Cuprins:

1. Conţinutul noţiunilor de etică şi morală.............................................................................................2

2. Obiectul de studiu ale eticii.................................................................................................................3

3. Virtutii si valori morale........................................................................................................................4

4. Moralitatea.........................................................................................................................................6

5. Diferente dintre morala si moralitate.................................................................................................9

6. Deontologia si caracteristicile ei.......................................................................................................11

7. Normele deontologiei.......................................................................................................................12

7.1. Principiile deontologiei şi cenzura morală a puterii........................................................................17

8. Diferente dintre deontologie si etica profesionala...........................................................................19

9. Deontologia profesionala.................................................................................................................20

10. Normele morale si porunci religioase...........................................................................................21

12. Codul etic......................................................................................................................................27

13. Drepul de autor si produsele software.........................................................................................27

14. Infractiunea informatica.................................................................................................................29

15. Cele 10 porunci ale informaticianului............................................................................................30

16. CV.................................................................................................................................................33

17. Scrisoare de motivatie...................................................................................................................34

18. Scrisoare de recomandare..............................................................................................................35

19. Referat personal cu tema: “Norme de conduita in activitatea profesionala”.................................36

 1. Conţinutul noţiunilor de etică şi morală

Notiunea de etică provine de la cuvîntul grecesc ethos(obicei, morav, caracter). Pornind de la

cuvîntul ethos în sensul lui de caracter, Aristotel, marele filozof al Greciei antice, a creat
adjectivul etic pentru a elucida o clasă specifică de calităţi umane, numite de el virtuţi etice.
Aceste virtuţi reprezintă nişte facultăţi, caracteristici ale caracterului şi temperamentului omului,
care mai sunt numite şi calităţi spirituale. Virtuţile se clasifică în:

-afecte ale corpului (frica)

-afecte ale minţii (memoria)
-afecte ale caracterului (dărnicia, curajul, cumpătarea).
Deci cu scopul de a reliefa totalitatea calităţilor spirituale, Aristotel, introduce în uz noţiunea de
etică.Urmărind scopul de a traduce exact noţiunea de etică din limba greacă în limba latină,
Cicero marele filozof al Romei antice, a creat noţiunea de moralis (morav, obicei, caracter).
Cicero scria despre filozofia morală înţelegînd prin ea aceeaşi sferă a cunoaşterii pe care
Aristotel o numea etică.
În istoria filozofiei au fost întreprinse un şir de tentative de a scoate la iveală distincţiile
dintre noţiunile de morală şi moralitate deoarece în accepţia iniţială termenii etică, morală şi
moralitate , deşi reprezentau cuvinte diferite erau utilizaţi ca sinonime, într-un singur sens.
Hegel este primul care face distincţie între aceşti termeni şi anume filozoful tratează morala ca
fiind felul în care sunt percepute acţiunile de către individ, manifestată prin trăirea vinovăţiei, iar
moralitatea felul în care se manifestă în realitate faptele omului. În tradiţia culturală şi lingvistică
prin moralitate se subînţeleg principiile fundamentale de comportare umană, iar prin morală-
formele de comportare obişnuită. În acest sens, poruncile nlui Dumnezeu, ţin de moralitate, iar
poveţile unui părinte, pedagog etc., ţin de morală.

Totuşi putem constata că în majoritatea limbilor contemporane şi în vorbirea curentă,

aceste trei cuvinte se utilizează ca sinonime şi se înlocuiesc reciproc.
Pentru oamenii ce nu sunt preocupaţi de filozofie, cuvîntul etică sugerează un ansamblu de
standarde în raport cu care un grup sau o comunitate umană decide să-şi regleze
comportamentul, pentru a deosebi ce este bine sau acceptabil în urmărirea scopurilor lor de ceea
ce nu este astfel. Se vorbeşte în acest sens de o etică a afacerilor, de o etică medicală, de o etică
juridică, e.t.c.
 2. Obiectul de studiu ale eticii
Etica este o ştiinţă filozofică ce studiază morala ca pe una din cele mai importante laturi
ale existenţei umane şi sociale. În acelaşi timp etica este şi o disciplină ştiinţifică, deoarece în
cadrul ei sunt elucidate două grupe de probleme:
1) probleme teoretice propriu-zise ce se referă la natura şi esenţa moralei,
2) probleme ce ţin de modul în care ar trebui să procedeze omul, după ce principii şi
norme să se conducă în viaţă.
În sistemul eticii se elucidează astfel de domenii precum: -axiologia etică, aceasta
studiază problemele binelui şi a răului. -deontologia etică, aceasta studiază problemele datoriei
-fenomenologia etică, aceasta studiază morala unei societaţi sub aspect sociologic şi istoric .
Pentru a se constitui, o ştiinţă are nevoie de anumite metode de cercetare care să ducă la
rezultate adecvate realităţii pe care o cercetează. Pe parcursul dezvoltării eticii un rol deosebit l-a
jucat metoda speculativă, care consideră că legile morale sunt anterioare fiecărei generaţii de
oameni, le consideră ca ceva înnăscut, ca ceva de la început dat, atribuindu-le adeseori o origine
supranaturală. Neajunsurile acestei metode sunt evidente, deoarece ea rupe morala de realitate.
De aceea un loc însemnat îl ocupă metoda empirică. Filozoful D.Gusti considera că, cunoscînd
prin analiza faptelor de experienţă în ce constă morala, te poţi ridica pînă la formularea legilor
cauzale ale moralităţii. În etică trebuie de plecat de la realitatea morală aşa cum se prezintă ea,
deoarece faptele morale alcătuiesc realitatea morală. Mai departe, prin explicări, se ajunge la
cunoaşterea ideii de realitate. Ideea la rîndul ei este dinamică, tinde să se desfăşoare, să se
realizeze, tinde spre perfecţiune. Aplicînd această metodă descoperim idealul etic. În structura
moralei distingem 3 tipuri de norme;

1. Normele generale- acestea sunt proprii tuturor colectivităţilor umane, ele au o mare
durabilitate în timp şi reglează toate tipurile de relaţii şi de activităţi umane. Aceste norme
sunt: fii sincer, fii cinstit, fii demn, fii bun, fii generos, fii recunoscător, fii drept, e.t.c..
2. Normele particulare- sunt acele norme care se adresează unor grupuri sau colectivităţi
distincte. În cadrul lor se înscriu normele privind viaţa de familie, normele morale ale
muncii, norme privind diverse activităţi profesionale, ce îşi elaborează „etici" particulare:
etica medicală; etica juridică; etica pedagogică, etica inginerească, etc.
3. Normele speciale- se adresează unor grupuri restrînse, sau vizează relaţii şi manifestări
cu totul specifice sau ocazionale. Aici putem menţiona normele cavalerismului, normele
vieţii de la curţile nobiliare sau împărăteşti, norme de protocol e.t.c..
Aşadar normele morale sunt nişte norme sociale ce reglează comportamentul omului în
societate, relaţiile omului faţă de semenii săi şi faţă de sine. Respectarea lor este asigurată de
 forţa opiniei publice, de convingerile interioare ale personalităţii cu privire la bine şi rău,
echitate şi inechitate, virtute şi viciu, e.t.c. Prin principiile morale înţelegem un temei al
sistemului normativ şi totodată o modalitate de coordonare a normelor morale. În etică se
disting principii fundamentale şi principii particulare. Distingem trei principii fundamentale:

1) principiul renunţării- este propriu mai multor tipuri istorice de morală: moralei budiste,
moralei creştine, moralei stoice.El înseamnă renunţarea la ordinea reală şi la cea normativ-
valorică a colectivităţii;

2) principiul individualismului- este un principiu al raţiunii de afirmare a individului

împotriva celorlalţi şi împotriva colectivităţii;

3) principiul colectivismului- este principiul oricărei morale şi moralităţi, deoarece omul

este o fiinţă socială, el trăieşte în colectiv şi în diverse forme de colectivitate şi de
comunitate umană. Coerenţa şi stabilitatea într-o colectivitate nu sunt posibile fără
respectarea de către toţi a unui minim de cerinţe morale ale vieţii în comun şi fără
funcţionarea opiniei de grup, care asigură integrarea indivizilor în viaţa colectivă şi
corectarea comportamentelor inadecvate.

Principiile morale reprezintă nişte forme de exprimare a cerinţelor morale care dezvăluie în linii
generale conţinutul moralităţii ce există într-o societate sau alta. Ele exprimă cerinţele
fundamentale ce se referă la esenţa morală a omului, la caracterul corelaţiei dintre oameni şi
determină direcţiile magistrale ale activităţii oamenilor, ele devenind astfel o bază a normelor
concrete de conduită.

3. Virtutii si valori morale

Un al treilea tip de etică este etica virtuții (nu este atât o teorie etică, deoarece nu are un principiu
central care să ne ofere o procedură de decizie etică). Conform eticii virtuții, ceea ce este
important din punct de vedere moral nu este atât să găsim principiul care să ne ghideze acțiunile
în fiecare situație, care să ne spună, deductiv, ce datorii avem (vezi deontologismul) sau cum să
facem un anumit calcul moral (vezi utilitarismul), ci important este să ajungem să avem un
caracter moral, adică să fim virtuoși. Mai ales în gândirea estică (de exemplu în China) și în
creștinism, ideea de virtute joacă un rol foarte important. Aristotel (384 - 322 î.Hr.) este cel care
a expus primul o versiune a eticii virtuții în cartea Etica Nicomahică (aprox. 350 î.Hr.), scrisă
pentru fiul său Nicomahos. Aristotel consideră că scopul nostru final este fericirea (eudaimonia;
care nu este o stare momentană, de o clipă, ci o stare ce ține de perioade lungi de timp;
eudaimonia se mai poate traduce și prin înflorire/dezvoltare). Fericirea este atinsă de către
oameni dacă sunt virtuoși, dacă au diverse virtuți în cel mai mare grad. Virtutea nu este însă
plăcere, căci plăcerea este insațiabilă, discontinuă, capricioasă, ne consumă timpuriu puterile
vitale şi creează dependență. Fericirea nu înseamnă nici bani, faimă, carieră sau putere. Aristotel
consideră că fără anumite plăceri rezonabile, fără o situație materială stabilă, fără respectul
celorlalți și facă chiar un anumit noroc în viață nu putem fi fericiți. Virtutea este, cu alte cuvinte,
ceva necesar, dar nu suficient pentru atingerea fericirii (Socrate, Platon, stoicii și unii autori
contemporani considera ca virtutea este necesară și suficientă pentru atingerea fericirii). Aristotel
susține însă că fericirea nu poate fi atinsă de către oamenii unilaterali şi mărginiți, care urmăresc
o singură formă de satisfacție în viață, întrucât aceștia iau drept scop (plăcerea, faima, averea sau
puterea) ceea ce nu poate fi decât un mijloc în vederea scopului final unic, anume fericirea.
Aristotel consideră că omul are o natură proprie, la fel ca orice altă ființă. Natura sa de ființă
umană este inițial prezentă ca ceva potențial ce se actualizează treptat, la fel cum stejarul aflat
potențial într-o ghindă ajunge treptat să-și actualizeze natura crescând. Oamenii pot ajunge să fie
fericiți dacă își actualizează potențialul în modul cel mai bun posibil. Virtutea sau excelența
(arete) reprezintă un mod specific de a fi al unei ființe sau al unui obiect prin care se actualizează
maxim și în cel mai bun mod posibil natura proprie acelui lucru sau ființe. Virtutea pentru un
cuțit înseamnă a fi ascuţit, elastic, rezistent, uşor de mânuit etc.; prin aceste calități, cuțitul
servește bine scopului pentru care a fost făurit de către meşteşugar. Pentru un câine de pază
excelența constă în dezvoltarea unor calităţi precum fidelitatea faţă de stăpân, inteligenţa,
curajul, forţa sau agilitatea. Pentru un medic virtutea reprezintă capacitatea de a da un diagnostic
corect, de oferi un tratamentul eficient, de a fi plin de grijă și compasiune, de a empatiza cu
pacienții etc. Pentru un businessman sau manager virtuțile sunt competența, autoritate,
flexibilitate, spiritul de inițiativă (antreprenorial), puterea de decizie rapidă, eficiența financiară
etc. Dincolo de virtuțile particulare ce țin de un anumit rol social, oamenii, ca oameni, au o
anumită natură proprie și, ca atare, pot avea anumite virtuți specifice. Pentru Aristotel oamenii
sunt animale raționale și animale sociale. Virtuțile sale sunt, ca atare, de două feluri: virtuți
intelectuale (dianoetice) și virtuți sociale (etice; ethos înseamna obicei sau deprindere). Cele
două tipuri de virtuți depind unele de altele: la fel cum nu putem excela la un instrument muzical
fără să știm teorie muzicală și fără să exersăm, tot astfel nu putem să devenim curajoşi, drepţi,
cinstiţi, sinceri sau generoși fără să abordăm teoretic etica și fără să încercăm să fim curajoși,
drepți sau generoși cât mai des. Virtuțile intelectuale (modestia intelectuală, perseverența
intelectuală, generozitatea intelectuală, integritatea intelectuală, obiectivitatea intelectuală etc.)
sunt necesare pentru a înțelege ce sunt virtuțile, cum le putem dobândi, de ce sunt importante,
pentru a descoperi noi virtuți etc. Virtuțile etice ca sinceritatea, dreptatea, generozitatea, curajul,
compasiunea, răbdarea, loialitatea, responsabilitatea socială, altruismul etc. sunt dispoziții de a
acționa complexe care se dobândesc în timp. Pentru a fi virtuos, Aristotel consideră că este
necesar să avem și ceea ce el numește înțelepciune morală (phronesis). De exemplu, sinceritatea
nu înseamnă să spunem întotdeauna adevărul, ci numai atunci când acest lucru este în folosul
celui cu care vorbim. Dacă cineva nu este capabil să înțeleagă ceea ce îi spunem și stim că va
interpreta aiurea vorbele noastre și, în plus, va suferi fără sens din cauza aceasta, atunci nu ar
trebui să spunem adevărul. Pentru a ne da seama dacă un om are tendința să interpreteze greșit
anumite lucruri și pentru ca ne 4 da seama dacă va suferi sau nu, sau dacă suferința îi va fi de
folos, atunci avem nevoie de această înțelepciune practică ce apare uneori numai cu o experiență
de viață vastă. Virtutea nu este înțeleasă numai ca o simplă dispoziție de a acționa într-un anumit
fel în anumite circumstanțe. O persoană virtuoasă trebuie să fie capabilă

