CODURILE DE ETICĂ PROFESIONALĂ

1. Funcţiile codurilor de etică profesională

2. Structura codurilor etice

În lucrarea Tratat de etică1, editată sub conducerea lui Peter Singer, se remarcă faptul că etica
profesională are menirea de a dezvolta unele comportamente specifice atingerii scopurilor diferitor
profesii, edificând energiile acestora pentru a înţelege şi a-şi asuma datorii şi responsabilităţi însoţite
de un angajament socio-cultural. Primele coduri de etică au apărut în SUA pe la mijlocul secolului
trecut, dar au fost extinse începând cu anii ’80. În România au început să apară după anii ’90, având un
caracter mai mult orientativ, declarativ şi aspiraţional, dar au proliferat după anii 2000, când au început
să devină normative. Codurile de etică nu au, în primul rând, o forţă juridică, ci mai ales una simbolică,
deşi unele reglementări pot fi prevăzute de lege; în general, ele sunt menite a întări statusul profesiei
prin promovarea raţională a unui proiect profesional.
Codul de etică poate fi definit ca:
1. un ansamblu de prescripţii de conduită pentru diverse aspecte ale valorii morale de drept, socio-
profesionale;
2. o declaraţie formală care constituie un ghid etic pentru modul în care angajații dintr-o organizaţie
trebuie să acţioneze şi să ia decizii;
3. un ghid al practicilor care direcţionează comportamentele umane individuale şi de grup;
4. un document formal care statuează normele şi credinţele, reflectă valorile obiective şi principiile
promovate de o firmă, reflectând gradul de cultură al firmei.
Exemple de documente cu rol de reglementare de-a lungul istoriei:
• Codul lui Hammurabi (sec. XVIII – XVII î.Hr.), aparţinând Regatului vechi babilonian, reprezenta o
culegere de legi;
• Cartea Legii lui Manu (sec. XIII î.Hr.) din India antică era un ansamblu de legi civile şi religioase;
• Decalogul sau cele 10 porunci din Vechiul Testament relevate lui Moise pe Muntele Sinai;
• Jurământul lui Hipocrat (sec. V-IV î.Hr.).
1.Funcţiile codurilor de etică profesională
Reflectând asupra semnificaţiei posibile a codurilor etice, pot fi identificate următoarele funcţii:
- ghidează comportamentul practicienilor în probleme morale;
- reglează disciplina profesională a membrilor;
- oferă un cadru axiologic comun, furnizând un model de comportament dezirabil;
- protejează reputaţia gruprurilor profesionale de imixtiuni externe, de practici greşite;
- asigură un cadru securizator, de ordine şi predictibilitate în acţiunea profesională;
- contribuie la construirea climatului moral din instituţii;
- este un element distinct al identităţii profesionale sau organizaţionale;
- contribuie la întărirea sentimentului de apartenenţă la grup şi la menţinerea coeziunii membrilor
structurii profesionale;
- legitimează o instanţă cu drept de control şi exerciţiu de putere.
Existenţa codurilor de etică profesională nu este ferită de critici. Li se impută faptul că sunt
nerealiste, generale şi rigide (unele având o funcţie preponderent aspiraţională), că
decontextualizează, fiind irelevante pentru situaţiile complexe de viaţă, că limitează libertatea de
acţiune şi creativitatea, generând conformism, că sunt instrumente de control şi exercitare a poziţiilor
de putere de către elite, că sunt mijloace comode de mascare a corupţiei, că sunt inutile, căci cel care

1
Peter Singer, Tratat de etică, Editura Polirom, Iași, 2006.

1
are conştiinţa profesională oricum îşi va face datoria, iar cel care nu o are nu o va dobândi prin cod etc.
Semnificaţia majoră a oricărui cod etic constă, în primul rând, în apelul la dimensiunea morală a
profesiei. Atunci când sunt bine realizate, codurile etice oferă o bază pentru codificarea
responsabilităţilor profesionale şi pentru clarificarea deciziilor, prin cadrul moral comun al bunelor
practici.
Un cod etic formulează idealuri, valori şi principii după care este guvernată o organizaţie. Dincolo de
aceste elemente, codurile etice abordează probleme cum ar fi conflictele de interese, concurenţii,
caracterul privat al informaţiilor, oferirea cadourilor etc.
Un cod de etică trebuie să prevadă:
• modul în care membrii unei organizaţii să acţioneze într-o situaţie dată;
• modul în care membrii organizaţiei ar trebui să se comporte;
• probleme cum ar fi: conflicte de interese, concurenţii, caracterul privat al informaţiilor, oferirea
cadourilor, oferirea / primirea sponsorizărilor politice;
• concurenţa între membrii unei profesiuni;
• conflictele între membri;
• relaţiile între profesionişti şi clienţi, consumatori, surse de aprovizionare sau beneficiari;
• relaţiile angajaţilor cu superiorii;
• relaţiile între practicieni şi specialişti într-o profesiune etc.

