea unor categorii generale de situaţii şi
aplicarea ca atare a soluţiilor normate. ,,În acest caz, responsabilitatea pentru consecinţele efective ale
comportamentului, pentru calitatea soluţiilor adoptate este înlocuită cu responsabilitatea respectării
normelor, împrejurare care generează rigiditate de gândire, respectiv, o îngustare a câmpului de acţiune
morală” (Zamfir, 1998, p.391).
Dincolo de aceste dificultăţi, setul normelor şi regulilor de conduită sunt menite să asigure aplicarea în
practică a valorilor şi principiilor etice care stau la baza comportamentului individual, al unei comunităţi
sau organizaţii. Pentru membrii unei comunităţi sau organizaţii acest set de principii şi norme de conduită
reprezintă un contract moral prin care aceştia se angajează să le respecte şi să le promoveze în activitatea
profesională. Mergând mai departe, se poate spune că normele morale se manifestă prioritar ca norme
ale eticii profesionale, funcţionând în strânsă legătură cu ceea ce trebuie făcut şi cu ceea ce trebuie evitat.
Atunci când normele morale se manifestă ca reguli, ele interacţionează cu normele juridice, norme care
asigură interesul public reglementat, ca atare, prin sistemul de drept. Spus mai direct, regulile morale
funcţionează prin intervenţia opiniei publice şi sunt reglementate prin coduri de comportament etic, pe
câtă vreme, normele juridice sunt consacrate prin sistemul de legi specific fiecărei societăţi sau domeniu
de activitate. În aceste condiţii, morala nu poate avea un caracter abstract, general valabil, fiind
caracterizată mai degrabă de un anumit relativism. Cu toate acestea, de la un tip de organizare socială la
altul, rămân valabile numeroase imperative morale (să nu furi, să nu minţi, să îţi respecţi cuvântul dat
etc.), care ţin de caracterul omului de fiinţă raţională şi de posesor al unei conştiinţe de sine.
Pentru a rezuma discuţia, morala este considerată un fenomen real, un ansamblu de reguli şi norme cu
caracter imperativ şi care ţine de comportamentul cotidian, de viaţa practică a indivizilor şi comunităţilor
umane. Normele morale sunt enunţuri prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă un individ, ele
reprezentând valori culturale consacrate prin tradiţie şi educaţie.
Etica se referă la teoria ce are ca obiect de studiu acest fenomen real, adică sistemul conceptual care stă
la baza unei anumite viziuni asupra moralităţii. În timp ce morala are o componentă emoţională
semnificativă, etica implică mai multă detaşare, explorarea şi acceptarea modurilor de viaţă alternative,
fiind o abordare raţională a principiilor şi normelor morale. Altfel spus, morala vizează caracterul practic
al moralităţii, iar etica nivelul cognitiv şi cel explicativ.
Pe baza acestor distincţii, autori precum: Crăciun (2005), Morar (2012), Ţigu (2012), Bădescu (2013) şi

5
alţii consideră că etica are un caracter analitic (se ocupă de cercetarea cauzelor acţiunii umane) şi
normativ (stabileşte un set de reguli şi norme de conduită); etica este o ştiinţă practică (orientată spre
acţiune) şi raţională (preocupată de modul de conştientizare şi asumare de către indivizi a normelor etico-
morale); în sfârşit, etica nu este o ştiinţă descriptivă (nu indică cum trebuie îndeplinite acţiunile umane
pentru a fi considerate morale), ci este prescriptivă (recomandă anumite norme care ar trebui respectate).
(Sursa: Șimandan M., 2014)

1.3. Domeniile şi diviziunile eticii

Studiului eticii s-a structurat în timp pe mai multe nivele: nivelul denumit meta-etică (are ca obiect
definirea naturii termenilor morali); nivelul eticii normative (studiază teoriile şi obiectivele etice);
nivelul eticii aplicate (se concentrează asupra cercetării aspectelor ce definesc diferite arii de cuprindere
ale eticii).

1. META – ETICA: Fundamentarea gnoseologică şi analiza logică a judecăţilor şi a normelor etice –

acesta era specificul ei, după cât se poate constata, mult restrâns faţă de preocupările eticii normative.
Această turnură se explică prin chiar specificul şi stilul analitic de filosofare (Bor?un D., 2017).
Reprezentanşi ai meta-eticii: George Moore, Alfred Ayer, Richard Hare;

2. ETICA NORMATIVĂ: Cuprinde preocupările privind originea, esenţa şi istoricul diverselor orientări
ale moralei, precum şi teoretizările privind codul moral al unei comunităţi, epoci sau grup, respectiv acel
ansamblu articulat de principii şi norme morale. Vizează teme şi probleme specifice, valorile, atitudinile,
opşiunile, deciziile, acşiunile din domeniul moralei. Sunt raportate la condişia omului, la destinul său, la
natura umană. Reprezentanți ai eticii normative: Platon, Aristotel, Spinoza, Hobbes, Kant, Hegel, Mill;

3. ETICA APLICATA: Vizează analiza unor fenomene sau cazuri morale particulare (problemele
mediului, problemele afacerilor, clonarea, avortul etc.) prin intermediul teoriilor şi instrumentelor
propuse de etica normativă şi meta-etică.
Etica în afaceri este o ramură (o diviziune) a eticii aplicate.
(Sursa: Borțun & Crișan, 2017)

6
1.4. Etica normativă şi aplicarea principiilor morale în ramurile eticii aplicate

Etica normativă are ca obiect de studiu marile teorii şi doctrine etice, precum şi definirea unui set de
norme în care trebuie să se încadreze acţiunile umane.
Etica normativă prescrie standardele referitoare la buna conduită şi caracteristicile conduitei greşite a
oamenilor. Ea poate fi privită şi ca un sistem de testare a comportamentelor considerate dezirabile pentru
societate. Exemplul clasic al principiului normativ al eticii este regula ,,să facem altora doar ceea ce
dorim ca alţii să ne facă nouă”. Din acest punct de vedere, oricine ar putea să determine dacă o acţiune
este corectă sau greşită şi să stabilească criteriile de evaluare pentru conduita morală a unei persoane.
Teoreticienii acestui domeniu au ajuns la concluzia că se poate vorbi de trei abordări specifice: teoriile
virtuţii, teoriile datoriei şi teoriile consecinţelor.
Foarte pe scurt, premisa primei teorii este că aceste reguli sunt învăţate şi transpuse în practică în
momentul în care cineva realizează o anumită acţiune. De-a lungul istoriei, gânditorii s-au concentrat
asupra importanţei formării şi dezvoltării de bune trăsături ale caracterului şi posibilităţii ca regulile
morale să fie învăţate şi aplicate în relaţiile dintre oameni. Aşa au fost explicate virtuţi precum:
înţelepciunea, curajul, cumpătarea, spiritul de dreptate, tăria morală, generozitatea, stima de sine şi
sinceritatea, dar şi trăsăturile de caracter negative, cum ar fi: laşitatea, nedreptatea, nesăbuinţa etc.
Teoriile datoriei pleacă de la premisa existenţei unor obligaţii clare formate în cadrul existenţei umane,
fie că este vorba de datorii faţă de noi înşine, fie că ne referim la datorii faţă de ceilalţi. Alte interpretări
ale datoriei vizează relaţia dintre drepturile unei persoane corelate cu datoriile altei persoane, existenţa
unui principiu fundamental al datoriei care excede datoriile particulare, denumit ,,imperativul categoric”
sau aşa - numitele datorii ,,la prima vedere”, cum este cazul datoriei de aţi respecta promisiunile, de a
despăgubi pe cineva atunci când acesta a fost lezat, de a acţiona pentru îmbunătăţirea propriilor abilităţi
sau de a nu jigni pe alţii.
Teoriile consecinţelor încearcă să determine responsabilitatea morală prin estimarea consecinţelor
acţiunii individului, conduita morală corectă fiind determinată de o analiză de tip cost-beneficiu. Altfel
spus, o acţiune este corectă moral, dacă consecinţele ei sunt, mai degrabă, favorabile decât nefavorabile.
Asta presupune, pe de o parte, identificarea consecinţelor favorabile vs. nefavorabile ale unei acţiuni, iar
pe de altă parte, determinarea împrejurării dacă totalitatea consecinţelor favorabile primează în faţa
totalităţii consecinţelor nefavorabile. Este important de subliniat că aceste evaluări vizează atât individul,
grupul şi colectivitatea, cât şi determinarea consecinţelor fiecărei acţiuni în funcţie de care este estimată
corectitudinea (utilitatea) sau incorectitudinea (inutilitatea) acţiunii respective din punct de vedere moral.

7
Etica aplicată urmăreşte să transpună principiile teoretice ale normelor morale în situaţii specifice lumii
reale, încercând să rezolve probleme şi dileme ale activităţilor curente. Etica aplicată se axează pe
elucidarea unor contradicţii între abordările de natură principială ale eticii normative şi posibilităţile de
aplicare a teoriilor şi principiilor etice în cazuri şi împrejurări specifice. Exemple de diviziuni consacrate
ale eticii aplicate: etica afacerilor, etica profesională, etica tehnologiei informaţiilor, etica mediului, etica
medicală, bioetica.

Etica afacerilor “se referă la o perspectivă etică (implicită sau explicită) asupra modului în care o
companie sau un individ înţelege să facă afaceri” (R.T. De George, Business Ethics,1990).
Etica afacerilor se referă şi la starea de fapt, şi la starea de drept: “ea cuprinde un set de principii şi de
argumente care ar trebui să guverneze conduita în afaceri” (P.V. Lewis, Business and Morality. A Short
Introduction to Business Ethics, 2003, p. 19).
Etica în afaceri este “studiul modului în care normele morale personale se aplică în activităţile şi scopurile
întreprinderii comerciale; nu este un standard moral separat, ci studiul modului în care contextul
afacerilor pune persoanei morale, ca agent al acestui sistem, propriile sale probleme specifice” (Laura
Nash, Good Intention Aside. A Manager’s Guide in Resolving Ethical Problems, 1995).

Etica profesională are în vedere practicile şi codurile de conduită etică care reglementează activitatea
celor care exercită o anumită profesie. Asociaţiile sau corpurile profesionale ale avocaţilor, magistraţilor,
funcţionarilor publici, auditorilor, evaluatorilor, contabililor, mediatorilor, cadrelor didactice etc. au
elaborat coduri de conduită etică , prin care se intervine disciplinar în cazurile în care membrii lor au
încălcat norme ale eticii profesionale.
Deşi codurile de etică diferă de la o asociaţie profesională la alta, ele au câteva teme comune, precum:
integritatea profesională şi obiectivitatea;
competenţa profesională;
confidenţialitatea;
profesionalismul şi independenţa;
interesul propriu şi traficul de influenţă;
conflictul de interese;
eliminarea incompetenţei;
combaterea abuzului sau a primirii de foloase necuvenite;
8
 dezavuarea corupţiei şi a mitei;
preocuparea pentru dezvoltarea responsabilităţii profesionale.

Etica tehnologiei informaţiilor constituie o ramură mai nouă a eticii aplicate cu o dezvoltare
semnificativă în ultimii ani datorită schimbărilor pe care le-au adus cu ele tehnologiile informaţionale şi
globalizarea. Privit într-un sens larg, acest domeniu al eticii include standardele de practică profesională,
aspecte juridice, etica şi responsabilitatea corporativă, elemente ale politicilor publice, protecţia datelor
personale, funcţionarea sistemelor de evidenţă demografică şi administraţie, protecţia informaţilor
bancare, comerciale şi financiare, sistemul de accesare a datelor personale etc.
Etica din acest domeniu abordează un set larg de aspecte, care merg de la respectarea proprietăţii
intelectuale, definirea responsabilităţii profesionale a celor implicaţi în crearea de programe informatice
şi respectarea dreptului la viaţă privată, până la protecţia diferitelor tipuri de informaţii împotriva
infractorilor, fraudarea codurilor de acces sau a informaţiilor stocate în memoria unui calculator,
contrafacerea unor date, imagini sau texte concepute pentru dezinformarea utilizatorilor etc.

Etica mediului analizează semnificaţia morală a raporturilor dintre om şi mediul natural, influenţa
acesteia asupra unor domenii de activitate ca dreptul, economia, sociologia sau geografia, precum şi
interdependenţele care se instituie între aceste domenii şi mediul natural. Printre temele care fac obiectul
acestor preocupări sunt de menţionat:
tendinţa de creştere a dezechilibrului dintre om şi natură;
exploatarea iraţională a resurselor planetei;
transformarea mediului natural într-un debuşeu al activităţilor umane;
extinderea fenomenului de poluare;
distrugerea habitatelor pentru diferite specii;
obligaţiile generaţilor actuale referitoare la mediu;
deteriorarea mediului şi încălzirea globală;
riscul diferitelor forme de manipulare genetică;
obligaţia oamenilor, ca agenţi morali, faţă de toate fiinţele;
condiţiile fizice ale mediului şi relaţiile sale cu celelalte fiinţe.

9
Etica medicală este acea formă a eticii aplicate care analizează calitatea, riscurile, precum şi implicaţiile
individuale şi sociale ale activităţilor desfăşurate în domeniul medicinei şi al asistenţei medicale. Un
exemplu elocvent este oferit de setul principiilor pe care personalul medical trebuie să îl aibă atunci când
se ia o decizie privitoare la pacient: să acţioneze astfel încât să obţină efectul maxim pentru pacient; să
nu facă rău; să asigure distribuţia corectă a resurselor de îngrijire a sănătaţii; să adopte decizia dreaptă de
a prescrie un tratament pe baza resurselor disponibile; să asigure dreptul pacientului de a fi tratat astfel
încât să-şi păstreze demnitatea; să asigure dreptul pacientului de a cunoaşte întregul adevăr privind boala
şi tratamentul (cf. Ionescu,2005, p.27-28).
Întrucât principiile enunţate au valabilitate în orice situaţie dată, unele dintre acestea intră în contradicţie,
conducând la ceea ce numim - ,,dileme etice”. Reconcilierea principiilor aflate în opoziţie a dezvoltat
teza conform căreia există dreptul de a te abate de la anumite principii morale, cu obligaţia de a explica
public motivele pentru care ai făcut-o , respectiv, teza prin care se solicită indivizilor să se supună
prescripţiilor universale ale logicii, astfel încât toţi cei implicaţi într-un caz, inclusiv pacientul, să
realizeze aceleaşi acţiuni în împrejurări identice.
Ca disciplină care studiază problemele etice rezultate din progresele medicinei şi biologiei, bioetica
încearcă să stabilească valoarea morală a aplicării acestor rezultate. Dezbaterile privitoare la acest
domeniu sunt intense, ele punând în discuţie nu doar estimarea beneficiilor, ci şi modul în care diferitele
descoperiri, experimente sau teste cu material uman contravin moralei.
Din setul de întrebări la care trebuie găsit un răspuns moral sunt de amintit:
Cine va controla rezultatele obţinute în activitatea de cercetare?
Cum va fi asigurată confidenţialitatea rezultatelor?
Cine va beneficia de testarea genetică şi în ce condiţii?
Măsura în care individul poate solicita modificarea materialului genetic?
Cum poate fi evitată discriminarea genetică? Pentru cine va fi accesibilă terapia genetică?
Care este impactul descoperirilor ştiinţifice asupra societăţii?
Care sunt pericolele şi riscurile generate de unele descoperiri ştiinţifice?
(Sursa: Șimandan M., 2014)

10
1.5 Norme şi valori morale
După cum am arătat deja, normele morale sunt enunţuri cu caracter imperativ prin care se indică calea,
scopul sau direcţia gândirii sau acţiunii. Norma în sine nu are o putere coercitivă, ci se referă la un
imperativ a cărui valoare este exclusiv raţională şi independentă de realizarea ei practică. Cel care
respectă norma şi-o asumă ca valoare, ca regulă sau ca un criteriu de apreciere.
Caracteristica normelor constă în faptul că se adresează anumitor subiecţi şi îşi au sursa în voinţa unei
autorităţi. Atât normele sociale, cât şi cele morale se constituie în sisteme normative, sisteme care se
compun din valori şi reguli. În timp ce valorile sunt scopuri spre ceea ce se doreşte din punct de vedere
moral, regulile sunt indicaţii asupra modalităţilor considerate legitime şi acceptabile pentru a atinge
valorile.
În cadrul unui sistem normativ, normele pot reglementa anumite interdicţii, recomandări referitoare la
comportamente dezirabile, indicaţii ale performanţei minime acceptate, modalităţi de a face un anumit
lucru sau modele de comportament în diferite situaţii.
Activitatea de elaborare a normelor şi de impunere a lor se asociază cu recompense (aprecieri, prestigiu,
stimă, consideraţie, promovare etc.) şi cu pedepse aplicate de instituţii (amenzi, sancţiuni administrative,
retrogradări, sancţiuni juridice) sau de organismele profesionale (mustrări, retragerea suportului uman,
întreruperea cooperării, marginalizarea etc).
O altă problemă se referă la faptul că normele variază prin gradul de precizie şi de completitudine. Aşa
se face că unele norme sunt enunţate într-un mod care să garanteze aplicabilitatea lor (nu se prevăd cazuri
în care devine dificilă o judecată de conformitate), în timp ce alte norme sunt mai generale, deşi sunt
prezentate ca fiind importante.
De aici rezultă şi o clasificare a normelor morale, cu implicaţii practice pentru etica în afaceri (cf. Ţigu,
2003, p.18) :
1. norme generale – prezente în toate tipurile de comunităţi umane, care au durabilitate în timp şi care
influenţează o gamă largă de relaţii şi activităţi umane (cinstea, demnitatea, curajul, sinceritatea,
loialitatea, generozitatea);
2. norme particulare – care se adresează unor comunităţi umane determinate, cu o anumită variaţie în
timp şi spaţiu şi influenţează relaţii sau activităţi umane particulare (norme morale specifice unei profesii,
normele vieţii de familie etc.);
3. norme speciale – care se manifestă în cadrul unor grupuri restrânse sau cu prilejul unor ocazii speciale
(norme de protocol, regulile de negociere, reguli de etichetă sau bune maniere etc. ).

11
În strânsă legătură cu aspectele de mai sus, normele morale îndeplinesc următoarele funcţii:
- promovează cerinţele fundamentale ale unui anumit sistem organizatoric;
- exprimă ansamblul de cunoştinţe acumulate privind relaţiile interpersonale;
- recomandă anumite forme de comportament uman şi de atitudini sociale;
-reprezintă o modalitate de exercitare a caracterului social şi de evaluare a comportamentelor individuale;
- asigură creşterea consensului şi reducerea incertitudinii şi activităţile sociale.
Plecând de la aceste considerente de principiu, se poate spune că valorile şi normele morale se regăsesc
şi în aspectele ce ţin de etica în afaceri, câteva caracteristici ale codului de etică în afaceri fiind
edificatoare în acest sens:
- exprimă un contract moral între membrii comunităţii de afaceri, contribuind astfel la coeziunea acesteia;
- exprimă angajamentul membrilor organizaţiei faţă de respectarea valorilor şi normelor etice;
- enunţă standardele morale şi de conduită pe care îşi propune să le urmeze membrii organizaţiei de
afaceri, precum şi sancţiunile care se pot aplica în situaţiile în care aceste norme sunt încălcate;
- corelează relaţiile contactuale cu încrederea, ataşamentul şi responsabilitatea
- sprijină formarea unei culturi organizaţionale bazate pe respect şi pe creşterea responsabilităţii
individuale;
- protejează membrii organizaţiei de afaceri de comportamente abuzive, necinstite sau oportuniste;
- contribuie la crearea unui mediu de muncă bazat pe competiţie şi cooperare desfăşurate după reguli
corecte;
- este un cadru de referinţă în orientarea deciziilor şi ghidează comportamentul membrilor organizaţiei
de afaceri în caz de dileme etice;
- contribuie la promovarea unei imagini pozitive a organizaţiei, şi creşte încrederea publicului şi a
partenerilor sociali în activitatea acesteia.
Cu precizarea că asupra aspectelor menţionate voi reveni în ultima parte a lucrării, trebuie subliniat un
aspect important: la orice nivel de manifestare, moralitatea sau lipsa ei, nu poate fi impusă individului de
nicio instanţă exterioară lui şi nici nu poate fi sancţionată din punct de vedere legal. De aici, şi deosebirea
dintre normele morale şi prescripţile juridice:
- normele morale se referă la comportamente individuale libere, conştiente şi raţionale, cu consecinţe
asupra celorlalţi sau asupra propriei persoane;
- normele morale sunt enunţuri normative categorice, care formulează anumite obligaţii sau datorii de a
săvârşi fapte în conformitate cu valorile promovate de societate;
- normele morale se bazează pe autoritatea voinţei, fiind impuse de conştiinţa individuală;

12
- normele morale sunt însoţite de sancţiuni ce ţin de conştiinţa individuală (sau publică);
- normele morale promovează un grad ridicat de socialitate şi de relaţii interumane.
În contextul acestei dezbateri relaţia dintre normele morale şi cele juridice dobândeşte un interes distinct,
care comportă mai multe abordări.
O primă abordare a relaţiei etic-juridic vizează independenţa funcţională a juridicului faţă de etic,
chiar dacă la nivelul practicilor cotidiene valorile etice devin principii constitutive ale dreptului.
Analizând această particularitate, Sandu (2012, p.51) arată că ,,juridicul operaţionalizează valorile
existente la nivelul comunităţii integrându-le limitativ, în timp ce eticul ar trebui să constituie un ghid
afirmativ a ceea ce este dezirabil. În practică, juridicul administrează obligaţiile, iar etica reglementează
comportamentul moral pe care îl transformă în practică socială, de unde este preluat de juridic sub formă
de cutumă.” Conform acestei interpretări, morala devine ,,izvor de drept prin intermediul practicilor
sociale, iar teoria etică instituie paradigma dominantă în practica juridică” . Concluzia autorului este că
,,teoriile etice au rolul de a valida normele juridice din perspectiva conformităţii între norma juridică şi
sistemul de valori acceptat de societate. Nici norma morală nu trece direct în normă juridică, această
trecere fiind mediată de teoriile etice şi apoi, de la acestea, prin intermediul doctrinei, normele morale
ajung în practica juridică” (Sandu, 2012, p.51).
O alta abordare a relaţiei etic-juridic are în vedere atât distincţiile dintre etică şi legalitate, cât şi
prejudecăţile despre lumea afacerilor sau regulile minimale pe care trebuie să le urmeze o firmă în
privinţa angajaţilor şi a clienţilor. În acest context, Daniel Dăianu consideră că anumite operaţiuni în
domeniul afacerilor pot fi legale, dar mai puţin etice. ,, Atunci când conflictele de interese nu sunt
reglementate corespunzător sau când cadrul juridic prezintă omisiuni grave, scrie el, unii indivizi renunţă
la consideraţiile de ordin etic în favoarea unui profit însemnat” (2006, p.91). Exemplele la care recurge
merg de la ideea că moralitatea nu-şi are locul în afaceri, până la aspectele ce ţin de supra-reglementare
sau sub-reglementare şi de la reputaţia ca sursă de încredere, onestitate, adevăr şi loialitate, până la
sistemele de valori ce ţin de conflicte şi dileme morale.
Pe aceeaşi linie de argumentare se înscriu şi comentariile lui Solomon (2006, p.378-388), care susţine
că, deşi obiectivul unei afaceri este obţinerea profitului, ,,acest obiectiv trebuie atins numai prin
furnizarea de bunuri şi servicii de calitate, prin crearea de locuri de muncă şi prin integrarea în comunitate
(...). Nu profiturile, ca atare, sunt scopurile afacerilor: profiturile sunt distribuite şi redistribuite. Profitul
este un mijloc de constituire a afacerii şi de răsplătire a angajaţilor, a directorilor şi a investitorilor. Pentru
unii, conchide autorul, profiturile sunt un indicator al competitivităţii, dar chiar şi în aceste cazuri
contează satisfacţia adusă de victorie şi nu profiturile ca atare”.

