Universitatea Politehnica Timișoara

Etică și integritate academică

– Note de curs –

Cosmin Băiaș, Caius Luminosu și Sorin Suciu

1
Cuprins
1. Delimitări conceptuale / 4
1.1. Morală, etică, deontologie. Agentul moral / 4
1.2. Valori, principii, norme etice / 5
1.3. Specificul eticii academice / 6
2. Teorii etice / 9
2.1. Etica virtuții / 9
2.2. Utilitarismul / 9
2.3. Kantianismul etic / 10
2.4. Relativismul etic / 11
2.5. Realismul etic / 12
2.6. Non-cognitivismul etic / 13
3. Scrierea academică / 15
3.1. Modelul „ei spun / eu spun” / 15
3.2. Ei spun: rezumatul și citatul / 16
3.3. Eu spun: acordul, dezacordul și poziția complexă / 18
4. Plagiatul și formele sale / 20
4.1. Specificul pagiatului și autoplagiatul / 20
4.2. Tipuri de plagiat / 22
4.3. Atenționări și recomandări / 27
5. Integritatea academică / 30
5.1. Specificul integrității academice / 30
5.2. Forme corupte ale integrității academice / 30
5.3. Comportamente lipsite de onestitate / 33
6. Aspecte juridice ale abaterilor de la buna conduită academică. Proprietatea
intelectuală / 36
6.1. Introducere – noțiuni despre Drept / 36
6.1.1. Norma juridică / 36
6.1.2. Sistemul de drept și ramurile sale / 37
6.2. Proprietatea intelectuală / 37

2
 6.2.1. Ramura dreptului proprietății intelectuale / 37
6.2.2. Despre dreptul de proprietate / 38
6.2.3. Conceptul de proprietate intelectuală / 39
6.2.4. Forme ale proprietății intelectuale / 40
6.3. Concluzii / 44
7. Aspecte juridice ale abaterilor de la buna conduită academică. Disciplina
academică (ca parte a disciplinei de muncă) / 45
7.1. Dreptul muncii / 45
7.2. Disciplina academică – buna conduită academică / 46
7.3. Concluzii / 47
Bibliografie / 48
Surse electronice / 48

3
 1. Delimitări conceptuale

1.1. Morală, etică, deontologie. Agentul moral

Din punct de vedere etimologic, termenul etică provine din grecescul ethos care
înseamnă obicei, datină, tradiție. Termenul morală provine din latinescul mores care
înseamnă comportament adecvat în societate, maniere, obicei. Deși uneori aceste
concepte se folosesc indistinct, ca sinonime, ele vizează niveluri diferite.
Morala se referă la totalitatea normelor, comportamentelor și convingerilor
oamenilor care cad sub incidența cuplului de termeni opuși bine-rău. Morala vizează
astfel modul în care sunt obiectivate și reglementate comportamentele dintre indivizi
precum și dintre aceștia și societate (familie, grup, comunitate, națiune). Moralitatea unei
societăți sau comunități este reprezentată de ceea ce este considerat ca fiind pozitiv sau
negativ în grupul respectiv. Ea reflectă valorile pe care membrii grupului le consideră
importante (DeGeorge în Denhardt, 1999, pp. 116-117).
Etica reprezintă știința care investighează normele, pricipiile morale, sistemele
teoretice care propun o modalitate sau alta de reglementare a relațiilor și de realizare a
binelui în societățile umane. Facem precizarea că discuțiile etice nu se restrâng doar la
relațiile interumane ci ele vizează toate acele sfere care au legătură cu omul, cum ar fi
raportul cu natura (etica mediului), raportul cu celelalte viețuitoare (dreptul animalelor)
etc.
Etica generală cuprinde trei domenii sau nivele (Crăciun, Morar, Macoviciuc, 2005,
p. 7):
1. Eticile de gradul I sau etica valoric-normativă (studiul marilor teorii și
doctrine etice);
2. Eticile de gradul II sau meta-etica (studiul limbajului moral, atât al celui
utilizat de eticile de gradul I cât și de limbajul comun);
3. Eticile aplicate (analiza unor fenomene sau cazuri morale particulare, cum
ar fi: avortul, eutanasia, clonarea, domeniul afacerilor etc., prin intermediul
criteriilor și teoriilor propuse de eticile de gradul I și II).
Etica aplicată este formată dintr-un ansamblu de subdomenii care își propun să
analizeze filosofic situații problematice, dileme semnificative care constituie provocări ale
lumii contemporane. Printre aceste subdomenii pot fi enumerate etica în afaceri, etica
medicală, bioetica, etologia, etica relațiilor internaționale, etica ingineriei, etica cercetării
științifice, etica academică.
Deontologia (de la temenul grecesc deon, care înseamnă obligație, ceea ce trebuie
făcut) reprezintă o parte a eticii care studiază normele și obligațiile specifice unei profesii
anumite. Ea se referă la acele reguli obligatorii pentru practicarea unei profesii. Există
astfel o deontologie a profesiei de jurnalist, o deontologie a profesiei medicale, o
deontologie a profesiei de avocat, de psiholog etc. Deontologia este așadar etica
îndatoririlor profesionale iar agenții morali sunt membrii profesiei respective.

4
 Necesitatea deontologiei rezidă în specificul profesional al situațiilor dilematice de
care se lovesc lucrătorii din acel domeniu. În acest sens, diferitele deontologii pot fi
înțelese ca forme de etică aplicată, de această dată, unei anumite profesii. Spre exemplu,
deontologia medicală stabilește ansamblul îndatoririlor care îi revin medicului în
exercitarea profesiei sale, în relațiile sale cu bolnavii, cu colegii săi, cu personalul medical
auxiliar. Astfel, principiul fundamental al profesiei medicale este primum non nocere,
adică „înainte de toate să nu faci rău”. De mare folos sunt codurile etice profesionale
elaborate de către specialiști ai acelor domenii în colaborare cu eticieni.
Termenul de agent moral desemnează o persoană capabilă să distingă binele de
rău și care poate fi considerată responsabilă pentru acțiunile sale. Agenții morali au
obligația morală de a nu face rău și a pricinui suferință sau daune. Calitatea de agent
moral este legată de cea de ființă rațională. Acesta este motivul pentru care, spre
exemplu, animalele nu pot fi învinovățite pentru acțiunile lor. Doar ființele care pot raționa
și realiza judecăți morale sunt socotite agenți morali. Copiii au un potențial mai scăzut de
a fi considerați agenți morali iar persoanelor cu dizabilități mentale severe pot să le
lipsească capacitatea de a fi agenți morali. Adulții care dețin capacități mentale depline
pot să decline calitatea de agent moral doar în situații extreme, precum cea în care sunt
ținuți ostatici. Tocmai această calitate este cea care ne îndreptățește să-i considerăm pe
oameni responsabili pentru acțiunile lor.
Unii autori precum Jeremy Bentham și Peter Singer, susțin că deși celelalte
viețuitoare în afară de om nu sunt agenți morali, ele trebuiesc incluse în comunitatea
morală și devin astfel subiect îndreptățit al dezbaterilor morale. Conform acestor autori
utilitariști, criteriul pentru această includere nu este dat de capacitatea de a raționa, ci de
capacitatea de a suferi, de a resimți durerea. Dacă nu ar fi așa, atunci ar trebui să-i
excludem din sfera moralității pe copiii mici, pe cei cu deficiențe mentale și ar trebui de
asemenea să distingem grade de raționalitate pentru adulții sănătoși.
Legat de calitatea de agent moral, în literatura etică sunt adresate mai multe
întrebări, precum: corporațiile (care nu sunt persoane fizice, ci ficțiuni, adică persoane
juridice) pot fi considerate agenți morali? Roboții dotați cu inteligență artificială pot fi
considerați astfel?

1.2. Valori, principii, norme etice

Valorile etice sunt acele lucruri considerate importante pentru o persoană sau o
comunitate. Ele îi motiveză pe oameni să dobândească sau să realizeze lucrurile
respective. În general, prin valori înțelegem acele însușiri care sunt considerate pozitive
de către comunitatea mai largă, iar prin nonvalori sau valori negative lucrurile care sunt
repudiate, respinse. Acest aspect al raportării valorilor la grup și cultura acestuia
(relativismul moral) este important pentru a înțelege noțiunea de valoare morală. Aceasta
deoarece, din cauza diferențelor culturale, spirituale, religoase, comunități diferite se
raportează și interpretează diferit aspectele etice. Spre exemplu, unele dintre lucrurile pe

5
care societățile occidentale le consideră morale, firești, normale, pot fi socotite ca fiind
opusul în societăți din lumea orientală (egalitatea dintre sexe, căsătoriile interrasiale,
divorțul, toleranța religioasă etc.). Este drept că, în același timp, anumite valori tind să fie
absolute, adică respectate în toate culturile. Acesta se explică prin faptul că
nerespectarea acelor valori ar atenta la însăși existența societăților respective (crima,
furtul, înșelăciunea etc.).
Principiile etice reprezintă ideile și judecățile fundamentale care fac trimitere la
valorile etice și astfel reglementează comportamentul oamenilor. Ele furnizează un cadru
general în care dilemele etice particulare pot fi analizate și soluționate. Principiile ne sunt
de ajutor în rezolvarea problemelor etice chiar atunci (și mai ales) când situațiile nu sunt
reglementate în interiorul codurilor etice. Principiile servesc ca fundament pentru un
sistem de credințe etice, ele joacă un rol important în judecățile pe care le realizăm în
privința situațiilor disputabile și ne reglează propriul comportament etic.
Ca exemple de principii etice pot fi considerate:
• Principiul respectării autonomiei celorlalți sau principiul demnității umane
(respectarea deciziilor pe care ceilalți oameni le iau cu privire la viața lor și
neinterferarea cu aceste decizii).
• Principiul realizării binelui (obligația de a face binele și de a preveni răul).
• Principiul abținerii de la a face rău (obligația de a nu produce rău, suferință,
de a nu ne angaja în activități care pot dăuna altora).
• Principiul echității (obligația de a-i trata pe ceilalți în mod egal, corect și
imparțial, de a le oferi ceea ce merită).
Normele etice reprezintă acele reguli considerate obligatorii într-o societate, după
care membrii acesteia trebuie să se conducă. Normele reglementează ceea ce este
considerat normal, firesc, comportamentul așteptat al oamenilor. Cu alte cuvinte, normele
codifică normalitatea într-o comunitate. Ele nu au doar caracter orientativ, de ghid de
conduită, ci au și caracter constrângător. Abaterea de la norme este pedepsită prin
blamare, marginalizare, excludere. Cu toate acestea, le lipsește caracterul punitiv specific
legilor juridice în sensul că ele nu sunt prevăzute cu pedepse stabilite.
Normele etice constituie izvor de drept, adică sursă pentru legile juridice ale unei
țări. Normele de comportament și conviețuire (bunele moravuri) pot fi încorporate, prin
intermediul voinței politice, în legile statului în măsura existenței unui consens și în
măsura în care nerespectarea lor are consecințe sociale semnificative.

1.3. Specificul eticii academice

Etica academică reprezintă un tip specializat de reflecție etică aplicat unui domeniu
de importanță crucială pentru sănătatea morală a unei țări, anume domeniul academic.
Este dificil de argumentat suficient cât de vitală este asigurarea integrității ca valoare
cardinală pentru lumea academică. Sfera universitară și academică este acea zonă
privilegiată de instruire specializată și cercetare la nivel înalt de la care și așteptările

6
societății sunt mari. Ea constituie mediul de formare a viitorilor specialiști din diferite
domenii, a liderilor de opinie, a politcienilor și a managerilor din administrație.
Universitățile reprezintă instituțiile principale în care cunoașterea este creată și
diseminată.
Pe de altă parte, acest domeniu este supus și el unei presiuni de natură financiară
din partea partenerilor academici, a mediului de afaceri, din partea nevoii de a-și dezvolta
infrastructura și a face investiții, a celei de a școlariza mai mulți studenți etc. În ceea ce
privește lipsa de onestitate a studenților, o evaluare realizată în anii 90 în SUA și Europa
a dezvăluit că între 40 și 70 dintre studenții evaluați au recunoscut că la un moment sau
altul au copiat la examen sau au prezentat lucrări copiate ca fiind ale lor (Davis, 1993, p.
23).
Pentru a satisface cerințele de integritate academică, astfel încât ele să nu rămână
simple deziderate, pentru a face față realității din amfiteatre, săli de clasă și laboratoare,
universitățile au dezvoltat coduri proprii de etică și conduită instituțională, au implementat
instrumente anti-plagiat și au introdus în planul de învățământ discipline obligatorii
precum cea de față.
Așa cum arată Emanuel Socaciu, etica academică este un domeniu aflat la
intersecția dintre etica cercetării, managementul eticii în organizațiile de natură
academică și deontologia profesională a cercetătorului sau profesorului. Domeniul a
cunoscut o autonomizare semnificativă în ultimii 20-25 de ani ca urmare în special a
nevoii de a răspunde unor cerințe venite de la organismele de finanțare ale cercetării și
educației, precum și dinspre opinia publică (Socaciu în Papadima, p. 9).
În ceea ce privește integritatea academică, părintele acestui domeniu, cel care a
creat această sintagmă și a popularizat-o a fost Don McCabe. Prin integritate academică
el înțelege acel cod moral al sferei academice care include valori precum evitarea
plagiatului și a copiatului, asigurarea rigorii și onestității în cercetarea și publicarea
academică, stabilirea unor standarde academice înalte.
În ceea ce privește principiile și valorile morale specifice lumii academice putem
enumera libertatea academică, autonomia intelectuală a cercetătorului, acceptarea
diversității de opinii, meritul academic etc. Codul de Etică și Deontologie al Universității
Politehnica din Timișoara acordă întâietate următoarelor valori: supremația Constituției și
a legii, prioritatea interesului public, dreptatea și echitatea, profesionalismul,
imparțialitatea și independența, loialitatea, integritatea, cinstea și corectitudinea,
transparența, libertatea gândirii și exprimării, exercitarea autonomiei personale,
respectul, colegialitatea, generozitatea, omenia, decența și eleganța.
Emanuel Socaciu arată că fiecare valoare sau principiu este însoțită de o
interpretare și de condiții limitative. De exemplu, libertatea academică nu poate fi invocată
pentru a justifica fabricarea sau falsificarea rezultatelor de cercetare. Sau acceptarea
diversității de opinii presupune o condiție limitativă care exclude opiniile intolerante,
rasiste etc. Idealul academic al discuției libere, al argumentării raționale, al gândirii critice

7
este folosit și în analiza propriilor valori și standarde morale astfel încât reevaluarea lor
continuă să le mențină ca repere vii ale vieții academice.
Pentru fiecare principiu sau valoare academică poate fi oferită o justificare plecând
de la pricipii etice generale. De altfel, acest lucru este firesc deoarece marile teorii etice,
dar și moralitatea comună constituie repere morale fundamentale și puncte de plecare
pentru dezbaterile specifice ale eticii academice.

„Ar fi straniu dacă am descoperi că datoriile etice pe care le avem ca profesori, cercetători
sau studenți intră constant în contradicție cu datoriile mai generale pe care le avem ca ființe
umane. Sigur, pot să apară așa-numitele <<conflicte între datorii, în cazul unor dileme ireductibile.
Dar dacă astfel de tensiuni sunt ubicue mai curând decât locale, atunci probabil ar fi indicat să
purcedem la o reevaluare critică a întregului sistem de datorii morale pe care ni le-am asumat.
Etica academică, la fel ca alte domenii ale eticii aplicate, trebuie să includă și o specificare sau
particularizare a princpiilor etice generale pentru un decupaj particular al realității” (Socaciu, în
Papadima, p. 12).

Valorile și principiile eticii academice reprezintă un tip de cunoaștere și acțiune

morală care face trimitere și dincolo de lumea academică. Odată însușită și interiorizată,
această constelație axiologică se instituie într-un reper pentru viața profesională și cea
personală. Etica academică reprezintă astfel un creuzet al formării și definitivării
caracterului tinerilor cu impact puternic asupra moravurilor unei societăți. Misiunea unei
universități nu este doar cea de a crea specialiști în diferitele domenii ale științei, tehnicii,
artelor sau umanismului, ci și de a forma personalități și a propune modele umane. Asta
face ca, dincolo de coduri de etică, discipline de profil, softuri antiplagiat și instrumente
specifice, profilul uman al profesorului sau cercetătorului și actul pedagogic să fie ele
însele o transpunere a valorilor morale ale universității și ale societății în ansamblu.
Educația devine în acest fel un model paideic al formării și devenirii. Acest model a fost
cel mai bine ilustrat în cultura noastră de către Constantin Noica, filosof care concepea
profesorul în manieră socratică, drept un mijlocitor între elev și el însuși. Misiunea sa (în
planul educației morale, am particulariza noi) nu era atât cea de a transmite conținuturi,
sfaturi, învățături, ci stări de spirit.

Bibliografie
1. Crăciun, D., Morar, V., Macoviciuc, V., (2005), Etica afacerilor, București: Editura
Paideia.
2. Davis, B. G., (1993), Tools for Teaching, Jossey-Bass, San Francisco, CA.
3. Denhardt, R. B., (1999), Public Administration. An Action Orientation, Belmont:
Wadsworth, pp. 116-117.
4. Papadima, L., (coord.), Deontologie Academică. Curriculum-cadru, Universitatea
București, disponibil la http://mepopa.com/Pdfs/papadima_2017.pdf, [accesată în
august 2018].