2.Structura codurilor etice

Moralitatea unei societăţi poate fi înţeleasă prin valorile şi regulile morale omologate de acea
societate. Codurile etice sunt parte a acestui sistem. Ele cuprind, în general, valori, principii şi reguli
morale particulare. Valorile morale sunt idealuri sau aspiraţii ce structurează universul axiologic. În
general, codurile postulează ca valori demnitatea, autonomia, dreptatea, responsabilitatea,
onestitatea, integritatea, loialitatea, bunăvoinţa, grija, respectul, toleranţa, diversitatea etc.
Principiile morale sunt prescripţii sau interdicţii foarte generale care ne spun ce să facem pentru a ne
apropia de aceste idealuri. De exemplu, dreptatea e o valoare morală a societăţii, dar ea, ca atare, nu
ne spune ce să facem pentru a o înfăptui. Principiul dreptăţii ne cere să distribuim după merit dacă
vrem să fim drepţi, să nu discriminăm, să nu părtinim în genere.
O regulă morală particulară e o obligaţie sau interdicţie ce normează un set de acţiuni care ţin de un
domeniu particular, de exemplu de educație - regula ca fiecare cetăţean să aibă un acces echitabil la
educație.
Cu toate tendinţele de globalizare şi uniformizare a prescripţiilor normative, chiar din definirea
codurilor pot fi sesizate modelele subiacente: modelul de tip paternalist, ce califică deontologia ca
„disciplină pentru studiul normelor profesionale”, sau ca „o problemă de atitudine corectă şi ca
prescriere a unui anumit comportament” , aşa cum este înţeleasă în modelul liberal, specific SUA şi
Europei de Vest. Cele două modele, paternalist și liberal, se structurează în raport cu greutatea
specifică acordată termenilor relaţiei profesionist – client; dacă în modelul paternalist, prezent în bună
măsură în spaţiul nostru, profesionistul are greutate mai mare (tatăl raţional, cunoscător – fiul
ascultător, dar neştiutor), în cel liberal, clientul are greutatea specifică mai mare (modelul comercial,
clientul nostru, stăpânul nostru) .
Prin codurile etice se încearcă rezolvarea unor conflicte de interese în mediul intern şi în
relaţiile externe ale organizaţiei, statuarea unor principii şi cerinţe care să-i facă pe manageri mai
sensibili la problemele etice. Aceasta nu înseamnă că un cod de etică asigură automat un
comportament moral sau că poate acoperi toate situaţiile întâlnite în viaţa organizaţională. Limita de
acţiune a codurilor etice constă în formularea lor în termeni generali tocmai pentru că la început
managerii şi subordonaţii lor se află în incapacitatea de a identifica toate problemele etice care pot
apărea.