13
Concluzia la care ajunge Solomon este că, la toate nivelele de funcţionare ale eticii în afaceri se manifestă
şi conflicte de valori. Exemplul pe care îl oferă este acela că, angajaţii care critică în mod public propria
companie încearcă să arate că nu pot tolera imoralitatea, trădarea încrederii publicului şi vor să sprijine
depăşirea unor astfel de impasuri.
Această categorie de anagajaţi este percepută ca indezirabilă pentru companie, iar introducerea eticii
afacerilor i-a eliminat din percepţia eronată că aceşti angajaţi ar fi neloiali companiei. ,,Poate cel mai
important rezultat al discuţiilor publice asupra eticii afacerilor, este atenţia acordată acestor indivizi; s-a
conferit astfel o nouă responsabilitate pentru ceea ce angajatorii lor considerau în mod greşit a fi o
încălcare a loialităţii. Atunci când interesele de afaceri sunt în conflict cu morala sau bunăstarea societăţii,
afacerile sunt cele care trebuie să cedeze. Acesta este, poate, principiul cel mai important al eticii
afacerilor”, Solomon (2006, p.394).
Din perspectiva deontologică a eticii profesionale, relația normă morală - normă juridică trebuie
văzută ținând cont de faptul că deontologia se referă mai puţin la ceea ce este rău, ci mai degrabă, la ceea
ce este periculos în activitatea unei comunităţi profesionale. Situându-se ,,dincoace de rău sau de
ilegalitate”, deontologia prescrie doar să evităm ceea ce în mod firesc nu am face şi să nu ne punem în
situaţii care ne expun la riscuri. Deontologia se referă la regulile proprii unei profesii a cărei exercitare o
guvernează, precum şi la aşteptările pe care se mizează în urma aplicării codului de conduită profesională.
Delicte precum: corupţia, traficul de influenţă, conflictul de interese, nerespectarea regulilor de procedură
sau a principiilor profesionale sunt sancţionate de codul penal şi nu de deontologie. Așs cum arată.
Iamandi şi Filip (2014) de cele mai multe ori ,, o interdicţie legală este dublată de una morală, dar nu şi
invers.
Mai trebuie spus că, normele juridice se deosebesc de normele morale nu numai prin modul în care sunt
prevăzute actele de conformare la sistemul de norme, ci şi prin afirmarea mai clară a sancţiunilor şi a
celor îndreptăţiţi ca să le aplice. Aceasta presupune o continuă interpretare şi explicitare a reglementărilor
din punctul de vedere al celor care le susţin, precum şi o preocupare sistematică pentru precizia şi
completitudinea sistemului normativ.
Trăsăturile care definesc norma juridică fac mai bine înţelese particularităţile normelor juridice în raport
cu normele morale:
 caracterul general şi impersonal – norma juridică este un etalon de conduită, aplicabilă în mod egal şi
continuu fiecărui individ, fără a înţelege prin aceasta că toate normele de drept se adresează deopotrivă
tuturor subiecţilor de drept.
 caracterul obligatoriu - intervenind în domeniile esenţiale ale societăţii, norma juridică nu poate fi

14
lăsată la nivelul liberului arbitru, fiind impusă, la nevoie, prin constrângere.
 caracterul tipic – norma juridică formulează tipul de conduită ce trebuie urmat
 caracterul public – comportamentul prescris de norma juridică este adus la cunoștința publicului, astfel
încât el să poată fi urmat.
În al doilea rând, norma de drept are o structură proprie ce integrează următoarele elemente:
 Ipoteza – este partea normei juridice care precizează condiţiile şi împrejurările în care aceasta se aplică,
precum şi categoriile de subiecţi de drept cărora li se adresează norma.
 Dispoziţia – este elementul structural al normei juridice care stabileşte conduita ce trebuie respectată,
în condiţiile şi împrejurările prevăzute de ipoteză.
 Sancţiunea – este partea normei juridice care stabileşte consecinţele ce decurg din nerespectarea
dispoziţiei normei respective în împrejurările stabilite de ipoteza ei, precum şi eventualele măsuri pe care
autorităţile competente le pot lua împotriva subiectului de drept care a încălcat norma.
În sfârşit, trebuie precizat că, în funcţie de gravitatea faptelor comise, în drept există următoarele categorii
de sancţiuni:
 Penale – sunt cele mai grave sancţiuni, poartă numele de pedepse şi se aplică atunci când sunt comise
infracţiuni. Sancţiunile penale aplicabile sunt: privarea de libertate, amenda penală, interzicerea unor
drepturi.
 Contravenţionale sau administrative – sunt sancţiuni care se aplică pentru fapte ce constituie
contravenţii, adică abateri mai puţin grave decât infracţiunile şi care nu sunt prevăzute în legea penală,
ci în diverse acte normative. Principalele sancţiuni contravenţionale sunt avertismentul şi amenda.
 Civile – care pot să apară din răspunderea contractuală şi atunci se concretizează în repararea
prejudiciului cauzat de neexecutarea sau executarea defectuoasă a obligaţiilor contractuale. Ele pot
decurge şi din răspunderea civilă delictuală şi atunci constau în repararea prejudiciului cauzat de
comiterea unei fapte ilicite.
 Disciplinare – care intervin în cazul încălcării obligaţiilor de serviciu şi pot avea următoarele forme:
mustrare, avertisment, diminuarea salariului pe o periodă determinată, retrogradarea, suspendarea din
funcţie, transfer disciplinar, demiterea din funcţie.
 Proceduale – care decurg din nerespectarea normelor impuse de diverse proceduri şi care constau, de
obicei, în nulitatea sau anularea actului încheiat, fără a ţine seama de prevederile legale.

(Sursa: Șimandan M., 2014)

15
 PARTEA II
ETICA AFACERILOR, CA ETICĂ APLICATĂ:
MANAGEMENT PE PRINCIPII ETICE, CSR

16
II.1. Conţinutul eticii în afaceri văzut schematic

Ce este etica în afaceri?

Set de principii, argumente și standarde morale care ar trebui să guverneze conduita în afaceri
atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv.
Perspectivă etică asupra modului în care o companie (sau individ) înţelege să facă afaceri;
Se referă la STAREA DE FAPT și STAREA DE DREPT;

Obiectivele principale ale eticii în afaceri:

Prezintă conceptele etice relevante afacerilor și deciziilor în afaceri;
Identifică aspectele morale implicate în administrarea afacerilor;
Pferă o înţelegere a problemelor morale în climatul de afaceri;
Discută dilemele morale cu care se confruntă oamenii de afaceri;

Tipurile de analiză aplicate eticii în afaceri:

Evidenţierea şi analiza cazurilor de imoralitate în afaceri;
Studiul empiric al practicilor în afaceri;
Clarificarea termenilor de bază şi lămurirea problemelor etice din sfera afacerilor;
Obligaţiile corporaţiilor multinaţionale cu subsidiare în ţări subdezvoltate.

Nivelurile de analiză ale eticii în afaceri:

1, MICROETICA AFACERILOR
2, MACROETICA AFACERILOR
3, NIVELUL MOLAR

1, MICROETICA AFACERILOR (regulile schimbului echitabil între indivizi):

 Natura promisiunilor și obligaţiilor;
 Natura drepturilor individuale
 Intenţiile și consecinţele acţiunilor individuale.
 Valoarea centrală: schimbul echitabil (“dreptate comutativă” - Aristotel), care trebuie să se
regăsească în toate aspectele unei afaceri: (1) salariul echitabil; (2) negocierea corectă (3)
afacerea bună (pentru toate părţile).
17
2, MACROETICA AFACERILOR (probleme legate de dreptate, legitimitate, natura societăţii)
 Dreptatea (Justiţia) și Legitimitatea;
 Natura societăţii (cum ar tebui să fie o „bună societate”);
 Natura lumii afacerilor (relaţia acesteia cu societatea în ansamblul ei).
 E vorba de marile teme ale filosofiei politice (întrebări de generalitate precum: Care e scopul
pieţei libere?; Piaţa liberă este un sistem corect din punct de vedere moral?; Este meritul
recopensat în mod adecvat?; Care e rolul guvernului în relaţia cu mediul de afaceri?)

3, NIVELUL MOLAR (unitatea de bază a producţiei şi comerţului – corporaţia).

 Rolul corporației în societate;
 Rolul individului în corporație;
!!! Problematica responsabilităţii sociale a corporaţiei RSC (CSR) este plasată la nivel molar.

Responsabilitatea socială a companiilor se divide în:

 responsabilitate socială internă (stakeholderi interni: angajaţi, acţionari şi manageri/proprietari);
 responsabilitate socială externă (stakeholderi externi: consumatori, parteneri de afaceri,
furnizori, comunităţi locale, mediu natural, generaţii viitoare)

Față de cine are obligații etice organizația?

 faţă de acţionari: gestiune corectă, loialitate, informare, transparenţă, confidenţialitate;
 faţă de angajaţi: remunerare echitabilă, dezvoltare profesională, respectul vieţii private;
 faţă de clienţi: produse/servicii de calitate, garantarea siguranţei în utilizare, informare;
 faţă de comunitate: protejarea mediului, soluţionarea problemelor sociale, respectarea
diversităţii culturale.
 față de furnizori și alte entități cu care firma relaționează- respectarea contractelor şi
transparenţa procedurilor de achiziţie;
 față de creditori, care pun la dispoziţia organizaţiei resursele financiare necesare investiţiilor sau
ciclului operaţional; în mod îndreptăţit, ei aşteaptă rambursarea la timp a împrumuturilor şi
plata dobânzilor aferente;
 față de firmele concurente, care îşi dispută cu organizaţia de afaceri pieţele de aprovizionare şi
desfacere, având aşteptări legitime legate de concurenţa loială;
 față de autorităţi și organisme publice
18
Tabel 2. Niveluri de manifestare a valorilor şi antivalorilor etice

Nivele Valori pozitive Valori negative

Etica în general  cinstea,  înşelăciunea,

 dreptatea,  furtul,
 imparţialitatea,  încălcarea promisiunilor,
 adevărul,  minciuna,
 rigoarea,  dorinţa de răzbunare
 loialitatea,
 toleranţa,
 respectul pentru ceilalţi şi pentru munca lor

Etica economiei  transparenţa  frauda,

de piaţa  respectarea regulilor pieţei libere  corupţia
 echitatea socială  practicile de monopol
 ajutorul acordat persoanelor aflate în  practicile antisociale
dificultate  obţinerea de avantaje
 distribuţia echitabilă a veniturilor necuvenite

Etica la locul de  satisfacerea clientelei încălcarea:

muncă  respectarea colegilor, a regulilor interne ale  regulilor de drept
firmei  confidenţialităţii
 relaţiile ierarhice normale informaţiilor
 cooperarea, transparenţa, spiritul de echipă  libertăţii celorlalţi

Etica la nivelul  ierarhia bazată pe competenţă  nepotismul şi

conducerii  regulile clare de promovare discriminările de orice
întreprinderii  practicile echitabile, remunerarea justă şi fel
stimulativă a personalului  abuzul de putere
 informarea, participarea şi motivarea  conducerea autoritară
angajaţilor  încălcarea regulilor
 promovarea competitivităţii şi a calităţii interne
 conflictele de interese

Etica şi strategia strategiile de competitivitate pe termen lung bazate pe: strategiile bazate pe:
de afaceri  eforturi de progres  marketing abuziv
adoptată  riscuri calculate  avantaje minore
 investiţii,  beneficii pe termen scurt
 cercetare-dezvoltare, inovare  coaliţii şi corupţie
 comunicare  privilegii oferite
 formare şi perfecţionare a personalului anumitor persoane

Etica în  respectarea cuvântului dat, punctualitate  şantajul

tranzacţiile  cooperarea furnizor- client pentru a obţine  avantajele personale
comerciale avantaje reciproce oferite de încheierea unei
afaceri

(Sursa: Iamandi & Filip, 2014)

19
II.2. Conţinutul eticii în afaceri pe larg, abordări teoretice ale relației etică - afaceri

Ca formă particulară a eticii aplicate, etica în afaceri este un ansamblu de norme şi reguli morale
referitoare la conduita în afaceri. Conform Ionescu, Bibu, Munteanu (2006, p.41-42) etica în afaceri
examinează regulile şi principiile de factură etică într-un context bazat pe relaţii de natură comercială”.
Ea are ca obiect de studiu ,,diferitele probleme morale care se pot naşte în relaţiile de afaceri, adică
ansamblul datoriilor şi obligaţiilor contractuale şi extracontractuale care sunt impuse tuturor persoanelor
angajate în activităţi comerciale” (Ionescu, Bibu şi Munteanu 2006, p.41). Autorii menţionaţi insistă
asupra caracterului normativ al eticii afacerilor, în care sunt definite anumite standarde etice, cât şi asupra
raţionamentelor ,,despre ceea ce este rău şi ceea ce este bine în modul de <<a face afaceri>>, despre ceea
ce trebuie spus într-un context de afaceri, despre ceea ce trebuie făcut şi ceea ce nu trebuie făcut într-o
anumită situaţie sau referitor la o anumită relaţie de afaceri”.
De aici rezultă ideea că, etica în afaceri vizează determinarea principiilor morale şi a codurilor de
conduită ce reglementează relaţiile interumane din cadrul organizaţiilor economice şi comerciale,
incluzând consecinţele morale ale deciziilor luate în relaţiile de afaceri, atât asupra personalului din
interiorul organizaţiei, cât şi persoanelor din afara acesteia.
Teoreticienii acestui domeniu au identificat următoarele nivele la care se manifestă etica în afaceri:
nivelul etic individual, nivelul etic organizaţional sau corporaţional, nivelul etic naţional şi cel
internaţional. De asemenea, cercetările din acest domeniu au pus în evidenţă două abordări de bază:
abordarea moralistă, care susţine ideea conform căreia principiile de bază ale eticii şi filosofiei morale
trebuie extinse şi în sfera afacerilor; abordarea pragmatică, care presupune că afacerile trebuie să fie
etice nu pentru a urma normele morale, ci pentru a demonstra o responsabilitate socială menită să confere
durabilitate afacerii, obţinerea de profituri suplimentare şi evitarea unor riscuri.
La randul lor, Iamandi & Filip (2014, p.17-18) indică 2 tipuri de clasificări ale eticii în afaceri.
Prima clasificare vizează modul de abordare al eticii în afaceri, în funcţie de care se deosebesc: etica
regulilor (care pleacă de la ideea că un individ sau o societate trebuie să se conformeze principiilor etice
acceptate); etica posibilului (centrată pe respectarea legilor şi conformarea la normele eticii
profesionale); etica convingerii (potrivit căreia fiecare individ îşi elaborează un set de norme morale,
pornind de la confruntarea propriei experienţe cu ideile celorlalţi); etica responsabilităţii (care presupune
asumarea conştientă a responsabilităţii cu privire la actele proprii şi consecinţele acestora).
Al doilea tip de clasificare a eticii în afaceri se referă la nivelul la care este percepută şi setul de reguli
morale ce trebuie promovate, respectiv, al celor considerate antivalori, care trebuie sancţionate.

20
Oricum am privi, etica în afaceri se bazează pe normele morale.
Normele morale sunt acele valori culturale, consacrate prin tradiţie şi educaţie, a căror respectare e
impusă de opinia publică.
O clasificare a normelor morale (cu importanţă practică pentru etica în afaceri) este următoarea:
1. Norme generale sau universale – sunt prezente în toate tipurile de comunităţi umane, au
durabilitate mare în timp şi influenţează întreaga gamă de relaţii şi activităţi umane (exemple: cinstea,
demnitatea, sinceritatea, curajul, loialitatea, generozitatea);
2. Norme particulare – se adresează unor comunităţi umane determinate, cu o anumită variaţie
în timp şi spaţiu, şi influenţează relaţii sau activităţi umane particulare (exemple: normele vieţii de
familie şi normele morale specifice unor activităţi profesionale);
3. Norme speciale – se manifestă în cadrul unor grupuri restrânse şi, uneori, la ocazii speciale
(exemple: normele de protocol, regulile de etichetă în afaceri, codul manierelor elegante).
Moralitatea (sau lipsa ei), la orice nivel şi grad de manifestare, nu poate fi impusă individului de nici o
instanţă exterioară şi nici nu poate fi sancţionată din punct de vedere legal; un agent acţionează moral
pentru că aşa îi impun propria conştiinţă şi cerinţele fireşti ale convieţuirii sociale, nu pentru că este
constrâns de lege.
Etica afacerilor (etica economică), reprezintă ansamblul de reguli şi norme morale care vizează
conduita agenţilor în activitatea economică (în afaceri), atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv.
Alături de principiile şi normele de drept, etica asigură buna desfăşurare a activităţilor economice.
Comportamentul etic al agenţilor economici este marcat de respectarea riguroasă, benevolă, a unor
principii cum sunt: încrederea şi sinceritatea deplină între agenţi; corectitudine în negocieri şi în
îndeplinirea obligaţiilor contractuale; respectarea angajamentelor asumate; mutualitatea avantajelor
oferite şi a riscurilor.
Acceptarea şi respectarea normelor de etică economică este, de fapt, o problemă de conştiinţă
economică cu un impact puternic asupra cristalizării normelor juridice. Încălcarea lor creează o imagine
nefavorabilă asupra agenţilor economici.
Etica afacerilor, ca disciplină de sine stătătoare, a apărut relativ recent (cateva zeci de ani).
În prezent, problemele etice şi de responsabilitate corporativă au o importanţă deosebită, ajungând să se
vehiculeze conceptul de „firmă etică” şi să se promoveze „managementul responsabil social”; au apărut
numeroase lucrări consacrate subiectului şi, concomitent, s-au înfiinţat centre de consultanţă etică.
Marile firme adoptă coduri de conduită morală şi iniţiază programe proprii de pregătire în acest sens,
considerând etica afacerilor drept un instrument indispensabil unei bune gestionări a întreprinderilor.

21
 Se poate afirma că etica afacerilor a început să prindă contur în ţări dezvoltate precum SUA şi
statele Europei de Vest, dar, în prezent, şi ţările în curs de dezvoltare sau fostele ţări comuniste din
Europa Centrală şi de Est manifestă un interes faţă de acest subiect. În general, s-a observat că există o
legătură directă între gradul de dezvoltare al unei ţări şi accentul care se pune în respectiva ţară pe etica
afacerilor (această concluzie nu trebuie, însă, interpretată cu titlu de lege).
Odată cu schimbarea naturii afacerilor şi cu internaţionalizarea lor, acestea au devenit din ce în
ce mai complexe şi au ridicat probleme etice necunoscute până atunci, legate de contextul multinaţional
şi multicultural de desfăşurare al activităţilor economice.