a) să detecteze situațiile în care trebuie să acționeze într-un anumit fel,

b) să aibă atitudinea potrivită,

c) să aibă emoțiile potrivite și

d) să acționeze pentru motivele potrivite.

Virtutea este ceva ce acceptă grade, sfinții fiind cei care, cel mai probabil, au cele mai multe
virtuți în gradul cel mai mare. Dat fiind toate aceste condiții, putem spune că o acțiune este
corectă moral în contextul C dacă și numai dacă este acțiunea pe care o persoană virtuoasă ar
face-o în acel context C

4. Moralitatea

Conform DEX morala (din latina, moralitas „maniere, caracter, comportament adecvat”) este o
percepție a comportamentului care diferențiază intențiile, deciziile și acțiunile între cele bune
(sau corecte) și cele rele (sau greșite). iar moralitatea este însușirea a ceea ce este moral; cinste,
bună purtare. Necesar este a se face deosebirea dintre termenii morală și etică. Proveniți din
două culturi diferite – greacă și latină – , la început aveau relativ același înțeles. Filozofia
modernă și contemporană a separat semnificațiile, considerând etica drept disciplină filozofică
ce studiază morala, morala având semnificația de ramură a eticii, fenomen real, colectiv și
individual, cuprinzând valori, principii și norme, aprecieri și manifestări specifice relațiilor
interumane și supuse exigenței opiniei publice și conștiinței individuale.
Este adevărat, uneori, etica și morala își împrumută calitățile în scop util. Alteori se creează
confuzii și aceasta deoarece normele/legile deși sunt făcute de către conducători pentru popor,
ele, de cele mai multe ori, nu sunt respectate tocmai de cei care le emit. În opinia unora,
corectitudinea prin respectarea normelor a devenit un lucru perimat, întrucât „aerul” care bântuie
este cel al interesului propriu, minciunii, păcălelii, furtului, egoismului (numai mie să-mi fie
bine!). Am devenit ipocriți, la un pas de a ne identifica cu omul complet imoral care nu ține
seamă de principiile morale, încălcându-le fără nici un regret.
Etica – procedeu sistematic de gândire – nu învață ce să gândești, ci învață cum să gândești
corespunzător fluxului etic, neavând, în general, legi categorice și ordine bine definită.
Moralitatea, spre deosebire de etică, are conotații religioase, face apel la credință, amintește de
cerințele morale exprimate în Decalog, de Fericirile – îndemnuri pentru câștigarea celor mai
alese virtuți și aceasta deoarece, din cele mai vechi timpuri au apărut norme de reglementare a
relațiilor sociale, cuvântul moralitate căpătând contur, forță, corelat fiind cu noțiunea de bine și
cu cea de normalitate. Spre deosebire de cele zece Porunci, cele nouă Fericiri nu obligă pe
nimeni să asculte de El, omul fiind liber să împlinească, sau nu, cuvântul Său. Prin rostirea
Fericirilor, Mântuitorul a vrut să așeze în sufletele oamenilor, în loc de mândrie, duritate,
insensibilitate, ură și război, – smerenia, blândețea, omenia, setea de dreptate, milostenia, pacea.
Cod moral fiind, moralitatea are la bază o anumită filozofie, religie, educație, cultură.
De moralitate ține modul în care simțim, acționăm și gândim despre „bine” și „rău”. Unii dintre
noi trecând prin rău ajung, în final, la alegerea binelui. Comitem greșeli în viață – unii mai mult,
alții mai puțin – și îmi vin în minte întrebările dintr-un poem al meu: „Greșim, Doamne, greșim!
Greșim pentru că suntem, sau suntem pentru a greși?” Greșeala este cauza răului produs în
lume, Biblia numindu-l drept Păcat – „călcarea cu deplină știință și cu voie liberă, prin gând,
cuvânt sau faptă, a voii lui Dumnezeu”.
Conform credinței creștine legea morală este firească, adică întipărită de Dumnezeu în inima
omului, și care poate fi descoperită prin lumina – tot firească – a minții omenești. Filozoful
german Emmanuel Kant (1724-1804) spunea că două lucruri îi umplu mintea de o veșnică
înnoită și sporită admirație: „Cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine”. Exprima
astfel cum întâia priveliște, aceea a unei mulțimi nenumărate de lumi reduce/coboară importanța
sa ca creatură animală care trebuie să redea materia din care a fost creată, planetei, după ce o
scurtă vreme a fost înzestrată cu viață, și a doua priveliște care înalță deopotrivă valoarea sa ca
inteligență, prin personalitatea sa, în care legea morală dezvăluie o viață independentă de
animalitate, prin care poate cunoaște scopul existenței sale prin această lege, scop care nu se
oprește la condițiile și hotarele acestei vieți, ci care tinde spre necunoscut, spre infinit. După
Kant, omul devine o ființă morală numai dacă rațiunea sa se înalță până la noțiunile datoriei și
legii. Suntem datori a săvârși fapte în numele respectului pentru legea morală. „A face binele
sau a te purta așa cum trebuie înseamnă a respecta necondiționat natura rațională întrupată în
fiecare dintre semenii noștri”, spunea Kant.
Mulți oameni înțeleg că societatea în care trăim s-a depărtat mult de așa numita și
prețuita Moralitate și cred că ar fi necesar să-i dăm atenție și s-o răsădim. Inimile noastre o cer!
Prea a luat-o lumea razna!, îmi spunea mai deunăzi cineva. În trecut, poate se mai exagera, dar
exista bunul simț care ne amintea înaintea oricărei acțiuni mai îndrăznețe, mai ne la locul ei: „dar
ce va spune lumea?” Se vede că ne păsa și de ceilalți, nu numai de noi; realizam că trăiam într-o
lume, pe care trebuia s-o menținem în forma dăruită de Dumnezeu, că era necesar a păstra
integritatea, armonia care existau totuși și de care oamenii au nevoie în orice vremi.
Deși suntem diferiți, nu putem trăi având principii și valori complet diferite. Moralitatea nu
poate fi o iluzie, ea este un adevăr și trebuie definită în limitele unei logici. Moralitatea fiecăruia
ar trebui să se bazeze pe principiul „cauzei și a efectului”, și să se aibă în vedere că orice acțiune
a unui individ se propagă în „aerul” societății în care trăiește. Și întrucât moralitatea unui popor
izvorăște din inimă, se definește apoi rațional prin educație și cultură, amintesc îndemnul
primului președinte al Statelor Unite ale Americii, George Washington (1732-1799), rostit în
discursul său de bun rămas: „Moralitatea este un izvor necesar al guvernării populare”.
Pentru deciziile corecte din punct de vedere moral, avem nevoie nu numai de intuiție, ci și de
voință și curaj pentru a fi aplicate. Principiile și pornirile greșite pot fi modelate, pentru a nu fi
prea târziu și a nu lăsa să se treacă în partea cealaltă – a imoralității – sau, tot atât de rău – în cea
a amoralității, adică a indiferenței față de morală. Moralitatea fiecărui individ se însumează
moralității colective și avem imaginea societății pe care am clădit-o și în care viețuim.
Moralitatea este o problemă pentru anumite situații în care viața oamenilor este pusă în pericol
chiar de către oameni. De aceea, încrederea că se pot rezolva problemele vieții trebuie redată de
către politicieni, iar politica trebuie să uzeze de această încredere a oamenilor. Lupta pentru
recâștigarea încrederii este foarte importantă, în momentele în care ea pare pierdută. Pentru a
construi propriul destin al unei țări, încrederea în prietenii adevărați – și nu în cei falși – , trebuie
restabilită, echilibrată; încrederea în noi – în primul rând, dar și în ceilalți apropiați ideilor și
sentimentelor noastre. Se pot găsi niște reguli generale, principii care să fie respectate pentru
(re)câștigarea încrederii, altfel încrederea riscă să fie pierdută. Și ce s-a construit cândva, se
dărâmă. Aceste reguli trebuie urmărite matematic, rațional deci, dar fără să fie neglijat impactul
sufletesc.
Oamenii de știință au descoperit în creierul uman „busola moralității”, cea care controlează felul
în care percepem comportamentul nostru și al celorlalți și ne avertizează asupra
„întunericului”: „Există un mecanism în creierul nostru, care ne informează atunci când am
făcut ceva greșit. Același mecanism lansează fenomenul denumit remușcare. Și, de fapt,
remușcarea ne face să ne urâm propria conștiință. Acesta este motivul pentru care oamenii
încearcă să scape de povara conștiinței. Și cel mai popular și la îndemână mijloc de a scăpa de
conștiință este… alcoolul, drogurile…”.
Oamenii care se comportă și acționează moral oferă încredere și lumină celor din jur lor. S-a
dovedit că atunci când comportamentul nostru este moral, sufletul se eliberează, ajunge la liniște,
și războiul din afară și cel dinăuntrul nostru se potolesc.
Ce trebuie făcut pentru ca oamenii să poată duce o viață virtuoasă? Profesorul englez de filozofie
morală, Richard M. Hare (1919-2002), în cartea sa, vorbind despre Platon – carte editată de
editura Humanitas – are un capitol intitulat „Educația și viața virtuoasă”, în care spune că pe
măsură ce viața intelectuală a Greciei înflorea, apărea o categorie de oameni speciali, intelectuali
ai acelor zile care se numeau „sofiști”. Deștepți fiind, ei puteau împărtăși tinerilor –
deșteptăciunea. Socrate, era considerat unul dintre „sofiști”, el deosebindu-se de ceilalți prin
faptul că nu pretindea a fi capabil a-i face pe oameni mai deștepți ci doar să-i ajute să-și
formuleze noțiuni concrete pe care ei înșiși ar fi putut să le scoată la iveală, și se mai deosebea
prin aceea că el nu pretindea bani pentru aceasta. Sofiștii ofereau o educație diferită de cea
tradițională, adaptată noilor vremi și care urmărea binele și tindea spre desăvârșire. Educația
tradițională producea oameni ambițioși și integri, pe când cea nouă urma ambiția și mai puțin
integritatea, necesară fiind mai întâi formarea caracterului, acesta putând crea discernământul și
conducând la urmărirea binelui, a scopurilor înalte. Platon, Aristotel considerau că oamenii
trebuie educați de mici ceea ce să le placă și ceea ce trebuie să le displacă, călăuzindu-i spre
alegerea binelui.
În vremurile noastre educația este neglijată. Cultura – nu mai vorbim! Mulți oameni intră în
slujba răului, urăsc binele și îngăduie răul. Așa se produce diviziunea societății, lucrurile încep
să fie confuze, se urzesc minciuni, degradări, trădări, imoralitatea își mărește granițele
imperiului.
Soluția ieșirii din situația încețoșată este, în primul rând, una spirituală și nu economică, așa cum
se crede îndeobște. Cea spirituală o determină pe cea economică prin măsurile înțelepte și
morale care se pot lua în economia unei țări. „Omul moral își iubește sufletul, cel obișnuit își
iubește averea”, spunea filozoful chinez Confucius, cel care nădăjduia, pe atunci, reformarea
lumii. Se vede că, în crosul istoriei, există momente critice, în care riscăm să ne împiedicăm și să
cădem. Ne vom ridica, desigur, dar se va pierde din timpul dăruit vieții noastre.

