MINISTERUL EDUCAȚIEI CULTURII ȘI CERCETĂRII AL

REPUBLICII MOLDOVA

tema: Istoricul apariției și evoluției eticii și deontologiei ca știință

Chișinău 2020
 Cuprins
Introducere..............................................................................................................3

1.Noțiuni introductive.............................................................................................3

2.Deontologia ca știință..........................................................................................5

3.Istoricul apariției eticii și deontologiei ca știință.................................................6

Concluzii.................................................................................................................8

Bibliografie.............................................................................................................9

2
 Introducere
Actualitatea temei Deontologia în cea mai simplă definiţie este ştiinţa datoriei.
Vorbind de deontologie evocăm totdeauna obligaţiile impuse profesioniştilor în
exerciţiul profesiilor lor.
Deontologia este însă ceva mai mult decât atât, este un ansamblu de principii
care îşi au sursa în fundamentele morale ale persoanei şi care influenţează pozitiv
întreaga activitate profesională a acesteia.
Evident, deontologia diferă de la o profesie la asta datorită specificului
activităţii desfăşurate dar are pretutindeni aceeaşi bază: ideea de onestitate şi
corectitudine în relaţiile cu persoana care utilizează serviciile profesionistului.
De-a lungul timpului deontologia a fost asociată mai mult cu profesiile liberale,
ale căror îndatoriri erau mai puţin strict codificate şi care s-au constituit ulterior ca
elemente ale unui drept disciplinar.
Respectarea normelor deontologice era verificată de asociaţiile profesionale,
independent de exercitarea împotriva celor verificaţi a unei acţiuni civile sau penale de
cei care ar fi putut fi victimă a incorectitudinii acestora.
Deontologia poate fi definită ca știința despre obligații, datorii. Domeniile care îi
sunt subordonate vizează datoria, obligațiile, regulile, normele morale, normele,
regulile și obligațiile profesionale. Dicționarul lui Miriam Webster definește termenul
deontologie ca „teoria sau studiul obligațiilor morale”, în timp ce Encicolpedia
Stanford de filosofie online precizează că termenul deontologie derivă din cuvintele
grecești datorie (deon) și știință (stdiul) lui logos.

3
 1. Noțiuni introductive
Etimologia conceptului “deontologie” a preocupat şi preocupă, în mare parte,
dicţionarele enciclopedice şi specializate, acestea urmărind să identifice rădăcinile
precum şi familia de cuvinte constituite în jurul lui, iar în unele cazuri şi sensurile în
care conceptul este utilizat. Deontologia este un cuvînt constituit prin compunere din
două segmente cu identitate distinctă, primul (deontos, deont-, deonto-, deon-)
orientând gândirea spre ideea de necesitate, nevoie, obligaţie, ceea ce se cade, iar cel
de-al doilea (logos, logia) spre ideea de studiu, ştiinţă, discurs. Aşadar, într-o primă
aproximare, putem aprecia că dicţionarele contemporane, atât cele româneşti, cât şi
cele engleze, franceze, italiene etc. identifică deontologia ca fiind ştiinţa (studiul,
discursul) despre obligaţii (datorii).
Principiile deontologiei
1. Principiul umanismului - în formula atât de sugestivă a lui Kant: “Să nu privim
omul niciodată numai ca mijloc, ci întotdeauna în acelaşi timp ca scop”.
2. Principiul celei-mai-mari-fericiri-a-celuilalt - propune tratarea omului în
termeni de “fericire”.
3. Principiul reciprocităţii - a accepta să te judeci pe tine însuţi ca şi cum te-ar
judeca ceilalţi, a gândi consecinţele actelor tale asupra celorlalţi ca şi când tu
însuţi ai fi în locul lor, precum şi a porunci astfel încât să fii convins că tu însuţi
ai accepta poruncile dacă ţi s-ar da ţie.
4. Principiul autorităţii suficiente - invocat, din raţiuni strict pragmatice, îndeosebi
de către făuritorii de legi, regulamente, dispoziţiuni, acest principiu este
considerat a fi de natură să împiedice, într-un anumit domeniu, excesul de
reglementare, ceea ce determină greutate în aplicare, în mişcarea agentului
executor, în manifestările iniţiativelor acestuia. Principiul merge, însă, dincolo
de acest pragmatism.

