Universitatea Politehnica Timișoara

Etică și integritate academică

– Note de curs –

Cosmin Băiaș, Caius Luminosu și Sorin Suciu

Cuprins
1. Delimitări conceptuale / 4
1.1. Morală, etică, deontologie. Agentul moral / 4
1.2. Valori, principii, norme etice / 5
1.3. Specificul eticii academice / 6
2. Teorii etice / 9
2.1. Etica virtuții / 9
2.2. Utilitarismul / 9
2.3. Kantianismul etic / 10
2.4. Relativismul etic / 11
2.5. Realismul etic / 12
2.6. Non-cognitivismul etic / 13
3. Scrierea academică / 15
3.1. Modelul „ei spun / eu spun” / 15
3.2. Ei spun: rezumatul și citatul / 16
3.3. Eu spun: acordul, dezacordul și poziția complexă / 18
4. Plagiatul și formele sale / 20
4.1. Specificul pagiatului și autoplagiatul / 20
4.2. Tipuri de plagiat / 22
4.3. Atenționări și recomandări / 27
5. Integritatea academică / 30
5.1. Specificul integrității academice / 30
5.2. Forme corupte ale integrității academice / 30
5.3. Comportamente lipsite de onestitate / 33
6. Aspecte juridice ale abaterilor de la buna conduită academică. Proprietatea
intelectuală / 36
6.1. Introducere – noțiuni despre Drept / 36
6.1.1. Norma juridică / 36
6.1.2. Sistemul de drept și ramurile sale / 37
6.2. Proprietatea intelectuală / 37
 6.2.1. Ramura dreptului proprietății intelectuale / 37
6.2.2. Despre dreptul de proprietate / 38
6.2.3. Conceptul de proprietate intelectuală / 39
6.2.4. Forme ale proprietății intelectuale / 40
6.3. Concluzii / 44
7. Aspecte juridice ale abaterilor de la buna conduită academică. Disciplina
academică (ca parte a disciplinei de muncă) / 45
7.1. Dreptul muncii / 45
7.2. Disciplina academică – buna conduită academică / 46
7.3. Concluzii / 47
Bibliografie / 48
Surse electronice / 48
 1. Delimitări conceptuale