5. Diferente dintre morala si moralitate

După cum observăm, dicționarul nu este mereu concludent. Sunt unele diferențe aparente, însă
sunt doar aparențe dacă omul caută diferențe. Acțiunea aceasta fiind, în fapt, o potențială
greșeală de gândire: dacă suntem convinși că toti elefanții sunt roz, avem tendința să vedem doar
elefanții roz, avem tendința să vedem doar circumstanțele ce ne confirma ipoteza. Aceasta se
numește atenție selectivă și este un subiect pe care îl vom dezbate într-un alt articol.
Ce nu ne spune DEX-ul este că moralitatea are puternice conotații religioase. Conotații care
necesită, ca orice idee bazată pe religie, acțiunea pe care mulți o cataloghează drept credință.
Moralitatea nu îți răspunde la întrebări, moralitatea îți spune doar că un lucru, ori un fapt, ori o
idee este acceptabilă sau nu din punct de vedere moral. “Să nu ucizi!” este o comandă, nu o idee
bazată pe un procedeu de gândire. Moralitatea poate fi congruentă cu un anumit pachet religios și
incongruentă cu altul. Ce este moral și imoral diferă de la o religie la alta: Biblia nu spune să nu
bei, în fapt Iisus a transformat apa în vin și “Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al
legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” face parte din taina
împărtășaniei. Este evident că băutul nu este considerat un act imoral de către Creștinătate, atât
timp cât nu este ridicat la rangul de viciu. În Islam, băutura este considerată “haram”, haram
înseamnă ca este interzisă de Allah.
Etica nu necesită credința, etica este un procedeu sistematic de gândire. În etică nu exista legi
categorice (cu o excepție) și nu există ordine, există doar acțiuni congruente cu un curent etic și
atitudini incongruente. Etica te învață cum să gândești, nu te ănvață ce să gândești. La fel ca
moralitatea, etica nu este un fenomen absolut: în etica kantiană, “să nu ucizi” are conotații
absolute. În etica utilitaristă, uneori, “ucisul” este considerat o acțiune etică.
Din (ne)fericire, sunt cazuri în care etica are valoare morală și moralitatea are valoare etică.
Potrivit eticii kantiene, unele acțiuni sunt rele indiferent de consecințe și imperativul categoric
are conotații similare cu poruncile din Creștinism. Diferența majora este că aici vorbim despre
“Legile Universului”, nu despre legile unei anume entități. Sf. Toma Aquinas a tradus principiile
etice ale lui Aristotel și a introdus o “versiune religioasă” în Summa Theologica. Aquinas a
încercat să folosească, sistematic, principii etice și filosofice pentru a discuta despre unele
fenomene ce au, în fapt, conotații morale. Fapt ce face granițele dintre etică și moralitate și mai
neclare.
Problemele și mai mari apar atunci când o acțiune este imorala, etică și neetica în același timp.
Pentru a concluziona: este evident că este aproape imposibil să separăm complet etica și
moralitatea. Imaginează-ți două cercuri, unul este numit “etică” și celălalt “moralitate”: exista
circumstanțe când etica și moralitatea sunt idei similare, însă în adevăratul sens al cuvântului
acestea sunt fenomene diferite. Ținând cont de subiectivismul prezent în toate aceste teorii –
subiectivismul în alegerea unei religii, subiectivismul în interpretarea unei religii, subiectivismul
în alegerea unei teorii etice și subiectivismul inerent în unele teorii etice. Consider că trebuie să
fim mai înțelegători cu oamenii, să fim mai deschiși și să gândim mai mult înainte să criticăm
alegerile aparent morale, aparent imorale, aparent etice și aparent neetice pe care omul alege să
le facă. Am explicat un fenomen complicat ca omorul ca fiind etic și neetic; același mecanism îl
putem folosi și cu avortul, homosexualitatea și mijloacele contraceptive. Trebuie să
conștientizăm că modul nostru de gândire nu este singurul și acțiunile pe care noi le consideram
etice sau morale se rezumă, de multe ori, doar la cultură și percepție.

6. Deontologia si caracteristicile ei.

Deontologia a fost creată de utilitaristul englez Jeremy Bentham ca studiu empiric al datoriilor
morale concrete, raportate la diferite situaţii sociale, care urmărea ca noţiunile imprecise de
moralitate, bunătate, justiţie, legitimitate etc. să fie „măsurate, operaţionalizate”. În principal,
deontologia ca parte a eticii are un domeniu bine definit, dar mult mai restrîns decît acesta. În
opinia pedagogului rus A. Văscher, „importanţa sporită a eticii aplicate este astăzi dintr-o parte, o
tendinţă mondială a dezvoltării eticii şi, din altă parte, domeniul cel mai slab investigat”20 , la
care ne raliem şi noi. Prin urmare, elaborarea normelor deontologiei profesionale reprezintă o
cale magistrală a dezvoltării eticii în mileniul al treilea, din motiv că soluţionarea lor a fost
destul de anevoioasă pentru etica tradiţională. Sintagma „deontologia profesională” vizează: a)
reflecţia etică aplicată unui cîmp particular al activităţii umane. Este vorba despre o determinare
care permite examenul mai aprofundat al problemelor concrete legate de exerciţiul unei profesii,
exprimabilă în termeni de reguli, fără a elimina însă analiza fundamentelor şi justificărilor unor
astfel de reguli; b) un ansamblu de reguli etice produse de un grup de profesionişti şi concepute
special pentru a dirija practica lor profesională 21 . Profesionalii care exercită funcţii
profesionale similare sau identice îşi elaborează tradiţii specifice şi se unesc în baza unor
principii de solidaritate profesională, care sînt în stare de a păstra reputaţia grupei profesionale
date. Etica profesională are menirea de a dezvolta unele comportamente proprii atingerii
scopurilor diferitor profesii, edificînd energiile acestora pentru a înţelege şi a-şi asuma datorii şi
responsabilităţi însoţite de un angajament socio-cultural respectiv22 . Etica profesională
constituie totalitatea regulilor de conduită a unui grup social anumit care asigură caracterul
moral al interacţiunilor determinate sau însoţite de activitatea profesională şi, concomitent, o
ramură a ştiinţei care examinează specificul manifestării moralei în diverse tipuri de activitate,
care se răspândeşte asupra acelor grupuri sociale faţă de care sînt înaintate, de obicei, cele mai
înalte cerinţe morale. „Sarcina principală a eticii profesionale, susţine prof. român T. Sârbu, este
de a stabili principii, reguli şi norme de conduită profesională în cadrul diferitelor relaţii
implicate de exercitarea unei profesiuni: relaţiile interne, specifice fiecărui gen de activitate
profesionalizată, precum şi relaţiile externe, cu beneficiarii direcţi/indirecţi şi serviciile/bunurile
realizate”23 .
7. Normele deontologiei

Întregul demers teoretic desfăşurat pe tărâmul deontologiei a încercat o menţinere a discursului

în sfera generalului, fără o particularizare care, în ultimă instanţă, ar fi singura care ar putea
produce un instrument de lucru : codul deontologic al unei profesii dinstincte.

Efortul făcut în această direcţie este justificat de nevoia unei fundamentări, de nevoia de a oferi
purtătorilor autorităţii un ghid credibil de orientare. Un asemenea ghid poate căpăta fie forma
unei liste de valori morale universale, fie a unui set de porunci derivate din acestea, dar care să
aibă cel puţin o treaptă de particularizare : aceea relativ la raporturile inter-umane bazate pe
autoritate.

Soluţia adoptată de noi este aceea de extragere a unor principii ale deontologiei, înţelese
ca norme morale universale aplicabile autorităţii, pe baza raportării particularităţilor relaţiilor
de autoritate la valorile morale universale de bine şi rău.

Principiile deontologiei vor porni de la înţelegerea esenţei morale a autorităţii, oferind puncte de
reper pentru dezvoltarea deontologiilor prin raportarea acestor principii la cerinţele de eficienţă
ale unor relaţii-tip de autoritate.

1. Care este, deci, în ultimă instanţă, esenţa morală a unei relaţii de autoritate? Reţinem
faptul că aceasta se instituie între oameni, cel puţin din perspectivă socio-politică, egali în
drepturi şi obligaţii, iar din perspectiva filosofiei umanului, la fel de liberi unii faţă de alţii,
cu aceleaşi drepturi la existenţă şi la dezvoltarea personalităţii.

Cu toate acestea, relaţia de autoritate produce, în mod inevitabil, un dezechilibru. Unul, în

temeiul profesiunii sale, porunceşte, dă directive, ordine, dispoziţiuni, celălalt execută, se
supune. Unul dobândeşte puterea, celălalt, în virtutea puterii primului, îşi îngrădeşte libertatea.
Egalitatea originară se rupe, balanţa se dezechilibrează.