2
 Principalele caracteristici ale codurilor de etică sunt:
• să fie riguroase, să prevadă clar idealurile şi/sau obligaţiile;
• nu trebuie folosite în interes propriu; nu vor servi unei profesiuni în defavoarea interesului public;
• trebuie să protejeze interesul public;
• să fie specifice şi oneste;
• trebuie să prevadă şi pedepse, penalizări;
• trebuie să stabilească anumite priorităţi, adică adevăratele valori ale firmei;
• să provină de la o autoritate legitimă;
• să nu contravină altor legi (ex. Constituţia);
• să fie posibile din punct de vedere fizic şi moral;
• să fie cât mai simple şi accesibile.
Codurile deontologice, dincolo de specificitatea ocupatiilor profesionale au comune relatiile:
client – profesionist și coleg – coleg.
Relația client-profesionist - in aceasta relatie, profesionistul isi asuma o neutralitate
emotionala. El trebuie sa-si ofere serviciul pentru orice il cere, indiferent de varsta, venit, politica, rasa,
religie, sex si statutul social al clientului. Profesionistul este motivat mai putin de interesul propriu si
mai mult de dorinta de a-si oferi serviciul la nivel maxim.
Relatia coleg-coleg - Etica ce guverneaza relatiile dintre colegi presupune un comportament
cooperant, egalitar si sustinator. Membrii unei profesii impart cunostintele tehnice cu ceilalti.
Atitudinile de pastrare a proprietatii si secretului fata de descoperire si inventie nu isi au locul in
profesionalism. Competitia si goana dupa clienti nu sunt dezirabile in ocupatiile profesionale.
Competitia intraprofesionala este o competitie care presupune elemente de cooperare.
Modurile si mijloacele prin care o profesie mentine atentia asupra codului său etic constituie un studiu
de caz al controlului social. Autodisciplina este dobandită formal (asociatii profesionale acre detin
puterea de a cenzura sau critica, iar in cazuri extreme interzic dreptul de a practica) si informal
(consultarea unui alt coleg la evaluarea nevoilor clientului, atribuirea de clienti - interdependenta
mutuala, un sistem de reciprocitate care faciliteaza controlul social).
Cultura profesională
Cultura profesionala constă in valori, norme si simboluri proprii. Valorile sociale ale unui grup
profesional sunt reprezentate de credintele sale fundamentale care stau la baza existentei sale.
Serviciul oferit este văzut ca un bun social, fără de care se pot produce dereglări sociale. Normele unui
grup profesional sunt reprezentate de ghidurile de comportament in situații sociale. Există anumite
comportamente necesare în:
• admiterea în profesie, intrării în grupurile sale formale și informale, progresării în interiorul ierarhiei
ocupației.
• obținerea clienților, primirea, intervievarea și tratarea, acceptarea sau respingerea.
• stabilirea de întalniri, conducerea consultațiilor.
Simbolurile unei profesii sunt obiectele sale încărcate cu semnificații. Acestea pot include: insigne,
embleme, slogane, îmbrăcaminte distinctive, istoria, folclorul și argoul său, eroii săi pozitivi și negativi,
stereotipurile sale.
Pentru un nou venit reușita în profesia aleasă se realizează prin adaptarea la cultura profesională,
stăpânind corpul teoretic și abilitățile practice ca: garanții suficiente pentru succesul profesional.
Aceasta reprezintă un ,,proces de aculturație prin care se internalizează valorile sociale, normele de
comportament și simbolurile grupului ocupațional”.

3
 CODUL DE ETICĂ ȘI DEONTOLOGIE PROFESIONALĂ A FIZIOTERAPEUTULUI

Un cod deontologic are ca scop constientizarea tuturor celor care practică această profesie, a
rolului și responsabilităților pe care le au în societate. In același timp, se urmărește cultivarea unei
inalte constiinte profesionale, realizarea unei emulatii intr-o atmosfera pozitiva, bazata pe relatii de
colegialitate, respect si exigenta reciproca. Prin promovarea valorilor etico-spirituale se urmărește
stimularea atât profesională, cât si morală, îndemnându-i la o participare activă în toate segmentele
profesiei pe care și-au ales-o. Codul deontologic2 este elaborat având la bază Legea nr. 229 / 2016
privind organizarea și exercitarea profesiei de fizioterapeut.3
Codul deontologic în kinetoterapie ar trebui să fie perceput ca o ,,Biblie” a kinetoterapeuților4.
Fără cunoașterea acestui cod, un kinetoterapeut nu își poate practica meseria în mod profesional,
respectând și valorile morale. Această meserie se bazează pe anumite principii generale cărora trebuie
să li se acorde maximă importanță:
1. Kinetoterapeutul trebuie să dea dovadă de onestitate și obiectivitate în tot ceea ce face.
2. Kinetoterapeutul trebuie câștige respectul colegilor săi și să inspire încredere – acest principiu
ține de valorile morale pe care și le asumă o persoană în meseria pe care o practică.
3. La angajare, kinetoterapeutul trebuie să dețină cunoștințe în domeniu și să aibă capacitatea
de a le transmite pacientului într-o manieră profesională, pe înțelesul acestuia.
4. Un bun kinetoterapeut va ști că în meseria lui trebuie să facă față și să se adapteze la condițiile
în care se află.
Kinetoterapeutul va încerca pe tot parcursul carierei lui să se perfecționeze, să participe la
cursuri de pregătire și sesiuni științifice, astfel încât să evolueze continuu.
Structura Codului deontologic:
În prima parte, (1) Îndatoriri generale, sunt menționate aspecte care vizează: respectul față de
demnitatea persoanei, limitele competențelor, independența profesională, păstrarea secretului
profesional și dreptul pacientului de a-și alege liber fizioterapeutul. De asemenea, se face referire
la necesitatea unei pregătiri profesionale continue.
Partea a doua, Îndatoririle către pacienți, detaliază îndatoririle fizioterapeutului /
kinetoterapeutului către pacienți, dintre care enumerăm selectiv:
- Fizioterapeutul respectă dreptul pacientului de a căuta a doua opinie, la un alt
fizioterapeut.
- Creşterea preocupării pentru calitatea tratamentului şi siguranţa pacientului.
- Fizioterapeutul trebuie să aibă întotdeauna consimţământul persoanei examinate sau
tratate. Atunci când un pacient apt să-şi exprime voinţa refuză tratamentul, ft respectă
acest refuz, informându-l asupra consecinţelor acestuie. Totodată va informa şi medicul.
- Fizioterapeutul trebuie să protejeze sănătatea şi starea de bine a copiilor şi tinerilor.
Partea a treia a Codului este dedicată Relațiilor profesionale cu confraţii şi specialiştii altor
domenii din sănătate:
- Fizioterapeutul ar trebui să-şi trateze colegii cu loialitate şi respect.
- Deturnarea sau tentativa de deturnare a clientelei este interzisă.
- Având consimţământul pacientului, fizioterapeutul poate dezvălui orice informaţie
relevantă cerută de un alt profesionist. Acolo unde sunt necesare investigaţii