Căteva dintre abordările majore ale eticii:

1. Abordarea eticii în termenii „Legii Eterne”, cunoscută şi sub denumirea de moralitatea
religioasă, se poate manifesta în două forme principale: Regula de Aur (bazată pe iubirea creştină şi
respectul faţă de aproapele) şi o variantă mai radicală, consolidată pe teama de pedeapsa divină
(Porunca Divină). Legea Eternă este, însă, cel mai bine sintetizată în credinţa creştină prin Regula de
Aur: „Fă celorlalţi ceea ce ai vrea ca ei să facă pentru tine!”. De-a lungul timpului, un mare număr de
indivizi, inclusiv o parte însemnată din oamenii de afaceri, şi-au bazat concepţiile etice pe religie.
Totuşi, religia şi moralitatea nu se condiţionează reciproc şi nu decurg firesc una din cealaltă (există
persoane atee care acţionează moral, aşa după cum există şi indivizi credincioşi, dar care încalcă adesea
normele morale); de aceea, o astfel de abordare este lipsită de consistenţă.
2. Abordarea eticii în termenii teoriei virtuţii consideră că moralitatea unei acţiuni şi interesul
personal se armonizează. Etica virtuţii recomandă purtarea demnă şi justă ca mijloc în vederea atingerii
unui scop absolut, suprem – fericirea (este o abordare teleologică, unde telos – scop, rezultat) şi vizează
formarea omului de caracter. Această teorie nu se bazează pe intenţiile sau consecinţele unei acţiuni, ci
pune în centrul dezbaterii agentul – persoana care realizează respectiva acţiune, precum şi trăsăturile
sale de caracter (virtuţile sale). Din prisma eticii virtuţii, afacerile reprezintă o parte fundamentală a
societăţii în care trăim; activităţile comerciale nu vizează doar obţinerea profitului, ci pun un accent
deosebit pe relaţiile sociale şi autorespect, considerând obţinerea de utilităţi materiale drept un mijloc
pentru atingerea obiectivelor prestabilite, şi nu un scop în sine. Teoria virtuţii îşi găseşte aplicabilitate
în etica afacerilor: fericirea reprezintă pentru un individ ceea ce reprezintă profitul pentru o afacere: aşa
cum fericirea adevărată este rezultatul unor eforturi de o viaţă, tot astfel şi profitul solid, pe care îl
urmăreşte în activitatea sa un om de afaceri serios, nu poate fi obţinut decât prin strategii pe termen

22
lung. Pe de altă parte, aşa cum individul aspiră la fericire prin îndeplinirea altor obiective (acţiuni şi
fapte curajoase, drepte, cinstite, şi mărinimoase), tot aşa o afacere este profitabilă pe termen lung
(obţine un profit sigur, consistent, meritat şi stabil) dacă, mai întâi, îndeplineşte alte obiective de natură
etică, cum ar fi: îmbunătăţirea calităţii produselor şi respectul acordat clienţilor săi, satisfacerea cât mai
deplină a consumatorilor, asigurarea unui climat stabil, oferirea de locuri de muncă pentru comunitate,
stimularea salariaţilor şi cucerirea devotamentului lor faţă de firmă, întreţinerea unor relaţii stabile şi
cât mai bune cu furnizorii şi creditorii, preţuirea şi simpatia comunităţii în care este localizată firma,
respectul cât mai scrupulos al legilor în vigoare, plata impozitelor către stat, protecţia mediului
ambiant.
La nivel individual, „virtutea” specifică a unui om de afaceri sau manager presupune competenţă,
autoritate, flexibilitate, tact, putere de decizie rapidă etc., dar, mai presus de toate, un bun om de afaceri
sau manager este acela care, prin iniţiativele sale, realizează un profit cât mai important. Însă, nimeni
nu poate fi şi nu trebuie să fie doar manager şi atât; un om întreg presupune şi alte calităţi decât
succesul comercial (acesta este unul dintre motivele pentru care urmărirea profitului, în calitate de
agent economic, nu trebuie să elimine orice alt criteriu valoric din viaţa şi activitatea unui om de
afaceri; ca om întreg, acesta trebuie să cultive acele atitudini şi trăsături de caracter de natura să-i
dăruiască o meritată demnitate şi fericire). Prietenia dintre indivizi se transpune în afaceri ca o relaţie
de colaborare fructuoasă între toţi agenţii economici (un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă
firmele japoneze, reţele cunoscute sub numele de keiretsu). Avantajul oferit de teoria virtuţii în afaceri
este obţinerea profitului, ca o contribuţie esenţială la bunăstarea publică, prin crearea de noi locuri de
muncă, generarea creşterii economice şi a inovaţiei tehnologice. Pe de altă parte, teoria virtuţii nu poate
fi aplicată în afaceri decât într-o societate omogenă şi stabilă, ale cărei tradiţii culturale şi valori sunt
general acceptate; din acest motiv, în zilele noastre, într-o lume caracterizată de diversitate,
multiculturalism şi inconstanţă, etica aristotelică pare destul de vulnerabilă şi nu oferă rezultatele
scontate. În prezent, nu există un consens solid asupra ierarhiei valorilor şi nu există modele unanim
recunoscute de oameni de afaceri al căror succes comercial să fie asociat cu o mare probitate morală. În
pofida limitelor şi anacronismelor evidente, etica virtuţilor se dovedeşte în numeroase contexte
relevantă pentru analiştii problemelor specifice de etică în afaceri.
3. Abordarea utilitaristă a eticii: În gândirea filozofică, utilitarismul consideră că valoarea
morală a conduitei unei persoane poate fi determinată numai prin consecinţele (efectele)
comportamentului acesteia, respectiv beneficiile şi satisfacţiile sufleteşti pe care aceasta le poate
genera; fapta bună nu se defineşte prin intenţiile care stau la originea ei sau prin scopurile urmărite de

23
către agenţi. Utilitariştii considerau drept şi moral ceea ce maximizează plăcerea (utilitatea) şi reduce
suferinţa pentru un număr cât mai mare de persoane. O activitate este bună din punct de vedere moral
dacă şi numai dacă maximizează utilitatea şi nici o altă activitate opţională nu produce o utilitate
agregată mai mare. Dacă o acţiune produce mai mult bine decât rău, atunci ea tinde să fie o acţiune
corectă din punct de vedere moral. Utilitarismul, ca teorie etică generală, diferă de altruism sau de
egoism; în momentul calculării beneficiilor şi daunelor, utilitariştii se consideră pe poziţie de egalitate
cu toţi ceilalţi afectaţi de deciziile acţiunilor lor, nici mai presus (egoism), nici mai prejos (altruism).
Dat fiind faptul că finalitatea utilitarismului este să asigure maximum de bine pentru maximum de
persoane (şi să minimizeze daunele sau suferinţele, pe termen lung), utilitarismul este, în multe
privinţe, consistent cu teoria economică „ortodoxă”: o decizie va fi bună dacă are drept rezultat
beneficii pentru oameni sau va fi rea dacă lezează sau produce daune. Ca abordare pentru etica
afacerilor, utilitarismul încurajează eficienţa şi stabilitatea activităţilor economice pe termen lung (cum
ar fi, de exemplu, investiţiile de capital), productivitatea şi maximizarea profitului, stimulează
performanţa economică individuală, conducând evaluarea morală spre conceptul de analiză cost-
beneficiu. Conceptul de utilitate este folosit în teoria microeconomică pentru a compara beneficiile nete
cu costurile asociate unei acţiuni, unui bun sau unui serviciu. Utilitariştii sprijină economiile de piaţă,
deoarece le consideră motorul creşterii economice şi generatoare de bunăstare maximă pentru un număr
cât mai mare de persoane. Oamenii de afaceri, adepţi ai utilitarismului, nu vor căuta doar maximizarea
propriei lor utilităţi sau doar pe cea a companiei lor, ci vor avea în vedere maximizarea utilităţii tuturor
celor implicaţi în respectiva relaţie de afaceri. Din perspectiva utilitarismului, o companie care
urmăreşte scopul egoist de a-şi maximiza profitul pe termen mediu şi lung – printr-o serie de acte
generoase faţă de salariaţi, clienţi, furnizori, comunitate locală – dă dovadă de o generozitate lăudabilă
(deşi interesată), în măsura în care cât mai mulţi indivizi se aleg cu un beneficiu oarecare. Utilitarismul
are avantaje considerabile în contextul internaţional de afaceri (este universalist, oferă o metodă bine
determinată pentru identificarea acţiunilor morale, este flexibil). În managementul internaţional,
utilitarismul se regăseşte într-o variantă modernă: analiza SWOT. Dezavantajul utilitarismului este că
ignoră faptul că acţiunile imorale nu pot fi tolerate sub nici o formă, chiar dacă ele aduc beneficii unei
majorităţi (în anumite situaţii, adepţii utilitarismului pot încuraja exploatarea unei minorităţi a
populaţiei, prin impunerea de daune şi sacrificii, în beneficiul majorităţii populaţiei). Teoria utilitaristă
nu poate fi un determinant al acţiunilor morale deoarece este imposibil de cuantificat beneficiul unei
majorităţi faţă de sacrificiul unei minorităţi; în plus, nu se pot calcula consecinţele unei acţiuni înainte
de producerea acesteia. Calculul utilitarist este artificial şi nu este practic (nu se pot prevedea, cu

24
suficientă siguranţă, toate rezultatele sau consecinţele unei acţiuni individuale şi nici nu se pot compara
cu exactitate diferitele tipuri de avantaje şi dezavantaje care pot rezulta, pe termen mediu şi lung).
Utilitarismul poate duce la o repartizare inechitabilă a resurselor în societate sau, la nivelul firmei, la
ignorarea intereselor unora dintre participanţii la activitatea acesteia. În concluzie, se poate afirma că
această abordare consideră exclusiv bunăstarea socială agregată, dar trece cu vederea individul şi
distribuirea respectivei bunăstări. Utilitarismul permite, în anumite circumstanţe, apariţia nedreptăţii
sociale.
4. Abordarea deontologică (universală) a eticii reprezintă, în esenţă, reversul teoriei
utilitarismului şi susţine că moralitatea unei acţiuni nu poate depinde de rezultate, deoarece acestea sunt
indefinite şi incerte în momentul luării deciziei; valoarea morală a unei acţiuni trebuie să fie evaluată în
funcţie de intenţiile persoanei care ia decizia referitoare la executarea acelei acţiuni: o acţiune este
morală doar când este făcută din raţiuni morale şi bune intenţii. Datoria unui individ este să facă ceea
ce este corect din punct de vedere moral şi să evite ceea ce nu este corect din punct de vedere moral,
indiferent de consecinţele acţiunilor sale. O datorie de bază în viziunea universalismului este aceea de
a-i trata pe ceilalţi ca pe nişte scopuri şi nu ca pe nişte mijloace (oamenii merită să fie consideraţi
valoroşi pentru ei înşişi, demni de respect, şi nu nişte mijloace impersonale pentru atingerea altor
scopuri); în relaţiile economice, această cerinţă capătă o importanţă deosebită, atât deoarece interzice
exploatarea persoanelor, cât şi pentru că încurajează dezvoltarea abilităţilor raţionale şi morale.
Principalul argument care se oferă pentru consolidarea acestei abordări este următorul: dacă
corporaţiile sunt agenţi morali trebuie, la fel ca şi persoanele, să-şi asume responsabilităţi morale. La
rândul lor, managerii sunt agenţi morali şi, de aceea, au obligaţii morale de bază faţă de ceilalţi membri
ai societăţii. Această abordare a eticii în afaceri are avantajul că evidenţiază respectarea şi protejarea
drepturilor fundamentale ale omului şi susţine moralitatea pieţei libere. Teoria interzice acţiuni precum
încălcarea contractelor, furtul, înşelătoria sau coerciţia. În acelaşi timp, abordarea poate avea şi unele
efecte negative, în situaţia în care ar conduce la crearea unui climat orientat mai ales spre protecţia
drepturilor sociale individuale şi mai puţin spre performanţă (productivitate şi eficienţă). Pe de altă
parte, universalismul nu deţine un sistem de ierarhizare a drepturilor şi datoriilor, este foarte rigid şi,
adesea, greu de implementat în practică.
5. Abordarea eticii bazată pe drepturile individuale este tot o abordare deontologică, şi are la
bază o valoare unică: libertatea personală. Drepturile naturale sunt drepturile pe care Dumnezeu i le dă
fiecărui om, în virtutea statutului său de fiinţă umană. O instituţie sau o lege care violează libertatea
personală trebuie să fie respinsă ca fiind imorală, indiferent dacă produce beneficii sporite sau fericire

25
pentru ceilalţi membri ai societăţii. Drepturile fundamentale ale omului nu pot fi ignorate doar din
considerente de utilitate; un drept poate fi nesocotit doar de un alt drept sau alte drepturi aflate, pe o
scară a valorilor, pe o poziţie ierarhică superioară. Atât utilitariştii cât şi non-utilitariştii consideră că
respectarea drepturilor omului reprezintă o cerinţă fundamentală, chiar dacă ei îşi susţin părerile în mod
diferit. Conform acestei abordări, o acţiune este considerată corectă sau bună numai dacă toţi membrii
societăţii vor beneficia ulterior de o mai mare libertate personală. Cooperarea între indivizi este corectă
şi benefică din punct de vedere economic numai dacă schimburile care se realizează în societate sunt
voluntare, fiecare om având libertatea de alegere. Pentru mediul de afaceri, abordarea în termenii
libertăţii personale contribuie la sporirea schimburilor pe piaţa liberă, fiind dependentă de un sistem de
piaţă capitalist (care respectă drepturile de proprietate ale individului). În organizaţiile de afaceri,
această concepţie se extinde la asigurarea şi respectarea drepturilor salariatului, respectiv: dreptul la
viaţă privată, dreptul la liberă exprimare, dreptul la îngrijirea sănătăţii şi siguranţei fizice, libertatea de
conştiinţă. Cu toate acestea, ea poate încuraja individualismul (pune individul mai presus de societate)
şi un comportament egoist; de asemenea, este greu de realizat o ierarhie între drepturile conflictuale ale
celor luaţi în analiză (când mai multe drepturi ale omului intră în conflict, trebuie să existe o ierarhie a
lor: de exemplu, dreptul la viaţă este mai important decât dreptul de proprietate).
6. Abordarea justiţiară a eticii este o abordare de natură deontologică, ce îşi are originea în
curentele filozofice din diferite epoci ale omenirii care pornesc de la ideea că dreptatea este prima
virtute a instituţiilor sociale, aşa cum adevărul este prima virtute a sistemelor de gândire, de unde
rezultă necesitatea respectării corectitudinii şi imparţialităţii în aplicarea regulilor morale la nivel social
sau corporaţional. În spiritul acestui principiu, o teorie trebuie să fie respinsă sau revizuită dacă este
neadevărată, oricât de utilă şi de completă ar fi ea; în mod analog, legile şi instituţiile trebuie
îmbunătăţite sau abolite dacă sunt nedrepte, indiferent de cât de eficiente sau de acceptate sunt în
cadrul societăţii. Teoria justiţiară vizează distribuirea echitabilă a avantajelor şi a îndatoririlor în cadrul
societăţii. Astfel, un act poate fi considerat drept, just sau corect dacă el conduce la o mai mare
cooperare între membrii societăţii (binele este perceput din perspectiva societăţii ca întreg, a cerinţelor
pentru prezervarea păcii sociale). Societatea este marcată atât de cooperare (care derivă din
conştientizarea faptului că indivizii pot obţine beneficii mai mari împreună decât prin acţiuni solitare),
cât şi de inerente conflicte (căci oamenii urmăresc, fiecare în felul său, justa distribuire a beneficiilor).
Distribuţia între membrii societăţii poate avea baze diferite: tuturor în mod egal; fiecăruia după nevoi
(sistemul socialist); după efort; după contribuţie sau după competenţă / merit (modelul capitalist). Cele
mai multe sisteme economice moderne folosesc toate cele cinci principii. Ca punct de pornire pentru

26
etica afacerilor, această abordare are şi ea puncte tari şi puncte slabe: protejează interesele celor care
sunt slab reprezentaţi în organele de decizie sau nu dispun de putere la nivel social sau corporaţional,
dar are dezavantajul că încurajează comoditatea şi suficienţa în rândul angajaţilor, ceea ce afectează
capacitatea acestora de asumare a riscurilor, inovaţia şi productivitatea. Normele de drept iau în calcul
aspectele distribuţiei, dar nu consideră şi bunăstarea socială agregată sau cea a individului ca atare.
Cu toate că analiza morală a actelor umane este influenţată de cultura specifică fiecărei societăţi sau de
circumstanţe particulare, se poate vorbi, conform unei opinii dominante, de un principiu care pare să
traverseze toate grupurile, culturile şi timpurile şi care reprezintă o parte componentă a oricărui sistem
etic: credinţa că un membru dintr-un anumit grup poartă o formă de responsabilitate pentru
bunăstarea celorlalţi membri din acel grup.
În planul afacerilor, fiecare dintre abordările de mai sus are particularităţile sale, care nu intră neapărat
în conflict (există valori sau antivalori comune).
Din punct de vedere teoretic, se poate vorbi de 3 perspective în relaţia dintre etică şi afaceri:
I. Incompatibilitatea dintre afaceri şi etică (afacerile nu au nimic în comun cu etica);
II. Compatibilitatea dintre afaceri şi etică (afacerile îndeplinesc un rol special în cadrul comunităţii: ele
aduc un beneficiu maxim comunităţii doar atunci când interesele de afaceri sunt prioritare altor interese
divergente);
III. Preeminenţa (întâietatea) eticii asupra afacerilor (în anumite situaţii, interesele de afaceri ale
companiilor trebuie să se supună considerentelor etice; uneori, etica este mai importantă decât
afacerile).
Cele trei perspective ale relaţiei dintre etică şi afaceri se vor concretiza în 4 teorii distincte:
1. Teoria incompatibilităţii dintre afaceri şi etică (Albert Carr) – se poate stabili o analogie între
această teorie şi responsabilitatea economică a firmelor: companiile trebuie să respecte doar „regulile
jocului” şi să câştige avantaje de ordin economic în faţa concurenţilor; în rest, totul este permis. Teoria
corespunde primei perspective.
2. Teoria responsabilităţii unice a afacerilor de a face profit (Milton Friedman) – există o
corespondenţă între această teorie şi responsabilitatea legală a afacerilor de a aduce profit şi de a
maximiza valoarea acţionarilor lor, în limitele stabilite de lege. Teoria este asociată cu cea de-a doua
perspectivă.
3. Teoria „stakeholders” (Amitai Etzioni) – compania are o responsabilitate morală faţă de toţi
cei care contribuie la consolidarea profiturilor şi activităţilor sale (teoria drepturilor „stakeholder-ilor”
şi datoriilor companiei).

27
 4. Teoria responsabilităţii sociale corporative (pragmatică vs. deontologică şi minimalistă vs.
maximalistă) – se referă la totalitatea responsabilităţilor sociale (economice, legale, morale,
discreţionare) pe care şi le asumă o corporaţie, din motive pragmatice sau deontologice.