În faţa acestei situaţii, inevitabile într-un sistem social bazat pe organizare, sistematizare şi
ierarhie, tentaţiile sunt mari. Deţinătorul puterii va fi tentat să se considere atotputernic, să
folosească discreţionar investitura sa. Bochenski identifică două sensuri ale abuzului de
autoritate: depăşirea domeniului sau depăşirea subiecţilor, în încercarea de extindere a autorităţii
la nivelul tuturor şi de apropiere de statutul lui Dumnezeu ( Propoziţie: “P este putătorul
autorităţii în raport cu toate subiectele şi în toate domeniile atunci şi numai atunci când P este
Dumnezeu” [6, p. 44]). Care este sensul unei asemenea ieşiri din cadrele logice şi morale ale
autorităţii? Indiscutabil, acest sens este identificat în conştiinţa dezumanizată a deţinătorului
puterii ca unul egoist, antiumanist.
Vom pune, deci, pe frontispiciul codului universal al deontologiei, Principiul
umanismului, eventual în formula atât de sugestivă a lui Kant: “Să nu privim omul niciodată
numai ca mijloc, ci întotdeauna în acelaşi timp ca scop”.

Principiul umanismului este, indiscutabil, un principiu moral universal. El rămâne, însă, fără
obiect, dacă nu este raportat la o relaţie umană bazată pe autoritate. Toate mişcările umaniste ale
lumii, de la cele antice la cele renascentiste, de la umanismul modern la cel contemporan au avut
ca ţel suprem emanciparea omului de sub autoritatea totalitară, atotcuprinzătoare: fie a stăpânului
divin, fie a celui pământean, fie de natura depăşirii domeniului, fie de natura depăşirii entităţilor
subiective. În primul caz, lupta s-a dus pe tărâmul emancipării spirituale; în cel de-al doilea, pe
tărâmul emancipării sociale sau naţionale. Ţelul a fost întotdeauna acelaşi: libertatea umană.

Desigur, teoreticienii umanismului n-au putut să nu observe că libertatea absolută duce la anarhie
şi, în ultimă instanţă, la anularea fiinţei umane. Discuţia asupra limitelor libertăţii în raport cu
societatea, cu divinitatea, cu graniţele spiritului alunecă inevitabil în planul delimitării autorităţii.
Purtătorul autorităţii începe a fi moral în clipa în care-şi consideră supuşii nu mijloace pentru
realizarea scopurilor, ci propriu-zis scopuri.

2. O replică dată umanismului, dezvoltată din antichitate până astăzi şi completată în epoca
modernă pe componenta utilitarist-pragmatistă este replica eudemonistă, care propune tratarea
omului în termeni de “fericire”. Vom formula, astfel, un nou principiu al deontologiei, sub
forma : Principiul celei – mai – mari – fericiri – a – celuilalt sau, mai pe scurt, principiul
altruismului.

Desigur, şi altruismul se constituie ca valoare morală dincolo de conotaţiile autorităţii. Adus,

însă, în planul autorităţii, altruismul generează un comportament special purtătorului autorităţii,
care tinde să refacă dezechilibrul balanţei egalităţii despre care era vorba la începutul acestei
analize. Procesul de echilibrare se derulează pe câteva trepte semnificative:

O primă treaptă pretinde purtătorului autorităţii să recunoască dreptul la fericire al

celuilalt. Este prima şi cea mai de jos treaptă a altruismului, fără de care relaţia de autoritate nu
trece pragul umanizării. Aceasta, pentru că acceptarea dreptului la fericire al celuilalt determină
descoperirea omului de lângă noi, în spatele reţelei ierarhice care ne dă drept de dispoziţie.

O a doua treaptă pretinde purtătorului autorităţii să accepte că, în virtutea autorităţii sale, poate
contribui la fericirea celuilalt. Este treapta angajării, a stabilirii unei relaţii necesare între
autoritatea purtătorului şi fericirea subiectului.
A treia treaptă pretinde purtătorului autorităţii să facă din fericirea celuilalt, propria sa
fericire. Este treapta moralităţii depline a actului autorităţii, care angajează plenar purtătorul
autorităţii într-o atitudine morală înaltă.

Cea mai înaltă treaptă a altruismului este aceea care pretinde purtătorului autorităţii să lupte
până la sacrificiul suprem pentru fericirea celuilalt. Este treapta eroismului autentic. Ea este
atinsă rar, de personalităţi de excepţie, în situaţii de excepţie. Este atitudinea căpitanului care, în
naufragiu, părăseşte ultimul corabia, a comandantului care pleacă la luptă în fruntea oastei, a
şefului de sistem care, cu preţul vieţii, ţine sub control sistemul pentru salvarea celor care-l
deservesc, a omului de ştiinţă care se oferă pe sine pentru a experimenta un vaccin împotriva
unei boli grave, a ecleziastului care, cu preţul vieţii, refuză să-şi părăsească credinţa, a ziaristului
care demască, cu preţul vieţii, actele criminale etc.

Desigur, în exercitarea autorităţii nu întotdeauna sunt parcurse toate treptele amintite. Uneori
purtătorul autorităţii are limite de care nu se poate trece, alteori natura domeniului, faptele
concrete nu impun parcurgerea acestora. Prima treaptă este absolut necesară; celelalte stau sub
semnul deschiderii purtătorului de autoritate spre un ideal de personalitate morală.

3. Principiul altruismului atrage după sine şi un alt mod de a vedea relaţia dintre purtătorul
şi subiectul autorităţii, odată cu acceptarea primei trepte enunţate. Acceptarea dreptului la fericire
al celuilalt ne plasează, imaginar, în locul lui, obligându-ne la reflecţia populară “ce ţie nu-ţi
place, altuia nu-i face”. Este expresia care sintetizează, în viziunea noastră, un alt principiu al
deontologiei, şi anume, Principiul reciprocităţii. A accepta să te judeci pe tine însuţi ca şi cum
te-ar judeca ceilalţi, a gândi consecinţele actelor tale asupra celorlalţi ca şi când tu însuţi ai fi în
locul lor, precum şi a porunci astfel încât să fii convins că tu însuţi ai accepta poruncile dacă ţi s-
ar da ţie, sunt propoziţiile-cheie ale principiului reciprociţii. Această schimbare imaginativă de
rol are un efect benefic asupra măsurii şi naturii actelor de autoritate exercitate de purtător,
îndemnând permanent la moderaţie, echilibru, dreaptă judecată, cumpătare etc.

3. Un alt principiu al deontologiei rezultă din felul în care purtătorul autorităţii exploatează
domeniul definit prin obligaţii, interdicţii şi permisiuni. :ndeosebi acest principiu
acţionează în orizontul permisiunilor. Se pune întrebarea: cât din acest orizont este efectiv
utilizat în exercitarea autorităţii ? Fiind, după cum precizează logicienii, de domeniul
libertăţii de acţiune, cum este utilizată această libertate de către purtătorul autorităţii?

Am numit principiul care dozează moral graniţele libertăţii Principiul autorităţii

suficiente. Invocat, din raţiuni strict pragmatice, îndeosebi de către făuritorii de legi,
regulamente, dispoziţiuni, acest principiu este considerat a fi de natură să împiedice, într-un
anumit domeniu, excesul de reglementare, ceea ce determină greutate în aplicare, în mişcarea
agentului executor, în manifestările iniţiativelor acestuia. Principiul merge, însă, dincolo de acest
pragmatism.

Orice domeniu al autorităţii este structurat în raport de scopurile concrete ale acţiunilor
reglementate, iar sancţiunile puse la dispoziţie sunt o reflectare a măsurilor de constrângere
necesare, dar niciodată obligatorii. Adesea ele sunt formulate la modul posibil: “Şeful,
managerul poate lua următoarele măsuri… “ şi foarte rar la modul obligatoriu: “…trebuie să ia
următoarele măsuri”. Principiul autorităţii suficiente continuă să acţioneze, de data aceasta, de pe
poziţiile deontologiei, pentru a doza, în raport cu libertatea subiecţilor autorităţii, utilizarea
conţinutului efectiv al reglementării, ştiut fiind faptul că, cel mai adesea, reglementările nu pot
lua în considerare varietatea infinită a tipologiilor umane, fiind preocupate să pună la dispoziţia
purtătorilor autorităţii nu numai directive de acţiune, ci şi mijloace de constrângere, iar principiul
creează purtătorului autorităţii tocmai libertatea de a alege împejurările de utilizare a
reglementărilor.

Cantitatea reglementărilor efectiv antrenate în exercitarea autorităţii este vegheată de “principiul

autorităţii suficiente”, care pretinde purtătorului autorităţii ca, în limitele unei eficienţe prescrise,
să dea cât mai mare libertate de mişcare subiecţilor, astfel încât aceştia să se simtă în cât mai
mare măsură părtaşi la succesul acţiunii.

5. Natura reglementărilor utilizate, îndeosebi a celor de sancţionare, este vizată de un

alt principiu, înrudit cu cel anterior, pe care-l numim Principiul autorităţii adecvate.
Capacitatea purtătorului de autoritate de a aplica acest principiu ţine nu numai de acordul
dintre laturile deontică şi epistemică ale autorităţii, invocate de J. M. Bochenski [6, p.
54**], ci şi de măsura în care purtătorul autorităţii îşi asumă criterii generale de moralitate,
care să-l împiedice “să îşi însuşească ilegitim o autoritate epistemică” sau una “deontică”.
[6, p. 55]

A te afişa ca expert în domenii în care nu eşti competent, ca şi a emite directive în domenii

pentru care nu eşti împuternicit, a sancţiona disproporţionat în raport cu natura actelor ilicite,
pentru acte inventate, sau diferenţiat în funcţie de criterii subiective, reprezintă încălcări ale
principiului autorităţii adecvate.

6. Un alt aspect analizat în domeniul logicii autorităţii şi care naşte reflecţii deontologice
este acela al delegării autorităţii. J. M. Bockenski consacră acestei materii un capitol special în
lucrarea citată în prezenta teză. Din perspectiva deontologiei, considerăm că în acest domeniu
putem formula un principiu de mare importanţă, pe care îl vom numi Principiul delegării
autorităţii . Dincolo de exigenţele logice ale delegării autorităţii şi care consacră dreptul
purtătorului autorităţii de a delega o parte din domeniul acesteia către un terţ, în condiţii logic
determinate, se pune problema exigenţelor morale ale actului delegării. Ele ar fi, în principiu,
următoarele:

 · Nu este justificată moral orice delegare de autoritate .

 · Nu este justificată moral delegarea de autoritate în orice împrejurare.

 · Nu este justificată moral delegarea de autoritatea către orice persoană.

Principiul delegării autorităţii ar putea fi subsumat unui principiu de mai mare rezonanţă şi
popularitate în rândul eticienilor, acela al asumării responsabilităţii, dar, din cauza extensiilor
presupuse de termenul “responsabilitate”, dincolo de sfera deontologiei, considerăm mai potrivit
să adoptăm un concept care caracterizează în mod necesar şi suficient câmpul de acţiune al
deontologiei.

Principiul deontologic al delegării autorităţii generează cel puţin trei propoziţii normative cu
grad de generalitate, aplicabile oricărui domeniu în care se instituie o relaţie socială de
autoritate:

1. Delegarea autorităţii pe domenii care ţin de responsabilitatea expres asumată de

purtător este repudiată moral.
2. Delegarea autorităţii cu scopul sustragerii de la asumarea unor posibile eşecuri sau cu
alte scopuri care ţin de protejarea propriei persoane este repudiată moral.

3. Delegarea autorităţii deontice către o persoană care nu posedă autoritatea epistemică

corespunzătoare este repudiată moral. La fel este repudiată şi acceptarea delegării de
către persoana delegată, atunci când aceasta ar putea refuza delegarea.

Făcând o recapitulare a principiilor enunţate mai sus, vom nota faptul că acestea se comportă ca
norme deontologice universale, în sensul că ele pot sta ca fundament pentru oricare construcţie
deontologică particulară.