2
Codul deontologic poate fi accesat https://lege5.ro/Gratuit/gmydemrtgy3a/codul-deontologic-al-
fizioterapeutului-din-25082018.
3
Deși în document se face referire în general la fizioterapeuți, această categorie profesională, în acest
document, include explicit și kinetoterapeuții, la fel cum sunt menționați și în Legea 229 / 2016.
4
Silviu Gabriel Cioroiu, Health Therapy: Concepts And Methods, Editura AuthorHouse, 2014.

4
 complementare, fizioterapeutul ar trebui să se asigure că a transmis informaţiile relevante
celor care preiau procedeele de stabilire a diagnosticului.
Partea a patra, Transparență și onestitate, aduce în atenție, printre alte aspecte, necesitatea
consimțământului informat, ca instrument esențial în realația kinetoterapeutului cu pacientul, în
vederea declanșării procedurii de terapie. De asemenea, este menționat conceptul de
confidențialitate, contextul respectării și deorgările de la această regulă.
Partea a cincea, Furnizare și publicare de informații privind serviciile de fizioterapie,
reglementează modalitățile prin care specialistul își promovează meseria.
Partea a șasea, Cercetare, face trimitere la implicarea fizioterapeutului / kinetoterapeutului în
activități de cercetare.
În partea a șaptea, Aspecte financiare, se reglementează aspectele care vizează stabilirea
onorariilor, transparența și contextul se fac. În acest sens, spicuim următoarele:
a) fizioterapeutul trebuie să furnizeze pacientului/clientului informații clare cu privire la tarife;
b) stabilirea onorariilor trebuie făcută cu tact și măsură, ținând cont de actele realizate sau de
circumstanțe particulare; fizioterapeutul nu poate încasa niciun onorariu pentru consilierea
pacientului/clientului prin telefon sau corespondență;
c) fizioterapeutul acționează într-o manieră transparentă și cu onestitate cu angajatorii,
asigurații și alte organisme sau indivizi;
d) este interzis fizioterapeutului:
- să încurajeze, să solicite sau să accepte avantaje în natură sau în bani sub orice formă ar fi
ele, în mod direct sau indirect, pentru vreun act terapeutic sau să îi fie lăsate moștenire bunuri
pentru profitul său personal;
- să dea o bonificație sau un comision mai mult sau mai puțin ilicit vreunei persoane, oricine ar
fi ea;
- orice act de natură a aduce pacientului un avantaj material nejustificat sau ilicit.
Partea a opta, Conflicte de interese, abordează situațiile în care specialistul s-ar putea afla în
conflicte de interese.
Partea a noua, Sănătate și securitate, face recomandări în legătură cu gestionarea riscurilor
pentru sănătatea pacienților și a situațiilor de urgență, potențial periculoase.
Și, în sfârșit, în partea a zecea, Predare, formare, apreciere și evaluare, se face referire la
situațiile în care specialistul fie predă, fie desfășoară activități de evaluare sau recomandări pentru
colegi.