8
 2. Teorii etice

2.1. Etica virtuții

O virtute este o trăsătură pozitivă de caracter (dreptate, integritate, onestitate,
generozitate, curaj, obiectivitate, compasiune, altruism, loialitate ș.a.m.d.) a cărei posesie
îl transformă pe posesor într-o ființă bună. Așa cum arată Rosalind Hursthouse, ea nu
reprezintă doar un obicei, un automatism sau o tendință de a face ceea ce este onest sau
generos, ci este o trasătură bine înrădăcinată a personalității subiectului moral.
Etica virtuții își are originea la Aristotel care, în lucrarea sa Etica nicomahică,
susține că omul este prin natura sa îndemnat să caute eudaimonia, adică fericirea,
înflorirea, dezvoltarea. Această stare se obține de către oameni atunci când aceștia sunt
sau devin virtuoși. Virtutea nu este o plăcere și nu poate fi obținută de acei oameni limitați
care iau drept scop (banii, puterea, faima) ceea ce poate fi cel mult un mijloc în vederea
atingerii scopului final, anume fericirea. Oamenii nu posedă virtuțile în mod natural, ele
nu sunt înnăscute, ci ei beneficiază din naștere doar de aptitudinea de a le deprinde, prin
practicare sau exercițiu. Așa cum cântatul la liră se învață prin exercițiu, rezultând
interpreți mai buni sau mai răi, la fel oamenii au capacitatea de a învăța virtuțile prin
interacțiunile cu semenii lor și prin exersarea înțelepciunii morale (phronesis).
Etica virtuții constituie o pledoarie pentru virtuți ca repere în funcție de care să ne
trăim viața și să ne orientăm alegerile morale. O etică bazată pe reguli nu este suficientă
pentru acest scop. Orice ghid sau îndreptar etic, oricât de cuprinzător s-ar dori, nu poate
fi acoperitor pentru situațiile complexe ale vieții care scapă de multe ori încercărilor de
sistematizare normativă. Etica nu este codificabilă astfel încât să servească drept ghid
pentru acțiuni specifice. De aceea, etica trebuie să fie mai degrabă interesată de calitatea
individului decât de acțiunile pe care acesta ar trebui să le întreprindă. Întrebarea
fundamentală ar fi „ce persoană ar trebui să devin, nu ce acțiuni ar trebui să întreprind”
(Hursthouse, 1999, p. 17).

2.2. Utilitarismul
Una dintre cele mai relevante formulări ale utilitarismului îi aparține lui John Stuart
Mill care afirmă că acțiunile sunt moralmente corecte în măsura în care ele tind să
promoveze fericirea, și greșite în măsura în care tind să producă contrarul fericirii. La
baza moralei stă utilitatea sau principiul celei mai mari fericiri. Conform acestui principiu,
faptele oamenilor sunt bune dacă aduc fericirea și rele dacă determină nefericirea.
Fericirea constă în plăcere sau absența suferinței, iar nefericirea în durere sau absența
plăcerii. Utilitarismul nu se dorește a fi un simplu hedonism (o morală a plăcerilor)
deoarece el proclamă primatul plăcerilor spirituale care sunt mai puternice decât plăcerile
corpului prin durată, intensitate și certitudine. Moralitatea unei fapte constă în utilitatea ei,
în măsura în care e folositoare, cu alte cuvinte, în cantitatea de fericire pe care o produce

9
în lume. Etica devine astfel o știință practică a vieții omenești iar norma de conducere a
societății trebuie să fie: „cea mai mare fericire pentru cât mai mulți” (Jeremy Bentham).
Utilitarismul este un consecinționism, în sensul că acțiunile sunt judecate în funcție
de consecințele lor. Etica utilitaristă respinge orice criterii a priori de judecare a unei
acțiuni. Prin aceasta ea se opune eticii deontologice kantiene care susține că acțiunea
este morală dacă ea este rezultatul aplicării unor principii morale independente de
acțiunea în cauză, precum imperativul categoric (Hărănguș, 2007, p. 31).
Există două forme de utilitarism. Utilitarismul acțiunilor afirmă că faptele individuale
sunt cele care trebuie evaluate moral după rezultatele pe care acestea le produc, fiecare
în parte. Spre exemplu, dacă este vorba despre spunerea adevărului sau recompensarea
corectă a unei munci, este estimat câștigul în termeni de fericire adus de fiecare faptă.
Utilitarismul regulilor este interesat nu de evaluarea acțiunilor individuale, ci de utilitatea
unei reguli referitoare la categorii de acțiuni, cum ar fi „Orice persoană trebuie să spună
adevărul” sau „Orice muncă trebuie recompensată corect”. Un adept al utilitarismului
regulilor procedează așa cum prescrie regulile corespunzătoare, chiar dacă într-o situație
anumită ar rezulta o mai mică fericire totală. Astfel, acolo unde utilitaristul acțiunilor
întrebă „Care are fi rezultatul dacă aș face asta?”, utilitaristul regulilor și-ar adresa
întrebarea: „Ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar face așa?”.
De-a lungul timpului, au fost formulate mai multe critici la adresa utilitarismului.
Una dintre cele mai des întâlnite viza caracterul impersonal al acestei etici și faptul că se
poate întâmpla ca fericirea majorității să poată fi obținută doar prin sacrificarea unei
minorități nevinovate. Utilitarismului i s-a mai imputat și faptul că abordează morala doar
prin prisma acțiunilor, a consecințelor acestora și nu prin prisma intențiilor sau motivelor
actorilor morali.

2.3. Kantianismul etic

Etica lui Immanuel Kant sau deontologismul kantian pune la baza acțiunii morale
conceptul de datorie. În concepția lui Kant, a acționa moral înseamnă a acționa conform
datoriei. Temeiul sau motivul faptelor noastre morale nu poate fi furnizat de sentimentele
sau înclinațiile pe care le avem pentru că aceastea sunt particulare, diferite de la om la
om și nu pot fi supuse voinței (nu ne putem impune să iubim sau simpatizăm pe cineva,
nu poate fi de datoria noastră să facem ceva de care nu suntem în stare). Temeiul nu se
poate baza nici pe tradiție, intuiție sau compasiune. Doar datoria poate constitui un
asemenea temei.
Cum se explică acest rol cheie acordat datoriei în etica kantiană? Răspunsul îl vom
găsi în valoarea absolută de scop în sine acordată omului (și oricărei alte ființe raționale).
Pentru Kant omul și în genere orice ființă rațională există ca scop în sine, nu numai ca
mijloc, de care cineva să se folosească după bunul ei plac (Kant, 1995, p. 246). Un
exemplu ar fi situația în care o persoană are nevoie de bani și solicită acești bani
prietenului său ca un împrumut. El își folosește prietenul ca mijloc pentru a-și rezolva

10
problemele financiare. În măsura în care își plătește la timp datoriile, nu e nimic rău în
asta. Comportamentul său devine imoral numai atunci când nu are de gând să-și
returneze datoriile deoarece, în acest caz, el își folosește prietenul doar ca mijloc, fără a
ține cont de interesele acelui om. Kant consideră că ființele raționale nu sunt doar scopuri
subiective, ci scopuri obiective, cărora nu li se poate substitui niciun alt scop, și
formulează următorul imperativ practic: „acționează astfel ca să folosești umanitatea atât
în persoana ta, cât și în persoana oricui altuia întotdeauna în același timp ca scop, iar
niciodată numai ca mijloc”.
Kant identifică o serie de reguli a căror respectare este imperativă. Ele nu sunt
dependente de context sau de scopurile particulare pe care le urmărim, ci au o valoare
universală, trebuind să fie adoptate de toate ființele raționale. Pe această cale el ajunge
să formuleze celebrul imperativ categoric: „acţionează astfel ca și când maxima ta trebuie
să servească în același timp ca lege universală a tuturor ființelor raționale” (Kant, 1995,
p. 247). Acest imperativ nu trebuie văzut atât ca o sursă de principii morale, cât ca un
test pentru principiile pe care deja le avem. Deci nu trebuie să înșelăm pentru că nu am
dori ca aceasta să devină o lege universală de comportament, nu dorim să fim înșelați de
cineva.
Deontologismul kantian se delimitează de orice fel de consecinționism. Valoarea
morală a unei acțiuni nu se întemeiază pe rezultatele sau consecințele acesteia deoarece
oricât de bune rezultate ar putea avea o faptă, după criteriul deontologic al lui Kant s-ar
putea ca aceasta să fie imorală în măsura în care nu s-a conformat datoriei. Astfel, de
exemplu, în legătură cu datoria de a spune mereu adevărul în orice situație, „ar fi o
nelegiuire să spunem o minciună unui ucigaș care ne întreabă dacă nu cumva sa ascuns
la noi în casă un prieten al nostru urmărit de el”. Este moral să spunem adevărul și trebuie
să o facem indiferent de consecințele acestui lucru.

2.4. Relativismul etic

Relativismul etic este concepția conform căreia oamenii din grupuri, comunități sau
culturi diferite îmbrățișează păreri diferite cu privire la ceea ce este moral și ce nu. Opusul
său este absolutismul etic care susține că la baza moralității stau principii sau standarde
absolute indiscutabile (precum Dumnezeu, conștiința, rațiunea, compasiunea,
demnitatea umană etc.). Relativismul etic pretinde că nu există niciun asemenea
standard absolut cu referire la ceea ce este bine și ceea ce este rău, drept și nedrept care
să poată constitui o lege morală universală pentru toți oamenii, dincolo de orice deosebiri
evidente dintre ei. Toate perspectivele morale sunt în mod egal valide iar indivizii sunt cei
care decid ce este adevărat pentru ei. Relativiștii susțin că nu există principii și reguli
morale care să fie valabile pentru toți oamenii, în toate timpurile și toate locurile. Morala
evoluează o dată cu evoluția societății, a culturii, obiceiurilor, cunoașterii, științei și
tehnicii.

11
 „Relativiștii morali consideră că multe dintre aceste diferențe (de opinii, n.n.) sunt
nerezolvabile în termeni morali. Ei cred că nu există standarde morale universale cărora să
trebuiască să le subordonăm toate moralele și toate sistemele juridice tribale. Absolutiștii morali
susțin că există unele principii morale universale, care sunt în mod obligatoriu independente de
dorințele ființelor umane și care trebuie să constituie fundamentul tuturor sistemelor normative ce
pretind a se numi morale” (Harre, R., Krancz, M., în Mureșan, Montefiore, 1998, p. 152).

Există două tipuri de relativism etic:

• Relativismul etic subiectiv susține concepția că adevărul principiilor morale
este relativ la indivizi. Este la latitudinea fiecărei persoane să decidă ce este
corect pentru ea. Individul este cel care stabilește principiile morale care îi
guvernează viața;
• Relativismul etic convențional susține ideea că adevărul principiilor morale
este relativ la culturi. Ceea ce este bine sau rău pentru un anumit individ
depinde de principiile morale ale culturii căreia îi aparține. Astfel, cultura
reprezintă autoritatea morală care stabilește ce este bine sau rău pentru
indivizii care se subsumează ei.
Relativismul etic are avantajul de a permite posibilitatea evoluției eticii, a
reconfigurării normelor morale în funcție de circumstanțele socio-culturale. Însă criticile la
adresa sa sunt mult mai numeroase decât virtuțile sale recunoscute. Una dintre cele mai
puternice se referă la faptul că, dacă relativismul etic ar fi corect, atunci practici dintre
cele mai blamabile, precum sclavia, abuzul sexual sau epurarea etnică ar putea fi
justificate prin recurs la acceptarea lor de către o societate sau alta. Standardele morale
ale unei societăți sau alta ar constitui un motiv suficient pentru înlăturarea oricărei obiecții
împotriva celor mai reprobabile cutume.
Dezvoltări ale relativismului etic și ale absolutismului etic le putem întâlni în
antropologie, biologie și religie.

2.5. Realismul etic

Această concepție face o presupunere foarte îndrăzneață din punct de vedere
ontologic referitoare la statutul propozițiilor și valorilor etice. Realiștii etici (cum ar fi G. E.
Moore, Thomas Nagel, Derek Parfit) susțin că afirmațiile etice exprimă propoziții cărora
le corespund trăsături obiective ale lumii, ele putând astfel să dețină valori de adevăr.
Realismul etic devine astfel o formă de cognitivism etic care pretinde că enunțurile morale
exprimă propoziții și pot fi evaluate ca adevărate sau false. Binele și răul sunt realități
obiective, independente de subiect. Ele nu reprezintă păreri subiective și nu sunt relative
la opiniile indivizilor sau la moravurile grupurilor și comunităților sociale.
G. E. Moore consider binele ca pe o proprietate simplă, non-naturală și
neanalizabilă, deci indefinibilă. Enunțurile morale sunt enunțuri sui-generis, adică
specifice și nereductibile la judecăți științifice sau metafizice. Cunoașterea adevărurilor
morale este intuitivă, nederivabilă prin inferență din adevăruri non-morale. Intuiția morală,
acea modalitate prin care oamenii pot cunoaște adevărul moral și deosebi astfel binele

12
de rău, reprezintă nu mai puțin decât recunoașterea unor enunțuri morale ca fiind auto-
evidente. Cu alte cuvinte, prin intermediul intuiției morale noi putem ajunge la axiomele
morale.
După Moore, egoismul etic, concepția conform căreia fiecare persoană ar trebui
să urmărească doar binele său propriu, este auto-contradictorie. În același fel el respinge
și altruismul autoreferențial al lui Broad, după care orice persoană ar trebui să fie
preocupată mai mult de binele celor apropiați, precum familia și prietenii. Moore
subliniază faptul că binele nu poate fi conceput ca fiind relativ la agentul moral. O astfel
de idee ar fi neinteligibilă deoarece binele este o proprietate simplă și neanalizabilă.
Pe de altă parte, în lucrarea sa Principia Ethica, el acceptă o anumită formă de
consecinționalism impersonal și dezvoltă teza perfecționistă după care „de departe, cele
mai valoroase lucruri sunt anumite stări ale conștiinței care pot fi sumar descrise ca fiind
plăceri ale interrelaționării umane și satisfacția contemplării lucrurilor frumoase” (Moore,
1997, p. 202).

2.6. Non-cognitivismul etic

Poziției cognitiviste a lui G. E. Moore i se opune concepția non-cognitivistă conform
căreia enunțurile morale nu ne oferă o cunoaștere a lumii și a valorilor morale ale
acesteia. Cu alte cuvinte, enunțurile morale nu sunt enunțuri cognitive.

„Non-cognitiviștii susțin că atribuirile de valoare nu trebuie formulate sub forma unor

propoziții de tipul acelora a căror corectitudine sau acceptabilitate constă în faptul de a fi descrieri
adevărate ale lumii și în mod corelat, că valorile nu pot fi găsite în lucruri, ca proprietăți autentice
ale lucrurilor” (Steward, H., în Mureșan, Montefiore, 1998, p. 106).

Enunțurile etice nu sunt nici adevărate și nici false, ele nu au valoare de adevăr.
Printre cei mai importanți exponenți ai non-cognitivismului etic se numără Hare, C. L.
Stevenson, S. Blackburn și A. J. Ayer. Conform acestora, atunci când oamenii rostesc
enunțuri morale (judecăți de tipul: „Nu este bine să înșeli” sau „ar trebui să-ți plătești
datoriile”) ei nu exprimă opinii adevărate sau false referitoare la proprietăți ale lumii, ci
exprimă atitudini cu referire la stările de lucruri, similare dorințelor sau preferințelor.
Una dintre variațiunile non-cognitivismului este emotivismul etic cel mai bine
reprezentat de către A. J Ayer. Potrivit lui, judecățile morale pe care le facem reprezintă
reacțiile noastre emoționale față de anumite acțiuni, persoane sau situații. Aceste judecăți
sunt aprobări sau dezaprobări care exprimă răspunsul nostru emoțional și care pot fi
înlocuite cu interjecții de tipul: „ura!” sau „bleah!”. Propozițiile de tipul „A fura este un lucru
rău” nu sunt propoziții prin care cunoaștem „răul”, ci propoziții prin care ne manifestăm
atitudinea emoțională față de actul furtului.

„Fundamentând orice evaluare morală și orice propoziție morală pe preferințe subiective,

individuale, emotivismul exclude criteriile impersonale, transindividuale de evaluare și judecare.

13
Și întrucât cunoașterea este transindividuală, înseamnă că el exclude și caracterul cognitiv al
acestora. Emotivismul este, în consecință, un non-cognitivism” (Hărănguș, 2007, pp. 28-29).

Bibliografie
1. Hărănguș, C., (2007), Etica în afaceri, Editura Eurostampa, Timișoara.
2. Hursthouse, R., (1999), On Virtue Ethics, Oxford: Oxford University Press.
3. Kant, I., (1995), Critica rațiunii practice, Editura Iri, București.
4. Moore, G., E., (1997), Principia Ethica, CEU Press, București.
5. Mureșan, V., Montefiore, A., (ed.),(1998), Filosofia morală britanică, Editura
Alternative, București.