PRINCIPIILE DEONTOLOGIEI

1. Principiul umanismului
2. Principiul celei-mai-mari-fericiri-a-celuilalt

3. Principiul reciprocităţii
 4. Principiul autorităţii suficiente

5. Principiul autorităţii adecvate

6. Principiul delegării autorităţii

7.1. Principiile deontologiei şi cenzura morală a puterii

În analiza făcută autorităţii în prezenta teză am pus în evidenţă distincţia dintre autoritate,
constituită cu necesitate sub semnul moralităţii şi putere, pentru care exigenţa moralităţii nu este
imperativă.

Punctul nostru de vedere este acela că puterea este prezentă nu numai sub semnul politicului, ci
în toate formele de manifestare a autorităţii, ea fiind expresia unităţii dintre logica organizării
sistemelor sociale şi caracterul deontic al statutului purtătorului de autoritate. Vom putea
identifica cu deplină justificare determinările morale ale puterii ecleziarhului, a managerului, a
juristului, a ziaristului, a comandantului militar, a profesorului, a artistului, a omului de ştiinţă, a
medicului etc.

Pentru toate aceste domenii, deontologia poate oferi sisteme de norme morale care se constituie
în tot atâtea mijloace de asanare morală a puterii. :n toate aceste cazuri, prin aplicarea principiilor
deontologiei, deţinătorul puterii dobândeşte o autoritate morală autentică, fiind protejat în dublă
ipostază: faţă de tentaţia acaparării de tot mai multă putere şi faţă de alienarea statutului de
deţinător al puterii, în condiţiile pierderii autorităţii. :n prima ipostază, deontologia va determina
permanenta “întoarcere în matcă” a câmpului de acţiune al autorităţii; în cealaltă, deontologia va
fi în măsură să umanizeze puterea, să împiedice manifestarea acesteia în spaţiul inconştientului.

Pentru realizarea acestor scopuri, deontologiei trebuie să i se deschidă căile de acces la

intimitatea relaţiilor de autoritate, prin definirea cu cât mai mare acurateţe şi veridicitate a
normelor, derivate din principii. Iată de ce apreciem că principiile deontologiei nu operează prin
ele însele; în spaţiul moral al autorităţii nu vom putea identifica o deontologie, ci mai degrabă
deontologii.

Multiplicitatea deontologiilor este justificată de marea diversitate a modalităţilor de manifestare

a autorităţii, precum şi de nevoia de a indica cu cât mai mare relevanţă actul ilicit moral în
exercitarea autorităţii. Aşa cum remarcam mai sus, esenţa imoralităţii politicianului rezidă în
diferenţa dintre proclamaţie şi acţiune politică, a juristului în folosirea actului de justiţie în
scopuri străine dreptăţii, a militarului în folosirea autorităţii în scopuri străine de misiunile
armatei, a preotului în diferenţa între ceea ce zice şi ceea ce face, a ziaristului în trecerea de la
informaţie şi opinie, la manipulare, a medicului în trecerea de la interesul pentru viaţa omului la
acela pentru banii lui, a artistului în adoptarea, din interes, a prostului gust etc.

Este de remarcat faptul că cenzura morală a puterii, în virtutea modului de utilizare a

instrumentelor specifice moralei pentru consolidarea autorităţii, se manifestă cu precădere ca
autocenzură, iar cristalizarea unui cod deontologic depinde fundamental de capacitatea şi
disponibilitatea deţinătorilor puterii de a-şi asuma nevoia de autoidentificare în raport cu răul
moral şi de acceptare a regulilor morale ale conduitei.

Cum se construiesc, în fapt, codurile deontologice, pe baza principiilor?

Dificultatea care ar putea să apară este aceea de a pune graniţă între principii, pentru a determina,
specific fiecăruia, norme deontologice derivate.

Asemenea graniţe nu se impun cu o rigoare strictă. Pe de o parte, principiile însele interferează în

semnificaţii, se presupun reciproc, se deduc unele din altele, se orientează convergent către
binele moral, în genere. Pe de altă parte, anumite norme deontologice se pot construi la graniţa
dintre principii, ca rezultante inter-principiale, fie cu scopul de a da claritate şi unitate
reglementării, fie din motive de inteligibilitate a normei în raport cu un subiect al reglementării
nespecializat în domeniul eticii sau al logicii.

Principiile deontologiei trebuie aplicate mai degrabă în spiritul decât în litera lor. Intervine, aici,
experienţa, iscusinţa, arta de a reglementa, împreună cu capacitatea efectivă a autorilor de coduri
deontologice de a trece de la “deontologie”, cu principiile ei, gândite analitic, la “deontologii”,
cu normele lor practic-aplicative, gândite sintetic.

În consecinţă, logica internă a codurilor deontologice trebuie să fie alta decât cea a teoriei
deontologice. Dacă în cazul teoriei, construcţia se împlineşte la capătul unui demers explicativ,
fondat pe achiziţiile ştiinţelor invocate, codurile deontologice se realizează normativ, prin
deducerea normelor din principii. Demersul explicativ este, în acest caz, unul de primă instanţă,
mai mult presupus decât efectiv exprimat, codurile deontologice, în expresia lor finală, fiind un
complex unitar de norme morale.

Principiile deontologiei, dincolo de particularităţile prezentate, reprezintă pentru purtătorul de

autoritate repere permanente de reflexie, atât la nivel individual, cât şi colectiv, atât în calitatea
lor de repere de reflecţie morală, cât şi, pornind de la înalta capacitate de autoevaluare proprie
acestuia, în calitate de subiecte provocatoare de autocreaţie în domeniul propriei personalităţi
morale.
Nimic din ceea ce poate fi apreciat ca provocare la adresa măsurii umanităţii din noi nu trebuie
să fie neglijat, iar normele deontologiei vin tocmai în întâmpinarea unui asemenea tip de
provocare. Răspunsul purtătorului de autoritate este unul care trebuie să deschidă spre
autoperfecţionare morală, ca parte inseparabilă a autodesăvârşirii ca personalitate de prim rang în
rândul modelelor de personalitate socială autentică.

8. Diferente dintre deontologie si etica profesionala

Codul de etică şi deontologie profesională reprezintă un cadru de formalizare a unor reguli

consensuale între membrii comunităţii academice, privitoare la modul de a acţiona în acelaşi
spaţiu social, pentru a conferi un spor de autoritate acestuia în ansamblul societăţii. Parte
integrantă a mecanismelor de asigurare a calităţii instituţionale, Codul de etică şi deontologie
profesională are menirea de a contribui la îmbunătăţirea continuă a procesului de formare
profesională, morală şi civică, la punerea în act a unor atitudini şi comportamente cât mai
aproape de exemplaritate, în temeiul integrităţii academice. Furnizând un model de conduită,
Codul este un contract moral între membrii comunităţii universitare, a cărei coeziune o menţine
prin angajarea adeziunii şi devotamentului, a aprecierii, a imparţialităţii şi a comunicării
profesionale. La interferenţa dintre morală şi drept, Codul de etică şi deontologie profesională
este un instrument de orientare, de intervenţie ameliorativă, de evaluare a moralităţii acţiunilor
membrilor comunităţii universitare, pe baza unor standarde generale „bune pentru fiecare, dar şi
pentru societate”, conciliind: concurenţa şi cooperarea, individualismul şi solidaritatea, asumarea
regulilor generale şi liberul-arbitru, în scopul de a proteja atât libertatea şi demnitatea persoanei,
cât şi binele public. Expresie a poziţiilor etice definitorii pentru ceea ce este permis sau nu,
Codul desfăşoară un ansamblu de drepturi şi obligaţii ce decurg din valori şi principii civice
fundamentale, aplicabile cu flexibilitate în situaţii concrete, în ideea afirmării unei interacţiuni
sociale armonioase – cadru de realizare justă şi eficientă a potenţialului intelectual şi uman al
tuturor membrilor comunităţii universitare.

Cuvântul deontologie , deoarece vine și din greacă, în mod special din cuvântul deontos,
înseamnă datorie. Este ramura eticii care stabilește bazele îndatoririlor unei persoane bazate pe
moralitate. Deontologia este aplicată lumii profesionale prin stabilirea unui set de reguli și
obligații care se referă la membrii unei profesii sau la un comerț. Spre deosebire
de etică profesională , care definește un anumit individ consideră moral corectă în profesia
sa, etica profesională este un cod de conduită care se aplică tuturor profesioniștilor.
9. Deontologia profesionala

Deontologia profesională asigură protecţia unei anumite profesii de o serie de pericole cum ar fi
corupţia, impostura, reaua credinţă, mal praxismul, minciuna, plagiatul, furtul intelectual,
birocraţia, şantajul, egoismul etc. Numai prin respectarea conduitei deontologice, individul poate
atinge performanţă în domeniul profesional şi poate să-şi cîştige prestigiu, consideraţie şi valoare
în conformitate cu statutul social pe care îl are. Categoria fundamentală a deontologiei este
datoria profesională, expresie de cea mai înaltă generalitate a obligaţiilor morale a
profesionalului faţă de activitatea desfă- şurată prin profesia sa. Totodată, deontologia operează
cu o serie de instrumente adecvate fiecărei profesii în parte, precum: jurămîntul, codurile etice,
codurile deontologice, carta, excluderea. Este natural că în societatea democratică contemporană,
profesiile sînt preocupate, din interior, de supravegherea desfăşurării activităţii, prin anumite
reguli ce sînt considerate a fi esenţiale. Aceste coduri deontologice şi regulile ce se conţin în ele,
spre deosebire de textele codificate, pot avea aspectul unor cutume, care pot completa litera
textelor şi prescripţiilor exprese din dreptul civil, comercial sau administrativ, referitor la
datoriile ce revin diverselor profesii. Astăzi deontologia a intrat în dreptul pozitiv sub forma
dreptului disciplinar, devenind un fel de autoapărare a grupurilor de oameni ce ţin de o anumită
profesie. Legitimitatea acestor grupuri autorizează sancţionarea membrilor: prin cenzurări pur
morale, cum sunt reprehensiunea, avertismentul care trebuie să împiedice noi violări ale regulilor
deontologice. În unele profesiuni, se admite şi sancţionarea prin amenzi băneşti, însă cele mai
grave pedepse rămîn suspendarea sau excluderea profesionistului din cadrul grupului. Totodată,
deontologia profesională nu înglobează în sine întreg dreptul disciplinar din motiv că numai
regulile care guvernează justiţia sînt, şi într-un caz, şi în celălalt, similare. Statul poate să
controleze modul în care profesionaliştii exercită drepturile lor interne, puterea jurisdicţională şi
cea legislativă. În cadrul profesiilor în care legislaţia nu oferă o organizare oficială, membrii lor
pot să-şi determine datoriile ce le revin lor, precum şi sancţiunile posibile. Simultan, regulile de
deontologie nu au eficacitate juridică către cei ce nu aparţin profesiei în cauză. Decizia adoptată
de jurisdicţia disciplinară în materie de deontologie este independentă de deciziile luate de
jurisdicţiile civile sau penale. Existenţa codurilor deontologice ale unor anumite profesii denotă
despre caracterul ascendent al progresului social, umanizarea continuă a existenţei sociale.
Noţiunea „deontologia profesională” este utilizată, de cele mai multe ori, pentru desemnarea nu
atît a ramurii teoriei, cît mai ales a unui cod moral al unor oameni ce aparţin unei profesii
anumite. Filosoful român Vasile Popescu defineşte deontologia „ca un sistem al moralei
profesionale, cod moral specific unui anumit scop profesional”24 . El consideră că deontologia
are realitate numai în concretitudinea sa, organizată în structuri normative distincte „ce
reglementează comportamentul moral individual şi colectiv în zone ocupaţionale particulare”
25 . Spre exemplu, „Perceptele lui Confucius”, „Jurămîntul lui Hippocrat”, „Învăţăturile lui
Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie”, „Codul de onoare al judecătorului” etc. Deontologia
profesională este determinată de particularităţile specifice ale unor profesii, de interesele
corporative, de cultura profesională etc. Profesionalii ce îndeplinesc funcţii profesionale similare
sau identice îşi elaborează tradiţii specifice şi se unesc în baza unor principii de solidaritate
profesională în stare să păstreze reputaţia grupei profesionale date. Deontologia profesională este
alcătuită din diverse norme de conduită şi din anumite coduri deontologice. Termenul „normă”
are ca sinonime „model”, „standard”, „regulă”, „lege”. Norma de reglementare se caracterizează
prin: 1) faptul că este dată (emisă de cineva), îşi are sursa în voinţa unei autorităţi normative; 2)
se adresează unor agenţi numiţi „subiecţii normei”; pentru a-şi face cunoscută voinţa de către
subiect, autoritatea promulgă norme, iar pentru a-şi face efectivă voinţa, autoritatea adaugă o
sancţiune sau o ameninţare cu pedeapsa 26 . Norma se poate impune în societate ca obicei ce
poate să influenţeze conduita oamenilor, exercitînd o adevărată presiune normative prin măsurile
luate de o colectivitate faţă de membrii ce nu se conformează obiceiurilor. În spatele obiceiurilor
stă comunitatea. Normele există şi în calitate de instrucţiune şi reprezintă în acest caz mijloacele
ce trebuie utilizate pentru obţinerea unui anumit scop. Normele morale reprezintă prin natura lor
ceva ce nu există ca nişte reguli, dar unele dintre ele pot fi (spre exemplu, întro instituţie
profesionalii îşi iau obligaţia să-şi ţină promisiunile făcute). Normele morale nu sînt nici
prescripţii, nici instrucţiuni, ci deontologism etic. Ele conţin elemente ale celorlalte norme,
precum şi legături axiologice cu noţiunile de „bine” şi „rău”. În cadrul fiecărei profesii există
problemele sale morale specifice, dar dintre toate profesiile poate fi remarcat un grup special în
care aceste probleme apar de cele mai multe ori şi cer o atenţie sporită vizavi de funcţiile
îndeplinite. Deontologia profesională are importanţă, în primul rînd, pentru profesiile obiectul
cărora este omul. Acolo unde reprezentanţii unei profesii anumite, în virtutea specificului ei, se
găsesc într-o comunicare permanentă şi continuă cu alţi oameni exercitînd influenţă asupra lumii
lor lăuntrice, asupra interacţiunilor morale, asupra destinului profesionalului există nişte coduri
morale specifice ale reprezentanţilor acestei profesii. Spre exemplu, deontologia profesională a
pedagogului îl obligă pe învăţător să respecte personalitatea elevului şi să manifeste faţă de el o
exigenţă respectivă, să-şi menţină propria reputaţie şi reputaţia colegilor săi, să aibă grijă de
credibilitatea morală a societăţii faţă de profesor 27 .