Relația dintre kinetoterapeut și pacient:

Pornind de la premisa ca ,,nu tratăm boala, ci bolnavul” si de la faptul ca fiecare om este unic
pe pamant, se impune stabilirea unei relatii complexe intre kinetoterapeut si pacient.
Relatia dintre kinetoterapeut si pacient se bazeaza pe niste reguli care trebuie respectate cu strictete,
evitand astfel aparitia unor reprosuri sau exprimarea unor neplaceri din partea pacientului.
In primul rand dorim sa accentuam importanta atitudinii kinetoterapeutului fata de pacient.
Majoritatea pacientilor care beneficiaza de tratament sunt persoane care se lupta cu probleme de
sanatate de multa vreme. Tocmai de aceea kinetoterapeutul trebuie sa-i castige de la inceputul
activitatii increderea pacientului, adoptand o atitudine calma si linistita.
Relatia kinetoterapeutului cu bolnavul trebuie sa fie o relatie de respect si nu de prietenie, in
sensul executiei programului practic in mod relaxant. Comunicarea se invata si poate avea un rol foarte
important in intelegerea suferintei pacientului, in stabilirea corecta a diagnosticului si a tratamentului
si in vindecarea lui.

5
 Prima consultatie
Calitatea informatiilor obtinute in timpul consultatiilor este strans legata de abilitatea de a
pune intrebari pacientului si de a crea o relatie cu el. Studiile arata ca intre 60 si 80% din informatiile
necesare stabilirii diagnosticului primar sunt obtinute in timpul interviului cu pacientul. La randul sau,
pacientul trebuie sa primeasca informatii pentru a putea fi capabil sa ia o decizie.
Rolul comunicarii:
• schimbul de informatii;
• decizii reciproc acceptate;
• dezvoltarea intelegerii;
• construirea increderii.
Kinetoterapeutul care conduce şedinţele de recuperare prin concepţia sa de viaţă şi etică
personală, ar trebui să aibă o mare influenţă asupra concepţiilor pacienţilor cu care îşi desfăşoară
activitatea. El însuşi trebuie să încerce să-şi găsească o conduită adecvată.
Kinetoterapeutul trebuie să posede o bună dispoziţie, entuziasm, susţinere şi încurajare a
pacientului. Conduita sa nu se va baza pe principiul „a trece timpul”, ci pe o convingere personală,
constantă, perseverentă şi încredere, care va fi transmisă persoanelor cu care lucrează, ca mijloc de
motivare. Un scop primordial este acela de a face pacientul să înţeleagă că el este principalul artizan
al recuperării fizice, contribuţia pe care o are kinetoterapeutul fiind de 5 %, iar celelalte 95 de procente
îi aparţin lui şi, în special, puterii sale de concentrare şi de încredere în sine.
Relatia terapeutului cu pacientul este foarte importanta deoarece aceasta creeaza premisele
unei colaborari. Daca pacientul are lanaga el un specialist cu o atitudine caracterizata prin blandete,
intelegere, rabdare si buna dispozitie va avea cu siguranta o atitudine de deschidere spre comunicare,
prezentare a dificultatilor si participare la procesul de recuperare.
Comportamenul terapeutului si modul de comunicare cu pacientul si cu familia acestuia si mai
ales la nivelul de intelegere a pacientului a faptelor si situatiilor cu care se confrunta este una din
treptele de evolutie profesionala.
Trecerea progresivă de la centrarea terapeutică asupra bolii spre o mai bună luare în
consideraţie a dimensiunilor pacientului, adică spre o focalizare pe subiectul unic şi complex, ar face
posibilă ameliorarea stării de sănătate a populaţiei. Această trecere este posibilă doar prin renunţarea
la centrarea terapeutică asupra bolii în favoarea reconsiderării la justa valoare a dimensiunilor
personalităţii terapeutului şi pacientului, adică printr-o focalizare pe OM, considerat ca subiect unic şi
foarte complex (terapie centrată pe client). În această singură atitudine care ar mai face posibilă
ameliorarea stării de sănătate a populaţiei, terapeutul ar putea juca un rol social, cel al educatorului
sanitar.
Înainte de a fi doar obiectul îngrijirilor la care medicina îl reduce deseori, bolnavul este mai
întâi o relaţie. Orice terapie propune reguli de relaţionare care diferă de regulile obişnuite, dar sunt
acceptate de societate deoarece este evident că este vorba de tratament. Astfel, delimitarea câmpului
terapeutic în raport cu câmpul socio-cultural se face în primul rând prin punerea sub semnul întrebării
a regulilor sociale acceptate în cultura respectivă: se stabilesc coduri terapeutice diferite de codurile
sociale convenţionale. Regulile care organizează relaţia terapeut-pacient comportă un aspect etic, un
aspect tehnic şi un mod de comunicare specific. Se ştie că practica terapeutică implică inevitabil o dublă
abordare:
- cea care priveşte corpul uman, din punct de vedere al tehnicilor de îngrijire specifică;
- cea care priveşte cuvântul, din punct de vedere al necesităţii de a se asigura schimburile
formativ-informative impuse de contactul terapeutic.
În dialogul terapeut-pacient, folosirea de către terapeut a unui limbaj clar şi simplu reprezintă
o regulă de bază. A vorbi simplu, înseamnă că terapeutul trebuie să întrebuinţeze limbajul obişnuit, să
evite termenii de specialitate mai greu de înţeles pentru pacient. A vorbi clar înseamnă a-i asigura