4
 5. Principiul autorităţii adecvate- capacitatea purtătorului de autoritate de a aplica
acest principiu ţine nu numai de acordul dintre laturile deontică şi epistemică ale
autorităţii, ci şi de măsura în care purtătorul autorităţii îşi asumă criterii generale
de moralitate, care să-l împiedice “să îşi însuşească ilegitim o autoritate
epistemică” sau una “deontică”.
6. Principiul delegării autorităţii - principiul delegării autorităţii ar putea fi
subsumat unui principiu de mai mare rezonanţă şi popularitate în rândul
eticienilor, acela al asumării responsabilităţii, dar, din cauza extensiilor
presupuse de termenul “responsabilitate”, dincolo de sfera deontologiei,
considerăm mai potrivit să adoptăm un concept care caracterizează în mod
necesar şi suficient câmpul de acţiune al deontologiei.1
”Sfera moralei nu poate fi ”o lume ideală” abstractă, țesută din iluzii și vise, ci
însăși societatea, în cruda sa realitate: morala să nu exprime ceea ce ”trebuie să fie”,
ceea ce este de dorit, ci să indice ce ”este de fapt”, realitatea. Morala este un indicator
al stării de fapt, un mijloc de descriere a realității.” 2

2.Deontologia ca știință
Deontologia poate fi definită ca știința despre obligații, datorii. Domeniile care îi
sunt subordonate vizează datoria, obligațiile, regulile, normele morale, normele,
regulile și obligațiile profesionale. Dicționarul lui Miriam Webster definește termenul
deontologie ca „teoria sau studiul obligațiilor morale”, în timp ce Encicolpedia
Stanford de filosofie online precizează că termenul deontologie derivă din cuvintele
grecești datorie (deon) și știință (stdiul) lui logos.
Se spune de asemenea că deontologia se încadrează în domeniile teoriilor morale
care ghidează și evaluează alegerile pe care ar trebui să le facem (teorii deontice) în

1
Cozma Carmen- Elemente de etică şi deontologie, laşi, 1997, pag. 28-33.
2
Lazăr, Cornel, Autoritate și deontologie, Editura Licorna, 1999, pag.112.

5
contrast cu teoriile despre virtute care ghidează și evaluează ce fel de persoană (în
termeni de trăsături de caracter) suntem și ar trebui să fim”. 3
În filosofie termenul „etică deontologică” se concentrează pe corectitudinea sau
incorectitudinea acțiunilor înșile, ca opuse corectitudinii sau incorectitudinii
connsecințelor acelor acțiuni sau caracterului individului. Dacă o situație este bună sau
rea depinde de faptul dacă acțiunea care a adus-o a fost rea sau bună. Corect înseamnă
acum să te conformezi unei norme morale, sau să acorzi prioritate Binelui. (The Basics
of Philosophy).

3.Istoricul apariției eticii și deontologiei ca știință

Teoriile etice din Antichitate acordă o importanță specială virtuților. Cum gândea
Aristotel, virtuțile sunt forme de abilități sau obiceiuri. Termenii grecești pentru etică,
(ethos, eticos), înseamnă locuințe, maniere, abilități sau obiceiuri. Și cum au fost de
acord, Platon, Aristotel și stoicii, o viață rațională bazată pe realizarea și practicarea
virtuților reprezintă calea de formare a caracterului bun. Filosofii antici au gândit
diferite ierarhizări ale principalelor concepte etice de înțelepciune, curaj, cumpătare
sau justiție. Aristotel considera justiția ca fiind cea mai importantă virtute deoarece ea
generează relațiile dintre individ și societate, în timp ce înțelepciunea, curajul și
cumpătarea determină relația individului cu sine însuși. El considera de asemenea că
Statul era o instituție naturală, o consecință a vieții în comun.
Etica modernă a început cu filosofii Immanuel Kant și George Friederich Hegel.
Hegel consideră morala un factor de bază în fondarea Statului, în timp ce Kant a
stabilit conținutul moralei ca principiu practic întruchipat în „imperativul categoric”.
Etica lui Kant este etică normativă izvorâtă din modul în care el o definește ca și
critică a rațiunii practice. 4