II.3. Comportament etic și dileme specifice eticii în afaceri

Etica afacerilor a dobândit o importanţă deosebită ca urmare a schimbărilor produse în structura
şi aşteptările forţei de muncă, a apariţiei noilor tehnologii, a internaţionalizării afacerilor şi a
întrepătrunderii factorilor socioculturali ai unor societăţi diferite.
Ca disciplină normativă, etica afacerilor a cunoscut o extindere asupra unor activităţi extrem de
diferite, incluzând: drepturile salariaţilor, siguranţa şi securitatea consumatorilor, nediscriminarea
sexuală, etnică sau religioasă, bunele practici manageriale şi financiar- contabile, utilizarea responsabilă
a resurselor şi energiei, negocierea în afaceri, corupţia, respectarea proprietăţii industriale, spaţiul privat
al angajaţilor.
De asemenea, se poate vorbi despre stadiile de dezvoltare ale managementului eticii
 Stadiul IMORALITĂȚII: nu ne interesează morala pentru că ne încurcă în activităţile curente;
 Stadiul REACTIV: etalarea formală a unui angajament moral prin crearea de coduri şi comitete
de etică – dar sub nivelul conformităţii (se adoptă coduri dar lipsesc măsurile de aplicare a lor).
 Stadiul CONFORMITĂŢII: codul e aplicat prin măsuri disciplinare.
 Stadiul INTEGRITĂŢII: valorile etice fac parte dintr-o cultură organizațională de natură etică,
accentul fiind pus pe recompensă şi pe inserarea criteriilor etice în activităţile organizaţiei;
 Stadiul ALINIERII TOTALE: etica devine parte integrantă în strategia și managementul
organizaţiei.
In prezent se vorbeşte tot mai frecvent despre standarde etice specifice în activitatea firmei, despre
promovarea responsabilităţii sociale a organizaţiilor de afaceri, despre coduri de conduită etică ca
instrumente ale bunei gestionări a întreprinderilor, despre contextul multinaţional şi multicultural al
desfăşurării activităţilor economice, despre moralitatea afacerilor sau despre consecinţele morale ale
deciziilor.
O sistematizare a temelor abordate de etica afacerilor regăsim într-o lucrare a lui Ionescu, Bibu
şi Munteanu (2006, p.42-43), în care sunt identificate următoarele grupe de probleme:
- Repartizarea corectă a veniturilor în funcţie de merite, de abilităţi şi competenţe, de efortul depus şi de
28
importanţa socială a activităţii prestate; această categorie de probleme include: dreptul de proprietate,
salarizare echitabilă, remunerarea corectă a capitalului investit, recompensarea riscurilor, asigurarea unui
nivel minim de bunăstare pentru fiecare membru al comunităţii sau organizaţiei.
- Particularizarea principiilor generale ale eticii la specificul de organizare şi funcţionare al entităţilor
economice şi de afaceri.
- Soluţionarea conflictelor între valori şi a divergenţelor ce pot apărea în aplicarea unor principii etice
referitoare la: dreptate, libertate, echitate, bunăstare, eficienţă etc., ca şi a ,,dilemelor morale” în alegerea
,,celui mai mic rău”.
- Luarea în considerare a dinamicii principiilor etice şi a subiectelor abordate în concordanţă cu
extinderea sferei de cuprindere a eticii şi a modificărilor valorice care au loc în decursul timpului.
- Evaluarea cât mai corectă a consecinţelor morale şi etice ale dezvoltării noilor tehnologii din diverse
domenii ale vieţii economico-sociale.
- Definirea interdicţiilor care se impun în conducerea afacerilor şi a organizaţiilor de afaceri, precum şi
cele referitoare la marketingul moral, etica în mass-media, etica în dezvoltarea tehnologică etc.
Referindu-se la aspectele etice cu impact major asupra afacerilor, autorii menţionaţi insistă
asupra următoarelor categorii de probleme:
- responsabilitatea socială a organizaţiilor, respectiv modul în care o organizaţie de afaceri contribuie la
atenuarea inechităţiilor sociale;
- stabilirea gradului de legitimitate a angajaţilor de a utiliza poziţia din organizaţie pentru a-şi promova
interese proprii;
- reglementarea principiilor pe baza cărora să se desfăşoare strategiile de publicitate şi promovare a
produselor;
- definirea obligaţiilor pe care un angajat le are faţă de organizaţia din care face parte sau faţă de partenerii
de afaceri ai acesteia.
În acelaşi registru, se înscriu valorile pe care o companie ar trebui să le aibă în vedere
pentru desfăşurarea cât mai etică a activităţilor sale. Este vorba despre: consideraţia faţă de ceilalţi,
consecvenţa în păstrarea standardelor etice, creativitatea în economisirea resurselor şi în protecţia
mediului natural, deservirea cât mai bună a clienţilor, corectitudine faţă de furnizori, beneficiari, angajaţi
sau asociaţi, transparenţa în comunicarea cu partenerii, angajaţii şi instituţiile statului, interdependenţa
intereselor cu comunitatea în care îşi desfăşoară activitatea (cf. Murray, 1999).
Cu privire la riscul de etică în strategia de management, Reamer (2000) atrage atenţia asupra
faptului că între procedurile eticii în afaceri şi management pot fi identificate următoarele arii ale riscului

29
în etică:
drepturile clienţilor privind solicitarea de informaţii private;
confidenţialitatea informaţiilor referitoare la serviciile accesate, stocarea şi protejarea informaţiilor
privind clienţii;
validitatea formelor de obţinere a acordului sau consimţământului din partea clienţilor;
competenţele personalului care furnizează serviciile solicitate;
conflictele de interese, inclusiv discriminările de gen, acceptarea de cadouri sau diferite forme de
favoruri;
modul de raportare privind evaluările, deciziile sau incidentele etice;
existenţa unor manifestări ce vizează defăimarea sau calomnirea personală;
oferirea de informaţii privind clienţii şi stocarea acestor date;
monitorizarea practicilor referitoare la competenţa personalului, evaluarea performanţei, receptivitatea
şi neglijenţa;
perfecţionarea personalului prin programe de pregătire adecvate;
apelarea la consultanţi, la specialişti din domeniu şi la opinia clienţilor;
modalităţi de prevenire a fraudelor;
condiţiile de încetare a furnizării sau asigurării serviciilor ca urmare a neconformării la contextele
existente;
diminuarea performanţei manageriale ca urmare a familiarităţii prea mari cu personalul din subordine;
elaborarea unor ghiduri de bune practici pentru protejarea personalului şi utilizarea informaţiilor în
conformitate cu reglementările legale;
abilitatea managerului de a recunoaşte dilemele etice, folosirea protocoalelor de luare a deciziilor de
etică, aplicarea principiilor legale şi a codurilor de etică ale organizaţiei de afaceri.
Aşa cum am semnalat deja, aspectele legate de etica afacerilor sunt formulate în coduri de conduită
etică. Iniţial, aceste coduri au fost dezvoltate de grupuri profesionale sub forma unor coduri deontologice
(referitoare la îndatoriri şi obligaţii). Pornind de la aceste coduri de etică profesională, s-a ajuns la
formularea unor principii etice la nivelul organizaţilor sub forma unor coduri de conduită etică. Acestea
stabilesc proceduri de soluţionare a problemelor de natură etică în mediul intern şi cel extern al
organizaţiei, având ca obiective: promovarea valorilor profesionale, încheierea unui contract moral între
organizaţie şi cei implicaţi în acţiunile acesteia, protejarea organizaţiei de comportamente necinstite sau
neloiale, promovarea imaginii pozitive a organizaţiei etc.
Din expunerea de până acum rezultă că unitatea de referinţă a afacerilor moderne este corporaţia,
30
iar interogaţiile centrale ale eticii afacerilor tind să fie puse pe seama managerilor şi a angajaţilor.
Acest nivel de abordare al eticii în afaceri tinde să structureze şi setul de întrebări referitoare la
rolul corporaţiei în societate şi la rolul individului în cadrul organizaţiei de afaceri. Plecând de aici, V.
Morar (2012, p.20) afirmă că etica afacerilor este structurată în jurul a două aspecte fundamentale:
a) problema responsabilităţii sociale a corporaţiei în cadrul societăţii;
b) problema responsabilităţilor limitate ale locului de muncă – adică rolul individului în corporaţie.
Conceptul de responsabilitate – văzut ca un concept ,,cheie” al eticii afacerilor - ,,este o noţiune
morală care coagulează atât ideea unor virtuţi particulare implicate în această sferă a vieţii (onestitatea,
reciprocitatea, utilitatea, interesul reciproc), cât şi ideea că există capacităţi şi disponibilităţi sociale şi
morale pe care le are corporaţia însăşi” (Morar, 2012, p. 21).
Concluzia ce se desprinde este că, ideea de responsabilitate socială nu este ,,o povară
suplimentară” pentru corporaţie, ci ea este o parte din problemele ei esenţiale de a servi nevoile şi de a fi
cinstită faţă de:
investitori sau proprietarii ei
angajaţi, care în schimbul muncii şi competenţelor puse la dispoziţia organizaţiei, aşteaptă în mod
legitim salarii, beneficii, tratament corect şi securitate la locul de muncă;
furnizori, pe care orice firmă se bazează în vederea aprovizionării cu materii prime, care determină în
final, calitatea produsului sau serviciului; în mod legitim, aceştia se aşteaptă la respectarea contractelor
şi la transparenţa procedurilor de achiziţie;
clienţi, care generează veniturile angajaţilor, fară de care firma nu şi-ar putea finanţa activităţile
următoare; în schimbul acestor venituri, ei au dreptul legitim la produse şi servicii conforme cu
specificaţiile;
creditori, care pun la dispoziţia organizaţiei resursele financiare necesare investiţiilor sau ciclului
operaţional; în mod îndreptăţit, ei aşteaptă rambursarea la timp a împrumuturilor şi plata dobânzilor
aferente;
comunitatea locală, care pune la dispoziţia organizaţiei infrastructura de afaceri, îi dă dreptul de a-şi
construi spaţii şi facilităţi de producţie sau dreptul de a-şi distribui produsele; din acest considerent,
comunitatea trebuie inclusă în deciziile strategice ale organizaţiei;
firmele concurente, care îşi dispută cu organizaţia de afaceri pieţele de aprovizionare şi desfacere, având
aşteptări legitime legate de concurenţa loială;
guvernul şi autorităţile administraţiei publice, care stabilesc cadrul legal de desfăşurare a activităţii
organizaţiei economice sau de afaceri.
31
 Aspectele menţionate duc la formularea câtorva precizări (cf. Pup, 2012; Cason, 2013):
etica afacerilor se referă la o perspectivă explicită sau implicită asupra modului în care o companie sau
un individ înţeleg să facă afaceri;
direct sau indirect, etica afacerilor este o descriere a modului în care cei implicaţi în aceste activităţi pot
fi consideraţi morali sau imorali;
concomitent cu descrierea ,, a ceea ce este” , etica afacerilor cuprinde un set de principii cu privire la ,,
ceea ce ar trebui să fie” conduita în afaceri;
raportarea conduitelor morale la standarde şi principii se traduce în judecăţi de apreciere morală, etica
în afaceri referindu-se la modul în care normele morale personale se aplică la activităţile şi scopurile
entităţii economice;
etica afacerilor nu este un standard moral separat, ci studiul modului în care contextul afacerilor pune
persoanei morale propriile sale probleme specifice, prin prisma a ceea ce este moralmente bun sau rău;
a avea un comportament etic nu înseamnă doar a avea sentimente morale, ci de a aplica anumite criterii
impersonale pentru fapte sau acţiuni ce au anumite consecinţe bune sau rele pentru semenii noştri.

Problemele și dilemele specifice eticii în afaceri

Atât în literatura de specialitate, cât şi la nivelul cunoaşterii comune se insistă asupra faptului că
etica în afaceri nu include doar motivarea morală sau imorală a oamenilor de afaceri, ci şi influenţa unui
vast spectru de probleme ce apar în contextul afacerilor. În acest context, Richard De George (1990) face
o distincţie între problemele micro-morale şi cele macro-morale ajungând la următoarea tipologie:

Probleme care privesc corectitudinea distribuirii resurselor ca fundament al principiului dreptăţii

distributive (alocarea resurselor, criteriile de alocare a veniturilor, modul de funcţionare a sistemului de
reguli şi reglementări juridice, etc.). Acestui tip de probleme îi sunt caracteristice dezbaterile cu privire
la dreptul de proprietate, la dreptul de posesie şi folosire, la salarizare echitabilă în funcţie de merit, efort
şi abilităţi,la recuperarea capitalului investit, la recompensarea pentru riscurile investiţiilor făcute etc.
Din perspectiva eticii , astfel de probleme necesită un acord prealabil cu privire la ceea ce este dreptatea
în general şi asupra modului în care aceasta trebuie judecată atunci când intră în conflict cu bunăstarea,
libertatea, echitatea şi alte valori importante ale teoriei dreptului.
Problemele referitoare la conversia unui principiu clar circumscris al dreptăţii la cazuri particulare, mai
ales atunci când rareori avem de-a face cu două cazuri identice. Astfel de situaţii ,,dificile” din punct de
vedere moral pot fi rezolvate deseori prin discuţii, dezbateri şi prin luarea unei decizii pe baza celor mai

32
bune informaţii şi, desigur, pe baza intuiţiei disponibile.
Problemele morale asociate afacerilor referitoare la conflictul dintre diferite valori (libertate, dreptate,
echitate, bunăstare, securitate personală, merit, eficienţă etc.) îndeosebi în situaţiile în care nu pare a
exista o alternativă mai bună. La limită, este vorba de dilemele morale, iar din punct de vedere raţional
problema care se pune este să se determine cea mai bună alternativă şi ,,răul cel mai mic”.
Problemele morale ce apar ca urmare a dezvoltării intuiţiilor morale şi a sarcinii de a le aplica la
practicile anticipate anterior. În cazul unor practici considerate acum imorale (discriminarea în muncă
bazată pe criterii de rasă sau sex) sau extinderea sferei morale la alte domenii (poluarea mediului) creează
dificultăţi în stabilirea responsabilităţilor din punct de vedere moral. Aşa se face că, etica afacerilor
contribuie la lărgirea temei responsabilităţii şi la adâncirea dezbaterii cu privire la ,,cine este răspunzător
moral” în situaţii de genul celor semnalate.
Probleme morale create de consecinţele pe care le aduc cu ele noile produse tehnologice, inclusiv cele
ale tehnicilor societăţii informaţionale, cele referitoare la manipularea genetică, cele care privesc
echilibrul mediului înconjurător sau posibilitatea epuizării resurselor regenerabile. Astfel de situaţii
impun soluţii la întrebări de tipul: este moral să se investească într-o tehnologie de vârf dacă au fost
identificate ,,pericole” şi ,,ameninţări”, sau, este moral dacă angajaţii continuă să lucreze în asemenea
întreprinderi?
Probleme referitoare la modul în care se aplică valorile morale acceptate în mod obişnuit şi interdicţiile
ce se impun în conducerea afacerilor şi a întreprinderilor. De exemplu, acceptarea tacită a faptului că
minciuna este un act imoral atât în cazul afacerilor, cât şi în alte domenii ale vieţii sociale, ridică întrebări
de genul următor: Dacă a minţi în reclame aduce mai mulţi bani pentru firmă, trebuie ca acea firmă să
procedeze în mod similar? Cine şi cum se stabileşte delimitarea între minciună şi exagerarea unei calităţi
reale a unui produs? Cât de mult trebuie prezentate părţile slabe sau neperformante ale unui produs? A
omite unele aspecte privind fiabilitatea produsului sau a spune jumătate de adevăr echivalează cu o
minciună?
Deşi astfel de interogaţii nu sunt noi, obligaţia de a fi moral se aplică tuturor aspectelor vieţii, iar
actele, faptele şi deciziile în afaceri nu fac nici un fel de excepţie.
Într-un fel de completare a aspectelor prezentate, problemele şi întrebările tipice pentru etica în
afaceri ar putea fi sistematizate astfel (cf. Shaw, 2008):
Este obligată o corporaţie să ajute societatea în lupta cu problemele cu care se confruntă (sărăcia,
inegalităţile de venit, poluarea, etc.)? În ce măsură oamenii de afaceri trebuie să se implice în problema
asigurării egalităţii de şanse sau discriminărilor sociale sau de gen?

33
Este legitim dreptul angajaţilor de a se folosi de poziţiile pe care le deţin în firmă pentru a-şi promova
propriile interese? Cât de imorale sunt practicile de folosire a informaţiilor privilegiate? Cât de loiali
trebuie să fie lucrătorii faţă de companiile în care îşi desfăşoară activitatea? Cât control ar trebui să aibă
o companie asupra angajaţilor ei în afara programului de muncă?
Trecerea unui test de personalitate sau onestitate reprezintă o condiţie suficientă pentru angajarea unei
persoane? Ce drepturi au angajaţii în exercitarea profesiei lor? Ce ar trebui să facă pentru a se îmbunătăţi
condiţiile de muncă?
Ar trebui ca producătorii să arate defectele produselor lor? Care este punctul de la care ,,o exagerare
acceptabilă” se transformă în minciună despre produs sau serviciu? În ce moment publicitatea începe să
manipuleze consumatorul?
Ce obligaţii are un angajat faţă de părţile interesate din afara companiei, cum ar fi clienţii, competitorii,
furnizorii sau comunitatea în general?

II.4. Etica afacerilor și importanța părților interesate – ,,stakeholders”

În contextul trecerii de la viziunea afacerii centrată pe modelul economic în care elementul

dominant era profitul, apare un model de afaceri mai cuprinzător (numit adesea model socio-economic)
care integrează etica afacerilor și include în preocuparea managementului atât profitul și dezvoltarea
afacerii, cât și conservarea resurselor, problemele sociale și interesele societăţii, accentuând calitatea
generală a vieţii şi oferind o viziune de sistem deschis asupra afacerilor.
Modelul socio-economic susţine că urmărirea eficienţei şi a maximului de profit nu este
tocmai calea cea mai corectă în afaceri, funcţionarea unei afaceri implicând asumarea responsabilităţii
sociale privind comportamentul organizaţiei de afaceri. Această perspectivă asupra relaţiei etică-afaceri-
competitivitate a fost explicată și pusă în practică prin contribuția a două teorii: teoria responsabilităţii
sociale corporative şi teoria ,,stakeholders”, pe care le vom discuta în continuare.

34
II.4.1. Teoria ,,stakeholders”
În accepţia dată de autori precum Freeman (2001) şi Phillips (2003), stakeholderii sunt
persoane sau grupuri de persoane care pot influenţa şi la rândul lor sunt influenţaţi de rezultatele activităţii
unei organizații, având pretenţii faţă de nivelul acestor rezultate.
Ca definiție generală utilizată în practică, considerăm ,,stakeholders” = factori interesați,
părți interesate sau părți co-interesate = o persoana, o institutie, o firmă sau un sistem care afectează
sau este afectat de acțiunile organizației.
Teoria stakeholderilor pune în evidenţă faptul că acele firme care reuşesc să stabilească relaţii
eficiente cu diferitele categorii de stakeholders vor obţine rezultate mai bune decât celelalte firme. Dacă
performanţa organizației depinde în mare parte de contribuţia stakeholderilor acesteia, atunci scopul
principal al managementului trebuie să fie crearea de valoare şi satisfacerea pretenţiilor tuturor
stakeholderilor.
Analiza termenului de stakeholders este asociată cu etica în afaceri, importanţa acestei relaţii
fiind dată de faptul că, pe lângă acţionari şi cererile lor de rentabilizare a capitalului investit, şi alţi
parteneri pot avea un rol în realizarea obiectivelor unei organizaţii de afaceri sau pot afecta realizarea
acestor obiective. Ideea de fond este că, organizaţia de afaceri are o obligaţie etică faţă de parțile co-
interesate, iar relaţia organizaţie-stakeholderi este reciprocă: organizaţia îi poate afecta pe stakeholderi,
dar şi aceştia pot influenţa, la rândul lor, firma.
Această relaţie reciprocă subliniază rolul eticii în conduita de afaceri, acţiunea unei părţi
putând avea efecte favorabile sau nefavorabile asupra celorlalte părţi implicate. Spus cu alte cuvinte,
relaţia organizaţie - stakeholders combină etica şi interesul economic al firmei, dar şi posibilitatea
câştigului sau a pierderilor ce pot rezulta din modul de interacţiune a părţilor co-interesate. Din acest
considerent, se poate afirma că teoria stakeholders este legată de managementul organizaţional şi etica
afacerilor cu trimitere directă la valori şi elemente de moralitate folosite în managementul organizaţional.
Mai mult, etica trebuie să însoţească întregul proces de luare a deciziei şi formulare a unor judecăţi asupra
relaţiei dintre performanţele economice şi sociale, cu utilizarea concomitentă a trei tipuri de analiză:
economică (performanţe, profit, salarii, dezvoltare, încredere în relaţiile cu furnizorii, consumatorii şi cu
angajaţii), juridică (funcţionarea cadrului juridic care reglementează reguli pe care oamenii şi
organizaţiile trebuie să le respecte) şi etică (orice om raţional trebuie să acţioneze după aceleaşi principii
ale beneficiului reciproc, astfel încât toţi membrii societăţii să fie trataţi cât mai corect posibil).

35
II.4.2. Clasificarea și ierarhizarea stekeholderilor

Pentru a înţelege mai bine rolul părţilor interesate în activitatea unei companii, relaţia acestora cu
organizaţia şi influenţa pe care o exercită, este necesară clasificarea părţilor interesate.