10. Normele morale si porunci religioase

O normă este un model de acţiune care trebuie aplicat în anumite

împrejurări( Crăciun, Morar, Macoviciuc 2005, 57), oferind un tipar comportamental ideal.
Normele morale oferă modele de perfectabilitate umană, spre deosebire de normele juridice
care transmit obligaţii. Deşi fac apel nemijlocit la raţiune, rolul lor este acela de a modela şi
de a ghida comportamentele astfel încât să încurajeze practicarea calităţilor care înnobilează
fiinţa umană. Cu alte cuvinte, normele reprezintă mijloacele pentru însuşirea şi practicarea
valorilor morale.

Chiar dacă aplicarea unei norme vreme îndelungată declanşează formarea unor
deprinderi, modelul normativ trebuie să fie asumat de către individ în mod conştient. Norma
modelează comportamentul individual, însă semnificaţia sa este supraindividuală. Normele
contează ca modele sociale de comportament, adoptate şi respectate de un număr mare de
oameni.

Termenul de normă se referă la un set de reguli ce constrâng comportamentul

individual, reguli ce sunt presupuse a fi parte a sistemului cultural căruia individul îi aparţine.
Indivizii sunt instruţi de societate să nu încalce normele sub imperiul sancţiunilor aplicate în
cazul nerespectării şi violării acestora. Normele sunt formulate ca obligaţii (iubeşte-ţi
aproapele!) sau ca interdicţii (să nu minţi!). Presupunând că fiecare membru al unei societăţi
deschise interiorizează sistemul de norme acceptat de acea societate, rezultă că acel set de
norme funcţionează ca un filtru pentru deciziile sale privitoare la acţiunile pe care doreşte să
le întreprindă. Această argumentare pleacă de la ideea că omul este un zoon politikon, adică
îşi poate desăvârşi existenţa numai împreună cu semenii săi într-un sistem organizat de
convieţuire. Fiecare persoană trebuie să îşi dezvolte un propriu sistem de interiorizare a
normelor. Acest mecanism mental, care face posibilă interiorizarea normelor, poartă numele
de conştiinţă (Kroy 1975, 189). Procesul de interiorizare a normelor este un proces de
învăţare, descris în doi paşi:

 ca un proces de interiorizare a reprezentării unei reguli;

 ca un proces de adaptare a deciziilor în conformitate cu regula.
Prin urmare, procesul de însuşire a normelor este:

 un proces de însuşire de reguli conjecturale care ghidează şi modelează

comportamentul în situaţii specifice (nu este bine să minţi, rezultă că nu îmi
voi minţi partenerul de afaceri);
 un proces de aplicare a regulii generale utilizată drept constrângere în procesul
de luare a deciziei (nu îmi voi minţi partenerul de afaceri pentru că societatea
în care trăiesc nu tolerează minciuna).
 Norma se adresează unui agent liber care poate să o adopte sau nu, care poate să facă
un anumit lucru sau nu, nefiind obligat să facă acel lucru, menirea sa fiind aceea de a-l
determina pe agentul liber să urmeze un anumit model comportamental deoarece modelul
respectiv este împărtăşit, la nivel de mental colectiv, ca fiind socialmente dezirabil. Ca reguli
de acţiune, normele urmăresc să modeleze comportamentele astfel încât acestea să fie
predictibile şi să asigure buna convieţuire a oamenilor împreună, în acord cu anumite
standarde sociale, având, prin urmare, o principală funcţie socială. Rezumând, o normă este o
regulă de comportament, având o valabilitate supraindividuală, a cărei principală funcţie este
una socială.

Normele morale se deosebesc de tradiţii şi cutume, în primul rând prin aceea că

normele se întemeiază pe libertatea individului de a opta în mod raţional pentru un anumit tip
de comportament, în vreme ce cutumele tradiţionale sunt date şi impuse individului.
Obiceiurile se impun nu prin forţa convingerii, ci prin conformism mimetic (Crăciun, Morar,
Macoviciuc 2005, 63), determinat de presiunea colectivităţii care îşi apără spiritualitatea.
Obiceiurile diferă de la un timp istoric la altul şi de la o societate la alta, demostrând un
relativism total şi manifestându-se tocmai pentru a proteja spiritualitatea respectivei societăţi.
Dacă normele morale sunt argumentate raţional, obiceiurile se impun prin autoritatea
tradiţiei. Cine ar putea argumenta raţional că negrul este o culoare mai potrivită de doliu
decât albul, se întreabă autorii mai sus citaţi? Aşadar, dacă obiceiurile sunt particulare,
normele morale au o oarecare pretenţie de universalitate iar morlitatea se întemeiază tocmai
pe încercarea oamenilor de a depăşi conformismul mimetic impus de cutumele tradiţionale.

Normele morale se dosebesc şi de normele religioase sub mai multe aspecte. În

primul rând este vorba de autoritatea cu care se impun. Autoritatea normelor religioase este
una exterioară individului, fie că este vorba de Dumnezeu, Budha, Allah, Iehova, etc.
Individul care se va abţine să îşi însuşească ceea ce nu este a lui, dacă respectă o normă
religioasă, va proceda astfel pentru că aşa îi porunceşte divinitatea în care crede el şi nu în
urma unei opţiuni justificate raţional. În al doilea rând, subiectul normei religioase este
credinciosul, şi nu agentul raţional. Un credincios catolic nu va divorţa niciodată, pentru că
religia sa îi prohibeşte o asemenea acţiune, pe când un agent raţional va pune capăt unei
căsnicii care provoacă suferinţă persoanlor implicate în respectivul mariaj. În ultimul rând,
sancţiunile şi recompensele religioase se produc în viaţa de apoi, pe când recompensele şi
sancţiunile morale se produc în universul cognoscibil.

Normal morale nu sunt sinonime nici cu normele juridice (prin termenul de normă
juridică înţelegându-se aici totalitatea prescripţiilor legale conţinute într-un sistem de drept).
Din nou, autoritatea cu care se impun normele juridice este una exterioară individului, de
data această fiind vorba de o autoritate administrativă.Cel care se va abţine să îşi însuşească
un lucru care nu îi aparţine nu o va face de teama oprobiului, ci de teama sancţiunii legale.
Subiectul normelor juridice este întotdeauna circumscris în limitele unui anumit teritoriu sau
în limitele unui anumit grup. Soţii se vor supune normelor codului familiei, şoferii vor
respecta normele codului rutier, speţele administrative vor fi judecate după normele dreptului
administrativ. Şi toate aceste prevederi sunt inculse în sistemul de drept al unui stat anume
sau al unei federatii. Normele morale nu vizează un anumit grup, ci ele se aplică la modul
universal. Interdicţia ca un soţ să nu îşi maltrateze familia, ca normă morală, se aplică tuturor
soţilor, fără a avea vreo importanţă din ce stat fac parte şi cărui sistem de drept se supun. O
altă deosebire se referă la faptul că normele juridice presupun numai sancţiuni punitive, pe
când normele morale presupun atât sancţiuni punitive, cât şi sancţiuni premiale.

Normele juridice sunt supuse, la rândul lor, judecăţilor morale. Anumite norme
juridice au rolul de a impune anumite schimbări la nivelul societăţilor şi de a trasa şabloane
comportamntale de urmat pe viitor. Este cazul societăţilor care resping drepturile anumitor
minorităţi şi unde prevedreile legale au ca scop tocmai repectarea respectivelor drepturi şi
crearea anumitor precedente în acest sens (ex. cazul politicilor afirmative din a doua jumătate
a secolului al XX-lea care au vizat populaţia afro-americană). În alte situaţii, prevederile
legale sunt realmente imorale. Un exemplu în aceste sens este cazul sclaviei negrilor în
societatea americană, fenomen reglementat prin prevederi legale, care, sub presiunea
exercitată de progresul moral social, a fost eradicat.