1.1. Morală, etică, deontologie. Agentul moral

Din punct de vedere etimologic, termenul etică provine din grecescul ethos care
înseamnă obicei, datină, tradiție. Termenul morală provine din latinescul mores care
înseamnă comportament adecvat în societate, maniere, obicei. Deși uneori aceste
concepte se folosesc indistinct, ca sinonime, ele vizează niveluri diferite.
Morala se referă la totalitatea normelor, comportamentelor și convingerilor
oamenilor care cad sub incidența cuplului de termeni opuși bine-rău. Morala vizează
astfel modul în care sunt obiectivate și reglementate comportamentele dintre indivizi
precum și dintre aceștia și societate (familie, grup, comunitate, națiune). Moralitatea
unei societăți sau comunități este reprezentată de ceea ce este considerat ca fiind
pozitiv sau negativ în grupul respectiv. Ea reflectă valorile pe care membrii grupului le
consideră importante (DeGeorge în Denhardt, 1999, pp. 116-117).
Etica reprezintă știința care investighează normele, pricipiile morale, sistemele
teoretice care propun o modalitate sau alta de reglementare a relațiilor și de realizare a
binelui în societățile umane. Facem precizarea că discuțiile etice nu se restrâng doar la
relațiile interumane ci ele vizează toate acele sfere care au legătură cu omul, cum ar fi
raportul cu natura (etica mediului), raportul cu celelalte viețuitoare (dreptul animalelor)
etc.
Etica generală cuprinde trei domenii sau nivele (Crăciun, Morar, Macoviciuc,
2005, p. 7):
1. Eticile de gradul I sau etica valoric-normativă (studiul marilor teorii și
doctrine etice);
2. Eticile de gradul II sau meta-etica (studiul limbajului moral, atât al celui
utilizat de eticile de gradul I cât și de limbajul comun);
3. Eticile aplicate (analiza unor fenomene sau cazuri morale particulare, cum
ar fi: avortul, eutanasia, clonarea, domeniul afacerilor etc., prin intermediul
criteriilor și teoriilor propuse de eticile de gradul I și II).
Etica aplicată este formată dintr-un ansamblu de subdomenii care își propun să
analizeze filosofic situații problematice, dileme semnificative care constituie provocări
ale lumii contemporane. Printre aceste subdomenii pot fi enumerate etica în afaceri,
etica medicală, bioetica, etologia, etica relațiilor internaționale, etica ingineriei, etica
cercetării științifice, etica academică.
Deontologia (de la temenul grecesc deon, care înseamnă obligație, ceea ce
trebuie făcut) reprezintă o parte a eticii care studiază normele și obligațiile specifice unei
profesii anumite. Ea se referă la acele reguli obligatorii pentru practicarea unei profesii.
Există astfel o deontologie a profesiei de jurnalist, o deontologie a profesiei medicale, o
deontologie a profesiei de avocat, de psiholog etc. Deontologia este așadar etica
îndatoririlor profesionale iar agenții morali sunt membrii profesiei respective.
 Necesitatea deontologiei rezidă în specificul profesional al situațiilor dilematice
de care se lovesc lucrătorii din acel domeniu. În acest sens, diferitele deontologii pot fi
înțelese ca forme de etică aplicată, de această dată, unei anumite profesii. Spre
exemplu, deontologia medicală stabilește ansamblul îndatoririlor care îi revin medicului
în exercitarea profesiei sale, în relațiile sale cu bolnavii, cu colegii săi, cu personalul
medical auxiliar. Astfel, principiul fundamental al profesiei medicale este primum non
nocere, adică „înainte de toate să nu faci rău”. De mare folos sunt codurile etice
profesionale elaborate de către specialiști ai acelor domenii în colaborare cu eticieni.
Termenul de agent moral desemnează o persoană capabilă să distingă binele de
rău și care poate fi considerată responsabilă pentru acțiunile sale. Agenții morali au
obligația morală de a nu face rău și a pricinui suferință sau daune. Calitatea de agent
moral este legată de cea de ființă rațională. Acesta este motivul pentru care, spre
exemplu, animalele nu pot fi învinovățite pentru acțiunile lor. Doar ființele care pot
raționa și realiza judecăți morale sunt socotite agenți morali. Copiii au un potențial mai
scăzut de a fi considerați agenți morali iar persoanelor cu dizabilități mentale severe pot
să le lipsească capacitatea de a fi agenți morali. Adulții care dețin capacități mentale
depline pot să decline calitatea de agent moral doar în situații extreme, precum cea în
care sunt ținuți ostatici. Tocmai această calitate este cea care ne îndreptățește să-i
considerăm pe oameni responsabili pentru acțiunile lor.
Unii autori precum Jeremy Bentham și Peter Singer, susțin că deși celelalte
viețuitoare în afară de om nu sunt agenți morali, ele trebuiesc incluse în comunitatea
morală și devin astfel subiect îndreptățit al dezbaterilor morale. Conform acestor autori
utilitariști, criteriul pentru această includere nu este dat de capacitatea de a raționa, ci
de capacitatea de a suferi, de a resimți durerea. Dacă nu ar fi așa, atunci ar trebui să-i
excludem din sfera moralității pe copiii mici, pe cei cu deficiențe mentale și ar trebui de
asemenea să distingem grade de raționalitate pentru adulții sănătoși.
Legat de calitatea de agent moral, în literatura etică sunt adresate mai multe
întrebări, precum: corporațiile (care nu sunt persoane fizice, ci ficțiuni, adică persoane
juridice) pot fi considerate agenți morali? Roboții dotați cu inteligență artificială pot fi
considerați astfel?