O primă modalitate de clasificare are în vedere modul de interacţiune cu organizaţia de afaceri, în

funcţie de care se disting:

Stakeholderii primari – reprezintă acea categorie prin a căror implicare firma realizează bunurile şi
serviciile solicitate de piaţă. Astfel, firma cumpără materii prime de la furnizori, împrumută capital de la
creditori, angajează persoanele calificate pentru activităţile economice ale firmei şi vinde produse
clienţilor săi prin intermediului distribuitorilor sau a reţelelor de distribuţie, totul desfăşurându-se pe
pieţe caracterizate prin competiţie. În acelaşi timp, firma există întrucât acţionarii şi investitorii şi-au
asumat riscul creării şi finanţării ei. Priviţi din acest punct de vedere, stakeholderii primari sunt
consideraţi acţionarii şi investitorii, angajaţii şi creditorii, furnizorii şi distribuitorii, clienţii şi
competitorii.
Stakeholderii secundari – constituie acel grup de factori interesaţi afectaţi direct sau indirect, de
interacţiunea ,,de nivel doi” a firmei cu mediul socio-economic. În cadrul acestei categorii se includ:
comunităţile locale (autohtone sau străine, dacă compania îşi desfăşoară activitatea şi în alte ţări),
administraţia locală şi centrală (puterea executivă, legislativă şi juridică), partidele politice, organizaţile
nonguvernamentale, instituţiile religioase, sistemul mass-media, grupurile de sprijin ale mediului de
afaceri, diferite asociaţii sau grupuri de iniţiativă comunitară etc.
Din clasificarea anterioară, derivă şi alte posibilităţi de diferenţiere a stakeholderilor în funcţie de
criterii cum sunt:
- investiţiile făcute în firmă – stakeholderii care au făcut o investiţie de capital pe termen lung
(acţionarii, investitorii) şi stakeholderii care nu au făcut o investiţie directă în firmă (angajaţii, clienţii);
- importanţa interesului – stakeholderii cu active sau competenţe reduse în organizaţie (acţionarii
minoritari, angajaţii necalificaţi) şi stakeholderii cu competenţe şi active semnificative (acţionarii
majoritari, creditorii, clienţii, angajaţii cu un nivel superior de calificare);
- importanţa relaţiei pentru orientarea firmei – stakeholderii cu valoare strategică, spre care se
orientează firma pentru a-şi atinge obiectivele (clienţii, furnizorii) şi stakeholderii spre care se orientează
organizaţia dacă urmăreşte obiective social – comunitare (comunitatea locală);
- natura riscului - stakeholderii care suportă un risc legat de relaţia economică cu firma
(acţionarii, furnizorii, creditorii) şi cei care suportă un risc referitor la drepturile lor (angajaţii);

36
 - modul de influenţare a organizaţiei – stakeholderii activi, care fac presiuni asupra organizaţiei
în vederea ameliorării funcţionării acesteia şi cei care nu îşi asumă nicio iniţiativă de acest tip;
- natura puterii – stakeholderii cu putere personală a căror influenţă derivă din experienţa
profesională sau recunoaşterea de care beneficiază (angajaţii cu competenţe superioare) şi stakeholderii
cu putere structurală, a căror importanţă derivă din poziţia pe care o au în cadrul organizaţiei (acţionari,
manageri).
Din punct de vedere practic, managerii unei organizaţii trebuie să cunoască care sunt
stakeholderii şi care sunt sau care pot fi acţiunile şi implicaţiile lor specifice. În acest sens, un program
de etică în afaceri ajută managerii să dezvolte politici care clarifică următoarele elemente:
 cine are autoritatea pentru fiecare acţiune din cadrul întreprinderii;
 cine este responsabil pentru deciziile luate şi activităţiile desfăşurate;
 modalităţile în care oamenii vor fi traşi la răspundere pentru alegerile lor şi acţiunile întreprinse;
 ce aşteaptă fiecare categorie de stakeholderi de la întreprindere.
O organizatie responsabilă din punct de vedere etic dezvoltă standarde, proceduri şi politici
pentru înţelegerea contextului extern şi a culturii organizaţionale. Acestea ajută angajaţii să-şi
concentreze energia pentru atingerea obiectivelor şi permit stakeholderilor să ştie la ce să se aştepte de
la organizatie.
Când standardele şi procedurile sunt clare şi ,,stakeholderii au aşteptări responsabile, iar între
organizatie şi aceştia se stabileşte o relaţie bazată pe încredere” Şerban (2012). În acest caz, organizatia
acumulează capitalul social de care are nevoie pentru a concura în mod eficient şi responsabil. În situaţia
în care standardele, procedurile şi aşteptările sunt neclare, nu se poate măsura performanţa şi nici gradul
de încredere al investitorilor, satisfacţia clienţilor sau orientarea de care au nevoie pentru a putea alege
în cunoştinţă de cauză. Standardele şi procedurile induc încredere în rândul angajaţilor /în cadrul
organizației, și conduc la constituirea încrederii generale din partea tuturor, atâta timp cât toată lumea din
organizație le înţelege şi acţionează consecvent (Şerban, 2012).
În adoptarea unor standarde și proceduri oportune este necesară o analiză a stakeholderilor.

II.4.3. Analiza stakeholderilor

Analiza stakeholderilor presupune găsirea unui răspuns la întrebări de tipul:
Care sunt principalii stakeholderi?
Cum influenţează aceştia deciziile operaţionale şi politicile organizaţiei?
Modul în care contribuie la implementarea proiectelor organizaţiei?

37
Ce tipuri de strategii pot asigura obţinerea unui sprijin mai ridicat din partea stakeholderilor?
Cum pot fi reduse obstacolele ce stau în calea promovării unor obiective ale organizaţiei?
În ce măsură pot fi anticipate influenţele diferitelor categorii de stakeholderi?

Analiza stakeholderilor presupune ca organizația să parcurgă 3 pași:

Pas 1, Identificarea stakeholderilor
Pas 2. Prioritizarea stakeholderilor
Pas 3. Înțelegerea stakeholderilor relevanți, a motivațiilor și pozițiilor pe care le au față de organizație/
proiect/ inițiativă

Pas1. Identficarea stakeholderilor:

Față de cine are obligații legale o organizație?
Cine ar putea fi afectat pozitiv sau negativ de deciziile luate de organizație?
Cine ar putea să își exprime îngrijorarea în legătură cu anumite decizii luate de organizație?
Cine a luat pozitii publice în trecut în legătură cu activitatea organizației?
Cine poate sprijini organizația în a gestiona anumite impacturi?
Cine ar putea afecta capacitatea organizației de a-și îndeplini responsabilitățile?
Cine ar putea fi dezavantajat dacă este exclus din demers?
Cine este afectat în lanțul de productie?

Pas 2. Prioritizarea stakeholderilor.

Prioritizarea stakeholderilor se face fie utilizând instrumente matriceale, precum matricea importanță x
influență (Fig.1.) sau matricea putere x interes (Fig.2), fie prin aplicarea modelului legitimitate,
putere, urgenţă propus de Mitchell, Agle & Wood (Fig.3, Fig. 3bis) prezentat pe larg mai jos.

38
Prioritizarea stakeholderilor cu ajutorul instrumentelor matriceale:

Fig.1. Matricea importanță x influență

Fig.2. Matricea putere x interes

39
Prioritizarea stakeholderilor cu modelul legitimitate, putere, urgenţă
Conform modelului legitimitate, putere, urgenţa propus de Mitchell, Agle & Wood (1997):,
ierarhizarea stakeholderilor se face pe baza unui set de caracteristici, care vizează măsura în care
aceştia au dreptul să formuleze aşteptări faţă de activitatea companiei, presiunea pe care aceştia o pot
exercita pentru îndeplinirea acelor aşteptări şi urgenţa cu care compania trebuie să răspundă solicitărilor
lor. Aceste 3 atribute sunt: legitimitatea, puterea, urgenţa.
În modelul legitimitate, putere, urgenţa propus de Mitchell, Agle & Wood (1997):
Puterea este relaţia dintre actorii sociali, în care actorul social A poate să-l determine pe actorul
social B să facă ceva ce B nu ar fi făcut.
Legitimitatea este o percepţie sau o ipoteză generală a faptului că acţiunile unei entităţi sunt
dezirabile, apropiate unor sisteme de norme sociale constituite, unor valori, credinţe sau definiţii.
Urgenţa este fondată pe 2 elemente: a) sensibilitatea la factorul ,,timp”, adică intervalul de timp
în care răspunsul la o cerere produce efectele utile, nesemnificative sau nule şi b) aspectul critic al
urgenţei, care determină ierarhizarea solicitărilor în funcţie de importanţa acordată lor într-un interval de
timp ţinând seama de resursele disponibile.

Putere Legitimitate

Urgenţă
Fig. 3. Caracteristicile părţilor interesate în modelul Mitchell,Agle & Wood (1997)

40
 Fig. 3.bis. Caracteristicile părţilor interesate în modelul Mitchell,Agle & Wood (1997)

Mitchell, Agle & Wood (1997) consideră că cele 3 criterii (putere, legitimitate, urgență)
evoluează, fiecare dintre ele se poate modifica în funcţie de complexitatea contextelor. Este interesant că
părţile interesate nu sunt întotdeauna conştiente că deţin aceste caracteristici şi nu le folosesc în mod
necesar, nici atunci când sunt conştienţi că deţin astfel de caracteristici. Cu toate acestea, cele 3 criterii
permit definirea diverselor categorii de părţi interesate şi remarcarea de către manageri a importanţei
acestora în funcţie de numărul cumulativ de criterii referitoare la putere, legitimitate şi urgenţă.
Plecând de aici, se poate vorbi de categoria părţilor interesate latente, definite doar de un singur
criteriu (oricare din cele trei, nu un anumit criteriu), de părţile interesate moderate, care deţin două criterii
(părţile interesate sau grupurile de persoane speră sau aşteaptă ceva din partea intreprinderii, de categoria
părţilor interesate care răspunde celor trei criterii, numită parte interesată cu autoritate (definită).
Cele trei categorii sunt compuse din mai multe sub-categorii: subcategoria 1,2, şi 3 pentru categoria
părţilor interesate latente, subcategoriile 4,5, şi 6 pentru categoria părţilor interesate în aşteptare şi

41
subcategoria 7 pentru partea interesată care dispune de autoritate.
a) Categoria latentă (cei deţin o singură caracteristică) cuprinde trei grupe:
grupa 1 – stakeholderii care deţin doar puterea: aceştia pot influenţa firma, fără a avea legitimitate şi
fără a emite cereri urgente, motiv pentru care puterea rămâne nefolosită, relaţiile acestei grupe cu firma
fiind sporadice;
grupa 2 – stakeholderii care deţin doar legitimitate: deşi au legitimitate din punctul de vedere al
intereselor, aceştia nu deţin putere, nu emit cereri urgente şi nu pot determina o anumită desfăşurare a
acţiunii (de exemplu, acţionarii minoritari doresc distribuirea dividendelor, în timp ce acţionarii
majoritari decid reinvestirea integrală a profitului);
grupa 3 – stakeholderii care emit doar cereri urgenţe: cu toate că cererile sunt stringente, acestea nu sunt
însoţite de legitimitatea acţiunii şi nici de puterea de a influenţa desfăşurarea acesteia (de exemplu,
angajaţii care solicită măriri salariale, fără ca productivitatea muncii să crească).
b) Categoria stakeholderilor în aşteptare (care deţin simultan două caracteristici), se diferenţiază în
trei grupe:
grupa 4 – stakeholderii care deţin putere şi legitimitate (stakeholderi dominanţi) sunt cei care deşi deţin
cele două caracteristici nu emit cereri urgente, cum este cazul acţionarilor, managerilor sau furnizorilor;
grupa 5 – stakeholderii care deţin putere şi urgenţă au capacitatea de a influenţa organizaţia şi formulează
cereri urgente, însă legitimitatea lor este redusă (de exemplu, acţionarii majoritari care solicită
distribuirea de dividende în condiţiile în care managerii argumentează utilizarea profitului pentru
modernizerea şi dezvoltarea firmei);
grupa 6 – stakeholderii care deţin legitimitate şi urgenţă, dar nu au puterea de a-şi impune voinţa fără
suportul altor grupuri de factori interesaţi (de exemplu, micile comunităţi locale afectate ecologic de către
organizaţia de afaceri). Din acest motiv, aceştia sunt consideraţi dependenţi, deoarece nu au puterea
necesară de a-şi impune voinţa, decât cu sprijinul altor părţi interesate din firmă.
c) Categoria stakeholderilor care uzează de autoritate este compusă dintr-o singură grupă:
grupa 7 – stakeholderii care deţin toate cele trei caracteristici, ei având nu numai cereri urgente, ci şi
legitimitate şi capacitatea de a-şi realiza voinţa. Aceştia impun cursul acţiunilor organizaţiei, modul în
care sunt luate în considerare interesele celorlalte şase categorii, supravieţuirea întreprinderii fiind adesea
dependentă de deciziile acestei categorii de stakeholderi.

42
Pas 3. Înțelegerea stakeholderilor

Înțelegerea stakeholderilor presupune cunoașterea lor cât mai bună

 Părerea lor despre organizașie /proiect /inițiativă și cum reacționează
 Motivația
 Cum să îi implici și cum să comunici cu ei

Întrebări -cheie
 Ce interes financiar sau emoțional au? Este pozitiv sau negativ?
 Ce îi motivează?
 De ce informații au nevoie de la organizație?
 Care este cea mai bună cale de a le transmite informațiile?
 Ce părere au în acest moment despre activitatea organizației? Pe baza căror informații și-au
format această părere?
 Cine le influențează opinia, în general, și, în mod special, cea despre organizație? (Unii dintre
acești influențatori ar putea deveni stakeholderi importanți ai organizației?)
 Dacă nu au o opinie pozitivă, ce i-ar convinge să devină suporteri ai organizației?
 Dacă nu pot fi câștigați, cum s-ar putea gestiona opoziția lor?
 Ce altceva le influențează opinia?

Instrumente de lucru cu stakeholderii

Analiza reclamațiilor, plângerilor, scrisorilor
Chestionar
Interviu,
Focus-grup
Discuții one-to-one
Întâlniri,
Workshops

43
II.5. Responsabilitatea socială corporativă (RSC/CSR)
Teoria responsabilităţii sociale corporative (RSC / CSR – corporate social responsibility) este
abordarea cea mai fidelă valorilor eticii, deoarece CSR extinde obligaţiile firmei către societate și mediu,
către problemele aflate dincolo de propriile cerinţe economice, tehnice şi juridice ce decurg din realizarea
câştigurilor economice tradiţionale.
Ca şi în cazul altor concepte referitoare la etica în afaceri, responsabilitatea socială corporativă
reprezintă un subiect de dezbatere, de un interes deosebit fiind evoluția pe care a parcurs-o în numai
câteva zeci de ani de la primele mențiuni pe topic, și anume mențiunile care au apărut în perioada 1950-
1970 referitoare la “responsabilitatea socială a oamenilor de afaceri”.
Eforturile de definire a responsabilității sociale corporatiste au înglobat preocupări pentru:
 impactul companiilor asupra mediului înconjurător
 obligația managerilor de a îmbunătăți condițiile de muncă ale angajaților și de a proteja interesele
comunității în care își desfășoară activitatea
 practicile etice de business
 depășirea obligațiilor fiscale și legale
 filantropia corporativă (sponsorizări, donații, voluntariat)

II.5.1. Definiții și momente marcante în definirea conceptului de responsabilitate socială

In 1979 Carroll propune o primă definiție a responsabilității sociale în afaceri:
”Responsabilitatea socială a sectorului privat cuprinde așteptările pe care le are societatea la
un moment dat din punct de vedere economic, juridic, etic și filantropic”.
În 1987 Bundtland Commission definește dezvoltarea sustenabilă și fixează cei 3 piloni ai
sustenabilității – economic, social și mediu (3P: profit, people, planet) - denumiți ulterior (1997) de
Elkington ”Triple Bottom Line”(TBL).
Dezvoltarea sustenabilă = ”Dezvoltarea care satisface nevoile generațiilor actuale, fără a
compromite abilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi”. Dezvoltarea sustenabilă
vizează societatea în general (inclusiv activitatea economică) și planeta.
“Responsabilitatea Socială Corporativă reprezintă angajamentul continuu al afacerii de a
contribui la dezvoltarea economică, îmbunătăţind în acelaşi timp calitatea vieţii angajaţilor şi a
familiilor lor, ca şi a comunităţii şi societăţii în general”.

44
 Sustenabilitatea ca relație strategică între economic, social și mediu: - Triple Bottom Line

În 1997 apare Global Reporting Initiative (GRI), ca instituţie independentă vizând îmbunătăţirea
raportărilor privind dezvoltarea durabilă conform TBL(Triple Bottom Line). GRI oferă un standard
internaţional cu ajutorul căruia firmele să poată raporta nu doar rezultatele economice (profit, cifră de
afaceri, volum vânzări, etc.) ci și impactul lor asupra mediului (nivel de emisii, deșeuri, consum de
resurse naturale precum apa sau energia electrică) și impactul asupra oamenilor (politici anti-
discriminare, oportunități educaționale, dezvoltare profesională continuă).
Din 1997 până în prezent au fost elaborate o serie de instrumente si standarde menite să faciliteze
implementarea și raportarea CSR. Dintre aceste instrumente amintim GRI, ISO 14001, SA 8000, AA1000
45
Assurance Standard; A4S – Accounting for Sustainability; Liniile directoare OECD pentru
întreprinderile multinaționale; REAP - the Responsible Entrepreneur Achievement Programme; ISO
26000, UN Global Compact. O parte dintre aceste standarde vor fi descrise în sub-secțiunea următoare.
În 2001 Comisia Europeană defineşte responsabilitatea socială corporativă (CSR) ca și „concept
prin care companiile integrează în mod voluntar preocupările sociale şi de mediu în activităţile
comerciale şi în interacţiunile cu stakeholderii” (a se vedea https://ec.europa.eu/info/business-economy-
euro/doing-business-eu/corporate-social-responsibility-csr_en), demersuri care au introdus ulterior
obligativitatea raportării anuale a informațiilor non-financiare de către toate companiile mari (peste 500
angajați, peste 40 mil. Euro cifră de afaceri și un bilanț de peste 20 mil. Euro), și de către alte entități de
interes public cu mai mult de 500 de angajați care operează în sectoarele bancar sau asigurări pe piețele
UE. În mod specific, directiva impune organizațiilor în cauză să raporteze informațiile non-financiare
referitoare la modelul de afaceri, politicile (inclusiv procesele de diligență), rezultatele, gestionarea
principalelor riscuri și indicatorii cheie de performanță (KPI) în patru domenii: mediu; social și politică
de personal; respectarea drepturilor omului; combaterea corupției și a mitei. În conformitate cu
dispozițiile directivei pentru prima dată această raportare s-a făcut în 2018, pentru anul financiar 2017.
În 2011 Comisia Europeană arată că “abordarea strategică a CSR este tot mai importantă pentru
competitivitatea întreprinderilor, fiind benefică acestora în ceea ce privește gestionarea riscurilor,
reducerea costurilor, accesul la capital, relațiile cu clienții, managementul resurselor umane și
capacitatea de inovare. Întrucât CSR presupune implicarea părților interesate interne și externe,
întreprinderile pot anticipa și profita mai bine de evoluțiile rapide în ceea ce privește așteptările
societății și condițiile de funcționare. Prin urmare, CSR poate să stimuleze dezvoltarea de piețe noi și să
creeze perspective de creștere. Asumându-și o responsabilitate socială, întreprinderile pot să
construiască relații de încredere pe termen lung cu angajații, consumatorii și cetățenii, relații care să
servească drept fundament pentru crearea de modele de afaceri durabile. O încredere mai mare
contribuie așadar la crearea unui mediu în care întreprinderile pot să inoveze și să se dezvolte”.
Definiția actualizată a RSC este dată în 2011, cu ocazia publicării standardului ISO 26000
(recomandat spre utilizare de către UE). ISO 26000 arată că responsabilitatea socială corporativă se
referă la disponibilitatea organizației de a încorpora preocupările legate de mediu și social în toate
deciziile și de a răspunde pentru impactul activităților sale asupra societății și mediului înconjurător.
Acest lucru implică un comportament etic și transparent ce contribuie la dezvoltare, respectă legislația
în vigoare și este în acord cu normele internaționale”.

46
II.5.2. Instrumente și standarde CSR. Rolul lor și al ofițerului CSR în gestionarea responsabilității

Vom descrie în continuare câteva instrumente și standarde care ajută firmele în implementarea și
raportarea CSR, nu inainte de a enumera beneficiile utilizării acestora:
- Îmbunătăţirea imaginii companiei;
- Cresterea gradului de competitivitate;
- Cresterea nivelului de retenţie și a motivației personalului.
- Conditii de lucru mai bune pentru angajați;
- Scăderea riscurilor privind accidentele de muncă;
- O mai buna comunicare
- Oportunități de networking

UN Global Compact este un program ce prezintă direcții de acțiune care se subsumează unui set de 10
principii universale, împărțite pe 4 domenii de interes:
- Drepturile Omului
- să sprijine si să respecte drepturile omului;
- să se asigure ca nu sunt complici la încalcarea drepturilor omului.
- Standarde de munca
- să susțină dreptul la libera asociere;
- să contribuie la eliminarea tuturor formelor de muncă forțată;
- să contribuie la eradicarea încadrării copiilor în forța de muncă;
- să contribuie la eliminarea discriminării în ocuparea locurilor de muncă și exercitarea profesiei.
- Mediul înconjurător
- să abordeze anticipativ problemele de mediu;
- să promoveze responsabilitatea față de mediul înconjurător;
- să încurajeze dezvoltarea și difuzarea tehnologiilor care nu degradează mediul înconjurător;
- Lupta împotriva corupției
- să combată orice formă de corupție, inclusiv mita și șantajul.

47
GRI - Global Reporting Initiative este unul dintre standardele cele mai utilizate pe scară largă pentru
raportarea sustenabilitaţii. Standardul de raportare, cu setul sau de principii şi indicatori, este utilizat de
organizatii pentru a măsura și raporta performanţa lor economică, de mediu şi socială. GRI prevede:
- Indicatorii economici – performanța economică, prezența pe piață, efectele economice indirecte;
- Indicatorii de mediu – privesc materiale utilizate, energia și apa consumate, biodiversitatea, emisiile,
deversările și deșeurile, impactul datorat transportului, investițiile pentru protecția mediului;
- Indicatori sociali – vizează practicile legate de forța de muncă (condiții de muncă, politica de personal,
relațiile manageri – angajați, sănătatea ocupațională și siguranța muncii, educația și formarea, diversitatea
si oportunitățile egale), practicile legate de drepturile omului, libertatea de asociere și negociere
colectivă, munca minorilor, munca forțată, comunitatea, înlăturarea corupției etc.

Standardul ISO 14001 este standardul principal care specifica cerintele pentru formularea si menținerea
sistemelor de management de mediu.
Există reguli fundamentale cerute printr-o politică de mediu care să se conformeze cerințelor ISO 14001.
Acestea includ:
- prevenirea poluarii
- conformare legala
- imbunatatirea continua a sistemelor de management de mediu

Standardul SA 8000 vizeaza modul in care sunt gestionate resursele umane, drepturile angajatilor si
conditiile de munca. Aspectele care intereseaza sunt urmatoarele:
- orele de munca;
- remunerarea;
- discriminarea;
- respectarea dreptului la libera asociere si negociere colectiva;
- politica de securitate si sanatate la locul de munca;
- practicile disciplinare la locul de munca;
- munca forțată si obligatorie;
- utilizarea copiilor.