14
 3. Scrierea academică

„Scrierea este o luptă împotriva tăcerii”

(Carlos Fuentes).

Scrierea academică privește atât studenții, masteranzii și doctoranzii, cât și

profesorii sau cercetătorii, care sunt implicați în procesul redactării unei lucrări în mediul
universitar. Indiferent de jargonul de specialitate, domeniul cunoașterii, teoriile dezvoltate,
metodele de cercetare folosite sau de aparatele și tehnologiile utilizate există anumite
caracteristici prin care o scriere academică se poate deosebi de alte genuri de scriitură.
Există două aspecte relevante: a rezuma sau a cita punctul de vedere al celorlalți autori
relevanți și a propune propriul tău argument referitor la o temă anume. De cele mai multe
ori intrăm în contact cu ideile celorlați prin intermediul lecturii. De aceea, lucrarea Cum se
citește o carte: ghidul clasic pentru o lectură inteligentă de Mortimer Adler și Charles Van
Doren subliniază importanța nivelurilor diferite de lectură – elementar, inspecțional,
analitic și sintopic – ca pași de bază, dar necesari pentru a intra în dialogul ideilor și
argumentelor specifice mediului universitar. Fiecare ar trebui să citească, să judece și să
scrie despre subiectele de interes public. La facultate unii profesori le cer studenților doar
să scrie: referate, proiecte, eseuri etc. Pentru a scrie e necesar să citești ce au spus alții
despre subiect și apoi să intri în dialog cu aceștia. Tinerii nu mai citesc lucrări academice
pentru că acest lucru e dificil, pentru că au alte distrageri și pentru că nu înțeleg miza. De
multe ori profesorii sunt vinovați, întrucât oferă prea multe răspunsuri și prea puține
întrebări. Cunoașterea și mediul academic în care se mișcă intelectualii sunt un teren de
luptă a ideilor. Este meritul lui Gerald Graff, care în cartea sa Năuc în Academie: cum
obscurizează educația viața minții (Cluelless in Academe: How Schooling Obscures the
Life of the Mind, 2003), aduce în centrul demersului academic teza unei educații în care
„să se predea conflictul” (Graff, 2003, 13), dezbaterea ideilor și propune căi de
demistificare a scrisului academic. Cu alte cuvinte, a citi înseamnă un dialog între tine și
autor(i), iar a scrie o dezbatere între ideile celorlalți autori și propriile tale idei.

3.1. Modelul „ei spun / eu spun”

Cum poate fi demistificat scrisul academic și care ar fi pașii de urmat? În Manual
pentru scrierea academică: Ei spun / Eu spun cei doi autori americani, Gerald Graff și
Cathy Birkenstein de la Universitatea din Chicago, Illinois încearcă să răspundă printr-o
organizare ideatică în trei părți: 1. „Ei spun”, 2. „Eu spun” și 3. Legând părțile între ele.
Din perspectiva autorilor șablonul „ei spun / eu spun” reprezintă structura centrală a
oricărui argument eficient, care poate fi regăsită în orice text academic valoros.
Șabloanele nu doar organizează ideile, ci pot genera sau stimula gândirea: Ce „spun ei”
despre tema mea? Ce „spun eu” despre temă? Care sunt dovezile sau probele mele? Ce
ar spune un sceptic despre argumentul meu? Cui îi pasă? Această perspectivă generală

15
se apropie de retorica clasică și accentul pus pe topoi sau locurile comune ca modele de
urmat în practica discursivă. Deși unii oameni cred că șabloanele sau modelele lingvistice
distrug creativitatea, Graff și Birkenstein insistă că șabloanele nu dictează conținutul
lucrării, care poate fi cât se poate de original, ci forma sau felul exprimării. Pe scurt,
punctul lor de vedere este că șabloanele sunt instrumente retorice care ajută organizarea
gândirii și scrisului academic. De exemplu, un șablon simplu pentru o cercetare originală
la nivel de masterat, doctorat sau studii postdoctorale se bazează pe următoarele două
propoziții: „Cei mai mulți dintre cercetătorii din domeniu consideră că ___ . Însă, ca
rezultat al studiului meu ___ .”

3.2. Ei spun: rezumatul și citatul

Pot fi evidențiați cel puțin trei pași retorici majori, care pot fi identificați în lucrările
academice ca loc al „jocului” de idei și argumente: „ei spun”, „eu spun” și legarea părților
între ele. Primul pas, „ei spun”: ordinea firească a gândirii și scrierii cere ca la începutul
lucrării să se precizeze ce au spus alții, care e contextul mai larg al dezbaterii. Acest lucru
se poate face în practică prin diferite metode: rezumarea ideilor, citatul reprezentativ,
folosirea statisticii, a unui fapt revelator ori a unei anecdote relevante. Rezumatul și citatul
sunt principalele instrumente prin care un scriitor intră în dialog cu alți autori.
A rezuma e o condiție necesară pentru a intra în dialog cu ideile celorlalți. În sens
larg, termenul „rezumare” este sinonim cu cel de „parafrazare”, adică orice informație sau
idee care aparține unui autor sau mai multora și pe care scriitorul o prezintă în textul său
fără a cita exact, cu ghilimele, un fragment de text, dar indică autorul, anul publicării și
pagina de unde s-a inspirat (Graff & Birkenstein, 2015, 42). Una dintre cele mai întâlnite
maniere, alături de altele legitime recomandate de profesorul coordinator sau de
metodologia programului de studiu, face trimitere în paranteză la autor sau autori, anul
publicarii și pagina sau paginile rezumate ori citate. Astfel, acest model autor-an face
rapid și sintetic trimitere în corpul textului la ideile pe care le cităm, rezumăm sau
parafrazăm.Totuși, ar trebui să ne ferim de următoarea strategie neonestă: „Metoda
constă în aranjarea tuturor părților pe care vrem să le furăm într-o nouă ordine, precum
și în înlocuirea cuvintelor și a frazelor cu echivalentele lor. La care vom adăuga, pe
alocuri, lucruri din producția proprie, vom modifica ritmul, vom șterge ce e de prisos”
(Henning, 2009, 51). Neprecizarea cu onestitate a autorului, a sursei informațiilor direct
în text sau în paranteză conduce la plagiat sau furt intelectual și este o încălcare extrem
de gravă a muncii academice ce poate conduce la exmatriculare sau la sancțiuni juridice.
Orice rezumat de calitate trebuie să asigure un echilibru între ceea ce au spus alții
și propriul interes: „Pe de o parte, conform cu ceea ce a spus scriitorul original, dar, în
același timp, să scoată în evidență acele aspecte din ceea ce a spus autorul care te
interesează pe tine, scriitorul” (Graff & Birkenstein, 2015, 43). Cu alte cuvinte, orice
rezumat are o dimensiune exterioară: parafrazarea ideilor altora și o dimensiune
interioară: focalizarea pe argumentul textului tău. Pe de parte, în științele sociale și cele

16
naturale rezumarea lucrărilor altora se face deseori rapid într-o propoziție sau frază. De
exemplu, în literatura română și internațională mai mulți autori au tratat subiectul normelor
de redactare ale unui text științific (Chelcea, 2007; Eco, 2014; Rad, 2017; Zinsser, 2013).
În schimb, dacă răspundem unui autor atunci ar trebui să oferim cititorilor suficiente detalii
despre opiniile acestuia în câteva paragrafe ample. Altfel spus, fidelitatea pentru poziția
autorului rezumat trebuie folosită în funcție de propriului plan și de construcția
argumentului.
Pe lângă rezumare sau parafrazare scriitorul unui text academic mai poate formula
un argument propriu raportându-se la argumentele altora prin citarea exactă a ceea ce
„ei spun”, care este marcată de către ghilimele („”). Avantajele folosirii citatelor în text sunt
multiple: oferă credibilitate, asigură cititorii de corectitudinea și acuratețea rezumatului,
precum și confirmă lectura sursei originale. Alături de greșeala citării în exces sau de
absența totală a folosirii ghilimelelor se mai întâlnesc des în texte și citatele „atârnate în
gol” sau citate „lovește și fugi”, adică cele fără o introducere și o interpretare asumată.
Soluția unor astfel de erori este apelul la tehnica încadrării citatelor. Din punctul de vedere
al autorilor Graff și Birkenstein (2015, 55): „Pentru a încadra adecvat un citat, este
necesar să îl inserați în ceea ce noi numim sandvici cu citat / quotation sandwich,
afirmația care îl introduce servind drept felia de pâine de deasupra, iar explicațiile care
urmează servind drept felia de dedesubt.” Cu alte cuvinte, cele două părți ale încadrării
fac referire pe de o parte, afirmațiile introductive citatului, care au scopul de: a preciza
cine este autorul citatului, contextul și să se formuleze explicit înțelesul mesajului; pe de
altă parte, afirmațiile ulterioare citatului au scopul de: a explica cu propriile cuvinte
importanța sau relevanța citatului și de a interpreta cu grijă ce anume considerați că
spune citatul ales, încercând să fiți cât mai exacți și aproape de semnificația cuvintelor
folosite între ghilimele.
În practica scrisului Graff și Birkenstein (2015, 49-50) recomandă folosirea
următoarelor șabloane pentru introducerea rezumatelor și a citărilor: „Ea recomandă ___
.”, „Ei laudă faptul că ___ .”, „El admite că ___ .”, „Din punctul de vedere a lui X ___ .”, „În
cartea ei, ___, X pretinde că ___ .” În plus, prin folosirea verbelor-semnal se evită formule
fade în rezumatele introductive: „X a spus”, „ea spune”, „el a discutat”, „ei consideră” etc.
Fiecare clasă de verbe ar trebui să fie folosită cât mai precis posibil în contexte specifice.
Astfel, verbele recomandate pentru introducerea rezumatelor și a citatelor sunt: afirmă,
argumentează, crede, evidențiază, insistă, observă, susține, sugerează, reamintește etc.
Verbe pentru a exprima un acord: acceptă, admiră, admite, celebrează, glorifică, laudă,
reafirmă, sprijină, verifică etc. Verbe pentru îndoială sau dezacord: califică, contrazice,
complică, deplânge, infirmă, pretinde, pune la îndoială, se plânge, respinge, repudiază
etc. Verbe pentru a face recomandări: avertizează, impune, încurajează, pledează,
roagă, recomandă, solicită, sfătuiește, susține etc.

17
 3.3. Eu spun: acordul, dezacordul și poziția complexă
Al doilea pas major este reprezentat de către „eu spun”, adică partea în care oferiți
propriul argument la ceea ce au spus „ei”. Există trei modele retorice simple pentru a
răspunde și a intra în dialog cu ideile celorlalți: acordul („Sunt de acord”), dezacordul („Nu
sunt de acord”) și o combinație între a fi și a nu fi de acord („Ezit între. Sunt de acord că
___, dar nu pot fi de acord cu ___ ”). În primul rând, acordul nu presupune doar repetarea
papagalicească, ci implică afirmarea unei anumite diferențe față de ceea ce „ei spun”. În
al doilea rând, nu e suficient doar simpla exprimare a dezacordului pentru a scrie un
argument valoros; e necesar să se precizeze motivele sau temeiurile pe care ne bazăm
ideile noastre diferite. În al treilea rând, o poziție complexă: să fii și să nu fii de acord
simultan, răspuns ce se poate reduce la formula „Da și nu” („Pe de o parte sunt de acord,
pe de altă parte nu sunt de acord”) are avantajul de a privilegia un anumit aspect,
înclinând balanța spre un acord parțial („Da, dar... ”) sau spre un dezacord parțial („Nu,
dar ...”) după cum dorește scriitorul.
În practică pot fi folosite diverse șabloane pentru a ajuta cititorii să vă înțeleagă
punctul de vedere: acord cu motivații („Sunt de acord că ___, deoarece experiența
mea ___ a confirmat acest lucru”, „Teoria lui X despre ___ este extrem de utilă, pentru
că aruncă o lumină asupra chestiunii dificile a ___ ”, „Cei care nu sunt familiarizați cu
acest curent de gândire ar putea fi interesați să știe că el se reduce, în principal, la ___
”), dezacord cu motivații („Nu sunt de acord cu punctul de vedere a lui X că ___, deoarece,
după cum arată cercetările recente ___ ”, „Afirmațiile lui X că ___ se bazează pe
presupunerea discutabilă că ___ ”, „Concentrându-se pe ___, X trece cu vederea
problema mai profundă a ___ ”) sau acord și dezacord simultan („Deși admit că ___,
totuși insist că ___ ”, „X are dreptate că ___, dar pare să fie pe un teren mai îndoielnic
atunci când afirmă că ___ ”, „În timp ce X greșește, probabil, când afirmă că ___, are
dreptate că ___ ”, „În timp ce X oferă ample dovezi că ___, cercetările lui Y și Z despre
___ mă conving, în schimb, că ___ ”), care pot fi utilizate în diferite momente ale scrierii
academice (Graff & Birkenstein, 2015, 63-71).
Un text poate deveni valoros dacă ține cont și încearcă să răspundă la trei
întrebări: „Ești sigur de argumentul tău?”, „Ei și ce?” și „Cui îi pasă?” Prima întrebare face
trimitere la introducerea în corpul lucrării a vocii unui sceptic („Deși unii ar putea obiecta
___ . Eu aș răspunde că ___ .”). Un opozant este un gânditor sceptic sau critic. În limba
română l-am putea echivala cu un „Toma necredinciosul” sau cu un „avocat al diavolului”,
care are rolul de a chestiona și de căuta punctele slabe în argumentare. Graff și
Birkenstein (2015, 82) susțin cu tărie că „niciun alt procedeu nu îmbunătățește mai rapid
un fragment de lucrare ca plantarea în text a unui sceptic.” Altfel spius, prin anticiparea
obiecțiilor crește credibilitatea voastră și dezarmați criticii dacă răspundeți convingător
obiecțiilor lor. Există o varietate de șabloane prin care obiecțiile unui sceptic pot fi
introduse în text: „Totuși, unii specialiști ar putea să contrazică punctul meu de vedere,
insistând că ___ ”, „Cu toate acestea, adepții teoriei X vor sugera, probabil, altceva și vor

18
argumenta că ___ ”, „Însă, dovezile pe care le-am prezentat chiar dovedesc concludent
că ___?”. Pentru a vă atinge ținta, redactarea convingătoare a obiecțiilor în propriul text
trebuie să le răspundeți pe măsură: printr-o argumentare riguroasă și cât mai persuasivă.
Răspunsul la întrebările „Cui îi pasă?” și „Ei și ce?” subliniază consecințele mai
largi ale afirmațiilor voastre și scot în relief importanța propriului raționament. Pe de o
parte, „Cui îi pasă?” este o primă întrebare relevantă în măsura în care „vă cere în mod
concret să identificați o persoană sau un grup căruia îi pasă de ceea ce spuneți” (Graff &
Birkenstein, 2015, 94). De exemplu, individul sau grupul interesat poate fi: un cercetător,
un client, experții dintr-un domeniu, comunitatea oamenilor de știință, tinerii, doctorii etc.
În caz contrar, dacă în calitate de scriitori nu le explicați cititorilor de ce ar trebui să fie
interesați, ei nu vor înțelege miza și nu se pot identifica cu publicul vizat, considerând
textul vostru ca fiind irelevant. Pe de altă parte, „Ei și ce?” este a doua întrebare relevantă,
care cere scriitorul să accentueze „aplicațiile și consecințele practice ale acestor afirmații
– ce diferență ar face ele dacă ar fi acceptate” (Graff & Birkenstein, 2015, 94). În spiritul
culturii americane, aceasta cerință satisface normele unei filosofii pragmatiste conform
căreia o idee este adevărată dacă are succes în realitate. Altfel, dacă nu explicați motivele
discuția se păstrează doar la un nivel teoretic, abstract și de multe ori prea general și
lipsit de importanță. Mai exact, este necesar să se justifice importanța celor afirmate, de
ce sunt ele relevante într-o anumită chestiune. Răspunsul vostru la aceste întrebări ar
trebui să-l preocupe pe cititor și să-l facă să-i pese de ceea ce voi spuneți.
În sfârșit, un al treilea pas retoric important într-o lucrare științifică este legarea
părților între ele („drept urmare”). Graff și Birkenstein (2015, 104) susțin ideea că fiecare
propoziție ar trebui să dezvolte sau să extindă propoziția anterioară: „conversați, în scrisul
vostru, nu doar cu ceilalți, ci și cu voi înșivă: stabiliți legături clare între o afirmație și
următoarea, conectând aceste afirmații între ele.” Cu alte cuvinte, textul ar trebui să
susțină coerent propriul argument și nu să sară de la o idee la alta. Acest lucru îl ajută
atât pe scriitor cât și pe cititor să înțeleagă cu ușurință mesajul textului. Strategii eficiente
de legare a părților între ultima propoziție și următoarea pot fi următoarele (Graff și
Birkenstein, 2015, 104-114):
• Folosirea conectorilor: expresii de legătură (de asemenea, de exemplu, deci,
totuși, în concluzie);
• Adăugarea de termeni deictici: indicatori care întăresc un sens (acest, aceasta,
acestea, el, ea, lor);
• Dezvoltarea unui set de termeni, expresii sau fraze-cheie;
• Repetarea celor afirmate, dar într-o manieră ușor diferită (cu alte cuvinte, altfel
spus, în plus).