1.2. Valori, principii, norme etice

Valorile etice sunt acele lucruri considerate importante pentru o persoană sau o
comunitate. Ele îi motiveză pe oameni să dobândească sau să realizeze lucrurile
respective. În general, prin valori înțelegem acele însușiri care sunt considerate pozitive
de către comunitatea mai largă, iar prin nonvalori sau valori negative lucrurile care sunt
repudiate, respinse. Acest aspect al raportării valorilor la grup și cultura acestuia
(relativismul moral) este important pentru a înțelege noțiunea de valoare morală.
Aceasta deoarece, din cauza diferențelor culturale, spirituale, religoase, comunități
diferite se raportează și interpretează diferit aspectele etice. Spre exemplu, unele dintre
lucrurile pe care societățile occidentale le consideră morale, firești, normale, pot fi
socotite ca fiind opusul în societăți din lumea orientală (egalitatea dintre sexe,
căsătoriile interrasiale, divorțul, toleranța religioasă etc.). Este drept că, în același timp,
anumite valori tind să fie absolute, adică respectate în toate culturile. Acesta se explică
prin faptul că nerespectarea acelor valori ar atenta la însăși existența societăților
respective (crima, furtul, înșelăciunea etc.).
Principiile etice reprezintă ideile și judecățile fundamentale care fac trimitere la
valorile etice și astfel reglementează comportamentul oamenilor. Ele furnizează un
cadru general în care dilemele etice particulare pot fi analizate și soluționate. Principiile
ne sunt de ajutor în rezolvarea problemelor etice chiar atunci (și mai ales) când situațiile
nu sunt reglementate în interiorul codurilor etice. Principiile servesc ca fundament
pentru un sistem de credințe etice, ele joacă un rol important în judecățile pe care le
realizăm în privința situațiilor disputabile și ne reglează propriul comportament etic.
Ca exemple de principii etice pot fi considerate:
 Principiul respectării autonomiei celorlalți sau principiul demnității umane
(respectarea deciziilor pe care ceilalți oameni le iau cu privire la viața lor și
neinterferarea cu aceste decizii).
 Principiul realizării binelui (obligația de a face binele și de a preveni răul).
 Principiul abținerii de la a face rău (obligația de a nu produce rău,
suferință, de a nu ne angaja în activități care pot dăuna altora).
 Principiul echității (obligația de a-i trata pe ceilalți în mod egal, corect și
imparțial, de a le oferi ceea ce merită).
Normele etice reprezintă acele reguli considerate obligatorii într-o societate, după
care membrii acesteia trebuie să se conducă. Normele reglementează ceea ce este
considerat normal, firesc, comportamentul așteptat al oamenilor. Cu alte cuvinte,
normele codifică normalitatea într-o comunitate. Ele nu au doar caracter orientativ, de
ghid de conduită, ci au și caracter constrângător. Abaterea de la norme este pedepsită
prin blamare, marginalizare, excludere. Cu toate acestea, le lipsește caracterul punitiv
specific legilor juridice în sensul că ele nu sunt prevăzute cu pedepse stabilite.
Normele etice constituie izvor de drept, adică sursă pentru legile juridice ale unei
țări. Normele de comportament și conviețuire (bunele moravuri) pot fi încorporate, prin
intermediul voinței politice, în legile statului în măsura existenței unui consens și în
măsura în care nerespectarea lor are consecințe sociale semnificative.

1.3. Specificul eticii academice

Etica academică reprezintă un tip specializat de reflecție etică aplicat unui
domeniu de importanță crucială pentru sănătatea morală a unei țări, anume domeniul
academic. Este dificil de argumentat suficient cât de vitală este asigurarea integrității ca
valoare cardinală pentru lumea academică. Sfera universitară și academică este acea
zonă privilegiată de instruire specializată și cercetare la nivel înalt de la care și
așteptările societății sunt mari. Ea constituie mediul de formare a viitorilor specialiști din
diferite domenii, a liderilor de opinie, a politcienilor și a managerilor din administrație.
Universitățile reprezintă instituțiile principale în care cunoașterea este creată și
diseminată.
Pe de altă parte, acest domeniu este supus și el unei presiuni de natură
financiară din partea partenerilor academici, a mediului de afaceri, din partea nevoii de
a-și dezvolta infrastructura și a face investiții, a celei de a școlariza mai mulți studenți
etc. În ceea ce privește lipsa de onestitate a studenților, o evaluare realizată în anii 90
în SUA și Europa a dezvăluit că între 40 și 70 dintre studenții evaluați au recunoscut că
la un moment sau altul au copiat la examen sau au prezentat lucrări copiate ca fiind ale
lor (Davis, 1993, p. 23).
Pentru a satisface cerințele de integritate academică, astfel încât ele să nu
rămână simple deziderate, pentru a face față realității din amfiteatre, săli de clasă și
laboratoare, universitățile au dezvoltat coduri proprii de etică și conduită instituțională,
au implementat instrumente anti-plagiat și au introdus în planul de învățământ discipline
obligatorii precum cea de față.
Așa cum arată Emanuel Socaciu, etica academică este un domeniu aflat la
intersecția dintre etica cercetării, managementul eticii în organizațiile de natură
academică și deontologia profesională a cercetătorului sau profesorului. Domeniul a
cunoscut o autonomizare semnificativă în ultimii 20-25 de ani ca urmare în special a
nevoii de a răspunde unor cerințe venite de la organismele de finanțare ale cercetării și
educației, precum și dinspre opinia publică (Socaciu în Papadima, p. 9).
În ceea ce privește integritatea academică, părintele acestui domeniu, cel care a
creat această sintagmă și a popularizat-o a fost Don McCabe. Prin integritate
academică el înțelege acel cod moral al sferei academice care include valori precum
evitarea plagiatului și a copiatului, asigurarea rigorii și onestității în cercetarea și
publicarea academică, stabilirea unor standarde academice înalte.
În ceea ce privește principiile și valorile morale specifice lumii academice putem
enumera libertatea academică, autonomia intelectuală a cercetătorului, acceptarea
diversității de opinii, meritul academic etc. Codul de Etică și Deontologie al Universității
Politehnica din Timișoara acordă întâietate următoarelor valori: supremația Constituției
și a legii, prioritatea interesului public, dreptatea și echitatea, profesionalismul,
imparțialitatea și independența, loialitatea, integritatea, cinstea și corectitudinea,
transparența, libertatea gândirii și exprimării, exercitarea autonomiei personale,
respectul, colegialitatea, generozitatea, omenia, decența și eleganța.
Emanuel Socaciu arată că fiecare valoare sau principiu este însoțită de o
interpretare și de condiții limitative. De exemplu, libertatea academică nu poate fi
invocată pentru a justifica fabricarea sau falsificarea rezultatelor de cercetare. Sau
acceptarea diversității de opinii presupune o condiție limitativă care exclude opiniile
intolerante, rasiste etc. Idealul academic al discuției libere, al argumentării raționale, al
gândirii critice este folosit și în analiza propriilor valori și standarde morale astfel încât
reevaluarea lor continuă să le mențină ca repere vii ale vieții academice.
 Pentru fiecare principiu sau valoare academică poate fi oferită o justificare
plecând de la pricipii etice generale. De altfel, acest lucru este firesc deoarece marile
teorii etice, dar și moralitatea comună constituie repere morale fundamentale și puncte
de plecare pentru dezbaterile specifice ale eticii academice.