6
interlocutorului posibilitatea să înţeleagă în orice moment despre ce se vorbeşte; ca atare, terapeutul
trebuie să îşi regleze ritmul vorbirii şi redundanţa mesajelor după capacitatea de înţelegere a
pacientului. Capcana umorului şi a ironiei trebuie evitată, la fel tonul glumeţ, cumsecade, chiar dacă
pacientul discută într-o astfel de manieră despre boala sa.
În comunicarea terapeutică nonverbalul ar consta în atmosfera creată în spaţiul în care are loc
întâlnirea, prin atitudinea preocupată a terapeutului, răbdarea cu care pacientul este ascultat, timpul
acordat etc. Comportamentul nonverbal al terapeutului are importanţă deosebită; el poate fi
purtătorul unor sugestii pozitive sau negative, feed-back-ul care orientează discursul bolnavului.
Ascultarea sudează cuplul pacient-terapeut, stabilizând încrederea şi permiţând continuitatea în timp
a dialogului.
Tratarea din punct de vedere pur tehnic interpune între terapeut şi pacient o serie de ecrane
sau paravane perturbatoare, sau traduce boala în parametri cuantificabili, ceea ce conduce - din ce în
ce mai mult - la neluarea în considerare a persoanei în sine. El arată că pacientul este adesea numit de
specialişti cu numele afecţiunii pe care o are.
Neîncrederea pacientului, slaba comunicare în relaţia terapeut-pacient a fost frecvent pusă pe
seama barierelor create de diferenţele de clasă şi statut dintre terapeut şi pacienţii săi. Pot apărea
dificultăţi de comunicare între terapeut şi pacient datorită perspectivelor diferite asupra stării de boală
şi asupra obiectivului consultaţiei, perspective proprii fiecăruia dintre ei.
Comunicare este o parte vitalǎ a relației terapeut-pacient, iar prin acest instrument terapeutul
ajunge sǎ cunoascǎ informații despre starea fizicǎ și psihicǎ a omului cu care discutǎ. Comunicarea nu
se referǎ doar la procesele verbale, mai ales cǎ cele non-verbale ocupǎ un rol extrem de important și
oferǎ, de asemenea, informații despre starea pacientului.
Limbajul trebuie ales cu multǎ atenție, clar și pe ȋnțelesul pacienților. Literatura de specialitate
susține cǎ ȋn astfel de situații trebuie respetate anumite proceduri și anume: informarea pacientului,
acordarea informațiilor de care are nevoie, consilierea psihologicǎ a pacientului și nu ȋn ultimul rȃnd
este important ca pacientul sǎ participe activ la decizia privind tratamentul.
Se recomandǎ ca terapeutul să:
• Dea dovadǎ de sinceritate, empatie și sǎ evite sǎ judece pacientul.
• Asculte cu atenție ȋntrebǎrile pacienților sau ale rudelor acestora.
• Ofere informațiile necesare atȃt rudelor, cȃt și pacienților.
Bariere comunicaționale:
• Lipsa de cooperare a pacientului.
• Lipsa de timp a terapeutului.
• Un grad de empatie prea ridicat sau prea scǎzut din partea terapeutului.
• Vocabularul specializat utilizat.
• O cantitatea mare de informații oferitǎ ȋntr-un timp scurt duce la derutarea pacientului.