19
 4. Plagiatul și formele sale

„În plagiat, ultima mână încearcă s-o ascundă pe prima”

(Mario Postizzi).

Așa cum am văzut scrisul academic autentic presupune raportarea la alții, la

munca și scrierile celorlalți participanți la procesul cunoașterii. Pentru a putea avansa
propriul argument, pentru a susține o idee originală sau pentru a propune o inovație în
domeniu este necesară cercetarea și citarea sau rezumarea punctelor de vedere ale
autorităților sau specialiștilor, adică acel „ei spun”. Astfel, este legitim și etic ca atunci
când ne folosim de munca unei alte persoane să marcam prin ghilimele atunci când cităm
sau să precizăm când rezumăm un fragment de text și să menționăm explicit autorul, anul
apariției cărții sau articolului și pagina sau paginile exacte de unde ne-am inspirat folosind
sistemul autor-an, trimiterile în subsolul paginii sau un alt model academic acceptat.

4.1. Specificul plagiatului și autoplagiatului

Există autori, printre care trebuie amintit Jean-Luc Henning (2009, 57), care în
cartea Apologia plagiatului aduce argumente în sprijinul ideii că plagiatul este cel mai
răspândit lucru din lume și că în absența plagiatelor originale nu ar exista literatură:
„Plagiatul, să nu uităm, se naște din lectură. Ca și când între carte și cititor s-ar instaura
o prea mare apropiere sau o influență prea puternică. Cititorul nu doar că nu se poate
desprinde de aceasta, dar nu poate schimba o iotă, n-ar ști să reformuleze altfel, este
cuprins de farmecul ei. Actul de a scrie începe cu admirația și tentația furtului.” Pentru
alții, precum William Ralph Inge, originalitatea nu este nimic altceva decât un plagiat
nedescoperit. În Dicționarul diavolului Ambrose Bierce definește plagiatul drept „o
coincidenţă literară compusă dintr-o întâietate compromiţătoare şi o urmare onorabilă”
(http://enciclopedie.citatepedia.ro/index.php?c=plagiat, accesat la 02.09.2018).
Fără a exista o definiție unanim acceptată putem considera că plagiatul se poate
defini, în mod simplu, drept furt intelectual. Astfel, se consideră a fi plagiat orice furt de
cuvinte, idei sau informații. De pildă, în articolul „Spre o diagnoză integrată a plagiatului”,
profesorul Dumitru Sandu (2017), membru în Consiliului Național de Etică (CNE) propune
următoarea definiție cu aplicabilitate în mediu academic: „Plagierea este preluarea de
către un autor a unor elemente din opera de creație intelectuală a altui autor și
prezentarea lor în spațiul public drept componente ale unei opere proprii. Plagiatul este
rezultatul acțiunii de a plagia și se referă la opera generată prin preluarea ilegitimă,
intenționată sau nu, din punct de vedere deontologic.” Conform acestei definiții, chiar
dacă se distinge, în cadrul cercetării științifice, între un plagiat neintenționat – mai puțin
grav (din ignoranță, necunoașterea normelor, neatenție sau din cauza unor erori de
redactare) – și un plagiat intenționat, conștient, cu bună-știință ambele forme se supun
acelorași sancțiuni. Astfel, din perspectivă juridică Legea nr. 206/2004 privind buna
conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare la art. 4, alin. (1), lit.

20
d) prevede că plagiatul este „expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală,
inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii,
rezultate ori metode științifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale
altor autori, fără a menționa acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale”
(http://www.lib.ugal.ro/Legislatie/legislatie_resurse_umane/Legea_206_27_mai_2004.p
df, accesat la 03.09.2018). Cu alte cuvinte, plagiatul cuprinde nu doar formele de furt
intelectual din realitate, ci și pe cele din spațiul virtual.
Din punct de vedere etic autoplagiatul este blamabil la fel ca și plagiatul,
contrafacea sau uzurparea cărților ori a autorilor. Prin noțiunea de autoplagiat se înțelege,
de obicei, „preluarea unui text, a unui fragment sau a unei contribuții personale, care a
fost publicată anterior, într-o altă lucrare sau operă fără a se menționa faptul că acea
creație nu este prezentată public pentru prima oară” (Șercan, 2007a, 23-24). Atât
studenții cât și ceilalți participanți la cercetarea științifică din mediul academic pot fi
acuzați de autoplagiat și sancționați în consecință dacă în scopul unor avantaje reiau
integral sau parțial articole, studii, capitole de carte sau experimente anterior publicate.
Nu doar comunitatea academică sancționează autoplagiatul, ci și Legea nr. 206/2004
privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare, care la
art. 4, alin. (1), lit. e) menționează că intră sub incidența autoplagiatului „expunerea într-
o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii,
demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice extrase din opere scrise,
inclusiv în format electronic, ale aceluiași sau acelorași autori, fără a menționa acest lucru
și fără a face trimitere la sursele originale”
(http://www.lib.ugal.ro/Legislatie/legislatie_resurse_umane/Legea_206_27_mai_2004.p
df, accesat la 03.09.2018). Evident, trimiterea la sursele originale presupune folosirea
ghilimelelor pentru fragmentele citate sau precizarea celor parafrazate și trimiterea la
autor, titlul lucrării, anul apariției și pagină, precum și trecea sursei în secțiunea finală.
Doar simpla menționare a surselor în secțiunea finală („Bibliografie”, „Surse electronice”.
sau „Webografie”) nu este suficientă pentru a scăpa de acuzația de plagiat dacă nu s-au
făcut trimiteri în corpul textului la acele surse. Scriitorul nu ar trebui să-și înșele cititorii
asupra ideilor care nu îi aparțin, ci ar trebui să le scoată în evidență cu onestitate,
rigurozitate și precizie în text.
Dacă din perspectiva scrierii academice trimiterea la munca celorlalți participanți
la procesul cercetării se face onest prin raportarea la ce spun „ei”, în cazul plagiatului
avem de-a face cu o raportare neonestă: „eu spun” se transformă total în „ei spun”. Cititorii
sunt înșelați cu scopul de a nu putea distinge și identifica cu exactitate cât din „vocea
mea” este, de fapt, „vocea altora”, cât este contribuția mea originală și cât aparține
celorlalți. Această lipsă de onestitate atinge atât persoane individuale (autorul plagiat,
cititorii textului etc.), cât și întreaga comunitate științifică, care poate fi indusă în eroare
prin aceste practici incorecte.

21
 4.2. Tipuri de plagiat
Pentru conștientizarea, înțelegerea și limitarea plagiatului prezentăm o ierarhizare
a tipurilor de plagiat. Această clasificare a variatelor forme de plagiat a plecat de la
criteriile oferite de platforma electronică a software-ului sau programului de detectare a
plagiatului, care poartă numele Turnitin (https://www.turnitin.com/static/plagiarism-
spectrum/?_ga=2.215361631.%20994571350.1512570748-1133776615.1507661569;
Șercan, 2017a, 29-36). Alte criterii de clasificare interesante sunt oferite de către un alt
soft antiplagiat iThenticate (http://www.ithenticate.com/resources/infographics/types-of-
plagiarism-research). Pentru exemplificarea tipurilor de plagiat oferite de către Turnitin ne
folosim de un fragment adaptat și modificat din cartea Irezistibil: Dependența de
tehnologie și afacerile din spatele ei a psihologului american Adam Alter (2017, 40) și de
modelul autor-an.
1. Plagiatul clonă sau „copy-paste” (italice) este cel mai des întâlnit tip de plagiat și
presupune preluarea cuvânt cu cuvânt, ad litteram, a muncii unei alte persoane
fără folosirea ghilimelelor și atribuirea sursei.
Varianta originală Varianta plagiată
„În afara dependenței de internet, 46%
dintre oameni spun că nu ar suporta să În afara dependenței de internet, 46%
trăiască fără telefoanele lor (unii ar prefera dintre oameni spun că nu ar suporta să
să fie ei înșiși răniți fizic decât să le trăiască fără telefoanele lor (unii ar prefera
pățească ceva telefoanele) și 80% dintre să fie ei înșiși răniți fizic decât să le
adolescenți își verifică telefonul cel puțin o pățească ceva telefoanele) și 80% dintre
dată pe oră. În 2008, adulții își petreceau adolescenți își verifică telefonul cel puțin o
cu telefoanele, în medie, 18 de minute pe dată pe oră. În 2008, adulții își petreceau
zi; în 2015 își petreceau două ore și 48 de cu telefoanele, în medie, 18 de minute pe
minute pe zi. Această întoarcere spre zi; în 2015 își petreceau două ore și 48 de
dispozitive mobile este periculoasă, pentru minute pe zi. Această întoarcere spre
că un dispozitiv care călătorește cu tine dispozitive mobile este periculoasă, pentru
este întotdeauna un instrument mai că un dispozitiv care călătorește cu tine
favorabil dependenței” (Alter, 2017, 40). este întotdeauna un instrument mai
Alter, Adam, 2017, Irezistibil: Dependența de tehnologie și favorabil dependenței.
afacerile din spatele ei, Editura Publica, București.

2. Plagiatul prin citare parțială înseamnă modificarea minimală a textului (bold) dintr-
o singură sursă, cu trimitere la autor (prin folosirea parantezei / a notelelor de
subsol etc.), dar fără trecerea ghilimelelor.
Varianta originală Varianta plagiată
„În afara dependenței de internet, 46% Cu excepția dependenței de internet,
dintre oameni spun că nu ar suporta să 46% dintre oameni spun că nu ar suporta
trăiască fără telefoanele lor (unii ar prefera să trăiască fără telefoanele lor (unii ar

22
să fie ei înșiși răniți fizic decât să le
pățească ceva telefoanele) și 80% dintre
adolescenți își verifică telefonul cel puțin o
dată pe oră. În 2008, adulții își petreceau
cu telefoanele, în medie, 18 de minute pe
zi; în 2015 își petreceau două ore și 48 de
minute pe zi. Această întoarcere spre
dispozitive mobile este periculoasă, pentru
că un dispozitiv care călătorește cu tine
este întotdeauna un instrument mai
favorabil dependenței” (Alter, 2017, 40).
prefera să fie ei înșiși răniți fizic decât să
le pățească ceva telefoanele) și 80%
dintre adolescenți își verifică telefonul cel
puțin o dată la 60 de minute. În 2008,
adulții își petreceau cu mobilele, în medie,
18 de minute pe zi; în 2015 își petreceau
două ore și 48 de minute pe zi. Această
întoarcere spre dispozitive mobile este
riscantă, pentru că un dispozitiv care
călătorește cu tine este de obicei un
instrument mai favorabil dependenței
(Alter, 2017, 40).

3. Plagiatul prin parafrazare se întâlnește atunci când se înlocuiesc cuvinte cheie cu

sinonime sau părți din propoziții cu expresii similare (bold), dar fără să se modifice
în mod esențial substanța mesajului, iar sursa originală nu este precizată.
Varianta originală Varianta plagiată
„În afara dependenței de internet, 46% Cu excepția dependenței de internet,
dintre oameni spun că nu ar suporta să patruzeci și șase la sută dintre oameni
trăiască fără telefoanele lor (unii ar prefera spun că nu ar suporta să trăiască fără
să fie ei înșiși răniți fizic decât să le aparatelele lor telefonice lor (unii ar
pățească ceva telefoanele) și 80% dintre prefera să fie ei înșiși răniți fizic decât să
adolescenți își verifică telefonul cel puțin o le pățească ceva telefoanele) și 4 din 5
dată pe oră. În 2008, adulții își petreceau tineri își verifică telefonul cel puțin o dată
cu telefoanele, în medie, 18 de minute pe pe oră. Dacă în anul 2008, adulții își
zi; în 2015 își petreceau două ore și 48 de petreceau cu mobilele, în medie, 18 de
minute pe zi. Această întoarcere spre minute pe zi, în schimb în 2015 își
dispozitive mobile este periculoasă, pentru petreceau 2 ore și 48 de minute pe zi.
că un dispozitiv care călătorește cu tine Această întoarcere spre aparate mobile
este întotdeauna un instrument mai este periculoasă, pentru că un dispozitiv
favorabil dependenței” (Alter, 2017, 40). care călătorește cu tine este întotdeauna
un mijloc propice dependenței.

4. Plagiatul prin mixare sau juxtapunere face trimitere la folosirea mai multor surse
prin utilizarea de propoziții sau fraze într-o îmbinare „muncită” cu scopul de a le
face să se potrivească, fără precizarea autorilor și fără folosirea ghilimelelor.
Varianta originală Varianta plagiată
„În afara dependenței de internet, 46% Nu doar internetul provoacă
dintre oameni spun că nu ar suporta să dependență, ci și interacțiunea noastră

23
trăiască fără telefoanele lor (unii ar prefera
să fie ei înșiși răniți fizic decât să le
pățească ceva telefoanele) și 80% dintre
adolescenți își verifică telefonul cel puțin o
dată pe oră. În 2008, adulții își petreceau
cu telefoanele, în medie, 18 de minute pe
zi; în 2015 își petreceau două ore și 48 de
minute pe zi. Această întoarcere spre
dispozitive mobile este periculoasă, pentru
că un dispozitiv care călătorește cu tine
este întotdeauna un instrument mai
favorabil dependenței” (Alter, 2017, 40).
cu telefoanele poate conduce la efecte
nefaste. Astfel, 80% dintre adolescenți își
verifică telefonul cel puțin o dată pe oră.
Dacă acum un deceniu cetățenii
statelor își petreceu doar puțin peste
un sfert de oră, în 2015 își petreceau
două ore și 48 de minute pe zi. Suntem
convinși că, în prezent, oamenii stau și
mai mult conectați în față aparatelor lor
inteligente.

5. Plagiatul prin reciclare este sinonim cu autoplagiatul, adică folosirea muncii și a

unei lucrări a autorului anterior publicată, cu modificări minimale (bold), dar fără a
se preciza sursa și fără folosirea ghilimelelor.
Varianta originală Varianta plagiată
„În afara dependenței de internet, 46% În afara dependenței de net, 46% dintre
dintre oameni spun că nu ar suporta să oameni spun că nu ar suporta să trăiască
trăiască fără telefoanele lor (unii ar prefera fără telefoanele lor (unii ar prefera să fie ei
să fie ei înșiși răniți fizic decât să le înșiși răniți fizic decât să le pățească ceva
pățească ceva telefoanele) și 80% dintre telefoanele) și 80% dintre adolescenți își
adolescenți își verifică telefonul cel puțin o verifică telefonul cel puțin o dată pe oră. În
dată pe oră. În 2008, adulții își petreceau 2008, adulții își petreceau cu telefoanele,
cu telefoanele, în medie, 18 de minute pe în medie, optsprezece de minute pe zi; în
zi; în 2015 își petreceau două ore și 48 de 2015 își petreceau două ore și patruzeci
minute pe zi. Această întoarcere spre și opt de minute pe zi. Întoarcerea spre
dispozitive mobile este periculoasă, pentru dispozitive mobile este periculoasă, pentru
că un dispozitiv care călătorește cu tine că un dispozitiv care călătorește cu tine
este întotdeauna un instrument mai este întotdeauna [ ] mai favorabil
favorabil dependenței” (Alter, 2017, 40). dependenței.

6. Plagiatul hibrid este un tip de plagiat perfid, întrucât reaua-intenția este evidentă,
deoarece se combină unele părți de text citate cât se poate de adecvat cu
fragmente copiate (bold) fără folosirea ghilimelelor și a sursei autentice.
Varianta originală Varianta plagiată
„În afara dependenței de internet, 46% În afara dependenței de internet, 46%
dintre oameni spun că nu ar suporta să dintre oameni spun că nu ar suporta să

24
trăiască fără telefoanele lor (unii ar prefera
să fie ei înșiși răniți fizic decât să le
pățească ceva telefoanele) și 80% dintre
adolescenți își verifică telefonul cel puțin o
dată pe oră. În 2008, adulții își petreceau
cu telefoanele, în medie, 18 de minute pe
zi; în 2015 își petreceau două ore și 48 de
minute pe zi. Această întoarcere spre
dispozitive mobile este periculoasă, pentru
că un dispozitiv care călătorește cu tine
este întotdeauna un instrument mai
favorabil dependenței” (Alter, 2017, 40).
trăiască fără telefoanele lor (unii ar
prefera să fie ei înșiși răniți fizic decât
să le pățească ceva telefoanele) și 80%
dintre adolescenți își verifică telefonul
cel puțin o dată pe oră. În 2008, adulții își
petreceau cu telefoanele, în medie, 18 de
minute pe zi; în 2015 își petreceau două
ore și 48 de minute pe zi. (Alter, 2017, 40).
Această întoarcere spre dispozitive
mobile este periculoasă, pentru că un
dispozitiv care călătorește cu tine este
întotdeauna un instrument mai
favorabil dependenței.