48
REAP (the Responsible Entrepreneur Achievement Programme) este un instrument de management și
raportare de CSR dezvoltat de UNIDO (Organizația pentru Dezvoltare Industrială a Națiunilor Unite)

CSR for SMEs este platforma online a Comisiei Europene dedicată responsabilității sociale în afaceri
pentru IMM ce include teste de auto-evaluare, studii de caz și alte materiale

Standardul ISO 26000 reprezintă un instrument destinat utilizării voluntare în cadrul organizațiilor care
doresc să integreze responsabilitatea socială corporatistă în strategia lor de afaceri, în acord cu principiile
eticii și dezvoltării sustenabile. ISO 26000 apare în 2011 și actualizează definiția responsabilității social
corporatiste, drept ”disponibilitatea organizației de a încorpora preocupările legate de mediu și social
în toate deciziile și de a răspunde pentru impactul activităților sale asupra societății și mediului
înconjurător. Acest lucru implică un comportament etic și transparent ce contribuie la dezvoltare,
respectă legislația în vigoare și este în acord cu normele internaționale”.
ISO 26000 este un standard voluntar de RSC ce prevede îndrumări pentru toate tipurile de organizații,
indiferent de ăarime, numar de angajați sau locație, cu privire la:
- Conceptii, termeni şi definiţii legate de responsabilitate socială;
- Tendinţele şi caracteristicile de responsabilitate socială;
- Principiile şi practicile referitoare la responsabilitate socială
1. Răspundere (Accountability)
2. Transparență
3. Comportament etic
4. Respect pentru interesele stakeholderilor
5. Respect pentru lege
6. Respect pentru normele internaționale de conduită
7. Respect pentru drepturile omului

49
 Fig.4. Responsabilitățile conform ISO 26000

Alături de codurile de conduită etică, standardelor de implementare și raportare CSR sunt elementele
unei gestionări corespunzătoare a responsabilității sociale corporatiste.
Pentru o gestionare corespunzătoare a CSR organizația trebuie însă să se asigure că are cel puțin
un angajat dedicat aceastei zone – responsabilul CSR, sau ofițetul CSR.

Responsabilul CSR trebuie sa fie subordonat direct CEO, și să aibă următoarele atribuții:
 Elaborarea de strategii, politici și programe de responsabilitate socială
 Organizarea sistemului de management de responsabilitate socială
 Administrarea sistemului de management de responsabilitate socială
 Evaluarea și raportarea performanței de responsabilitate socială
 Dezvoltarea profesională în domeniul responsabilității sociale

50
În elaborarea strategiei responsabilul CSR va parcurge următorii pași:
 Diagnoza organizațională - (SWOT, corelație cu relevanța stakeholderilor și implicarea lor)
 Stabilirea scopurilor și obiectivelor (pornind de la rezultatul diagnozei, cu integrare principii RS)
 Stabilirea planului de acțiuni – analiza riscurilor
 Identificarea resurselor necesare
 Implementarea planului de acțiuni (acțiuni, echipa, termen, evaluare, ajustare)
 Monitorizarea și evaluarea (instrumente și criterii de evaluare, indicatori de performanță)
 Comunicarea (comunicarea RS conduce la îndeplinirea responsabilităților legale și de impact,
îmbunătățește vizibilitatea & reputația, încrederea stakeholderilor & motivarea angajaților)

II.5.3.

Fig 5, Evoluția abordărilor privind responsabilitatea socială corporativă

51
Așadar, principiile generale conform cărora întreprinzătorii și managerii trebuie să fie preocupaţi de
comportamentul responsabil al organizaţiei de afaceri au evoluat de la focusul pe profit spre accepțiunea
prezentă în care responsabilitatea socială corporativă presupune că organizația integrează în mod
voluntar aspectele de ordin social şi ecologic în operaţiunile sale de afaceri, în interacţiunea cu
stakeholderii, în scopuri, strategie, viziune și în cultura organizațională.
Deși unii dintre întreprinzători fac instinctiv ,,ceea ce trebuie” (a deservi clienţii, a avea grijă de siguranţa
personalului, a respecta contractele cu furnizorii, a fi concurenţi loiali şi a proteja mediul) strategia
companiei trebuie să ţină seama de cerinţele tot mai mari cu privire la responsabilitatea socială
corporativă și asumarea unui rol activ în societate.
Așa cum remarcă Șimandan (2014), responsabilitatea socială a unei organizaţii de afaceri decurge din
obligaţia contractuală pe care compania o are faţă de societate, societate care îi permite să folosească atât
resursele umane, cât şi pe cele naturale pentru a-şi realiza funcţiile sale productive, pentru a obţine profit,
avantaj competitiv, respectiv, pentru a-şi consolida un anumit statut de putere. În acest context, autorul
reliefează câteva idei referitoare la etica în afaceri:
afacerile există datorită societăţii, iar comportamentul şi metodele lor de operare trebuie să coincidă cu
obiectivele majore ale societăţii;
organizaţiile de afaceri sunt şi ,,instituţii sociale,, fapt care le obligă să-şi folosească puterea în mod
responsabil, inclusiv pentru ceea ce oferă mediului în care sunt implicate;
într-o abordare strategică profiturile companiei, oamenii şi mediul înconjurător pot fi armonizate, astfel
încât compania să devină viabilă din punct de vedere economic şi responsabilă din punct de vedere social;
 ca acţiune voluntară, responsabilitatea socială a companiei nu ar trebui să fie separată de strategia
afacerii şi de operaţiuni ci integrată acestor preocupări;
responsabilitatea faţă de societate poate constitui un element de diferenţiere între companii, întrucât
consumatorii încep să fie mai receptivi la mesajele companiilor care urmăresc dezvoltarea durabilă a
societăţii, faţă de cele care sunt preocupate doar de obţinerea profitului;
deşi acţiunile de responsabilitate socială implică costuri din partea companiei, pe termen lung aceasta
are de câştigat, câştig înţeles nu doar prin cifre, ci şi prin încrederea consumatorilor şi consolidarea unei
imagini favorabile în rândul acestora.
Autorul conchide ca se poate vorbi despre o abordare pragmatică a responsabilităţii sociale (în sensul
că organizaţia îşi asumă responsabilităţi sociale sporite pentru a câstiga în planul imaginii şi a-şi spori
profiturile pe termen lung) şi despre o abordare deontologică a acesteia (companiile au datoria de a-şi
asuma obligaţii suplimentare celei de a face profit, fără să aştepte altceva în schimb din partea societăţii).

52
Mai frecventă este abordarea pragmatică a responsabilităţii sociale: firmele iniţiază o politică de
responsabilitate socială care are ca obiectiv creşterea valorii, pornind de la premisa conform căreia
consumatorul este dispus să plătească pentru responsabilitatea socială a unei companii.
În abordarea pragmatică se înscrie și celebra viziune asupra activităților de responsabilitate corporatistă
expusă de Kotler & Lee (2005) pe care o vom reda mai jos.
Deşi abordarea pragmatică se dovedeşte a fi profitabilă pentru firmă, oferind cel mai ades și avantaje
semnificative pentru societate, etica deontologică consideră că abordarea pragmatică nu întruneşte
atributele moralităţii, argumentele pragmatice având valoare morală doar din punct de vedere al eticii
utilitariste (Șimandan, 2014).
Citându-i pe. Dragomir, 2010; Hristea, 2011și Creţu, 2012, Șimandan (2014) enumeră câteva motive
uzuale ale implicării unei companii în proiecte de responsabilitate socială
motive etice: pe lângă a fi resposabil de realizarea profitului şi de a se preocupa de angajaţi sau clienţi,
este importantă şi contribuţia firmei la îmbunătăţirea situaţiei comunităţii locale şi a mediului;
crearea unei imagini pozitive: implicarea în proiectele de responsabilitate socială contribuie la crearea
unei imagini favorabile a companiei participante şi a unei situaţii avantajoase atât pentru societate, cât şi
pentru companie;
presiunea socială: asumarea de responsabilităţi ca urmare a cerinţelor sociale din ce în ce mai
accentuate, societatea având posibilitatea de a respinge companiile care nu dau dovadă de comportament
responsabil şi care nu răspund aşteptărilor de ordin social;
stabilizarea comunităţilor: cu cât sunt mai numeroși într-o comunitate, cu atat mai mult clienţii vor
cumpara de la compania ofertantă care contribuie în mai mare măsură la bunăstarea comunității
îmbunătăţirea relaţiilor cu autorităţiile locale prin implicare în proiectele comunității
identificarea angajaţiilor cu compania: implicarea în proiecte de responsabilitate socială creează un
sentiment pozitiv în rândul angajaţilor, dezvoltând spiritul de echipă şi de identificare cu obiectivele
organizaţiei de afaceri.

53
II.5.4.. Activități de responsabilitate socială corporativă conform Koter & Lee (2005)

Koter & Lee (2005) susțin că implicarea în proiecte și acțiuni de responsabilitate socială este rezultatul
cererii consumatorilor, și privesc CSR în special din perspectiva implicării sociale a companiei, care să
producă în același timp beneficii pentru afacere.
Declarând că ”inițiativele sociale corporative sunt acțiuni majore întreprinse de către corporații pentru
a susține cauze sociale și pentru a-și îndeplini angajamentele de responsabilitate socială corporativă”
(Koter & Lee, 2005) autorii indică 6 tipuri de acțiuni:
1. promovarea unei cauze sociale
2. marketing legat de o cauză socială
3. marketing social
4. filantropie corporativă
5. voluntariat corporativ
6. practici de afaceri responsabile social
1,Promovarea unei cauze sociale - este acel tip de acțiune prin care compania contribuie cu bani sau alte
resurse (bunuri) pentru a creşte vizibilitatea unei cauze sociale Investiţia principală a companiei constă
în finanţarea campaniei de comunicare (/persuadare), în urma căreia ea poate câştiga în planul imaginii,
apariţiei unor preferinţe ale consumatorilor pentru marca sau produsele companiei, creşterea vânzărilor
şi consolidarea fidelităţii clienţilor.
2,Marketingul legat de o cauză socială - este acea acțiune prin care compania direcționează un procent
din vânzări către o anumită cauză socială. Compania poate corela aceste donaţii cu vânzarea unui singur
produs sau cu comercializarea unei linii întregi de produse. Perioada pe care se întinde această ofertă
caritabilă poate fi una pe termen scurt sau una pe termen lung. Compania vizează prin acest tip de
program beneficiilor ce includ posibilitatea de a atrage noi clienţi, pătrunderea pe anumite segmente de
piaţă, creşterea vânzărilor asociate produsului şi construirea unei imagini pozitive de marcă. Koter & Lee
(2005) arată că aceast tip de iniţiativă poate fi una dintre cele mai profitabile pentru colectarea de fonduri
aferente unei cauze sociale.
3,Marketingul social - este acel tip de acțiune prin care compania îşi propune să schimbe comportamentul
consumatorilor. Acest tip de inițiativă poate avea caracter educațional sau de creștere a vizibilității unei
probleme, însă scopul principal este schimbarea comportamentului. Pentru ca o companie de marketing
social să fie justificată, problema pe care o abordează trebuie să vizeze un număr mai mare de persoane
iar rezolvarea ei şi să aibă un caracter de urgenţă (ex. sănătate publică, siguranţă, mediu). Beneficiile pe
care mizează compania se referă la sprijinirea obiectivelor sale de marketing, concretizate în
54
consolidarea poziției pe piaţă a mărcii, creşterea loialităţii consumatorilor faţă de marcă şi sporirea
vânzărilor. Campania de marketing social are succesul scontat atunci când există o legătură între marcă
şi problema socială vizată.
4,Filantropia corporativă - implică finanțarea unor ONG sau a unor instituții de cultură sau educație prin
sponsorizări sau donații. Beneficiile companiei sunt imagine, reputaţie şi curent de opinie favorabil
companiei.
5,Voluntariatul corporativ - compania își încurajează și susține angajații pentru ca aceștia să se implice
în acțiuni și proiecte derulate de către ONG. în sprijinul comunităţii. Compania folosește voluntariatul
angajaților săi pentru a comunica valorile sociale ale companiei /mărcii, servindu-si astfel obiectivele de
afaceri, precum consolidarea unor relaţii durabile cu comunităţile locale, motivarea angajaţilor,
consolidarea imaginii.
6. Practicile de afaceri responsabile social - sunt acele iniţiative prin care o companie îşi îmbunătăţeşte
modul de acţiune, prin adoptarea voluntară a unor practici de business responsabil și realizarea de
investiții care să contribuie la binele general al comunităţii şi la protejarea mediului. Pentru ca astfel de
iniţiative să fie considerate forme ale responsabilităţii sociale corporative, ele trebuie să aibă caracter
voluntar (adică să nu fie adoptate ca urmare a presiunilor exercitate de autorităţi, comunităţi, organizaţii
sau consumatori). Ca exemple de practici de business responsabil amintim: îmbunătăţirea procesului
de producţie cu reducerea consumului de energie, retragerea de pe piaţă a unor produse considerate
dăunătoare, utilizarea materiale /procese de producţie şi de ambalare care să protejeze mediul,
dezvoltarea de programe care să asigure creșterea calității vieţii angajaţilor, introducerea unor practici
de marketing responsabil.
Beneficiile corporative asociate practicilor de afaceri responsabile social:
 în plan financiar:
: costuri de operare mai scăzute, în special pentru companiile multinaţionale,
: stimulente financiare de la agenţiile de reglementare a practicilor în domeniu,
: creşterea productivităţii angajaţilor şi a retenției acestora în cadrul firmei.
 în sfera marketingului:
: cresterea calității produselor și a producției
: cresterea loialității consumatorilor,
: consolidarea poziţiei mărcii pe piaţă,
: sporirea admirației companiei în cadrul societăţii,
: imagine favorabilă a companiei în rândul publicului larg,

55
 II.5.5. Piramida responsabilităţilor sociale corporatiste

Responsabilitatea socială a unei firme cumulează 4 categorii de responsabilități sumarizate de Carroll

(1991) în Piramida Responsabilităților Sociale Corporative, conform căreia responsabilitatea socială
corporativă vizează întreaga gamă de obligaţii de ordin social pe care organizaţiile de afaceri le au faţă de
societate în ansamblul său, prezentate în ordinea crescătoare a imperiozității lor:

1. responsabilităţile economice (Fii profitabil. Aceasta este fundația pe care se sprijină toate celelalte
responsabilități),

2. responsabilităţile legale (Respectă legea! Legea reprezintă forma codificată a ceea ce societatea
consideră că este bine, respectiv rău),

3. responsabilităţile etice (Fii etic! Ești obligat să faci ceea ce este corect, cinstit si echitabil)

4. responsabilităţile filantropice (Fii un bun cetățean corporatic! Alocă resurse pentru comunitate și
îmbunătățirea calității vieții)

Fig. 6. Piramida responsabilităţii sociale corporative (Carroll, 1991)

56
Cele 4 categorii de responsabilități sunt discutate pe larg mai jos.
Responsabilităţile economice – sunt obligaţiile care stau la baza celorlalte trei categorii. Orice firmă are
responsabilitatea de a produce bunuri şi servicii cerute de societate şi de a le vinde în profit. Profitul este
condiția existenţei unei organizații de afaceri. Doar în condiții de profitabilitate, compania își poate
îndeplini responsabilitatea economică față de investitori (acționari) și față de mediul în care operează.
Responsabilitatea economică vizează profitul, păstrarea unui nivel de eficienţă ridicat, menţinerea unei
poziţii competitive pe piaţă, maximizarea randamentului acţiunilo, contribuind implicit în comunitate
prin locuri de muncă și generare de creştere economică,. Prin taxele şi impozitele plătite firma contribuie
la susţinerea financiară a culturii, educaţiei, sănătăţii şi la asigurarea ordinii publice, dezvoltării
infrastructurii şi creşterii nivelului de trai.
Responsabilităţile legale – sunt direct legate cu cele de ordin economic şi reflectă aşteptările societăţii
cu privire la îndeplinirea activităţilor companiei într- un cadru reglementat de lege. Din acest punct de
vedere, firma trebuie să iniţieze acţiuni în limitele legii, să-şi plătească taxele şi impozitele, să respecte
condiţiile contractuale privind calitatea produselor şi serviciilor sau cele care privesc achiziţiile, să ofere
informații corecte despre produsele sale.
Responsabilităţile etice – vizează acele activităţi şi practici care sunt aşteptate de către membrii unei
societăţi, chiar dacă nu sunt codificate sub forma unor legi. Componentele etice ale acestui tip de
responsabilitate exprimă cerinţa de a acţiona în conformitate cu normele morale, de a preveni
compromiterea principiilor etice în cadrul acivităţilor economice desfăşurate de către firmă, de a
îndeplini aşteptările de ordin moral sau etic în relaţiile cu părţile interesate.
Responsabilităţile filantropice – se referă la acele obligaţii concretizate în iniţiative de ordin social, fără
a fi determinate de raţiuni economice sau impuse prin reglementări juridice sau etice. În cadrul acestora
sunt incluse: programele de instruire a şomerilor, donaţiile pentru dezvoltarea de proiecte ce duc la
îmbunătăţirea calităţii vieţii, implicarea angajaţilor în activităţi caritabile, contribuţiile la dezvoltarea
instituţiilor de învăţământ, a celor culturale şi artistice, asistenţa acordată diferitelor grupuri care
militează pentru cauze comunitare etc.
Este important de reținut că în timp ce responsabilitatea economică şi cea legală sunt obligatorii,
responsabilitatea etică şi cea filantropică rămân la latitudinea fiecărei organizaţii de afaceri.
Cele patru tipuri de responsabilităţi nu se exclud unele pe altele. Orice acţiune a unei companii se poate
baza simultan pe raţiuni de ordin economic, legal, etic şi filantropic, una dintre cele patru dimensiuni
fiind predominantă într-o anumită situaţie sau într-un context dat.

57
Autori precum: Crane & Mattern (2004), Kotler & Lee (2005) și alții menționează că responsabilitatea
socială poate fi privită dintr-o triplă perspectivă:
-ca obligaţie socială, conform căreia o firmă se comportă responsabil din punct de vedere
moral atunci când urmăreşte realizarea profitului în limitele constrângerilor legale impuse de societate;
-ca reacţie socială, conform căreia comportamentul organizaţiei de afaceri trebuie să treacă
dincolo de urmărirea realizării legale a profitului: la nivel minim, organizaţia trebuie să răspundă pentru
efectele ecologice, ambientale şi sociale implicate de acţiunile ei, iar la nivel maxim, organizaţia trebuie
să fie receptivă şi să contribuie la rezolvarea problemelor societăţii;
- ca răspundere socială, idee care susţine comportamentul social responsabil anticipativ şi
preventiv, şi nu cel reactiv; în acest caz, răspunderea socială include adoptarea unei poziţii de sprijin
pentru problemele publice, acţiuni în favoarea grupurilor dezavantajate, anticiparea nevoilor viitoare ale
societăţii şi acţiuni pentru satisfacerea lor.
Conform lui Morar (2012), citat în Șimandan (2014), discutarea responsabilităţii sociale aduce în atenţie
câteva idei de principiu, cu implicaţii evidente în etica afacerilor:
o condiţie esenţială a responsabilităţii este libertatea individuală şi colectivă, iar libertatea este o condiţie
fundamentală a responsabilităţii;
dacă suntem tentaţi să afirmăm că responsabilitatea depinde de întinderea puterii noastre, atunci ar trebui
ca daunele legate de exercitarea acestei puteri să aibă o întindere egală cu puterea noastră;
responsabilitatea pentru deciziile, actele şi faptele noastre nu poate fi raportată doar la sine, ci în legătură
cu ,,ceilalţi” (individ, grup, organizaţie, comunitate etc);
există efecte perverse ale unor acţiuni, în sensul că, deşi o decizie pare justificată şi ,,responsabilă” pe
termen scurt, ea poate fi eronată pe termen lung;
pentru a putea fi stăpânită înlănţuirea de cauze şi efecte nedorite, responsabilitatea trebuie să constituie
obiectul unui calcul permanent care ar putea diminua efectele necunoscute;
ideea de responsabilitate presupune o solidaritate cu ceilalţi, plecând de la supoziţia că şi ceilalţi (grup,
firmă, organizaţie, consumatori, salariaţi, acţionari etc) au interese şi nevoi specifice;
oamenii au nu numai drepturi sau numai obligaţii, ci şi drepturi şi obligaţii, iar pentru că orice acţiune
are consecinţe, ideea responsabilităţii este la fel de importantă precum aceea a drepturilor şi îndatoririlor;
chiar dacă în teoria morală au fost accentuate ideea de drepturi, obligaţii sau îndatoriri, în prezent se
impune o abordare concomitentă a triadei: drepturi, obligaţii, responsabilităţi;
responsabilitatea de grup poate evolua către o responsabilitate a organizaţiei, asigurând ceea ce în mod
58
obişnuit numim ,,cultura firmei” sau ,,cultura mediului intern de activitate şi de afaceri”;
judecăţile şi raţionamentele morale, conţin şi un tip special denumit judecăţi de responsabilitate, prin
care se stabileşte dacă o persoană sau o organizaţie este moralmente responsabilă pentru că a făcut ceva
rău sau a adus cuiva daune cu intenţie;
necunoaşterea standardelor morale relevante înlătură responsabilitatea, deoarece o persoană nu este
responsabilă pentru omisiunea de a satisface obligaţii pe care nu le cunoaşte.