„Ar fi straniu dacă am descoperi că datoriile etice pe care le avem ca profesori,

cercetători sau studenți intră constant în contradicție cu datoriile mai generale pe care le avem
ca ființe umane. Sigur, pot să apară așa-numitele <<conflicte între datorii, în cazul unor dileme
ireductibile. Dar dacă astfel de tensiuni sunt ubicue mai curând decât locale, atunci probabil ar fi
indicat să purcedem la o reevaluare critică a întregului sistem de datorii morale pe care ni le-am
asumat. Etica academică, la fel ca alte domenii ale eticii aplicate, trebuie să includă și o
specificare sau particularizare a princpiilor etice generale pentru un decupaj particular al
realității” (Socaciu, în Papadima, p. 12).

Valorile și principiile eticii academice reprezintă un tip de cunoaștere și acțiune

morală care face trimitere și dincolo de lumea academică. Odată însușită și
interiorizată, această constelație axiologică se instituie într-un reper pentru viața
profesională și cea personală. Etica academică reprezintă astfel un creuzet al formării și
definitivării caracterului tinerilor cu impact puternic asupra moravurilor unei societăți.
Misiunea unei universități nu este doar cea de a crea specialiști în diferitele domenii ale
științei, tehnicii, artelor sau umanismului, ci și de a forma personalități și a propune
modele umane. Asta face ca, dincolo de coduri de etică, discipline de profil, softuri
antiplagiat și instrumente specifice, profilul uman al profesorului sau cercetătorului și
actul pedagogic să fie ele însele o transpunere a valorilor morale ale universității și ale
societății în ansamblu. Educația devine în acest fel un model paideic al formării și
devenirii. Acest model a fost cel mai bine ilustrat în cultura noastră de către Constantin
Noica, filosof care concepea profesorul în manieră socratică, drept un mijlocitor între
elev și el însuși. Misiunea sa (în planul educației morale, am particulariza noi) nu era
atât cea de a transmite conținuturi, sfaturi, învățături, ci stări de spirit.

Bibliografie
1. Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V., (2005), Etica afacerilor, București: Editura
Paideia.
2. Davis, B. G., (1993), Tools for Teaching, Jossey-Bass, San Francisco, CA.
3. Denhardt, R. B., (1999), Public Administration. An Action Orientation, Belmont:
Wadsworth, pp. 116-117.
4. Papadima, L., (coord.), Deontologie Academică. Curriculum-cadru, Universitatea
București, disponibil la http://mepopa.com/Pdfs/papadima_2017.pdf, [accesată în
august 2018].