Într-o societate democratică, respectul faţă de lege este o valoare morală foarte
importantă. Anumite legi pot părea anacronice şi desuete şi este de datoria opiniei colective
să impună schimbarea lor. Societăţile dinamice, mereu conectate la lumea înconjurătoare şi
gata să ţină pasul cu schimbările pe care le impune societatea vor fi cele în care moralitatea
va fi respectată atât la nivel de normativitate colectivă, cât şi la nivel de normativitate
juridică. Rolul normelor juridice este acela de a asigura un minimum de sociabilitate, pe când
rolul normelor morale este acela de a asigura un maximum de sociabilitate (Crăciun, Morar,
Macoviciuc 2005, 69). Într-o societate deschisă oamenii respectă normele (morale sau
juridice) nu doar de teama sancţiunilor. Aplicarea sancţiunii înseamnă că respectiva persoană,
care încalcă sau nu respectă norma, este prinsă; dar oamenii respectă normele chiar şi atunci
când nu există posibilitatea de a nu fi prinşi şi pedepsiţi. Nu îmi mint partenerul de afaceri,
chiar dacă nu voi fi sancţionat legal în eventualitatea în care voi fi prins şi nici chiar dacă nu
există posibilitatea ca el să afle acest lucru vreodată, pentru că minciuna, respectiv încălcarea
normei morale, îmi poate produce un sentiment de vină, şi nu de teama de sancţiune sau de
teama de a nu îmi păta reputaţia. Fără acest sentiment de vină nu ar mai exista nici un fel de
explicaţie pentru dilema prizonierului – situaţia în care există un dezacord între ceea ce mi-ar
fi mie benefic şi ceea ce presupune norma a fi moral. Norma morală, cât şi cea legală, îmi
spun că pot să recurg la violenţă în situaţia în care siguranţa mea este pusă în pericol şi, cu
toate acestea, conştiinţa mă împiedică să procedez efectiv aplicând violenţa.

Religia bună ne învaţă să avem un mod de gândire sănătos şi o conduită virtuoasă. Ne susţine
în eforturile noastre de a face binele şi ne ajută să manifestăm calităţile frumoase pe care le
avem. Dar de ce se poate spune că religia bună are această influenţă asupra oamenilor?

Să remarcăm ce le-a scris apostolul Pavel creştinilor din secolul I care trăiau în Corint, un
oraş renumit pentru imoralitatea locuitorilor săi. Pavel le-a dat următorul avertisment: „Nici
cei desfrânaţi, nici cei idolatri, nici cei adulteri, nici bărbaţii care practică prostituţia, nici
homosexualii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici bârfitorii, nici tâlharii nu
vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu“. Apoi a adăugat: „Şi aşa erau unii dintre voi. Dar aţi
fost curăţiţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus Cristos şi prin
Duhul Dumnezeului nostru“ (1 Corinteni 6:9–11, Biblia — Noua traducere în
limba română, 2007). Gândiţi-vă: religia bună i-a ajutat pe unii oameni care înainte nu
respectau niciun fel de norme morale să devină slujitori ai lui Dumnezeu curaţi şi drepţi!

Însă Biblia avertizează: „Va veni o vreme când [oamenii] nu vor mai suferi învăţătura
sănătoasă, ci, dornici să-şi gâdile auzul, îşi vor grămădi învăţători după poftele lor“
(2 Timotei 4:3, Biblia Galaction)

11. Codul deontologic

Deontologia în cea mai simplă definiţie este ştiinţa datoriei. Vorbind de deontologie evocăm
totdeauna obligaţiile impuse profesioniştilor în exerciţiul profesiilor lor.

Deontologia este insă ceva mai mult decât atât, este un ansamblu de principii care îşi au sursa
în fundamentele morale ale persoanei şi care influenţează pozitiv întreaga activitate
profesională a acesteia.

Evident, deontologia diferă de la o profesie la asta datorită specificului activităţii desfăşurate

dar are pretutindeni aceeaşi bază: ideea de onestitate şi corectitudine în relaţiile cu persoana
care utilizează serviciile profesionistului.
De-a lungul timpului deontologia a fost asociată mai mult cu profesiile liberale, ale căror
îndatoriri erau mai puţin strict codificate şi care s-au constituit ulterior ca elemente ale unui
drept disciplinar.

Respectarea normelor deontologice era verificată de asociaţiile profesionale, independent de

exercitarea împotriva celor verificaţi a unei acţiuni civile sau penale de cei care ar fi putut fi
victimă a incorectitudinii acestora.

Normele Codului deontologic au menirea de a oferi fiecărui magistrat repere precise ale
comportamentului pe care trebuie să-l adopte în diferite situaţii, fiind totodată utile şi în
activitatea complexă de evaluare socio-profesională a carierei judecătorilor şi procurorilor.

Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor în vigoare a fost aprobat prin Hotărârea nr.
328 din 24 august 2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor
a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 815 din 8 septembrie 2005.

Structurat ca un cod de conduită cu dispoziţii normative, a căror încălcare poate atrage

răspunderea disciplinară, acesta cuprinde principalele reguli de conduită în profesie, în relaţie
cu alte autorităţi şi cu publicul.

Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor stabileşte standardele de conduită a

acestora, conforme cu onoarea şi demnitatea profesiei (ART. 1).

Respectarea normelor cuprinse în prezentul cod deontologic constituie un criteriu pentru

evaluarea eficienţei calităţii activităţii şi integrităţii judecătorilor şi procurorilor (ART. 2).

Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să apere independenţa justiţiei.

Judecătorii şi procurorii trebuie să-şi exercite funcţia cu obiectivitate şi imparţialitate, având

ca unic temei legea, fără a da curs presiunilor şi influenţelor de orice natură (ART. 3).

În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu judecătorii şi procurorii nu trebuie să fie influenţaţi de

doctrine politice (ART. 4).

Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să respecte egalitatea cetăţenilor în faţa legii,

asigurându-le un tratament juridic nediscriminatoriu, să respecte şi să apere demnitatea,
integritatea fizică şi morală a tuturor persoanelor care participă, în orice calitate, la
procedurile judiciare.
Judecătorii şi procurorii trebuie să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare de
natură să altereze încrederea în imparţialitatea lor (ART. 8).

12. Codul etic

Codul etic stipulează principiile şi normele fundamentale de conduită, drepturile, obligaţiile şi

responsabilităţile funcţionarului fiscal, restricţiile şi exigenţele speciale faţă de funcţionarul
fiscal, normele de conduită profesională, norme ce ţin de relaţiile de serviciu cu alţi funcţionari
şi cu contribuabilii, reclamaţiile, hărţuirea şi alte norme care au o deosebită importanţă la
determinarea eticii funcţionarului fiscal. Este de menţionat că normele din Codul etic se bazează
sau fac legătură cu stipulaţiile respective din Codul fiscal (art.134, 136), Legea serviciului public
(art.10, 11), Regulamentul cu privire la modul de funcţionare a organelor Serviciului Fiscal de
Stat şi Regulamentele interne ale organelor fiscale.

Normele stabilite în Codul de conduită a funcționarului fiscal se bazează și sunt corelate cu

stipulările respective din Codul fiscal (art. 134, 136); Legea cu privire la funcția publică și
statutul funcționarului public (art. 14, 22); Regulamentul privind organizarea și funcționarea
Serviciului Fiscal de Stat și stabilirea efectivului limită de personal și a regulamentelor
subdiviziunilor SFS.

13. Drepul de autor si produsele software

Dreptul de autor" este o sintagmă care defineşte legislaţia ce se referă la protecţia operelor de
creaţie. Prin "operă de creaţie" se înţelege orice creaţie intelectuală, incluzând aici atât lucrările
ştiinţifice şi tehnice, cât şi cele datorate imaginaţiei: literatură, pictură, muzică, arhitectură,
coregrafie etc).
Dreptul de autor rezervă autorilor operelor de creaţie dreptul exclusiv de a autoriza folosirea
operei lor în orice mod. Prin aceasta se conferă operelor de creaţie calitatea unui bun care poate
fi cedat sau transferat într-un mod analog bunurilor materiale.
Cele două premize fundamentale pe care se bazează dreptul de autor se găsesc în drepturile
fundamentale ale omului, consemnate ca atare în Declaraţia universală a drepturilor omului:

1. Fiecare are dreptul la protecţia intereselor morale şi materiale ce decurg din orice
producţie ştiinţifică, literară sau artistică al cărui autor este;
2. Orice persoană are dreptul să ia parte în mod liber la viaţa culturală a societăţii, să se
bucure de arte şi să participe la progresul ştiinţific şi la binefacerile ce rezultă de aici.
Din aceste premize decurg cele două raţiuni importante care au condus la instituirea dreptului de
autor în societatea modernă. În primul rând pentru ca autorul să poată rămâne stăpân pe folosinţa
care este dată operei sale şi să poată pretinde, în această calitate, o remuneraţie. În al doilea rând,
pentru ca societatea să poată avea acces la opera sa.
Cele două principii sunt în strânsă dependenţă, iar legile privind dreptul de autor urmăresc
stabilirea unui echilibru cât mai just între acestea. Astfel, societatea încurajează autorul în
publicarea operelor sale, pentru ca acestea să ajungă în acest fel la dispoziţia tuturor. În acest
scop îi garantează autorului o exclusivitate suficientă pentru ca acesta să poată ceda o parte unui
editor care să-i publice opera (în lipsa unei exclusivităţi editorul nu ar avea garanţia că un
concurent nu va publica simultan aceeaşi operă).
Pe de altă parte, societatea fiind cea care crează condiţiile de lucru ale autorului, se consideră
îndreptăţită să dispună, în anumite limite, de operele publicate. Astfel, durata exclusivităţii este
limitată în timp, după care opera devine un bun public. Pe de alta parte, în unele ţări legislaţia
limiteazã chiar exclusivitatea autorului, admiţând noţiunea de bons usages, adică dreptul de a
utiliza scurte citate dintr-o operă fără autorizarea autorului (de pildă în studii critice sau cercetări
personale).
Denumirea engleză copyright este perfect echivalentă noţiunii "drept de autor". Ea provine de la
primul act care a recunoscut dreptul exclusiv al autorilor de a-şi tipări lucrările sau de a autoriza
tipărirea lor: The Copyright Act, promulgat în Anglia în 1709 şi cunoscut sub numele Statute of
Anne.
Ca şi alte opere protejate, programele pentru calculator sunt opere de creaţie intelectuală
(conform Art. 7 din lege), rezultat nu al unei munci mecanice, executate cu mijloace tehnice
obişnuite sau cu ajutorul unor cunoştinţe ce stau la îndemâna oricui. Programele de calculator
sunt opere de creaţie intelectuală, a căror valoare nu este dată de suportul material pe care
programul în sine este fixat şi nici de munca depusă pentru realizarea acestor suporturi numite
generic CD-Rom-uri. Valoarea protejată de lege este chiar creaţia intelectuală originală
concretizată în programul pentru calculator.

În exprimarea Articolului 72 din lege, "protecţia programelor de calculator include orice expresie
a unui program, programele de aplicaţii şi sistemele de operare exprimate în orice fel de limbaj,
(...), materialul de concepţie pregătitor, precum şi manualele." Mai mult chiar, legea română
protejează programele de calculator "independent de valoarea şi destinaţia lor" concretă.
Protecţia acordată de lege nu se opreşte numai la obiectul dreptului de autor. Este protejat
deopotrivă şi titularul acestui drept, autorul programului de calculator respectiv. Potrivit legii
(Art. 12 din Legea dreptului de autor), autorul programului are dreptul de a decide dacă, în ce
mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii.
Acest drept general dă naştere, în temeiul Art. 13 şi 73 din lege, la alte drepturi distincte şi
exclusive ale autorului de a autoriza:

1. reproducerea integrală sau parţială a programului de calculator;

2. difuzarea programului de calculator

3. importul, în vederea comercializării pe teritoriul României, a copiilor programelor de

calculator realizate cu consimţământul autorului.

Consimţământul pe care titularul dreptului de autor îl dă unei persoane pentru a putea reproduce,
folosi, difuza sau importa copii ale unui program de calculator, se concretizează în practică în
licenţe. Ele sunt documentele care probează că reproducerea, folosirea, difuzarea etc. a unui
program de calculator de către o anumită persoană s-a realizat cu consimţământul autorului.
Pentru a dovedi că persoana în cauză este cea care a obţinut licenţele respective, ea trebuie să
probeze acest lucru cu facturi de cumpărare sau cu alte documente de provenienţă.
Lipsa licenţelor echivalează cu lipsa autorizării din partea autorului. Importanţa acestor licenţe
este evidentă, întrucât desfăşurarea activităţilor menţionate fără aceste licenţe, reprezintă
infracţiuni.

