Etica și Integritate

1. De ce etica reprezintă domeniul rațiunii practice

Trebuie spus, înainte de toate, că ideea de filosofie practică sau de rațiune practică își are originea în
filosofia modernă , unde a fost net distinsă de filosofia sau rațiunea teoretică . Este drept că și grecii aveau o
„filosofie practică ”, însă, în mod ciudat pentru reflexele noastre de gâ ndire, această filosofie practică avea ca
scop ultim fericirea, iar activitatea care aducea cea mai multă fericire era ceea ce grecii numeau theoria, cuvâ nt
care este tradus prin contemplare2 și de la care provine cuvâ ntul „teorie”. Pentru Aristotel, „limitele
contemplă rii sunt și cele ale fericirii: cu câ t contempli mai mult, cu atâ t ești mai fericit; și asta nu în mod
accidental, ci în virtutea contemplă rii însă și, a că rei valoare este intrinsecă ”3. Așadar, în cultura greacă ,
distincția dintre „rațiunea practică ” și cea „teoretică ” nu-și are locul, cele două întâ lnindu-se în faptul că cea
mai „teoretică ” activitate este, în același timp, și activitatea etică prin excelență . Din perspectivă modernă însă,
lucrurile stau altfel. Încă de la începuturile modernită ții, rațiunea a fost echivalată , pe de o parte, cu bunul simț
și cu capacitatea naturală a minții noastre de a deosebi binele de r ă u și adevă rul de eroare4. În acest sens,
rațiunea se identifică cu omul în general – sau, mai bine spus, cu natura uman ă – și constituie criteriul
fundamental prin care omul se deosebește de animal. Ideea că omul este o ființa rațională și că raționalitatea
omului ține de natura umană însă și, atâ t de folosită și astă zi, este fă ră îndoială un „loc comun” al tradiției
moderne. Cunoașterea experiențelor morale tră ite la nivel de conștiință individuală , a normelor etice implicite
și explicite, a acțiunilor și deciziilor morale, a relevanței și întemeierii codurilor etice aparțin eticii aplicate. În
plan mai general, această disciplină este o ramură a domeniului filosofic numit de întreaga tradiție filosofică
modernă , în frunte cu Immanuel Kant domeniul, „filosofie practică ” sau „rațiune practică ”. Pe de altă parte,
rațiunea este identificată și cu întregul minții, considerat ca un ansamblu de facultă ți, de puteri și
dispoziții, care „lucrează ” separat, după reguli autonome, dar și integrat după reguli universale.
Kant, de pildă , include în ideea de rațiune atâ t facultatea de a gâ ndi (rațiunea teoretică ), câ t și
facultatea de a acționa în conformitate cu anumite principii morale (rațiunea practică ). Rațiunea
cuprinde, așadar, gâ ndirea umană , atâ t în sensul ei tare de „facultate de cunoaștere”, câ t și în sensul
ei mai larg de proces cotidian prin care luă m decizii privitoare la propriile noastre acțiuni. Prin
urmare, ea include tot spectrul existenței omenești. Mai mult decâ t atâ t, ceea ce este considerat de
obicei care fiind contrar rațiunii (iraționalismul, antiintelectualismul sau intuiționismul) se află tot pe
teritoriul rațiunii, întrucâ t se definesc prin raportare la rațiune5. Rațiunea practică nu se referă la
realitate și la adevă r, ci la modul în care noi ne raportă m noi la acestea prin scopurile și acțiunile
noastre individuale ori comunitare (sociale). Cu alte cuvinte, rațiunea practică cercetează valorile și
normele care ghidează comportamentul nostru îndreptat că tre atingerea de scopuri morale, adică de
scopuri care întrunesc nu doar adeziunea noastră , ci și aprobarea (acordul) celorlalți semeni ai
noștri. În centrul ei se situează „sistemul binelui”, format din totalitatea idealurilor, principiilor,
valorilor și normelor morale dorite și aprobate de întreaga comunitate în care tră im. Propriu-zis,
toate acțiunile noastre sunt sau morale sau imorale în funcție de anumite sisteme de valori morale,
evaluate instantaneu de rațiunea practică , cum ar fi compasiunea, corectitudinea, onoarea,
onestitatea, concurența ori competiția loială , perseverența, sinceritatea, respectul ș.a.m.d. Pe de altă
parte, rațiunea practică cercetează nu doar comportamentele morale reale, ci și idealurile sau
aspirațiile noastre etice care modelează aceste comportamente. Rațiunea practică în calitatea de ei
rațiune morală se concentrează pe înțelegerea valorilor și idealurilor care orientează acțiunea și
comportamentele morale tangibile prin recurs la ceea ce este interior conștiinței fiecă rui dintre noi,
la entită ți intangibile pe care le-am putea numi cu un termen generic, „afecte” sau „sentimente
morale”. În concluzie, descrierea, întemeierea și justificarea modului în care are loc, în practica reală
a vieții, stabilirea unor corelații nemijlocite, prin empatie și intuiție, sau mijlocite de gesturi,
simboluri și limbaj, între o conștiință și o altă conștiință , care se deschide una că tre alta pentru că
tră iesc și împă rtă șesc aceleași valori, reprezintă una dintre sarcinile de bază ale rațiunii practice
Etica academică aparține domeniului filosofiei practice sau al rațiunii practice - într-un sens cu mult
mai larg decâ t îl înțelegea Kant - ce trebuie distins de domeniul de cercetă ri filosofice aparținâ nd
rațiunii teoretice