7. Plagiatul prin confuzie este o modalitate care combină diverse cuvinte, propoziții
sau fraze din multiple surse fară a respecta formele de citare; au fost puse în bold
părțile din textul-sursă, iar prpozițiile intermediare au fost plagiate după alte două
surse: http://www.sfatulmedicului.ro/Educatie-pentru-sanatate/dependenta-de-
smartphone_10954 și http://www.sfatulmedicului.ro/Educatie-pentru-
sanatate/dependenta-de-smartphone_10954.
Varianta originală Varianta plagiată
„În afara dependenței de internet, 46% În afara dependenței de internet, 46%
dintre oameni spun că nu ar suporta să dintre oameni spun că nu ar suporta să
trăiască fără telefoanele lor (unii ar prefera trăiască fără telefoanele lor (unii ar
să fie ei înșiși răniți fizic decât să le prefera să fie ei înșiși răniți fizic decât
pățească ceva telefoanele) și 80% dintre să le pățească ceva telefoanele) și 80%
adolescenți își verifică telefonul cel puțin o dintre adolescenți își verifică telefonul
dată pe oră. În 2008, adulții își petreceau cel puțin o dată pe oră. Multe persoane
cu telefoanele, în medie, 18 de minute pe spun în glumă că sunt dependente de
zi; în 2015 își petreceau două ore și 48 de telefonul mobil, dar sunt puţine cele care
minute pe zi. Această întoarcere spre conştientizează cu adevărat că au această
dispozitive mobile este periculoasă, pentru problemă. Această întoarcere spre
că un dispozitiv care călătorește cu tine dispozitive mobile este periculoasă,
este întotdeauna un instrument mai pentru că oamenii păstreaza smartphone-
favorabil dependenței” (Alter, 2017, 40). urile lânga ei, de când se trezesc până
merg la culcare, iar aceste dispozitive
oferă un flux aproape continuu de mesaje
și alerte.

25
 8. Plagiatul mascat este o formă de plagiat la „a doua mână”, care se referă la
folosirea unor informații inexistente sau eronate despre autori sau materiale; în
cazul textului nostru sursă am trecut și notele originale, care cu bună-știință au fost
omise, iar în varianta plagiată surse fictive (în bold).
Varianta originală Varianta plagiată
„În afara dependenței de internet, 46% În afara dependenței de internet, 46%
dintre oameni spun că nu ar suporta să dintre oameni spun că nu ar suporta să
trăiască fără telefoanele lor (unii ar trăiască fără telefoanele lor (unii ar
prefera să fie ei înșiși răniți fizic decât să prefera să fie ei înșiși răniți fizic decât să
le pățească ceva telefoanele [22]) și 80% le pățească ceva telefoanele, după Scott,
dintre adolescenți își verifică telefonul cel 2013) și 80% dintre adolescenți își verifică
puțin o dată pe oră [23]. În 2008, adulții își telefonul cel puțin o dată pe oră
petreceau cu telefoanele, în medie, 18 de (Sussman, 2018, 345). În 2008, adulții își
minute pe zi; în 2015 își petreceau două petreceau cu telefoanele, în medie, 18 de
ore și 48 de minute pe zi [24]. Această minute pe zi; în 2015 își petreceau două
întoarcere spre dispozitive mobile este ore și 48 de minute pe zi. Această
periculoasă, pentru că un dispozitiv care întoarcere spre dispozitive mobile este
călătorește cu tine este întotdeauna un periculoasă, pentru că un dispozitiv care
instrument mai favorabil dependenței” călătorește cu tine este întotdeauna un
(Alter, 2017, 40). instrument mai favorabil dependenței
22. Toate statisticile de aici pot fi găsite în Rosenberg și Feder, (Musto, 2016, 30).
Behavioral Addictions. Vedeți și Aaron Smith, „U.S. Smartphone
Use in 2015”, PewResearchCenter, 1 aprilie 2015,
www.pewInternet.org/2015/04/01/us-smartphone-use-in-2015/;
Ericsson Consumer Lab, „TV and Media 2015: The Empowered
TV and Media Consumer’s Influence”, septembrie 2015.
23. Kelly Wallace, „Half of Teens Think They’re Addicted to their
Smartphones”, CNN, 3 mai 2016,
www.cnn.com/2016/05/03/health/teeens-cell-phone-addiction-
parents/index.html.
24. Kleiner Perkins Caulfield & Byers, „Internet Trends Report
2016”, SlideShare, 26 mai 2015,
www.slideshare.net/kleinerperkins/internet-trends-v1/14-
14Internet_Usage_Engagement_Growth_Solid11.

9. Plagiatul agregat este un tip de plagiat care nu aduce nici un plus cunoașterii,
întrucât nu adaugă nicio contribuție originală cu toate că respectă normele de
citare a surselor în corpul textului (bold).
Varianta originală Varianta plagiată
„În afara dependenței de internet, 46% Adam (2017, 40) susține că „În afara
dintre oameni spun că nu ar suporta să dependenței de internet, 46% dintre
trăiască fără telefoanele lor (unii ar prefera oameni spun că nu ar suporta să trăiască
să fie ei înșiși răniți fizic decât să le fără telefoanele lor (unii ar prefera să fie ei
pățească ceva telefoanele) și 80% dintre înșiși răniți fizic decât să le pățească ceva
adolescenți își verifică telefonul cel puțin o telefoanele) și 80% dintre adolescenți își

26
 dată pe oră. În 2008, adulții își petreceau
cu telefoanele, în medie, 18 de minute pe
zi; în 2015 își petreceau două ore și 48 de
minute pe zi. Această întoarcere spre
dispozitive mobile este periculoasă, pentru
că un dispozitiv care călătorește cu tine
este întotdeauna un instrument mai
favorabil dependenței” (Alter, 2017, 40).
verifică telefonul cel puțin o dată pe oră. În
2008, adulții își petreceau cu telefoanele,
în medie, 18 de minute pe zi; în 2015 își
petreceau două ore și 48 de minute pe zi.”
Același autor e de părere că „Această
întoarcere spre dispozitive mobile este
periculoasă, pentru că un dispozitiv care
călătorește cu tine este întotdeauna un
instrument mai favorabil dependenței”
(Adam, 2017, 40).

O altă taxonomie a procedeelor de plagiat a fost creată de către cercetătoarea de

origine germană Debora Weber-Wulff (apud Șercan, 2017a, 36-38): plagiatul prin
traducere (fără precizarea sursei), plagiatul peticit sau mozaic (forma a plagiatului prin
parafrazare prin înlocuirea unor cuvinte sau expresii similare cu sau fară precizarea
sursei originale), plagiatul structural (copierea structurii ideatice a unei lucrări, plecând de
la obiective, teorii, până la surse note de subsol sau metode de cercetare) și plagiatul
prin manipularea surselor (doar o parte din textul copiat este corect citat între ghilimele
cu precizarea sursei în paranteza sau în notele de subsol ori autorul apare doar în
bibliografie fără să fie citat exact și în corpul textului).

4.3. Atenționări și recomandări

Profesorul Dorin Isoc, autorul unei cărți cu titlul Prevenitor de plagiat (2014), este
și inițiatorul unui proiect de demascare a tezelor de doctorat plagiate pe site-ul
www.plagiate.ro. Se pleacă de la următoarea definiție sintetizată și se explică situațiile în
care putem vorbi de o astfel de acuză în orice operă academică (temă de seminar, proiect
scris, teză de licență sau disertație la masterat): „În esenţă, plagiatul reprezintă fapta prin
care cititorul este indus în eroare cu privire la autorul autentic al operei care i se prezintă
prin publicare. Forma de manifestare a plagiatului este o operă sau părţi ale acesteia
despre care cititorul nu poate decide cine este autorul şi este lăsat să creadă că cel care
se intitulează autor este cel care a creat opera. Pentru evitarea plagiatului prin preluare
(prin citare, rezumare sau parafrazare) este necesar ca în mod explicit să se identifice
volumul preluării, prin ghilimele sau alte forme specifice, şi să se facă atribuirea, adică să
se indice în mod explicit cine este autorul şi care este opera din care s-a efectuat
preluarea. Ca analiză:
a) Dacă «se preiau pagini întregi fără a se folosi ghilimele şi fără să se facă trimitere către
autor» plagiatul este argumentat prin lipsa delimitării volumului preluării.
b) Dacă «se preiau paragrafe ad litteram fără a fi folosite ghilimele, dar la final se pune
nota de subsol. Precizez că aceste paragrafe nu sunt însoţite şi de o analiză critică»
plagiatul este argumentat în mod multiplu. Cum delimitarea explicită a preluării reprezintă

27
o condiţie esenţială pentru identificarea contribuţiei reale a oricărui autor, absenţa
delimitării nu este o simplă scăpare ci în contextul preluării dintr-o anumită operă, a unui
anumit autor, a unui anumit volum, se prezumă o intenţie bine motivată. Chiar dacă se
fac preluării Legea dreptului de autor precizează că volumul preluării este cât se poate
de redus şi textul preluat trebuie tratat în mod explicit de cel care face preluarea.
c) Dacă «se preiau pagini întregi fără a se folosi ghilimele, însă din loc în loc, anumite
paragrafe au trimitere prin nota de subsol către autor» se constată că: c1) plagiatul apare
fiindcă se preiau pagini adică volume semnificative din opera autentică; c2) fiecare
preluare, fiecare paragraf preluat este o contribuţie a autorului operei autentice. Cel care
preia trebuie să semnaleze cititorului ce a preluat (volumul, paragraful, textul cuprins între
ghilimele) şi de la cine a preluat. Precizarea întâmplătoare a numelui autorului autentic
sau cuprinderea numelui acestuia într-o listă de bibliografie nu este suficientă pentru a
identifica în mod explicit contribuţia fiecăruia dintre autori” (apud Șercan, 2015). De pildă,
precizarea numelui autorului, ar trebui să apară, de fiecare dată când este citat sau
parafrazat, precum și trecerea lui în lista bibliografică de la sfârșitul lucrării. Aceste
aspecte tehnice ar trebui cunoscute, conștientizate și interiorizate de fiecare dintre
membri comunității științifice.
În final, există înformații care țin de sfera cunoașterii comune, care pot fi folosite
fără a exista riscul de plagiat. Cu toate că nu are contururile clar delimitate cunoașterea
comună sau universală se referă la acele informații cunoscute de către majoritatea
oamenilor: evenimente istorice (”Proclamația de la Alba Iulia a avut loc la 1 decembrie
1918”), date geografice („Județul Timiș este cel mai întins județ al României”) sau alte
forme de cunoaștere „populară”. În restul cazurilor se impune citarea adecvată.
Septimiu Chelcea (2007, 46), în secțiunea „Să nu plagiezi!” din lucrarea Cum să
redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul științelor
socioumane, recomandă pentru evitarea plagiatul involuntar:
• „Să închidem între ghilimele orice text care aparține altora.
• Să menționăm autorul, titlul lucrării, locul de apariție, editura, anul, pagina.
• Să fim atenți la distincția dintre cunoștințe comune, care au intrat în patrimoniul
științei, și informațiile din sfera dreptului de proprietate intelectuală.
• Să reproducem cu cuvintele noastre ideile centrale ale unui text, menționând
corect autorul și opera care ne-au inspirat.
• Să prescurtăm textul original, exprimând într-o manieră proprie ideile de bază din
opera citată.
• Să învățăm să luăm «notițe inteligente», nu copiind propoziții și fraze din
prelegerile profesorilor.
• Să ne obișnuim să lucrăm cu fișe de lectură, în care să sintetizăm ideile autorilor,
nu doar să le reproducem între ghilimele.”
Altfel spus, studentul-masterand poate evita plagiatul prin cunoașterea normelor
de redactarea ale unei lucrări științifice în funcție de cerințele și metodologia fiecărui

28
program universitar, dar o autentică evitare a căilor neoneste presupune o asiduă muncă
individuală și o gândire critică vigilentă cu privire la ideile și argumentele citite.

29
 5. Integritatea academică

„Lipsa de integritate este ca un struţ cu capul în nisip:

nu vede pe nimeni în timp ce toţi îi văd urâciunea!”
(Ioan Hapca).

5.1. Specificul integrității academice

Universitatea Politehnica Timișoara promovează integritatea academică,
proprietatea intelectuală și drepturile de autor. În Codul de etică și deontologie
universitară al Universității Politehnica Timișoara (https://www.upt.ro/img/files/2014-
2015/etica/Codul_de_etica_CartaUPT-Anexa1.pdf, accesat la 04.09.2018) integritatea
profesională este văzută ca parte a integrității personale, iar trăsăturile definitorii ale unei
conduite integre sunt considerate a fi următoarele:
• „cinstea, onestitatea, sinceritatea;
• tratarea celorlalți după aceeași bază, fără prejudecăți sau idei preconcepute;
• respectarea prevederilor legale și instituționale;
• considerarea interesului public și instituțional ca fiind mai presus de interesul
personal subiectiv;
• consecvența”.
Conduita integră este asociată cu moralitatea membrilor comunității UPT atât în
cadrul vieții profesionale, cât și în cadrul vieții personale, întrucât o conduită personală
„scandaloasă” afectează imaginea și discreditează profesia.

5.2. Forme corupte ale integrității academice

Cu siguranță plagiatul, despre care am vorbit în secțiunea precedentă, este forma
principală și cea mai des întâlnită a lipsei de onestitate în mediul academic. Cu toate
acestea, plagiatul, la fel ca și celelalte forme corupte ale integrității academice despre
care vom discuta în această parte nu afectează doar studentul, masterandul sau
doctorandul, ci și cadrul didactic sau cercetătorul. Autorul acestor acte reprobabile își
propune în mod conștient și intenționat ca printr-o modalitate facilă, dar imorală, ilegală
și lipsită de respect față de ceilalți participanți la actul cunoașterii să înșele și să încalce
normele etice de conduită academică.
Ne vom folosi în continuare de clasificarea oferită de către cercetătoarea Debora
Weber-Wulff (2014, 14-18), care în lucrarea False Feathers. A perspective on Academic
Plagiarism prezintă patru tipuri corupte ale integrității academice: scriitura fantomei,
contractul pentru înșelătorie, autoratul de onoare și falsificarea de date. Aceste forme
neoneste nu ar putea fi detectate de către programele tehnologice de detectare a
plagiatului și doar cu mare greutate și multe eforturi ar putea fi scoase la lumină de către
specialiști. Cunoașterea lor are rolul de a atrage atenția asupra acestor practici și de a
sublinia lipsa de onestitate, precum și faptul că în cazul lor toleranța ar trebui să fie zero.

30
 Scriitura fantomei este o traducere aproximativă a termenului din limba engleză
„ghostwriting”. Scriitorul fantomă sau stafie este, de fapt, un autor real angajat de către o
altă persoană pentru a scrie o lucrare. Această persoană „viclenă” își arogă meritele fără
ca publicul și comunitatea academică să știe că autorul este altcineva. Altfel spus,
scriitorul-fantomă este un individ care scrie texte pentru alte persoane renunțând la
drepturile sale de autor. Poate că această „stafie” atunci când eram mici era mama, tatăl,
bunica sau unchiul care ne făceau temele. Poate era un coleg din clasa gimnazială sau
o colegă de liceu. Poate fi vorba despre un coleg de grupă sau un student mai mare de
la facultate. Poate fi o persoană cu care am negociat virtual fără ca măcar să o vedem și
să-i cunoaștem identitatea. Evident că această practică este inacceptabilă în mediul
universitar din moment ce încalcă principiile eticii și principiile meritocrației, care ar trebui
să guverneze în universitate și într-un stat democratic. Cu toate acestea scriitura fantomei
este o realitate curentă în scrierea memoriilor sau episoadelor remarcabile din viețile
oamenilor politici, a vedetelor de muzică sau a starurilor de cinema.
Pot exista trei tipuri de scriere, care se bazează pe un autor fantomă: cele din
bibliotecile universităților, din „fabricile de referate” sau așa-zisele lucrări personalizate.
În primul rând, în bibliotecile universităților sau în locuri speciale din diferite facultăți pot
fi găsite tezele foștilor studenți pe suport analogic și/sau digital. Un student poate aduce
modificări minore textului, prin eliminarea unor date și adăugarea unor referințe
actualizate și poate transforma un autor inițial onest într-un scriitor fantomă. În al doilea
rând, există „fabrici” sau „bănci” cu lucrări (precum, referate.ro la noi în țară) în care în
mod explicit autorii încarcă aceste documente sau ele ajung acolo prin căi mai puțin
ortodoxe fără ca autorul să își dea acordul. În aceste mari baze de date clienții își pot găsi
un text pe care să și-l însușească ad litteram cu toate că administratorii pot scrie mesaje
care descurajează această practică neonestă. În al treile rând, studentul sau o altă
personă pot cere unei „stafii” o lucrare personalizată cu a o anumită tematică,
metodologie, bibliografie etc. Acest tip de scriere poate fi cât se poate de variat: de la
simple referate sau eseuri de câteva pagini la lucrări de licență, disertație sau teze de
doctorat complete. Poate fi folosită o cale directă de contact sau se pot folosi firme sau
companii din mediul virtual pentru a face mai facilă dispariția „fantomei”. Prin urmare,
autorul-fantomă poate fi de bună credință (sau rea-credință în funcție de situație) și poate
redacta o anumită lucrare în schimbul unui folos material ori dezinteresat. Totuși,
responsabilitatea și vina îi aparțin persoanei care își însușește această muncă
intelectuală și cu bună știință se trece drept autor al unui text, care în realitate nu-i
aparține. Cu toate că este dificil de detectat o astfel de formă coruptă a integrității
academice, totuși, profesorii pot urmări redactarea părților din lucrare la intervale regulate
de timp, pot discuta și chestina studenții despre conținut, precum pot culege informații
valoroase din proprietățile documentului în format Word sau PDF.
Contractul pentru înșelătorie este traducerea expresiei „contract cheating”
propusă de către Robert Clarke and Thomas Lancaster pentru acea formă de scriitură a