II.5.6. Beneficii şi costuri ale responsabilităţii sociale a companiei

CSR (RSC - responsabilitatea sociala corporatistă) contribuie la îmbunătăţirea statutului pe care

compania îl deţine pe piaţă, generând valoare adăugată atât pentru acţionari, cât şi pentru societate în
ansamblul ei. S-au identificat un set de dimensiuni interne ale responsabilităţii sociale (adoptarea de
proceduri responsabile în relaţiile cu angajaţii, problemele derivate referindu-se la investiţii în capitalul
uman, siguranţa şi securitatea muncii, managementul schimbării și respectarea drepturilor omului) şi un
set de dimensiuni externe, precum: parteneriatele cu comunitatea locală, relaţiile cu partenerii de afaceri,
promovarea obiectivelor legate de protecţia mediului.
Beneficii ce decurg din asumarea responsabilităţii sociale
Reputaţia companiei şi îmbunătăţirea imaginii mărcii – activităţiile legate de responsabilitatea socială
corporativă contribuie la edificarea unor relaţii funcţionale cu diverşi stakeholderi, la atragerea unor
angajaţi performanţi, la avantaje competitive pe pieţe cu o cerere crescătoare pentru produse şi servicii.
Crearea şi îmbunătăţirea reputaţiei în rândul investitorilor şi instituţiilor financiare - folosirea
performanţelor sociale şi de mediu în scopul evaluării oportunităţilor de investire în companie, orientarea
deciziilor de investire în funcţie de gradul de adaptare al companiei, durabilitatea avantajelor competitive
şi calitatea managementului strategic, creşterea bonităţii financiare datorită riscurilor sociale reduse etc.
Reducerea riscului aferent afacerilor - înţelegerea faptului că, dacă companiile nu investesc timp şi
resurse pentru cunoaşterea aşteptărilor stakeholderilor se poate ajunge la o creştere a riscului afacerii în
termenii amânărilor sau anulării de proiecte, lipsei de comunicare în relaţiile publice sau prejudicierea
imaginii companiei.
Motivaţia şi productivitatea angajaţilor - practicile de personal favorabile angajaţilor demonstrează că
aceştia contează pentru companie, fapt ce duce la creşterea productivităţii, la menţinerea angajaţilor
performanţi, la recrutarea de noi angajaţi pe baza reputaţiei şi valorilor corporative pe care le
promovează.
59
Concurenţa în privinţa accesului pe pieţe şi la resurse - buna gestionare a performanţelor sociale şi de
mediu poate creşte rata de succes în competiţia cu alte firme pentru accesul la resurse, obţinerea de
avantaje în negocierea contractelor, îmbunătăţirea accesului la pieţe, creşterea loialităţii clienţilor,
ameliorarea poziţionării companiei pe pieţele existente şi creşterea interesului pentru noi pieţe.
Satisfacerea aşteptărilor în schimbare ale stakeholderilor - extinderea ariei de cuprindere a
stakeholderilor în ceea ce priveşte sfera de influenţă, înţelegerea mai aprofundată a aşteptărilor,
implicarea acestora în stabilirea unor obiective în domeniul social şi de mediu, implicarea în adoptarea
deciziilor, antrenarea stakeholderilor în consolidarea valorilor corporative etc.
Îmbunătăţirea relaţiilor cu stakeholderii - firmele care sunt dispuse să le cunoască preocupările şi
conlucrează pentru a le satisface creează un climat de încredere pentru rezolvarea disputelor şi a
divergenţelor, stimulează cooperarea în soluţionarea unor cauze sociale, permite promovarea unor soluţii
inovative şi instituirea procedurilor de participare la planificarea strategică a companiei.
Consolidarea unor relaţii funcţionale cu organismele de reglementare - companiile care demonstrează
că satisfac practicile de conformare la cadrul legal pot dezvolta relaţii mai bune cu agenţiile de
reglementare concretizate în monitorizări mai puţine, acordarea de facilităţi în obţinerea avizelor
guvernamentale şi recunoaşterea viabilităţii activităţilor desfăşurate.
Costuri:
Deseori CSR afectează negativ profitul pe termen scurt
Uneori costul CSR poate fi dificil de susținut în condițiile în care beneficiile CSR apar cel mai ades
după un timp mai îndelungat.
Costurile financiare ale RSC poate fi transferat la client sub forma unui preţ majorat, deschizând astfel
oportunităţi pentru competitorii care nu şi-au asumat astfel de responsabilitaţi.
În pofida eventualei reduceri a profitului pe termen scurt, CSR-ul corect integrat în strategia de afaceri
nu determină lezarea intereselor acţionarilor. Pe termen lung, luarea în considerare a responsabilităţilor
sociale cu integrarea CSR în strategia afacerii va oferi beneficii concordante cu interesele acţionarilor.
În timp ce viziunea contrară responsabilităţii sociale este interesată mai mult de profitabilitatea imediată,
companiile care își asumă responsabilitatea socială vizează un context mai larg și strategii pe perioade
mai îndelungate. Îmbucurător este că în ultimul timp, tot mai multe companii au devenit preocupate de
problemele de responsabilitate socială, pe măsură ce argumentele în favoarea CSR au crescut ca
importanţă.

60
 II.6. Formalizarea principiilor morale în organizaţiile de afaceri.
Codurile de conduită etică.

Un rol important în implementarea RSC (CSR) în cadrul organizaţiilor de afaceri revine codurilor de etică
şi a celor de conduită corporativă.

Între cele două tipuri de coduri există numeroase interferenţe, codurile de conduită corporativă asimilând
numeroase elemente ce definesc codurile de etică în afaceri.

Codurile de etică au generat o extensie spre comportamentul social corporativ, acesta din urmă constituindu-
se în modalităţi practice de concretizare a unor prevederi, norme şi reguli etice.

COD ETIC = document scris care enunţă valorile, normele şi tipurile de conduită etică după care este
guvernată o organizaţie de afaceri, și care atrage atenţia membrilor organizaţiei, precum şi ansamblului de
părţi interesate (stakeholderi) asupra faptului că performanţa economică nu se obţine cu orice preţ, iar scopul
nu justifică întotdeauna mijloacele folosite.

II.6.1. O descriere pragmatică și schematică codurilor de etică indică următoarele aspecte:

(1) Codurile de etică sunt documente complexe cu caracter normativ (prescriu reguli de comportament –
„trebuie să faci ...”) și ilustrativ (înfăţişează un anumit tip de comportament dezirabil)
(2) Codurile de etică exprimă valori, principii, reguli de comportament moral şi/sau virtuţi conforme cu
profilul organizaţiei, dar mai ales în acord cu cultura membrilor organizaţiei
(3) Codurile de etică au menirea:
(3.1) să constituie un reper pentru comportamentul moral al managerilor, angajaţilor şi tuturor celor
care colaborează cu organizaţia
(3.2) să susţină procesul de schimbare a culturii organizaţionale şi climatului etic
(3.3) să ofere o bază pentru sancţionarea comportamentelor imorale la nivelul organizaţiei
(4) Codurile de etică pot cuprinde sancţiuni, doar dacă acest lucru este prevăzut expres în procedura de
implementare a lor.

61
(5) Codurile de etică au de obicei următoarea structură:
 Preambul
 Aplicabilitate
 Principii
 Raporturile dintre membrii şi personal
 Raporturile cu terţii
 Conflictul de interese şi incompatibilităţile
 Avantajele patrimoniale
 Tratamentul nepreferenţial
 Resursele financiare
 Confidenţialitate şi transparenţă
 Dispoziţii procedurale
 Dispoziţii finale
(6) Codurile de etică sunt benefice organizației cu condiția de a fi bine cunoscute la toate nivelurile și
utilizate în practica zilnică a organizației
(7) Actualizarea codului de etică se face în conformitate cu realitățile impuse de evoluția organizației și a
mediului în care operează, respectiv în conformitate cu constatările auditului de etică
A se vedea coduri etice din diverse organizații și relevanța codurilor de etică pentru comportamentul
responsabil și acțiunile CSR desfășurate de organizație.
(Ex. OMV Petrom - https://www.omvpetrom.com/ro/sustenabilitate/codul-de-conduita)

II.6.2. Literatura de specialitate oferă o privire în detaliu a codurilor de etică, pornind de la analize
comparative referitoare la conţinutul şi ansamblul de reguli ce trebuie să definească codurile de conduită
etică, elementele de cultură organizaţională, posibilitatea preluării unor standarde de comportament
corporativ şi adaptarea acestora la context, modul în care o organizație se poate implica în cauze de ordin
social, instituirea unor practici corporative responsabile şi altele. Astfel, s- au formulat numeroase sugestii
privind cunoaşterea valorilor şi standardelor etice în mediul de afaceri, consolidarea experienţelor pozitive
practicate în cadrul companiilor, acţiunile întreprinse pentru informarea partenerilor asupra principiilor pe
care le respectă în producerea bunurilor şi serviciilor, rolul mijloacelor de comunicare în masă pentru
formarea opiniei publice, necesitatea instituirii unui sistem de monitorizare a bunelor practici corporative,
extinderea formelor de pregătire a oamenilor de afaceri pentru aplicarea normelor de conduită etică în
organizaţiile economice şi de afaceri etc.
62
Așa cum arată Șimandan (2014), literatura de specialitate a reliefat obiectivele unui cod de etică, motivele
utilizării de către organizații și diversele funcţii pe care codul de etică le poate îndeplini.

Obiectivele utilizării unui cod de etică:

 a defini comportamentele acceptate sau acceptabile;
 a promova standarde ridicate de practică profesională;
 a furniza membrilor organizaţiei de afaceri un ghid pe care să-l folosească pentru propria evaluare;
 a stabili un contract moral între beneficiari şi organizaţie, precum şi între cei care fac parte din
aceeaşi organizaţie de afaceri;
 a proteja organizaţia de comportamente necinstite şi oportuniste;
 a oferi un mijloc de reglementare a adeziunii la organizaţie a părţilor interesate;
 a crea sentimentul de apartenenţă a individului la valorile şi cultura organizaţiei;
 a promova angajamentul de principiu al managerilor bazat pe încredere şi responsabilitate.

Funcțiile pe care normele, regulile şi principiile dintr-un cod de conduită etică le pot îndeplini:
 sunt elemente principale ale culturii corporative şi modalităţi de definire a unor relaţii
corespunzătoare între sectorul privat de afaceri şi autoritatea guvernamentală;
 contribuie la dezvoltarea încrederii faţă de organizaţie;
 servesc ca instrumente pentru luarea deciziilor şi pentru prevenirea conflictelor de interese ce pot să
apară între părţile interesate ale organizaţiei de afaceri;
 constituie instrumentele principale de acţiune în managementul resurselor umane;
 pun la dispoziţia managerilor şi angajaţilor un îndrumar pentru conduita etică, făcând
recomandări cu privire la drepturi şi obligaţii;
 oferă elemente de suport și modele pentru comportament etic;
 oferă un cadru procedural prin care sunt sancţionate comportamentele neetice;
 au un rol important în protejarea statutului profesional şi a normelor comunităţii profesionale

Motivele utilizării codurilor de conduită etică conform Iamandi & Radu (2014) şi Șimandan (2014):
 pentru a face cunoscute valorile şi standardele etice pe baza cărora îşi conduc afacerile;
 pentru a influenţa practicile de afaceri ale partenerilor lor locali, regionali sau globali;
 pentru a consolida o politică a practicilor responsabile în cadrul companiilor;

63
  pentru a informa consumatorii în legătură cu principiile pe care le respectă în producerea bunurilor
şi serviciilor;
 pentru a răspunde la presiunea publică sau a preveni criticile care li se pot aduce dacă vânzările
depind de imaginea de marcă sau de opinia publică;
 pentru a avea o alternativă la reglementările publice sau guvernamentale, mai ales în cazul
companiilor multinaţionale;
 pentru a îmbunătăţi relaţiile cu partenerii de afaceri şi promovarea organizaţiei de afaceri;
 pentru promovarea unei bune guvernanţe corporative şi a respectării legilor din ţările în care îşi
desfăşoară activitatea;
 pentru creşterea calităţii muncii şi a productivităţii angajaţilor ca urmare a climatului de muncă şi a
dialogului social.
Șimandan (2014) concluzionează că prin codurile etice se încearcă reglementarea unor conflicte de interese
în mediile intern şi extern ale organizaţiei de afaceri, respectiv, statuarea unor principii şi cerinţe care să-i
facă pe manageri mai sensibili la problemele etice. Aceasta nu înseamnă că un cod de etică asigură automat
un comportament moral sau că poate acoperi toate situaţiile practice care apar în viaţa organizaţiei. Conform
Iamandi şi Radu (2014), eficienţa unui cod de etică şi limitele sale de acţiune ar trebui raportate la: modul
de formulare a preceptelor şi semnificaţiile lor practice; posibilitatea de a identifica problemele etice care
pot să apară în activitatea de management; existenţa unor metode clare de implementare şi verificare a
respectării principiilor din respectivul cod; definirea răspunderii pentru încălcarea codului şi a măsurilor
coercitive pentru diminuarea daunelor produse; acceptarea codului de conduită corporativă drept cadru
principial, care se aplică tuturor angajaţilor companiei şi partenerilor săi de afaceri.

Formularea standardelor şi procedurilor etice

Orice organizație responsabilă din punct de vedere etic dezvoltă standarde, proceduri şi politici pentru
înţelegerea contextului extern de activitate economică şi a resorturilor interne ce definesc cultura
organizaţiei de afaceri. ,,Standardele, procedurile şi aşteptările nu sunt doar mecanisme de control. Ele dau
angajaţilor orientarea de care au nevoie, astfel încât aceştia să poată alege şi a acţiona cu încredere. Ele sunt
reperele pe baza cărora se evaluează dacă deciziile luate sau acţiunile întreprinse au fost oportune şi
eficiente” (Şerban, 2012).
Conform Şerban (2012) și Șimandan (2014) standardele şi procedurile etice sunt stabilite într-un set de
documente ce cuprind: (a) principiile directoare, (b) un cod de conduită generală şi (c) coduri de
conduită specifice.
64
 a) În legătură cu declaraţia de principii directoare, sunt identificate următoarele teme majore:
obiectivele organizației ţinând seama de scopul său de bază; responsabilităţile pe care organizația consideră
că le are faţă de stakeholderi (ex.: acţionari, angajaţi, clienţi, cei cu care face afaceri, mediul înconjurător şi
societatea în ansamblul ei); eficienţa şi rentabilitatea activităţilor economice; integritatea în afaceri, care se
manifestă prin onestitate şi corectitudine în toate relaţiile sale de afaceri; atitudinea organizației şi
angajaţilor săi cu privire la problemele de dezvoltare locală; angajamentul organizației de a contribui la
dezvoltarea durabilă şi abordarea sistematică a sănătăţii, securităţii muncii şi protejării mediului; relaţia cu
structurile comunităţii locale prin valoarea adăugată pe care o creează; principiul concurenţei loiale;
angajamentul organizației de a furniza informaţii complete şi relevante stakeholderilor cu privire la
activităţile sale.
b) Codul de conduită generală este principalul mijloc prin care managementul oferă îndrumări
angajaţilor săi cu privire la ceea ce se aşteaptă de la ei în termenii conduitei în afaceri. Un astfel de cod
stabileşte standardele minimale în ceea ce priveşte comportamentele angajaţilor, astfel încât să nu fie puse
în pericol prestigiul organizației şi adăugarea de valoare reală pentru comunitatea în care aceasta își
desfăşoară activitatea.
Astfel, Şerban (2012), Șimandan (2014) propun un set de teme şi idei directoare ale unui cod de conduită
etică având ca model un program de etică în afaceri elaborat de Departamentul de Comerţ al SUA, idei,
care pot constitui axa principală a unui cod etic ce s-ar putea prelua în mediul de afaceri şi din ţara noastră:
Stabilirea unor principii în relaţiile personale şi profesionale având ca linii directoare: derularea afacerilor
în limita mijloacelor disponibile; respect pentru partenerii şi participanţii la afacerea comună; abţinerea de
la violenţă ca metodă de realizare a succesului în afaceri; respingerea corupţiei; desfăşurarea de eforturi
pentru a câştiga reputaţie, integritate, competenţă şi excelenţă.
Cultivarea încrederii ca bază a relaţiei dintre management şi acţionari cu accent pe transparenţa deciziilor,
respectarea drepturilor acţionarilor minoritari, comunicarea deschisă cu acţionarii privind rapoartele de
audit, furnizarea de informaţii corecte referitoare la starea întreprinderii, servirea intereselor întreprinderii
şi cele ale acţionarilor.
Respectarea relaţiilor cu angajaţii privind legislaţia muncii, sănătatea şi siguranţa lucrătorilor,
recompensarea şi promovarea angajaţilor fără discriminări, consultarea cu angajaţii asupra condiţiilor şi
relaţiilor de muncă, neamestecul în activităţile sindicatului, proceduri transparente privind plata salariilor,
acordarea bonusurilor, criteriile de promovare etc.
Relaţiile cu partenerii de afaceri structurate în jurul cerinţelor de respectare a clauzelor contractuale şi a
angajamentelor, disponibilitatea pentru negocieri şi compromisuri în caz de conflicte de interese;

65
respectarea normelor de drept şi a entităţilor juridice cu rol de reglementare; angajamentul pentru o
concurenţă loială, precum şi promovarea unor relaţii de parteneriat cu furnizorii şi clienţii.
Relaţiile cu comunitatea, centrate pe receptivitatea la preocupările populaţiei locale, respectarea normelor
de mediu, implicarea în iniţiative de interes comunitar, promovarea unor modalităţi adecvate de comunicare
şi toleranţă faţă de persoanele de alte culturi, rase, convingeri sau din alte ţări, prevenirea unor riscuri
ecologice etc.
Relaţiile cu autorităţile, care vizează în principal, plata tuturor impozitelor şi a contribuţiilor datorate
conform legislaţiei în vigoare, obţinerea tuturor autorizaţiilor, licenţelor şi aprobărilor necesare pentru a
desfăşura diferite forme de afaceri, stabilirea unor proceduri transparente în ceea ce priveşte tranzacţiile
realizate de către întreprindere cu orice autoritate guvernamentală, asigurarea conformităţii cu codurile
naţionale sau internaţionale în tranzacţiile cu statul, plata corectă a unui serviciu furnizat legitim pentru
prevenirea mitei şi a faptelor de corupţie sau fraudă.
Prevenirea corupţiei – concretizată atât în plata corespunzătoare a serviciilor furnizate către întreprindere
şi înregistrarea corectă a tranzacţiilor financiare în documentele contabile, cât şi prin stabilirea unor sisteme
independente de audit în scopul verificării corectitudinii tranzacţiilor încheiate.
Transparenţa - are printre liniile directoare obligativitatea înregistrării corecte în documentele contabile a
tuturor tranzacţiilor financiare, stabilirea unor sisteme de audit independente menite să prevină frauda, mita
şi corupţia, elaborarea unei politici de informare completă cu privire la obiectivele strategice şi a politicilor
întreprinderii, elaborarea de rapoarte operative asupra evenimentelor cu efecte semnificative asupra
întreprinderii, angajaţilor şi a altor stakeholderi (grupuri interesate).
Formarea şi dezvoltarea unei culturi organizaţionale menite să asigure respectarea standardelor şi
practicilor etice, temă ce cuprinde diseminarea în cadrul întreprinderii a unui cod de conduită pentru
angajaţi, instruirea permanentă a acestora pentru respectarea normelor etice şi sancţionarea abaterilor de la
aceste norme, crearea unei infrastructuri pentru aplicarea normelor de etică, dezvoltarea de politici clare şi
programe pentru implementarea şi aplicarea prevederilor cuprinse în codurile de conduită etică.
c) Codurile specifice de conduită se referă la preocuparea unor organizații de a elabora coduri ce
conţin: declaraţii de orientare şi de interzicere a unor comportamente nedorite; declaraţii generale care
întăresc angajamentele organizației pentru anumite valori şi obiective; declaraţii de principiu asupra
modului în care este concepută o afacere. Alte abordări vizează elaborarea unor coduri de-sine-stătătoare,
cum este cazul: codurilor de etică ce conţin declaraţii de valori care definesc scopul unei organizației, coduri
de etică care ghidează în mod direct acţiunile şi procesul de luare a deciziilor, codurile de conduită care
prescriu sau interzic anumite comportamente.

66
II.6.3. Elaborarea unui cod de etică

Sinteza realizată de Șimandan (2014) din lucrările lui DeGeorge (1990), Crăciun, Morar şi Macoviciuc
(2005), Dragomir (2010), Hristea (2011), Corodeanu Agheorghiesei (2013) şi alţii, reliefează faptul că
elaborarea unui cod de etică în afaceri trebuie să plece de la principiile care definesc convingerile de bază
ale întreprinderii (viziunea, misiunea, obiectivele, scopurile şi setul de valori ce o caracterizează), cu
considerarea aspectelor pe care le vom detalia mai jos.

Aspecte referitoare la elaborarea codurilor de etică.