3
Hooker, Brad, Kant`s Normative Ethics, in “Richmond Journal of Philosophy” 1 , June 2002, [On-
line]:http://www.richmondphilosophy.net/rjp/back_issues/rjp1_hooker.pdf
4
Tibor Huszard- Morala și societatea, Ed. Politică, București, 1967,pag.23

6
 „Acționează ca și cum maximul acțiunii tale ar deveni prin voința ta o lege
universală a naturii” și „Acționează astfel încât să tratezi umanitatea indiferent dacă
din persoana proprie ori în persoana altuia, întotdeauna ca un sfârșit și niciodată numai
ca mijloc” sânt cele două modalități în care el a formulat imperativul său categoric.
Așa cum susține Key (Key, 1997), teoria lui Kant este un exemplu de etică
deontologică sau etică bazată pe datorie: Ea judecă morla examinând natura acțiunilor
și voința agenților, mai degrabă decât scopurile atinse.
În postmodernism s-au produs schimbări majore ale percepției filosofice despre
datorie. Drepturile omului au devenit baza viziunii despre ființele umane, absolutismul
exprimat prin imperativul categoric al lui Kant a fost înlocuit cu relativismul bazat pe
autonomia individuala și valorile datoriei morale absolute au fost înlocuite cu fericirea
personală. S-au dezvoltat noi curente filosofice. 5
Etica responsabilitate este noua direcție a eticii. Pentru Jean Paul Sartre, individul
nu este responsabil pentru propria individualitate, ci pentru Ceilalți. Uriașa
responsabilitate devine anxietate pentru „Eu” și nu o preocupare pentru Ceilalți.
Pentru Emmanuel Levinas responsabilitatea finală a „Eului” este „Fața” sau
„Celălalt”.
Finalitatea practică a a cestor considerații teoretice despre deontologie este
dobândirea unui ghid de lucru valabil atât pentru purtătorul autorității, cât și pentru
agenții săi executivi.
Un astfel de ghid poate să ia forma unei liste de valori morale universale care ar
putea să acționeze ca principii deontologice, sau într-o formă particularizată, ca un cod
deontologic.

5
Wikipedia, Enciclopedie Liberă, [On-line]:https://es.wikipedia.org/wiki/Deontolog%C3%ADa_(%C3%A9tica)

7
 Concluzii
Una dintre cele mai vechi discipline umaniste, ale cărei contururi coboară cu
peste 2000 de ani în urmă, Etica , în sensul clasic, este ştiinţa ethosului-ştiinţa axată pe
cercetarea unui fenomen deosebit de complex şi înalt semnificativ pentru existenţa
umană: Morala.
De altfel, Aristotel se pare că a fost primul gânditor care a folosit termenul etică
în înţelesul de ştiinţă a moralei.
Morala reprezintă teoria etică. Corpusul ei integrează valori şi prescripţii admise
întrun cadru social-istoric determinat. Până la cristalizarea ei în teorie etică, deci până
la morală -acceptată prin raţiuneschimbarea la nivel de individ şi societate poartă
însemnele: modei, dreptului şi ale moravurilor, suportând sancţionarea prin ridicol,
corecţia prin instituţionalizare şi controlul opiniei publice.
Deontologia reprezintă o ştiinţă a moralei, una dintre diviziunile eticii, care
studiază drepturile, îndatoririle şi etaloanele de acţiune, de apreciere, şi comportare
într-un domeniu al vieţii social-utile. În evoluţia istorică a eticii, preocupările
deontologice cu reflexia centraşă pe conştientiyare şi responsabilizare s-au impus mai
ales, odată cu societatea modernă.

8
 Bibliografie
1.Cozma Carmen- Elemente de etică şi deontologie, laşi, 1997.
2.Lazăr, Cornel, Autoritate și deontologie, Editura Licorna, 1999.
3. Hooker, Brad, Kant`s Normative Ethics, in “Richmond Journal of Philosophy” 1 ,
June 2002, [On-
line]:http://www.richmondphilosophy.net/rjp/back_issues/rjp1_hooker.pdf
4.Tibor Huszard, Morala și societatea, Ed. Politică, București, 1967.
5.Wikipedia, Enciclopedie Liberă, [On-line]:https://es.wikipedia.org/wiki/Deontolog
%C3%ADa_(%C3%A9tica)