31
fantomei care poate fi definită drept „prezentarea unei lucrări de către un student care a
plătit o persoană să o scrie în numele său” (apud Weber-Wulff, 2014, 15). Specificul
acestui tip de lipsit de onestitate e că studentul sau persoana interesată deschide în
mediul virtual, pe un site de specialitate (precum freelancer.com), o licitație în care
precizează exact tema și cerințele „postului”: numărul de pagini, structura, bibliografia
etc. În continuare, o serie de scriitori-fantomă licitează suma pentru care ar scrie
respectiva lucrare. În final, de cele mai multe ori, solicitantul alege „fantoma”, care a
solicitat cel mai mic preț conform unei veritabile economii de piață. Pentru mulți tineri din
țările mai puțin dezvoltate, dar și pentru persoane capabile intelectual care doresc să își
sporească veniturile aceste licitații și banii câștigați le asigură supraviețuirea sau un
anumit nivel de bunăstare. De cele mai multe ori banii sunt tranzacționați prin intermediul
serviciilor de specialitate, ca de exemplu PayPall. Acordul pentru înșelătorie este un
termen „prea puțin cunoscut în mediul academic românesc, deși practica pe care o
acoperă este una în creștere în ultimii ani” (Șercan, 2017a, 40). În general, profesorii
pentru a detecta acest tip de corupție în mediul academic ar trebui ca în mod regulat să
se întâlnească cu studenții, să discute și să chestioneze rezultatele muncii lor de
cercetare. Altfel, dacă studentul vine cu lucrarea completă există riscul ca profesorul să
evalueze munca originală, dar a unui alt individ.
O a treia categorie din clasa formelor corupte se referă la autoratul de onoare sau
din oficiu („honorary author” în limba engleză), care înseamnă că o persoană sau mai
multe sunt trecute drept autori ai unei lucrări științifice (articol sau carte) sau a unui proiect
de cercetare fără ca aceștia să fi avut vreo contribuție efectivă, originală. Autorii din oficiu
pot fi studenți, dar și profesori. De pildă, în cazul studenților se întâlnește destul de
frecvent, mai ales în primul an de facultate, ca în cazul unui proiect colectiv un coleg să
fie trecut drept co-autor al lucrării deși acesta nu și-a adus deloc aportul la niciuna dintre
etapele respectivului proiect. La o altă scară, este o practică des întâlnită, să fie trecuți
drept autori autorități în domeniu sau profesori cu o anumită putere academică. Motivele
pot fi diverse: reputația sporită, probabilitatea mai mare a unei publicări, obținerea unor
fonduri, un index al citărilor personale crescut sau dorința de a obține diferite foloase.
Evident că dezvoltarea academică actuală încurajează munca în echipe de cercetare ai
căror membri își pot împărți sarcinile de lucru (concepere, documentare teoretică, parte
aplicativă, analiză și interpretare sau redactare). Cu toate acestea, ar trebui ca din punct
de vedere etic să fie considerați autori ai lucrării „doar acele persoane care au avut o
contribuție la cercetare acesteia, atât la partea de cercetare, cât și la scrierea textului”
(Weber-Wulff, 2014, 17). Persoanele care au avut o contribuție marginală, prin oferirea
de sfaturi, observații sau critici constructive pot fi menționați în rublica de mulțumiri sau
în notele de subsol aferente. Au existat cazuri de lucrări plagiate în care anumite
persoane au fost trecute drept autori fără a-și da acordul. Persoane care au fost finanțate
de diferite corporații sau organizații, care au pus în pericol independența cercetării
științifice. Pentru a se evita trecerea unui autor din oficiu unele jurnale cer autorilor să

32
completeze o anumită declarație de autenticitate în care să se specifice explicit faptul că
sunt autori sau să specifice contribuția pe care au adus-o cercetării. Altfel spus, doar
persoanele care au avut contribuții substanțiale trebuie menționate drept autori ai unei
lucrări colective. Persoanele care pot facilita publicarea manuscrisului sau obținerea unor
fonduri, dar care nu au avut nicio contribuție relevantă nu ar trebui menționate drept
autori.
Falsificarea de date sau alterarea de date în studiile știintifice este o formă coruptă
întâlnită încă din secolul al XIX-lea, când inventatorul englez Charles Babbage a clasificat
fabricarea de date în patru categorii: a) falsificarea ca procedură elaborată de alterare a
datelor; b) contrafacerea ca fabricare completă a datelor și informațiilor; c) decuparea
totală sau parțială ca eliminare a datelor care nu corespund și verifică ipoteza de lucru;
și d) prepararea ca efectuare a mai multor măsurători sau analize și raportarea exclusivă
a datelor considerate convenabile (Weber-Wulff, 2014, 17). Pentru limitarea denaturării
datelor și pentru o muncă etica în cercetarea științifică poate fi studiat Manualul european
privind etica în cercetare elaborat de Comisia Europeană
(https://ec.europa.eu/research/science-society/document_library/pdf_06/textbook-on-
ethics-report_en.pdf), care cuprinde proceduri concrete de management a datelor
referitoare la: „supravegherea modalității de colectare a datelor; asigurarea
confidențialității subiecților care au participat la studiu; stocarea în siguranță a datelor
astfel încât baza de date să poată fi pusă la dispoziția altor cercetători interesați de
replicare; analizarea și utilizarea datelor într-o manieră responsabilă; prezentarea
veridică a datelor” (Șercan, 2017a, 43). De exemplu, studenții pot falsifica datele atunci
când la orele de laborator copiază măsurătorile și rezultatele unor alți colegi, în loc să
muncească independent și corect.

5.3. Comportamente lipsite de onestitate

Onestitatea și corectitudinea sunt reguli generale de conduită în activitatea de
cercetare-dezvoltare pe care Universitatea Politehnica din Timișoara le apreciază,
susține și promovează. Codul de etică și deontologie al Universității Politehnica Timișoara
(https://www.upt.ro/img/files/2014-2015/etica/Codul_de_etica_CartaUPT-Anexa1.pdf,
accesat la 04.09.2018) menționează la art. 34 că: „Respectul pentru proprietatea
intelectuală şi respectarea drepturilor de autor reprezintă o obligaţie profesională.
Încălcarea ei reprezintă o abatere etică gravă şi va fi sancţionată”, iar art. 35 adaugă că:
„Se interzice orice formă de fraudă intelectuală: plagiatul sau autoplagiatul, copiatul la
examene sau alte forme de verificare a cunoştinţelor, substituirea lucrărilor sau a
persoanelor examinate, distorsionarea voită a rezultatelor unor cercetări, însuşirea
nemeritată a unor realizări ştiinţifice/tehnice etc.” Prin urmare, mediul academic în general
și UPT în special sancționeză și nu încurajează comportamentul neonest: fabricarea de
date, înșelăciunea academică și spijinirea ei, plagiatul și încălcarea proprietății
intelectuale. Mai mult, la art. 36. se detaliază abaterile de la normele de bună conduită în

33
activităţile de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi inovare, în conformitate cu
prevederile Legii nr. 206/2004:
„1. confecţionarea de rezultate sau date şi prezentarea lor ca date experimentale,
ca date obţinute prin calcule sau simulări numerice pe calculator ori ca date sau rezultate
obţinute prin calcule analitice ori raţionamente deductive;
2. falsificarea de date experimentale, de date obţinute prin calcule sau simulări
numerice pe calculator ori de date sau rezultate obţinute prin calcule analitice ori
raţionamente deductive;
3. îngreunarea deliberată, împiedicarea sau sabotarea activităţii de cercetare-
dezvoltare a altor persoane, inclusiv prin blocarea nejustificată a accesului la spaţiile de
cercetare-dezvoltare, prin avarierea, distrugerea ori manipularea aparaturii
experimentale, a echipamentului, a documentelor, a programelor de calculator, a datelor
în format electronic, a substanţelor organice sau anorganice ori a materiei vii necesare
altor persoane pentru derularea, realizarea sau finalizarea activităţilor de cercetare-
dezvoltare.
4. plagiatul;
5. autoplagiatul;
6. includerea în lista de autori a unei publicaţii ştiinţifice a unuia sau mai multor
coautori care nu au contribuit semnificativ la publicaţie ori excluderea unor coautori care
au contribuit semnificativ la publicaţie;
7. includerea în lista de autori a unei publicaţii ştiinţifice a unei persoane fără
acordul acesteia;
8. publicarea sau diseminarea neautorizată de către autori a unor rezultate,
ipoteze, teorii ori metode ştiinţifice nepublicate;
9. introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţare, în
dosarele de candidatură pentru abilitare, pentru posturi didactice universitare ori pentru
posturi de cercetare-dezvoltare;
10. abuzul de autoritate pentru a obţine calitatea de autor sau coautor al
publicaţiilor persoanelor din subordine;
11. abuzul de autoritate pentru a obţine salarizare, remunerare sau alte beneficii
materiale din proiectele de cercetare-dezvoltare conduse ori coordonate de persoane din
subordine;
12. abuzul de autoritate pentru a obţine calitatea de autor sau coautor al
publicaţiilor persoanelor din subordine ori pentru a obţine salarizare, remunerare sau alte
beneficii materiale pentru soţi, afini ori rude până la gradul al III-lea inclusiv;
13. abuzul de autoritate pentru a impune nejustificat propriile teorii, concepte sau
rezultate asupra persoanelor din subordine;
14. obstrucţionarea activităţii unei comisii de etică, a unei comisii de analiză în
cursul unei analize a unor abateri de la buna conduită în activitatea de cercetare-
dezvoltare din subordine;

34
 15. nerespectarea prevederilor şi procedurilor legale destinate respectării
normelor de bună conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare prevăzute în Legea
206/2004, în Legea nr. 1/2011, în Codul de etică, în codurile de etică pe domenii, în
regulamentele de organizare, în Carta UPT, inclusiv nepunerea în aplicare a sancţiunilor
stabilite de către comisiile de etică conform art. 11 alin. (6) din Legea nr. 206/2004
16. faptele prevăzute de art. 221, alin. 2 din Carta UPT, care nu sunt menționate
expres în prezentul articol.”
Ce se poate remarca din acest lung citat este că din ampla listă a formelor corupte
de integritate și a comportamentlor neoneste un loc central (patru aliniate: 10-13) este
alocat conflictului de putere dintre superiori și inferiori prin incriminarea abuzului de
autoritate a celor care dețin funcții de conducere sau coordonare.
Nu putem încheia acest această secțiune fără o ultimă referință la cartea Fabrica
de doctorate sau Cum se surpa fundamentele unei nații a jurnalistei și profesoarei de la
Universitatea din București, Emilia Șercan (2017b, 11), care a desconspirat, povestit și
probat ilegalitățile Școlii Doctorale a Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul”
(ANIMV) a Serviciului Român de Informații (SRI) și a așa-zisului profesor universitar și
om politic Gabriel Oprea, plagiator și coordonator de lucrări plagiate: „Pentru o societate
obișnuită cu marile tunuri financiare, petrecute sub ochii prea îngăduitori ai electoratului,
acuzația că niște persoane publice au furat idei, paragrafe sau capitole de cărți a părut,
probabil, de un ridicol profund. Însă însușirea unor cuvinte sau idei nu e cu nimic mai
puțin gravă decât, de exemplu, sustragerea de bani publici. Trebuie înțeles că plagiatul
înseamnă furt, iar furtul este inacceptabil în orice societate evoluată, solidă, cladită pe
principii corecte […] Plagiatul nu a afectat major doar tezele de doctorat. Aveam să
descopăr că e o practică generalizată, la fel de extinsă și în cazul cărților, al cursurilor
universitare sau al articolelor pretins științifice. Multă lume profitase de faptul că plagiatul
nu a fost sancționat niciodată serios și că universitățile nu au făcut din anti-plagiat o
politică credibilă. Unii și-au construit cariere – didactice, politice, profesionale – în baza
unor lucrări copiate, iar alții au închis ochii, făcându-se că nu văd.” Nu trebuie uitat și
trecut cu vederea că plagiatul este o „fraudă cu chip mascat” (David Boia) și împreună cu
alte forme corupte ale integrității academice sunt practici întunecate, ajunse pe culmi
naționale și globale, dar de care ar fi bine să ne ferim pentru a putea apărea onești,
profesioiniști și responsabili în lumina discursului public.

35
 6. Aspecte juridice ale abaterilor de la buna conduită academică.
Proprietatea intelectuală

Prezentul capitol conține o introducere în drept, necesară pentru înțelegerea

conceptului de proprietate intelectuală.

6.1. Introducere – noțiuni despre Drept

Dreptul este o știință socială care are ca obiect de studiu un anumit tip de reguli
care guvernează relațiile dintre oameni. Aceste reguli sunt necesare pentru a asigura
acoperirea necesităților fundamentale incluzând ordinea și siguranța în societate.

6.1.1. Norma juridică

Norma juridică este o regulă creată într-o societate și are ca scop reglementarea
conduitei indivizilor. Norma juridică este implementată și apărată de către stat, respectiv
autoritățile publice ale acestuia. Crearea normelor juridice revine în baza legăturii dintre
cetățeni și stat unuia sau mai multor organe ale acestuia.
În România, normele juridice primare sunt create de puterea legislativă,
reprezentată de Parlament și, cu titlu de excepție, dar în conformitate cu legea
fundamentală – Constituția, de Guvern.
Ca formă exterioară, normele juridice primare sunt cuprinse în legi (create de
Parlament) sau ordonanțe, respectiv ordonanțe de urgență (create de Guvern). Norme
juridice secundare sunt create de organele care alcătuiesc ansamblul aparatului de stat,
ca de ex. ministere, autorități autonome ale administrației publice, autorități ale
administrației publice locale etc., fiecărui organ de stat corespunzându-i o formă
exterioară specifică a normei juridice: ordine de ministru, instrucțiuni, norme
metodologice, decizii, hotărâri de Consiliu Județean sau Local, autorizații ș.a.
Ca exemplu imediat, Universitatea Politehnica din Timișoara (în continuare „UPT”)
este o instituție a statului român. Ea satisface un interes public, cel al educației, iar
regulamentele, hotărârile de Senat și chiar Codul de etică al Universității Politehnica din
Timișoara (UPT) cuprind norme juridice.
Normele juridice pot să prevadă drepturi, libertăți sau obligații ale indivizilor cărora
li se adresează și aplică. Astfel, prin norme juridice fundamentale, cum sunt cele din
conținutul Constituției, ne sunt asigurate drepturile cele mai importante, cum ar fi dreptul
la viață, la integritate fizică și psihică, dreptul la libertatea de mișcare, dreptul la libertatea
de exprimare sau dreptul la proprietate. Aceste drepturi se numesc drepturi și libertăți
fundamentale.
Norma juridică are o particularitate care o deosebește de toate celelalte norme
sociale existente în societate: sancțiunea care se aplică în cazul nerespectării normei,
numită sancțiune juridică. Norma juridică este singura normă socială a cărei sancțiune
este aplicată de către autorități specializate ale statului în conformitate cu un set de reguli

36
standardizate aplicabile oricărui individ aflat în raza lor de aplicare. De asemenea,
sancțiunile juridice sunt de natură să limiteze temporar sau permanent libertățile și
drepturile unei persoane, în unele state din lume chiar și dreptul la viață. În principiu,
sancțiunile sunt aplicate proporțional cu gravitatea faptei săvârșite și cu importanța
normelor juridice încălcate. În România, sancțiunea juridică cea mai severă este
pedeapsa detenției pe viață (art. 56-59 Cod penal), aplicabilă doar unor încălcări foarte
grave ale normelor juridice existente în România. Alte sancțiuni juridice sunt detenția pe
o durată limitată, amenda, confiscarea de bunuri, interdicția de a părăsi țara sau
localitatea, interdicția de a ocupa o funcție publică etc.
Prin aplicarea sancțiunii juridice, societatea prin intermediul statului creat de ea,
urmărește conform teoriei juridice mai multe scopuri:
- restabilirea ordinii juridice existente înainte de încălcarea normei juridice;
- prevenirea încălcării ordinii și normelor juridice pe viitor;
- îndreptarea individului care a comis încălcarea.
Toate aceste scopuri se raportează la valorile existente în societate la un anumit
moment, consacrate la rândul lor prin includerea lor în norme juridice fundamentale. 1 Ca
exemplu imediat și unele norme juridice emise de UPT conțin sancțiuni de natură juridică,
cum ar fi exmatricularea din rațiuni disciplinare ori concedierea unor angajați în cazul
încălcării regulamentelor instituției.