Conţinutul unui cod de etică al unei organizaţii de afaceri. Ce ar trebui să cuprindă codul de etică:
 Relaţia cu angajaţii, modul în care angajaţii ar trebui să acţioneze într-o situaţie dată, modul de
comportare al acestora, modalităţile de soluţionare a conflictului de interese, acordarea de şanse
egale, acceptarea diversităţii, tratamentul egal al angajaţilor, neacceptarea discriminării şi a formelor
de hărţuire la locul de muncă.
 Confidenţialitatea informaţiilor dintre angajat, client şi vânzător, concomitent cu menţinerea
informaţiilor în companie, protejarea informaţiilor tehnice şi a celor care vizează negocierile,
contractele sau activitatea personalului angajat.
 Corectitudinea informaţiilor destinate comunicării publice, etica publicităţii, claritatea și
transparența informaţiilor şi accesul publicului la anumite informaţii reglementate prin lege.
 Practicile etice manageriale, prin care să se urmărească utilizarea corectă a bunurilor companiei,
protejarea intereselor stakeholderilor şi a partenerilor, protejarea informaţiilor de care dispun cu
privire la afacerile organizaţiei, evitarea conflictului de interese, realizarea unei colaborări corecte
cu vânzătorii şi furnizorii, negocierea corectă a contractelor de afaceri.
 Practici etice în procesul de recrutare şi selecţie a personalului, exercitarea corectă a autorităţii,
implicarea angajaţilor în propria perfecţionare profesională, participarea la distribuirea rezultatelor
economice ale întreprinderii, protejarea sănătăţii şi siguranţa angajaţilor.
Desigur, trebuie avute în vedere problemele ce privesc protecţia mediului, tipurile de activităţi prestate în
folosul comunităţii locale, angajamentele de plată a taxelor şi impozitelor către autorităţiile teritoriale,
respectarea termenului de plată a creditelor şi a dobânzilor aferente sau a obligaţiilor ce decurg din
contractele semnate cu partenerii de afaceri.

67
Setul de reguli ce trebuie urmat în elaborarea unui cod de etică se referă la cerinţe precum:
 obiectivele trebuie formulate clar, astfel încât să existe siguranţa că ele vor fi susţinute de către
membrii organizaţiei de afaceri;
 stabilirea unui termen realist pentru elaborarea şi implementarea codului de etică;
 estimarea costurilor de implementare a codului şi anticiparea lor pe termen scurt, mediu şi lung;
 codul trebuie să fie deschis spre schimbări şi completări ca urmare a noilor situaţii care pot să apară
în organizaţia de afaceri;
 codul trebuie să fie orientat spre problemele specifice ale activităţii organizaţiei de afaceri;
 codul trebuie să se raporteze la legislaţia şi reglementările domeniului pentru care este elaborat;
 prin structura sa, codul nu trebuie să creeze aşteptări nerealiste din partea membrilor organizaţiei;
 exprimările utilizate în elaborarea codului trebuie să evite interpretările sau termenii tehnici;
 managerul trebuie să desemneze o persoană care să administreze implementarea şi aplicarea
prevederilor cuprinse în codul de conduită etică.

Procesul care trebuie urmat de către Comitetul de Etică pentru a se asigura că opiniile celor afectaţi
de prevederile Codului de conduită etică sunt luate în considerare pe tot parcursul elaborării acestuia, sau
etapele de parcurs în procesul de elaborare a codului etic:
 cercetarea şi consultarea - în mod obişnuit se stabileşte un grup de lucru care are responsabilitatea
de a elabora un proiect de standard sau o interpretare; grupul de lucru elaborează poziţia sa în baza
unei cercetări şi a unei consultări adecvate;
 dezbaterea transparentă – un proiect de standard este prezentat ca o lucrare pe agenda reuniunii
Comitetului pentru Etică, reuniune care este deschisă publicului;
 prezentarea pentru comentarii publice – proiectele supuse dezbaterii trebuie publicate pe site-ul
Comitetului pentru Etică şi distribuite pentru a fi comentate în mod public;
 luarea în considerare a observaţiilor şi propunerilor primite pe marginea proiectului expus -
comentariile şi sugestiile primite trebuie luate în consideraţie în cadrul unei reuniuni a Comitetului
pentru Etică, reuniune care este deschisă publicului; dacă modificările efectuate după prezentarea
publică sunt considerate de Comitetul pentru Etică drept substanţiale, documentul revizuit va fi
expus din nou pentru comentarii;
 aprobarea proiectelor care au fost expuse, precum şi a standardelor şi interpretărilor se face prin
votul membrilor comitetului.
68
Elaborarea codului de etică trebuie să ţină seama de un ansamblu de cerinţe de care membrii Comitetului
de Etică nu pot face abstracţie:
 să prevadă clar idealurile şi/sau obligaţiile;
 să nu fie folosite în interes propriu;
 să protejeze interesul public;
 să fie specifice domeniului pentru care a fost elaborat;
 să prevadă atât pedepse cât şi recompense;
 să stabilească anumite priorităţi referitoare la valorile firmei;
 să aibă la bază o autoritate legitimă;
 să nu contravină sistemului de legi;
 să fie posibil de aplicat în practica organizaţiei;
 să fie formulate într-un mod cât mai simplu şi mai accesibil.
 să fie prevăzut auditul de etică (prin care se poate evalua gradul în care standardele etice influenţează
luarea deciziilor la nivelul organizaţiei de afaceri)

II.6.4. Auditul de etică

Auditul de etică este o modalitate prin care organizaţia se asigură că valorile principale, aşa cum sunt
exprimate de codul de etică, sunt promovate şi aplicate atât de către manageri şi angajaţi, cât şi de
reprezentanţii din exteriorul companiei. Prin auditul de etică sunt aduse în centrul atenţiei valorile etice de
bază ale organizaţiei şi se analizează modul în care acestea sunt împărtăşite la nivel organizaţional.
Auditul de etică oferă o imagine asupra sistemului de valori într-un anumit moment din viaţa companiei, cu
accent pe:
 clarificarea valorilor actuale pe baza cărora acţionează compania;
 crearea unui sistem de referinţă pentru evaluarea îmbunătăţirilor viitoare;
 identificarea ariilor cu probleme specifice din interiorul companiei;
 identificarea modalitaţilor prin care angajaţii pot fi motivaţi în promovarea comportamentului etic;
 identificarea ariilor vulnerabile din punctul de vedere al eticii.
Corodeanu - Aghiorghiesei (2013) arată că prin auditul de etică se urmăreşte modul în care organizaţia
acţionează prin raportarea la următoarele componente:

69
  mediul: alinierea etică între organizaţie şi colaboratorii săi din exterior, incluzând clienţii, furnizorii,
prestatorii de servicii,asociaţiile etc;
 resursele: cât de tangibile sau de intangibile sunt resursele necesare, astfel încât să nu limiteze
funcţionarea societăţii;
 misiunea: imperativele etice ale misiunii, viziunii şi valorilor dezvoltate şi cum se intersectează ele;
 obiectivele strategice: problemele etice asociate cu stabilirea şi atingerea obiectivelor strategice şi
modul în care se reflectă acestea în viziunea şi valorile organizaţiei;
 planurile strategice: cum intenţionează organizaţia să atingă obiectivele strategice şi să rezolve
problemele etice apărute în urma aplicării acestor planuri;
 stabilirea sarcinilor: cum defineşte organizaţia propria activitate şi implicaţiile etice ale pregătirii
angajaţilor pentru efectuarea acesteia, precum şi modul în care este stabilit sistemul de
recompensare;
 instituţionalizarea sistemului: problemele etice dezvoltate de structura şi comunicarea formală sau
oficială (auditul de conformitate);
 sistemul informal: analizarea sistemului de leadership (auditul cultural);
 individualităţile: valorile şi principiile care motivează angajaţii şi cum se asociază ele cu valorile
organizaţiei;
 feedback-ul: cum învaţă organizaţia din propria ei experienţă şi impactul acesteia asupra mediului
etic şi consolidării organizaţiei.
Auditul de etică poate fi realizat formal (cu ajutorul experţilor din exterior sau a unei comisii de audit din
interior) sau informal, desfăşurat la perioade de timp precizate sau ca răspuns la o problemă de etică ce
afectează activitatea organizaţiei. Şi într-un caz şi în celălalt, un audit de etică cuprinde:
 stabilirea subiectelor-cheie sau a ariilor de risc;
 reviziunea misiunii, a valorilor, a scopurilor, politicilor şi priorităţilor (acţiunile trebuie să fie
măsurabile prin indicatori cantitativi);
 colectarea şi analiza informaţiilor relevante;
 verificarea rezultatelor de către o parte independentă;
 raportarea constatărilor din care să reiasă scopul, metodele utilizate, rolul auditorului şi principiile
de ghidare care au fost urmate;
 specificarea acţiunilor care vor fi implementate.
Motivația examinării situaţiei etice a organizaţiei de afaceri are cauze multiple, incluzând: presiunile sociale
externe, managementul riscului, obligaţiile faţă de acţionari şi alte grupuri de interes, precum şi identificarea
70
unei baze de evaluare a viitoarelor îmbunătăţiri în performanţa organizaţiei.
În unele cazuri, companiile implementează sisteme de audit etic datorită eşecurilor generate de
comportamentele neetice, care au avut consecinţe grave, procese legale sau interdicţii guvernamentale.
Având ca scop corectitudinea şi transparenţa în îndeplinirea obiectivelor etice ale organizaţiei, auditul de
etică permite proiectarea în exterior a unei imagini favorabile a companiei şi consolidarea ideii conform
căreia grupurile exterioare percep eforturile managerilor de a se preocupa şi de problematica de ansamblu
a eticii în afaceri.

II.6.5. Zone problematice în care apar frecvent încălcări etice

Probleme de etică în relația manageri - acţionari
Separarea managerilor de proprietari a condus la antagonizarea intereselor acestora. Interesele
proprietarilor (/acţionarilor) sunt orientate spre profit şi dividente cât mai mari, în timp ce interesele
managerilor sunt orientate spre dezvoltarea companiei, ca premisă a obținerii de salarii mai mari,
prestigiu și putere..
Problemele etice care apar în implicarea acţionarilor pentru capitalizarea corporaţilor se referă la:
corelaţia între salarile managerilor şi loialitatea lor în cazul unei oferte de achiziţii a companiei;
manipularea documentelor de raportare contabilă pentru a face compania mai atractivă; tranzacţionarea
unor pachete de acţiuni între membrii organizaţiei; obţinerea de avantaje la tranzacţionarea acţiunilor sau
instrumentelor financiare pe baza unor ,,informaţii privilegiate”, încurajarea intervenţiilor speculative
care pot conduce la prăbuşirea unei companii şi la pierderea investiţiilor făcute de toate părţile interesate.
Probleme de etică în relațile dintre angajați
Relaţiile angajator-angajat și cele între angajați reprezintă un teren important de intervenție pentru
diminuarea comportamentelor non-etice precum: exploatarea copiilor, discriminarea, hărţuirea morală,
hărţuirea sexuală.
1, Exploatarea muncii copiilor.
Apare în special acolo unde legislația nu o interzice. Majoritatea ţărilor interzic prin lege angajarea copiilor
sub 15 sau 16 ani. Din punct de vedere economico-social, factorii care contribuie la încălcarea legii prin
exploatarea muncii copiilor sunt: starea de sănătate a familiilor şi lipsurile financiare; climatul familial
deficitar (violenţa domestică etc) și apartenenţa părinților la grupuri infracţionale; climatul şcolar ostil faţă
de nevoile reale ale unor copii cu dificultăţi în familie; existenţa unor lacune de ordin legislativ sau aplicarea
deficitară a legislaţiei; lipsa de control a instituţiilor abilitate cu protecţia drepturilor copilului.
71
2 . Discriminarea.
Discriminarea reprezintă tratamentul diferenţiat aplicat unor persoane ce aparțin unui anumit grup
social, și poate să apară în relațiile de muncă în următoarele situaţii: la interviul de angajare, la
stabilirea şi schimbarea condiţiilor de muncă, la negocierea salariului şi responsabilităţilor, la
promovare, dezvoltare profesională sau la concediere.

3. Hărţuirea morală.
Hărţuirea morală la locul de muncă se referă la comportamentul repetat, nejustificat, care vizează
victimizarea, umilirea sau ameninţarea persoanei hărţuite. Hărţuirea la locul de muncă poate să implice
o exercitare abuzivă de funcţie, agresiuni verbale sau fizice, discreditarea activităţii unui coleg sau
marginalizarea socială a acestuia, acte de violenţă fizică şi psihică, conflicte interpersonale grave etc.
Dintre factorii care îi favorizează apariţia, amintim: cultura organizaţională care tolerează hărţuirea
morală; schimbările organizatorice şi nesiguranţa locului de muncă; relaţiile deficitare între membrii
colectivului; deficienţele în politica de personal şi slaba aderenţă la valorile comune; solicitările
excesive la locul de muncă şi nivelul ridicat de stres; relaţiile conflictuale între subalterni şi manageri;
solicitările contradictorii (conflict de rol) sau neclarităţile din fişa postului (ambiguităţi de rol).
Pentru prevenirea hărţuirii morale la locul de muncă este necesară formularea unei politici cu direcţii
clare de acţiune şi interacţiune socială, care să cuprindă: asumarea implicării etice a angajaţilor şi
angajatorului împotriva hărţuirii morale; evidenţierea şi conştientizarea tipurilor de acţiuni neacceptate
(versus acceptate) din punct de vedere moral; comunicarea consecinţelor și sancţiunilor ce decurg din
nerespectarea normelor etice; indicarea modalităţilor în care victimile pot primi asistenţă psihologică şi
consiliere; garantarea dreptului de a sesiza faptele de hărţuire fără teama represaliilor; clarificarea
rolului îndeplinit de manager, de conducătorul locului de muncă; păstrarea confidenţialităţii asupra
persoanelor implicate şi a tipurilor de hărţuire morală.

4. Hărţuirea sexuală
Hărţuirea sexuală este un comportament degradant, de ameninţare, constrângere, intimidare şi umilire,
realizat de către o persoană împotriva alteia în mod verbal sau fizic. Are efecte negative atât pentru
persoana hărţuită, cât şi pentru organizaţie. De cele mai multe ori, persoana care hărţuieşte abuzează de
funcţia pe care o deţine la locul de muncă. Prevenirea hărţuirii sexuală presupune: includerea în
regulamentele de ordine interioară a sancţiunilor disciplinare pentru angajaţii care încalcă demnitatea
personală a altora; informarea cu privire la interzicerea hărţuirii sexuale la locul de muncă; informarea
autorităţilor abilitate.
72
Probleme de etică în marketing

Se referă la: practici de marketing abuzive (de obicei contracarate prin legislație care stimulează
concurenţa loială şi corectează practicile non-etice); manipularea consumatorilor prin inducerea unor
nevoi artificiale; promovarea non-valorilor; spam-ul; furnizarea de informaţii care nu descriu fidel
realitatea despre produs/serviciu, cu scopul de a stimula vânzarea; inducerea în eroare a clienţilor prin
anumite tipuri de promoţii, ambalaje supradimensionate, etichete cu informaţii greu lizibile sau greu de
înţeles de către consumatorul vizat; publicitate subliminală)

Corupţia

Corupția reprezintă o încălcare a normelor referitoare la îndatoririle profesionale și la obligaţiilor legale,

și are consecinţe negative asupra întregului sistem social. În termeni juridici, corupţia se referă la fapte
reglementate de lege, precum luarea şi darea de mită, primirea de foloase necuvenite, traficul de influenţă
şi alte fapte ilicite desfăşurate cu scopul obţinerii de avantaje materiale sau non-materiale. Corupţia apare
atunci când cineva abuzează de funcția/autoritatea deținută pentru a utiliza resursele unei organizaţii cu
scopuri diferite de scopurile acesteia. Corupția se manifestă prin folosirea abuzivă a puterii încredinţate
pentru obţinerea de avantaje personale de natură materială sau non-materială (poziție socială, politică sau
profesională, avansări sau recompensări) prin abuzul de putere în scopul obţinerii unui profit personal;
prin oferirea de mită, promisiuni, stimulente materiale cerute sau acceptate, şantaj, trafic de influenţă sau
delapidare.

Destul de frecvent, corupţia este asociată sistemului birocratic, precum şi sistemului de reglementări
sau restricţii ce trebuie ocolite pentru soluţionarea unor probleme.

Impactul corupției se manifestă pe termen lung şi foarte lung, cele mai importante costuri ale corupţiei
fiind cele necontabile sau economice, precum: selecţia accesului la bunurile publice pe baza
disponibilităţii de a suporta costul contabil al corupţiei; scăderea prestigiului şi autorităţii instituţiilor
publice; deteriorarea gravă a sistemului de valori al societăţii; scăderea gradului de credibilitate a
instituţiilor societăţii în planul relaţiilor externe; deteriorarea imaginii de ţară pe plan economic şi de
afaceri în relaţiile cu partenerii externi; apariţia şi consolidarea unor prejudecăţi cu privire la sistemul de
funcţionare a statului de drept.

Sursa: Șimandan (2014)

73
 Bibliografie

Borțun D., Crișan C., 2017. Etică în afaceri și responsabilitate socială corporativă. București.
Carroll, A., 1991, The Pyramid of Corporate Social Responsability: To Word the Management of
Organizational Stakeholders, Business Horizons, 34, nr.4, p.39-48.
Comisia Europeană, 2011. COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL
EUROPEAN, CONSILIU, COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL ȘI COMITETUL
REGIUNILOR O nouă strategie a UE (2011-2014) pentru responsabilitatea socială a
întreprinderilor /* COM/2011/0681 final */
Corodeanu Agheorghiesei D.T. (2013) Etica în Administaţia Publică, Ed. Tritonic, Bucureşti.
Crane, A., Mattern, D., 2004, Business Ethics. A European Perspective, Oxford, Oxford
University Press.
Crăciun, D., 2005, Etică în afaceri: o scurtă introducere, Bucureşti, Editura Academiei de Studii
Economice.
Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V., 2005, Etica afacerilor, Bucureşti, Editura Paideea.
Creţu, R.F., 2012, Metode şi practici de guvernanţă corporativă, Bucureşti, Editura Universitară.
Dăianu, D., Vrânceanu, R., 2006, Frontiere etice ale capitalismului, Iaşi, Editura Polirom.
De George, R., 1990, Business Ethics (3 rd ed), New York, Macmillan.
Freeman, R.E., 2001, A. Stakeholder Theory of the Modern Corporation, Ethical Theory and
Business, New Jersey, Prentice Hall.
Friedman, M., 1995, Capitalism şi libertate, Bucureşti, Editura Enciclopedică.
Hristea, A.M., 2011, Responsabilitatea socială corporativă între deziderat şi realitate, în
,,Economie teoretică şi aplicată”, vol.XVIII, Nr.10 (563), p.56-73.
Husted, B.W., Allen D.B., 2006, Corporative Social Responsability in the Multinational
Entreprise: Strategic and Institutional Approaches, in ,,Journal of International Business
Studies”, vol. 37, Nr. 6, p. 838-849.
Iamandi, I.E., Filip, R., 2014, Etică şi responsabilitate socială corporativă în afacerile
internaţionale, www.ai.rei.ase.ro/EticasiCSR_2014_pdf.
Ionescu, G., Bibu, N., Munteanu, V., 2007, Etica în afaceri, Timişoara, Editura Universităţii de
Vest.
Kotler, Ph., Lee, N., 2005, Corporate Social Responsability: Doing the Most Good for Your
Company and Your Cause. Best Practices from Hewlett-Packard, Ben&Jerry’s and Other Leading

74
Companies, New Jersey, John Wiley&Sons.
Morar, V., 2006, Etique des affaires: rationalite, reciprocite, responsabilite, Bucureşti, Editura
Academiei de Studii Economice.
Morar, V., 2012, Etica şi afacerile. Morală elementară şi responsabilitate socială,
www.unbuc.ro/prof/morar_v/docs/res/2012/etica_si_afacerile_pdf.
Muttins, L.I., 2002, Management and Organizational Behaviour, (6th ed), London, Prentice Hall.
Murray, D., 1999, Cele şapte valori esenţiale, IMM-urile şi beneficiarii lor, Tg. Mureş, Editura
Osana.
Phillips, R., 2003, Stakeholder Theory and Organizational Ethics, San Francisco, Berrett-
Koehler Publishers.
Popa, M., 2006, Etica afacerilor şi managementul, Cluj-Napoca, Editura Cărţii de Ştiinţă.
Pup, A., 2012, Etica în afaceri şi competivitatea în România. Teză de doctorat, Universitatea din
Oradea.
Reamer, F.G., 2000, The Social Work Ethics Audit: A Risk-Management Strategy, in ,,Social
Work”, 49, nr.4, p.355-366.
Shaw, W.H., 2008, Business Ethics (6 th edition), Belmant, Wadrworth Publishing.
Solomon, R., 2006, Etica relaţiilor în afaceri, in P. Singer (coord.), Tratat de etică, Iaşi, Editura
Polirom. p.385-395.
Solomon, J., 2007, Corporate Governance and Accountability, John Wiley&Sonsn Ltd.
Spătăcean, I.O., Gheorghiţă, L., 2012, Testing Compliance with Corporate Gouvernance
Principles on the Romanian Capital Market, in ,,Studia Universitaties Petru Maior”, Series
Economica, Fasciculus 1, III, p.70-78.
Şerban, D., 2012, The Contents of Business Ethics Programe, Munich.E-Publishing,
http://mpra.ub.uni-muenchen.de (May 2, 2014).
Şimandan, M., 2013, Business Ethics and the Social Corporative Responsability, in
,,International Journal of Education and Reseach”, vol.1, nr.5, p.55-64.
Şimandan, M., 2014, Etica in afaceri
Turnbull, S., 1997, Corporate gouvernance:Its scope, concerns, and theories, in „Corporate
Governance an International Review”, vol.4, p.180-205
Ţigu, G., 2003, Etica afacerilor în turism, Bucureşti, Editura Uranus.
Zamfir, C., 1998, Normă, în C. Zamfir şi L. Vlăsceanu (coord), Dicţionar de sociologie,
Bucureşti, Editura Babel, p. 389-391.

75