14. Infractiunea informatica

Infracțiunea de fraudă informatică este prevăzută de art. 49 din Legea criminalității informatice.
Textul de lege definește frauda informatică după cum urmează:

Fapta de a cauza un prejudiciu patrimonial unei persoane prin introducerea, modificarea sau
ştergerea de date informatice, prin restricţionarea accesului la aceste date ori prin împiedicarea
în orice mod a funcţionării unui sistem informatic, în scopul de a obţine un beneficiu material
pentru sine sau pentru altul, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12
ani.

Fraudele informatice sunt descrise astfel:

1. Intrate (input) – datele informatice sunt inserate, accesate, suprimate sau modificate într-o
manieră improprie sau neautorizată;
2. Program – crearea unui program informatic sau alterarea, recompilarea sau substituirea
unuia sau mai multor programe informatice existente pentru realizarea fraudelor
informatice, execuția programelor informatice abuziv sau cu parametrii improprii,
 modificarea formulelor în spreadsheets, mascarada programelor informatice sau
întreruperea unor procese, ce rezultă în nefinalizarea unor tranzacții;

3. Ieșire (output) – suprimarea sau amendarea datelor informatice reprezentând rezultatul

unor procesări sau tranzacții informatice.

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale ce protejează patrimoniul unei

persoane.Obiectul material este dat de sistemele informatice care conţin datele informatice
alterate sau care sunt împiedicate să funcţioneze ca urmare a activităţii făptuitorului.Subiect
activ poate fi orice persoană, iar subiect pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică, afectată
patrimonial prin acţiuni asupra sistemelor informatice pe care le deţine sau pe care le utilizează.

Latura obiectivă. Elementul material îl constituie acţiunea de a:

•introduce date informatice; sau
• modifica date informatice; sau
• şterge date informatice; sau
• restricţiona accesul la date informatice; sau
• împiedica funcţionarea unui sistem informatic.

Latura subiectivă este caracterizată de intenţie.Consumarea se realizează în momentul acţiunii ce

are ca rezultat cauzarea prejudiciului patrimonial.Tentativa se pedepseşte, potrivit prevederilor
art. 50. Sancţiunea. Infracţiunea de fraudă informatică se sancţionează cu închisoare de la 3 la 12
ani.

15. Cele 10 porunci ale informaticianului

Încă înainte de 1991 Gotterbarn lucra împreună cu un comitet al ACM (Association for
Computer Machinery) la cea de a treia versiune a “Code of Ethics and Professional Conduct”
care a fost adoptat de ACM în 1992. Codul, care îşi are menirea de a promova responsabilitatea
sociala, cultura calităţii, care să contribuie la realizarea unor produse superioare de calitate şi este
un mod de rezolvare a problemelor de etică în societatea informaţională.

Astfel Codul etic cuprinde definițiile calității activităţii profesionale, tehnico-ştiinţifice.

Prin urmare codul calificat drept de etică, moral, deontologic sau de bună conduită al
informaticianului sunt documente scrise, ce cuprind principiile şi valorile, ansamblul
caracteristicilor şi regulile de conduită morală şi profesională obligatorii responsabilităţile şi
procedurile naţionale necesare pentru asigurarea calităţii activităţilor profesionale, precum şi
demnitatea informaticianului în procesul creaţiei tehnico-ştiinţifice în societatea informaţională
din Republica Moldova cu normele etice acceptate de către comunităţile internaţionale.

Societatea informaţională este structurata pe un set de valori a căror respectare asigură

organizaţiei un mediu stabil de desfăşurare a activităţilor. Responsabilităţile informaticianului îl
obligă să respecte necondiţionat Codul profesiei şi o înaltă ţinută cetăţenească. Activitatea sa
trebuie să se caracterizeze prin competenţă, profesionalism, creativitate, cinste, responsabilitate,
inovaţie, angajament şi patriotism.

Dintre prevederile codului etic precizăm următoarele:

Imperative morale cu caracter general (principii deontologice):

1. “Să contribuie la binele social și uman” [21].

2. “Să nu rănească alte ființe umane”.

3. “Să fie onest și de încredere”.

4. “Să fie nepărtinitor și să nu facă discriminări”.

5. “Să onoreze drepturile de proprietate, copyright-ul și patentele”.

6. “Să acorde creditul corespunzător proprietății intelectuale”.

7. “Să respecte intimitatea altora”.

8. “Să onoreze confidențialitatea”.

9. “Să refuze preluarea de lucrări sau sarcini care nu sunt corecte din punct de vedere
tehnic, economic, sau legal şi care, în mod evident, pot prejudicia interesele şi viitorul
ţării”.

Responsabilități profesionale specifice:

1. “Să se străduiască să obțină cea mai ridicată calitate, eficacitate și demnitate atât în
procesul cât și în rezultatele muncii depuse”.
2. “Să dobândească și să mențină competența profesională”.

3. “Să cunoască și să respecte legile existente cu privire la activitatea sa profesională” .

4. “Să accepte și să asigure un control profesional corespunzător”.

 5. “Să ofere o evaluare extensivă și amănunțită a sistemelor de calcul și impactului acestora
inclusiv analiza posibilelor riscuri”.

6. “Să onoreze contractele, înțelegerile și responsabilitățile impuse”.

7. “Să furnizeze informaţii tehnice corecte, comparabile pe plan internaţional”.

8. “Să contribuie la îmbunătățirea cunoștințelor publicului larg relativ la tehnologia

informatică și consecințele ei”.

9. “Să acceseze resursele de calcul și cele de comunicație doar dacă sunt autorizați”.

10. “Să contribuie la creşterea prestigiului de informatician, prin:

- devotament faţă de profesia aleasă;

- efort personal de îmbunătăţire continuă a propriilor cunoştinţe şi deprinderii;

- instruirea şi perfecţionarea profesională şi asigurarea condiţiilor pentru creşterea

experienţei persoanelor subordonate;

- promovarea spiritului de echipă, curajului opiniilor, încrederii şi respectului reciproc;

- păstrarea echilibrului între dorinţa de afirmare şi modestia ce trebuie să-l caracterizeze”.

Codul continuă cu reglementări privind obligațiile liderilor din domeniu, ale programatorilor sau
software engineers cum sunt numiți, ale clienților și angajatorilor, și se încheie cu cele ZECE
“PORUNCI” ale eticii computerelor:

1. Nu vei utiliza un calculator pentru ca să faci rău altor oameni.

2. Nu vei interfera cu munca pe computer a altor oameni.

3. Nu vei iscodi în fișierele de pe calculatorul altor persoane.

4. Nu vei folosi calculatorul ca să furi.

5. Nu vei folosi calculatorul pentru a depune mărturie falsă.

6. Nu vei copia sau folosi software patentat pentru care nu ai plătit.

7. Nu vei utiliza resursele computerului altor persoane fără autorizație sau

compensație adecvată.
 8. Nu îți vei însuși produsul intelectual al altor persoane.

9. Vei reflecta asupra consecinţelor sociale ale programului pe care îl scrii sau ale
sistemului pe care îl proiectezi.

10. Vei folosi întotdeauna calculatorul în moduri care garantează considerația și

respectul pentru ceilalți oameni” [21].

Aplicarea Codului nu exclude şi nu înlocuieşte drepturile şi obligaţiile legale cuprinse în alte

documente ce privesc asigurarea eticii şi deontologiei profesionale şi nu se substituie altor coduri
de etică.

16. Referat personal cu tema: “Norme de conduita in

activitatea profesionala”
“Etic” poate avea sensul de “regulă de conduită” deoarece prin natura sa,acest cuvânt are două
sensurii:

• se presupune că un comportament din punct de vedere moral va respecta in mod

inevitabil legea,fiind de aceea,ancorat în norme juridice cunoscute sub denumirea de
percept.

• în al doilea rind ,referirea la cuvîntul “onorabil” nu sugerează că etica este mai presus de
lege,ci este întărită de reguli care asigură o conduit cinstită,integră și corectă a
persoanelor și instituților,în îndeplinirea îndatoririlor lor.

Conduita etică și profesională urmărește să asigure creșterea calității activității profesionale,o

buna administrare in realizarea sarcinilor și presupune indeplinirea anumitor objective. De la
crearea astfel de norme ,au favorizat integritatea membrilor de instituții și au servit drept model
pentru evaluarea comportamentul etic al investiților profesioniști indiferent de funcția pe care o
dețin.

 Cunoașterea legilor:

Membrii si candidații trebuie să înțeleagă și să respecte toate legile,regulile și

reglementarile relevante(inclusive Codul de etică și regulile de conduită ).Eii nu trebuie
să participe într-un conflict care duce spre încălcarea unor legi ,reguli sau reglementări și
ar trebui să evite astfel de implicații.

 Independența și obiectivitatea

Trebuie sa acționeze cu prudență și cu criterii de realizare și menținere a independenței și

obectivitatea activității lor profesionale. Nu trebuie să ofere,să solicite sau să accepte nici
un fel de remunerații care ar putea compromite în mod rezonabil la propria lor
independență,obiectivitate sau a altui membru.

 Declarații false

Membrii si candidații să nu facă cu buna știința afirmații false legate de

analiza,recomandări, măsuri de investiții sau alte activitați profesionale.

 Comportament profesional nepotrivit

Membrii nu trebuie să exercite orice tip de comportament profesional care implică lipsa
de onestitate ,fraudă, înșelăciune sau să suporte un act care afectează nefavorabil
reputația ,integritatea sau competența sa profesională.

 Informații confidențiale și relevante

Membrii care au informații confidențiale și relevante ar putea afecta valoarea unei

investiții atunci nu ar trebui să acționeze sau să provoace altele bazat pe aceste informații.

Personalul şi colaboratorii sunt datori să respecte atât prevederile prezentului cod de etică şi
conduită profesională, alături de toate celelalte norme, politici şi proceduri instituţionale, cât şi
prevederile legale şi profesionale aplicabile domeniului în care îşi exercită atribuţiile de
serviciu.Atunci când se solicită puncte de vedere sau opinii avizate, personalul sau
colaboratorilor trebuie să formuleze aceste opinii exclusiv pe baza principiilor profesionale şi pe
cele ale garantării unui act administrativ obiectiv, fără a fi influenţat de convingerile personale
sau interesele grupurilor din care face parte.
 Bibliografia:
http://webcultura.ro/diferenta-dintre-etica-si-moralitate/ [17/02/2018]

https://dexonline.ro/definitie/etica [17/02/2018]

https://www.scribd.com/doc/79557561/Obiectul-eticii [17/02/2018]

https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/etica-si-deontologia-juridica/etica-
disciplina-filosofica-a-moralei/ [18/02/2018]

http://www.uasm.md/movileanu/etica%20profesionala.pdf [18/02/2018]
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/etica-si-deontologia-
juridica/fundamentele-deontologiei/ [19/02/2018]

https://www.uaic.ro/wp-content/uploads/2013/12/3CoduldeEtica.pdf [19/02/2018]

https://www.cultura10.com/cual-es-la-diferencia-entre-etica-y-deontologia/ [19/02/2018]

https://wol.jw.org/ro/wol/d/r34/lp-m/2009561#h=4 [19/02/2018]

http://www.mpublic.ro/ro/content/cod-deontologic [20/02/2018]

http://competentedigitale.ro/it/it19.php[21/02/2018]

http://www.criminalitatea-informatica.ro/infractiuni-informatice/frauda-informatica/
[21/02/2018]