6.1.2. Sistemul de drept și ramurile sale

Toate normele juridice existente în legislația unui stat, indiferent de organul care
le-a creat, alcătuiesc sistemul de drept al acestuia. Sistemul de drept din România este
alcătuit din ramuri de drept care reunesc norme juridice care reglementează domenii
diferite ale vieții sociale. De exemplu, normele juridice care reglementează relații
patrimoniale (cu valoare exprimabilă în bani) între persoane private sunt incluse în ramura
dreptului civil. Normele care reglementează regimul celor mai grave abateri de la normele
juridice care pot fi săvârșite de indivizi (numite infracțiuni), sunt incluse în ramura dreptului
penal.
Sancțiunile juridice care rezultă din încălcări ale normelor juridice care aparțin
diferitelor ramuri de drept, sunt și ele specifice ramurilor sistemului de drept. Cele mai
drastice sancțiuni aparțin dreptului penal, care conține încălcările cele mai grave ale unor
norme juridice care protejează viața și bunurile indivizilor.

6.2. Proprietatea intelectuală

6.2.1. Ramura dreptului proprietății intelectuale
Una din ramurile sistemului de drept din România este ramura dreptului proprietății
intelectuale, care cuprinde toate normele juridice referitoare la acest domeniu al vieții

1Mihai, Gh., Motica, R. 1997. Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului. Ed. ALL, București, p.
32.

37
sociale. Conceptul fundamental care stă la baza tuturor normelor juridice care alcătuiesc
această ramură, este cel al proprietății. Din punct de vedere al științei dreptului dreptul de
proprietate este o instituție juridică, deoarece reunește o multitudine de norme juridice
care se referă al acest concept.

6.2.2. Despre dreptul de proprietate

Dreptul de proprietate este acel drept al unei persoane care exprimă aproprierea
unui bun și permite titularului său să posede, să folosească și să dispună de acel bun, în
interes propriu și putere proprie în limitele impuse de normele care alcătuiesc sistemul de
drept, adică legislația în vigoare.2
O scurtă explicație a elementelor care alcătuiesc această definiție ajută la
înțelegerea mai clară a conceptului juridic de proprietate. Ideea de apropriere a unui bun
este cuprinsă prin cele trei elemente care constituie dreptul de proprietate:
- posesia bunului de către proprietar;
- folosința după propria voință a titularului se referă la orice formă permisă a folosirii
unui bun, incluzând obținerea unui avantaj material (de ex. profit) de pe urma
folosirii;
- dispoziția se referă la faptul că proprietarul decide singur soarta bunului său,
incluzând aici păstrarea sa, valorificarea sa prin vânzare, transferul gratuit prin
donație sau chiar distrugerea bunului respectiv atâta timp cât sunt respectate
normele juridice în vigoare. (Ca idee este interzisă distrugerea bunului de către
proprietar dacă prin aceasta se aduce atingere drepturilor altor persoane – drepturi
la viață și integritate fizică și psihică, drepturi de proprietate sau dreptul la
patrimoniu cultural al unui stat).
Proprietarul se bucură de dreptul de proprietate asupra bunurilor sale în interes
propriu, așadar independent de voința altor persoane, inclusiv de cea a statului. De
asemenea, sintagma „în putere proprie” înseamnă că proprietarul se poate folosi de bunul
său și beneficiază de relația de apropriere a bunului fără a fi necesară intervenția sau
permisia în acest sens a altei persoane, inclusiv a statului. Proprietarul este liber în dreptul
său de proprietate și cu totul independent, statul putând doar să îl susțină și să îl
protejeze, prin instituții specializate (de ex. Poliția), în cadrul atribuției sale de garant și
păstrător al ordinii publice. Toți ceilalți membri ai societății, inclusiv statul și instituțiile sale,
sunt în schimb obligați să respecte acest drept de proprietate neaducându-i nici un fel de
atingere.
Titular al dreptului de proprietate poate fi orice persoană, privată sau publică, de
ex. o instituție sau un organ al statului, cu condiția dobândirii în mod legal a proprietății.
„În mod legal” înseamnă în conformitate cu prevederile normelor juridice existente (în

2A se vedea și Bîrsan, C. 2008. Drept civil. Drepturile reale principale. Ed. Hamangiu, București, p. 31
pentru referințe suplimentare cu privire la definiția dreptului de proprietate.

38
vigoare). Există mai multe moduri de dobândire a dreptului de proprietate, 3 cele mai
importante și relevante în contextul proprietății intelectuale fiind convenția (care îmbracă
forma unui contract), succesiunea sau hotărârea judecătorească. Convenția poate
comporta asupra unei înstrăinări cu titlu oneros – vânzarea-cumpărarea, sau cu titlu
gratuit – donația. Succesiunea intervine în situația dispariției proprietarului prin deces sau
dizolvare, în cazul persoanelor juridice.

6.2.3. Conceptul de proprietate intelectuală

Conceptul de proprietate intelectuală este definit drept ansamblul normelor juridice
care reglementează raporturile dintre indivizi cu privire la „protecția creației intelectuale
în domeniile industrial, științific, literar și artistic precum și semnele distinctive ale activității
de comerț.”4
La fel ca dreptul de proprietate în general, și dreptul de proprietate intelectuală se
caracterizează prin faptul că titularul său are prerogativele posesiei, folosirii și dispoziției
bunului care îi aparține. De asemenea, orice altă persoană are în mod automat obligația
respectării acestui drept. Aceasta include interdicția de a folosi bunul care aparține altui
proprietar fără încuviințarea acestuia sau împiedicarea proprietarului în exercitarea
dreptului său.5
Normele juridice care reglementează dreptul de proprietate intelectuală sunt de
două tipuri: norme aparținând sistemului de drept din România și norme care aparțin
sistemului de drept internațional.6
În sistemul de drept român există următoarele acte normative principale care au ca obiect
protecția proprietății intelectuale:
- Legea 64/1991 privind brevetele de invenție7
- Legea 350/2007 privind modelele de utilitate8
- Legea 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor9
- Legea 16/1995 privind protecția topografiilor produselor semiconductoare10
- Legea 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice11
- Legea 8/1996 privind dreptul de autor12
La aceste acte se adaugă o multitudine de alte acte secundare care aduc
completări și ajută la punerea acestor legi în aplicare.

3 A se vedea pentru o enumerare și o privire de ansamblu a acestor moduri Bîrsan, op. cit., p. 307 și urm.
4 Macovei, I. 2010. Tratat de drept al proprietății intelectuale, Ed. C.H. Beck, București, p. 5.
5 Idem.
6 Pentru o clasificare și detaliere a acestor izvoare sau surse de norme juridice, a se vedea Macovei, op.

cit. p. 10 și urm.
7 Republicată în M.O. nr. 541/2007
8 M.O. nr. 821/2007
9 Republicată în M.O. 876/2007
10 Republicată în M.O. 824/2006
11 M.O. 161/1998
12 M.O. 60/1996

39
 În sistemul de drept internațional există mai multe acte create prin negocierile
dintre diferite state, acte denumite convenții sau tratate, la care România este parte și
prin aceasta se obligă să le respecte și să le implementeze pe plan intern. Astfel de acte
internaționale sunt: Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale (1884),
Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice (1887), Convenția
pentru instituirea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale-WIPO (1970) și multe
altele, majoritatea reglementând domenii speciale, cum sunt brevetele sau mărcile.

6.2.4. Forme ale proprietății intelectuale

Creația intelectuală îmbracă din punct de vedere juridic, conform normelor juridice
în vigoare în România următoarele forme principale:
Invenția: o contribuție inspirată și originală,13 care îndeplinește anumite condiții
pentru a putea fi brevetată, adică protejată specific prin lege. Art. 7 alin. (1) din Legea
64/1991 impune ca invenția să fie nouă, să implice o activitate inventivă și să fie
susceptibilă de aplicare industrială. Noutatea înseamnă că invenția nu este cuprinsă în
stadiul actual al tehnicii mondiale14, iar elementele tehnice ale soluției sunt proprii sau
originale.15 Stadiul actual al tehnicii mondiale cuprinde toate cunoștințele despre reguli,
metode și procedee folosite pentru obținerea unui anumit rezultat, cunoștințe accesibile
publicului peste tot în lume.16 Activitatea inventivă înseamnă că invenția rezultată din
această activitate nu rezultă în mod evident pentru o persoană de specialitate din
cunoștințele cuprinse în stadiul tehnicii.17 Aplicabilitatea industrială înseamnă că obiectul
invenției poate fi fabricat sau utilizat într-un domeniu industrial.18 Dacă aceste condiții nu
sunt îndeplinite, ideea nu poate fi brevetată. De asemenea, art. 8 din Legea 64/1991
exclude expres de la posibilitatea brevetării anumite realizări care nu pot fi considerate
invenții: descoperirile, teoriile științifice, metodele matematice, creații estetice, planuri,
principii și metode în exercitarea de activități mentale, în materie de jocuri sau în domeniul
activităților economice, programe de calculator, prezentări de informații.19 Brevetul de
invenție este un act oficial, un titlu de protecție care asigură titularului său dreptul exclusiv
de exploatare, adică fixează din punct de vedere juridic legătura dintre proprietar si
dreptul său de proprietate intelectuală asupra invenției. Pe lângă acest titlu de protecție
există și altele, fiecare îndeplinind funcții juridice specifice: certificatul de utilitate,

13 A se vedea WIPO. 2001. Introducere în proprietatea intelectuală, Ed. Rosetti, București, p. 54.
14 Art. 10 alin. (1) L64/1991.
15 Macovei, op. cit., p. 59.
16 Pentru detalii specifice, a se vedea Macovei, op. cit. p. 62.
17 Art. 12 alin. (1) L64/1991.
18 Art. 13 L64/1991.
19 Mai multe din aceste categorii sunt însă protejate prin dreptul de autor, cum ar fi programele de calculator.

Descoperirile științifice sunt înregistrate conform Tratatului de le Geneva din 1978 într-un sistem care
permite asocierea numelui autorilor descoperii făcute, asigurând în același timp și publicitatea acesteia în
vederea facilității accesului unui public cât mai larg. În mod excepțional pot fi brevetate și programe de
calculator dacă constituie o parte integrată într-un proces tehnologic care îndeplinește condițiile de
brevetabilitate. A se vedea Macovei, op. cit. p. 68.

40
certificatul adițional, brevetul european20 etc. Valabilitatea unui brevet poate fi de maxim
de 20 de ani,21 prelungiri fiind acceptate doar cu titlu de excepție. După această perioadă
invenția trece în domeniul public și poate fi folosită de orice persoană interesată. În cazul
încălcării dreptului exclusiv atestat prin brevet, titularul acestuia se poate adresa unei
instanțe judecătorești care va dispune și fixa cuantumul unor despăgubiri patrimoniale.
Nu constituie o încălcare a acestui drept folosirea personală și necomercială a invenției.22
Dreptul de proprietate asupra invenției poate fi transmis în tot sau în parte de către titular
prin cesiune (vânzare sau donație, în tot sau în parte a brevetului), licențiere (transmiterea
doar a dreptului de exploatare, în tot sau în parte, în mod exclusiv sau neexclusiv a
brevetului), succesiune (legală sau testamentară, în urma decesului titularului). Sancțiuni
pentru încălcarea drepturilor rezultate din brevet: 1. În cazul în care inventatorul nu își
exploatează suficient brevetul, o instanță judecătorească poate decide acordarea unei
licențe obligatorii unei alte persane interesate. 2. Neplata taxei de menținere în vigoare a
brevetului duce la decăderea din drepturile conferite de brevet. 3. Brevetul poate fi
revocat pentru motive formale (obiect nebrevetabil, obiect neclar etc.). 4 Sancțiuni
patrimoniale în cazul încălcării drepturilor rezultante din brevet de către o altă persoană,
adică despăgubiri ce vor fi stabilite de o instanță judecătorească, în bani în raport cu
dauna sau prejudiciul creat. 5. Pedeapsă privativă de libertate de la 6 luni la 2 ani sau
amendă penală pentru însușirea fără drept a calității de inventator. 6. Pedeapsă privativă
de libertate de la 3 luni la 2 ani sau amendă pentru contrafacerea unui brevet de invenție.
7. Pedeapsă privativă de libertate de la 3 luni la 2 ani pentru divulgarea de către
personalul OSIM sau alte persoane a datelor cuprinse în cererile de brevet înainte de
publicare. 8. Pedeapsă privativă de libertate de la 6 luni la 2 ani sau amendă pentru
infracțiunea de concurență neloială prin aplicarea pe produse de mențiuni false privind
brevetele de invenție.
Dreptul de autor: „reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează
relațiile sociale care decurg din crearea și valorificarea operelor literare, artistice sau
științifice ori a altor opere de creație intelectuală.23 Calitatea de autor poate fi deținută
doar o persoană fizică, chiar dacă dreptul de autor poate fi transmis unei persoane
juridice. Autorul este creatorul operei, chiar în formă nefinalizată.24 În cazul în care există
mai mulți autori, Legea 8/1996 privind dreptul de autor distinge între opera comună și
opera colectivă. Opera comună este creată de mai mulți coautori, în colaborare, unul
dintre aceștia putând fi autor principal.25 În unele situații contribuțiile individuale pot fi
distinse, alteori nu. În cazul operei comune există un singur drept de autor cu mai mulți

20 Se eliberează de către Oficiul European de Brevete (EPO), cu sediul în München, Germania.

21 Macovei, op. cit., p. 84.
22 Art. 34 alin. (1) lit. c) L64/1991.
23 Macovei, op. cit., p. 419.
24 Art. 3 alin (1) L8/1996.
25 Art. 5 alin. (1) și (2) L8/1996. Pentru detalii, a se vedea Macovei, op. cit., p. 427.

41
titulari.26 Din aceasta rezultă că orice utilizare a dreptului de autor necesită
consimțământul tuturor coautorilor, orice refuz trebuind fi justificat. O eventuală
remunerație va reveni coautorilor în modul convenit de aceștia sau proporțional cu
contribuția fiecăruia ori, în cazul în care aceasta nu poate fi stabilită, în mod egal.
Exemplu: opera audiovizuală. Opera colectivă este o creație în care contribuțiile
coautorilor formează o unitate prin natura ei. Din această situație rezultă că dreptul de
autor aparține inițiatorului operei, adică persoanei fizice sau juridice care a avut inițiativa
creării operei. Prin convenție între coautori se poate stipula altceva. Inițiatorul nu este
egalul coautorilor, având drept de a conduce pe aceștia. Exemple: culegeri științifice,
dicționare, enciclopedii, programe de calculator. Opera este indivizibilă chiar dacă sunt
cunoscuți coautorii. Toate operele create sunt protejate în mod egal prin lege dacă ele
îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:27 1. să rezulte dintr-o activitate creatoare a
autorului, 2. „să îmbrace formă concretă de exprimare, perceptibilă simțurilor” 28 și 3. să
poată fi adusă la cunoștința publicului. Operele originale sunt create fără a fi utilizate în
acest scop alte opere care să le preceadă. Exemple, conform art. 7 din Legea 8/1996:
scrieri literare, conferințe, programe pentru calculator29, opere științifice, scrise sau orale,
compoziții muzicale, opere audiovizuale, dramatice și fotografice. Operele derivate sunt
create prin utilizarea unei sau mai multor opere preexistente. Exemple, conform art. 8 din
Legea 8/1996: traduceri, adaptări, lucrări documentare, transformări alte unor opere
muzicale, literare, științifice sau artistice, culegeri de opere de orice fel, compilații de date,
baze de date sau alte materiale. Nu sunt protejate de dreptul de autor conform art. 9 din
Legea 8/1996: idei, teorii, concepte, descoperiri științifice, procedee, metode sau
concepte matematice, invențiile conținute într-o operă, texte oficiale politice, legislative,
judiciare și traducerile acestora, simboluri oficiale, (toate aparțin domeniului public!)
mijloace de plată, simple fapte și date sau știri și informații de presă. Ideile în sine nu pot
fi protejate, ci doar modul lor de fixare și exprimare. Dreptul de autor conferă titularului
său, indiferent de natura creației sale anumite drepturi morale și unele patrimoniale. Sunt
drepturi morale, conform art. 10 din Legea 8/1996: dreptul de a decide dacă, cum și când
va fi adusă la cunoștință publică opera, dreptul de a pretinde calitatea de autor, dreptul
de a decide numele publicării operei, dreptul de a pretinde respectarea integrității operei
și de a se opune oricărei atingeri aduse operei și chiar dreptul de retractare a operei, cu
despăgubirea eventualilor titulari ai unor drepturi de utilizare. Drepturile morale de autor
nu pot fi înstrăinate iar autorul nu poate renunța la ele.30 Art. 12 și 21 din Legea 8/1996
prevăd anumite drepturi patrimoniale ale autorului operei: dreptul de utilizare a operei și
dreptul de suită. Dreptul de utilizare a operei cuprinde: autorizarea din partea autorului a

26 Macovei, op. cit., p. 427.

27 A se vedea, pentru o bibliografie a teoriilor juridice, Macovei, op. cit., p. 431.
28 Macovei, op. cit., p. 431.
29 Pentru programele de calculator, a se vedea și Directiva 91/250/CEE privind protecția legală a

programelor pentru calculator, accesibilă pe eur-lex.eu, precum și detalieri în Macovei, op. cit., p. 488-496.
30 Art. 11 L8/1996.