2. Prin ce diferă judecățile de

valoare de cele de gust și de
cele constatative
Fiecare dintre ele ne comunică ceva despre moralitate. Cu toate acestea, există diferențe
notabile între nivelurile de generalitate și, poate, chiar și de stringență ale cerințelor pe care
le formulează .
Atribute de tipul „bun” sau „ră u”, aplicate atâ t unui automobil, câ t și unui om, trimit la o evaluare, pe care noi o
facem prin intermediul unor „judecă ți de valoare” (propoziții normative). În sens general judecă ţile de valoare
sunt considerate în genere acele judecă ţi care au un caracter normativ, în sensul că aprobă sau dezaprobă ceea
ce ele apreciază în domeniul estetic, moral sau logic. Estetica utilizează toate aceste tipuri de judecă ţi, inclusiv
pe cele neutre, dar încă de la constituirea sa, estetica şi-a orientat atenţia specială spre judecă ţile de valoare ca
fiind cele mai utile în sfera sa de acţiune. Ele sunt socotite cele mai importante în primul rand pentru faptul ca
formulează aprecieri asupra produselor creaţiei artistice, operelor de artă, spectacolelor din natură şi societate
etc, aprecieri care servesc la identificarea şi punerea în circulaţie a valorilor artistice.

Există „semnale” strict lingvistice pe care le folosim (perechi de termeni ca bun/rău, corect/incorect,
trebuie să / este interzis să etc.), dar și o seamă de elemente suplimentare în comunicare cu care
reușim să transmitem aprobarea sau dezaprobarea noastră morală (tonalitate, gestică , mimică etc).
„Da, X este un om bun...”, însoțit de o anumită grimasă , poate comunica exact opusul.
3. Să-ți exemple Principiu.
Regula. Valoarea etică.
Înțelesul și raportul lor
principiile sunt cele care fixează, prin enunțuri, cerințele generale ridicate de
aderența la o valoare. Dacă, spre exemplu, valoarea este cea a „umanită ții”, principiul ne
va indica să o trată m întotdeauna ca scop în sine în interacțiunile cu ceilalți. . Spre deosebire
de principii, regulile morale tind să fie mult mai bine specificate și să prevadă cu mai multă
precizie decâ t principiile calea de urmat într-o situație dată . Specificarea sau particularizarea
unei reguli poate merge destul de departe, pâ nă la o descriere stufoasă a tipului de context
care cere „activarea” ei („este interzis/obligatoriu X, cu excepția situațiilor care prezintă toate
caracteristicile A, ....,N”). Deși intuițiile ne ajută adesea (simțim aproape visceral că o anumită
regulă impusă este nedreaptă, de exemplu), ele pot fi și extrem de înșelă toare. Poate tocmai de
aceea, mecanismul justifică rii unei reguli se bazează de obicei pe evidențierea felului în care ea
se sprijină pe un principiu moral sau pe o valoare larg acceptată (ex. „regula consimță mâ ntului
informat în cercetarea pe subiecți umani este o particularizare a principiului moral al
respectului pentru demnitatea umană ”
4. Care este raportul dintre
deontologie și integritatea în
cuprinsul eticei
Deontologia reprezintă un ansamblu de reguli comportamentale după care se ghidează o organizaţie, o
instituţie, profesie sau o parte a acesteia, instanţa de elaborare şi aplicare a acestor reguli fiind
organizaţiile profesionale. Etica este ansamblul regulilor de conduită acceptate de că tre o comunitate
anumită , reguli care sunt fundamentate pe distincţia dintre bine şi ră u, iar morala este ansamblul
principiilor de dimensiune universal-normativă (adeseori dogmatică ), bazate pe distincţia dintre bine
şi ră u.
Atributele în jurul că rora se concentrează etica în procesul de comunicare sunt: claritatea, precizia şi
corectitudinea, integritatea, discreţia şi oportunitatea. Integritatea morală a unui manager presupune
respect, promovarea adevă rului, respectarea promisiunilor şi a regulii de aur: ce ţie nu-ţi place altuia
nu-i face

5. 3 valori pe care le considerați

decisive pentru viața
academică
Valorile sunt principii care ghidează comportamentul ființelor umane și care servesc drept ghid în dezvoltarea
unei organizații sau a unei societă ți. De exemplu, o persoană care dă importanță să aibă timp liber și să nu
depindă de ceea ce își doresc alții ar avea valoarea libertă ții.
Responsabilitate: este obligația morală să ră spundem pentru acțiunile noastre, fă ră ca cineva să ne forțeze, ci
pentru „ar trebui să fie”.
Libertatea este o valoare importantă a vieții academice.
Respect: acceptare, considerație și delicatețe în tratamentul oamenilor, animalelor și mediului, datorită
recunoașterii calită ților sau meritelor acestora.
Solidaritate: este angajamentul moral pe care oamenii îl dobâ ndesc să se ajute reciproc, să se susțină reciproc
și să se angajeze în cauze comune.