42
reproducerii, distribuirii, importului de copii, închiriere, împrumut, comunicarea prin orice
mijloace a operei, realizarea de opere derivate.31 Dreptul de suită presupune că un autor
care își vinde opera (Legea 8/1996 include doar opere de artă grafică, plastică sau
fotografică în aria de acțiune a acestui drept) la preț redus, va primi, din vânzările
ulterioare, o cotă din prețul net de vânzare obținut.32 De asemenea, autorul are dreptul
de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa. Durata protecției dreptului de
autor. Dreptul de autor ia naștere din momentul creării operei, respectiv a componentelor
ei, în cazul în care ele se succed în timp. Dintre drepturile morale de autor – dreptul de
divulgare, dreptul la paternitatea și la inviolabilitatea operei sunt perpetue, fiind transmise
moștenitorilor autorului. Drepturile patrimoniale de autor au o durată limitată în timp.33 Art.
25 alin. (1) dispune că dreptul de utilizare a operei și dreptul de suită durează pe timpul
vieții autorului la care se adaugă o perioadă de 70 de ani în care aceste drepturi
acționează în beneficiul moștenitorilor săi, sau, în absența acestora, în beneficiul unei
organizații de gestiune colectivă a dreptului de autor. În cazul operelor realizate în
colaborare, durata de protecție este de 70 de ani de la decesul ultimului coautor.34 Dacă
contribuțiile coautorilor pot fi distinse, durata se calculează separat pentru fiecare
contribuție în parte. În cazul operelor colective, durata de protecție a drepturilor
patrimoniale este de 70 de ani de la data aducerii operelor la cunoștința publică. În cazul
neaducerii la cunoștința publică, timp de 70 ani, termenul de 70 de ani se aplică de la
crearea operei. După expirarea termenului de protecție, operele, indiferent de natura lor,
trec în domeniul public, folosirea lor fiind gratuită. De exemplu, numeroase lucrări literare
trec în fiecare an în domeniul public. Transmiterea drepturilor de autor în scopul
valorificării lor se poate face prin cesiune, în schimbul unei remunerații, condițiile și
obiectul cesiunii (unul sau mai multe drepturi patrimoniale de autor, în tot sau în parte, în
mod exclusiv sau neexclusiv, limite în timp etc.) stabilindu-se prin convenție. Sancțiuni
pentru încălcarea dreptului de autor: 1. Sancțiuni patrimoniale în cazul încălcării
drepturilor de autor de către o altă persoană, adică despăgubiri ce vor fi stabilite de o
instanță judecătorească, în bani în raport cu dauna sau prejudiciul creat. 2. Anumite
încălcări ale dreptului de autor pot constitui contravenții, fiind urmate de sancțiuni conform
normelor de drept administrativ și se înscriu în cazierul contravențional.35 Contravenția
se sancționează prin plata unei amenzi a cărei cuantum e stabilit de lege. 3 Alte încălcări
mai grave se sancționează prin pedepse penale, inclusiv privative de libertate, 36 cum ar
fi cele pentru realizarea de mărfuri pirat, copiate după creații protejate prin drepturi de
autor, reproducerea neautorizată de programe pentru calculator, distribuția acestor
mărfuri, realizarea de opere derivate fără consimțământul titularului dreptului de autor,

31 Art. 13 L8/1996.
32 Macovei, op. cit., p. 458.
33 Pentru motive, a se vedea Macovei, op. cit., p. 462.
34 Art. 27 alin. (1) L8/1996.
35 A se vedea art. 1392 și 1394 din L8/1996.
36 A se vedea art. 1396, 1397, 1398, 1399, 140, 141, 1411 și 140 din L8/1996.

43
comercializarea de produse menite care permit neutralizarea măsurilor tehnice de
protecție etc. Multe din aceste infracțiuni se pedepsesc cu detenția de la 1 la 4 ani sau
alte limite.
Modelele de utilitate sunt protejate prin Legea 350/2007. Acestea reprezintă creații
tehnice care prin forma construcției sau asamblarea unui produs au un rol utilitar.37 Sunt
numit și „mici invenții”, deoarece realizarea lor presupune un grad redus de inventivitate
și deci nu pot fi brevetate. Exemple: dispozitive, instalații, echipamente, mașini-unelte,
aparate, circuite electrice, pneumatice sau hidraulice, amestecuri fizice definite prin
elementele componente. Modelele de utilitate pot fi protejate dacă reprezintă invenții
tehnice noi, necuprinse în stadiul tehnicii, care depășesc nivelul simplei îndemânări
profesionale și sunt susceptibile de aplicare profesională. Ele de obicei reprezintă soluția
pentru o problemă tehnică. Durata protecției la această categorie este de 6 ani, iar
drepturile ce decurg din protejare sunt asemănătoare cu cele din categoria brevetelor. 38
Sancțiunile pentru încălcare sunt comparabile cu cele din cazul brevetelor.
Desenele și modelele sunt creații de formă exterioară, care permit individualizarea
unui produs industrial la nivel estetic.39 Elementul estetic se poate referi la formă, model
sau culoarea produsului, acest element înlesnind recunoașterea produsului de către
consumatori și comercializarea acestuia. Desenele sunt în înțelesul legii ansambluri
bidimensionale de linii și culori cu caracter specific, în timp ce modelele sunt realizate în
trei dimensiuni, indiferent de scară. Durata protecției este de 10 ani și pate fi reînnoită de
trei ori succesiv cu câte 5 ani. Drepturile care decurg sunt asemănătoare cu cele ale
autorului unei invenții, mai puțin drepturile morale.

6.3. Concluzii
Proprietatea intelectuală se referă la un ansamblu de drepturi, care permit titularilor
lor să le valorifice, să le apere precum și la recunoaștere ca autor al unei invenții sau
opere. Încălcarea acestor drepturi este sancționată prin mai multe tipuri de sancțiuni
juridice, unele evaluabile în bani (despăgubiri, amenzi), iar altele chiar privative de
libertate (detenția pe o perioadă de timp). Aceste sancțiuni pot opera concomitent (de ex.
obligația la despăgubire în bani în paralel cu condamnarea la o pedeapsă privativă de
libertate).

37 A se vedea Macovei, op. cit., p. 211.

38 Macovei, op. cit., p. 229 și urm.
39 Macovei, op. cit., p. 236.

44
 7. Aspecte juridice ale abaterilor de la buna conduită academică.
Disciplina academică (ca parte a disciplinei de muncă)
Prezentul capitol intenționează să reprezinte o introducere în conceptele de
disciplină a muncii, respectiv de disciplină academică și să prezinte consecințele unor
eventuale abateri de la acestea.

7.1. Dreptul muncii

Dreptul muncii reprezintă una din ramurile sistemului de drept și conține normele
juridice care au ca obiect relațiile sociale de muncă dintre angajați și angajatori.40 Cele
mai multe norme de drept al muncii sunt cuprinse în Codul muncii (Legea nr. 53/2003).
Art. 39 alin. (2) lit. b) din acest cod prevede că angajatul are obligația de a respecta
disciplina muncii, printre alte obligații, cum ar fi prestarea muncii.
Disciplina muncii este din punct de vedere juridic obligația care cuprinde totalitatea
îndatoririlor asumate de angajat prin încheierea contractului de muncă. 41 Disciplina
muncii mai poate fi definită și ca o ordine necesară pentru executarea raportului de muncă
care rezultă din respectarea unor reguli de conduită menite să asigure buna desfășurare
a muncii.
Normele juridice care conțin prevederile referitoare la disciplina muncii sunt Codul
muncii care reglementează răspunderea disciplinară, contractele colective de muncă
precum și legile-statut ale unei profesii (de ex. statutul personalului didactic este
reglementat prin Legea 1/2011 privind educația) și regulamentele de ordine interioara ale
unității în care angajatul își desfășoară activitatea.
Disciplina muncii se realizează prin două componente, una stimulativă
(promovare, acordare de sporuri, acordarea de salar de merit et.) și una corectivă, prin
aplicarea de sancțiuni în cadrul răspunderii disciplinare.42
Răspunderea disciplinară este o instituție juridică formată din normele juridice care
definesc abaterile disciplinare și stabilesc sancțiunile și condițiile lor de aplicare.
Răspunderea juridică acționează în baza unui contract încheiat în mod liber, contractul
individual de muncă, prin care angajatul și angajatorul își asumă obligații juridice
reciproce, are o funcție sancționatoare, preventivă și educativă și caracter individual,
oricine răspunzând doar pentru fapta proprie.43
Abaterea disciplinară este o faptă prin care sunt încălcate normele juridice care
reglementează raportul de muncă (conținute în contractul individual sau colectiv de
muncă și în regulamentul intern), ordinele și dispozițiile conforme cu legea ale superiorilor
ierarhici.44

40 Radu, C. 2008. Dreptul muncii, Editura C.H. Beck, București, p. 1.

41 Radu, op. cit., p. 25.
42 Idem.
43 A se vedea Radu, op. cit., p. 281.
44 Radu, op. cit., p. 282.

45
 Art. 264 din Codul muncii prevede următoarele sancțiuni: 1. Avertismentul scris. 2.
Suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă de maximum 10 zile
lucrătoare, perioadă pentru care cel sancționat nu are drepturi salariale. 3. Retrogradarea
în funcție pentru o perioadă de maximum 60 de zile, cu acordarea corespunzătoare a
salariului noii funcții. 4. Reducerea salariului de bază pe durată de 1-3 luni, cu 5-10% 5.
Reducerea salariului de bază și a eventualei indemnizații de conducere, pe o perioadă
de 1-3 luni, cu 5-10%. 6. Desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
Aceste sancțiuni trebuie aplicate în ordine crescătoare, așa cum sunt prevăzute de lege,
conferind celui care a greșit posibilitatea îndreptării.
Trebuie menționat faptul că răspunderea disciplinară a angajaților operează
concomitent cu alte forme juridice de răspundere și sancțiune: astfel o persoană poate fi
sancționată disciplinar de către angajator și în același timp condamnată de o instanță de
judecată la acoperirea unui eventual prejudiciu creat angajatorului. De asemenea paralel
cu acestea poate opera o condamnare penală cu o amendă sau pedeapsă privativă de
libertate. De ex. dacă un angajat încalcă prin nerespectarea dreptului de autor în același
timp prevederi din contractul individual de muncă și îi pricinuiește angajatorului un
prejudiciu evaluabil în bani, va trebui să răspundă pe ambele paliere ale diferitelor ramuri
de drept. La aceasta se adaugă și acoperirea unui eventual prejudiciu proprietarului
dreptului de autor.

7.2. Disciplina academică – buna conduită academică

La fel ca disciplina muncii pentru angajați, disciplina academică se bazează din
punct de vedere juridic pe o relație contractuală. Studentul, indiferent de ciclul de studii
în care este înmatriculat la o instituție de învățământ superior, și-a asumat prin contractul
de studii mai multe obligații față de instituția respectivă. Printre aceste obligații se află și
respectarea regimului disciplinei din instituția de învățământ. În mod analog cu conceptul
de disciplină a muncii, din punct de vedere juridic și disciplina academică se bazează pe
ansamblul normelor juridice care au menirea de a asigura desfășurarea optimă
activităților academice, de studiu și cercetare în principal.
Din perspectivă juridică, buna conduită academică se bazează pe norme juridice
explicite și implicite. Unele instituții de învățământ fac referire expresă la buna conduită
în cercetare, cuprinzând norme de natură etică (cum ar fi buna credință și validitatea
datelor folosite în cercetare), dar care sunt întărite suplimentar și implicit de normele
juridice în vigoare, în special cele din domeniul dreptului de autor, dar și din celelalte
domenii ale dreptului de proprietate intelectuală (de ex. plagiatul constituie în același timp
o abatere de la buna conduită academică, e și o abatere morală, dar constituie în același
o încălcare a dreptului de autor a persoanei plagiate).
Normele juridice care reglementează disciplina academică și buna conduită de
cercetare și academică sunt cuprinse, chiar nesistematizat în diferitele regulamente

46
interne emise în baza principiului autonomiei universitare consacrate în legea educației.45
Regulamentele interne ale universităților sunt aprobate de organele de conducere a
acestora, Senatele universitare.
Sancțiunile aplicabile încălcării acestor norme pot fi clasificate în funcție de
persoanele care comit abaterile: 1. Personalul angajat cu contract de muncă răspunde în
primul rând conform răspunderii disciplinare consacrate de dreptul muncii, neexcluzându-
se, după cum am menționat și mai sus, alte forme de răspundere, patrimonială, penală,
contravențională, după caz. 2. Studenții înmatriculați răspund în baza contractului de
studii prin care își asumă respectarea regulamentelor interne ale universității, adică
răspund contractual, pentru nerespectarea normelor juridice cuprinse în contractul de
studii. Această răspundere este comparabilă cu răspunderea disciplinară, deoarece
sancțiunea cea mai aspră prevede părăsirea relației cu universitatea, prin exmatriculare.
Sigur că, la fel cu răspunderea disciplinară din dreptul muncii, nu se exclud concomitent
și alte forme de răspundere, cum ar fi cea patrimonială dacă se creează titularului unui
drept de autor sau instituției de învățământ un prejudiciu material, ori cea penală, dacă
sunt îndeplinite condițiile prevăzute de legile respective.

7.3. Concluzii
Disciplina academică e comparabilă în cuprins și în gradul de răspundere și
sancționare cu disciplina muncii. Unele regulamente interne ale instituțiilor de învățământ
superior pot să consacre norme etice, conferindu-le valoare juridică în cazul încălcării,
sancțiunea putând face parte din domeniul juridic.

45 A se vedea art. 118 alin (1) lit. a) din L1/2011.

47
Bibliografie
Adler, Mortimer și Van Doren, Charles. 2014. Cum se citește o carte: ghidul clasic pentru
o lectură inteligentă. Editura Paralela 45, Pitești.
Alter, Adam. 2017. Irezistibil: Dependența de tehnologie și afacerile din spatele ei. Editura
Publica, București.
Bîrsan, C. 2008. Drept civil. Drepturile reale principale. Ed. Hamangiu, București.
Chelcea, Septimiu. 2007. Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un
articol științific în domeniul științelor socioumane (ed. a IV-a, rev.). Editura Comunicare.ro,
București.
Eco, Umberto. 2014. Cum se face o teză de licență: disciplinele umaniste. Editura
Polirom, Iași.
Graff, Gerald și Birkenstein, Cathy. 2015. Manual pentru scrierea academică: Ei spun /
Eu spun. Editura Paralela 45, Pitești.
Graff, Gerald. 2003. Clueless in academe: how schooling obscures the life of the mind.
Yale Univesity Press, New Haven.
Henning, Jean-Luc. 2009. Apologia plagiatului. Editura Art, București.
Isoc, Dorin. 2014. Prevenitor de plagiat. Editura Ecoul Transilvănean, Cluj-Napoca.
Macovei, I. 2010. Tratat de drept al proprietății intelectuale, Ed. C.H. Beck, București.
Mihai, Gh., Motica, R. 1997. Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului. Ed. ALL,
București.
Rad, Ilie. 2017. Cum se scrie un text științific: disciplinele umaniste (ed. a II-a, rev.).
Editura Polirom, Iași.
Radu, C. 2008. Dreptul muncii, Editura C.H. Beck, București.
Șercan, Emilia. 2017a. Deontologie academică: ghid practic. Editura Universității din
București, București.
Șercan, Emilia. 2017b. Fabrica de doctorate sau Cum se surpa fundamentele unei nații.
Editura Humanitas, București.
Zinsser, William. 2013. Cum să scriem bine: ghidul clasic pentru scriitorii de nonficțiune.
Editura Paralela 45, Pitești.
Weber-Wulff, D. 2014. False Feathers. A perspective on Academic Plagiarism. Springer,
New York.
WIPO. 2001. Introducere în proprietatea intelectuală, Ed. Rosetti, București.

Surse electronice
Sandu, Dumitru. 2017. Spre o diagnoză integrată a plagiatului,
http://www.contributors.ro/administratie%20/educatie/spre-o-diagnoza-integrata-a-
plagiatului/, accesat la data de 03.09.2018.
Șercan, Emilia. 2015. Clubul select al plagiatorilor: Avocata lui Victor Ponta, suspecta de
plagierea tezei de doctorat. Loredana Radu a fost coordonata de Gabriel Oprea, suspect
si el de plagiat, https://www.hotnews.ro/stiri-esential-20381484-exclusiv-clubul-select-

48
plagiatorilor-avocata-lui-victor-ponta-suspecta-plagierea-tezei-doctorat-loredana-radu-
fost-coordonata-gabriel-oprea-suspect-plagiat.htm, accesat la data de 04.09.2018.
https://www.upt.ro/img/files/2014-2015/etica/Codul_de_etica_CartaUPT-Anexa1.pdf,
accesat la 04.09.2018
http://www.citatepedia.ro/, accesat la data de 02.09.2018.
http://www.lib.ugal.ro/Legislatie/legislatie_resurse_umane/Legea_206_27_mai_2004.pd
f, accesat la 03.09.2018.
https://www.turnitin.com/static/plagiarism-
spectrum/?_ga=2.215361631.%20994571350.1512570748-1133776615.1507661569,
accesat la data de 04.09.2018.

49