Etica profesională

CAPITOLUL I.
CONFIGURĂRI TEORETICE ÎN ETICA Şl DEONTOLOGIA EDUCATIVĂ
1.1. Dicţionar introductiv. Concepte esenţiale: morala, moralitate, etica,
normă, deontologie.
1.2. Delimitări conceptuale în etica şi deontologia spaţiului educativ.
1.3. Funcțiile și principiile eticii pedagogic
1.4. Argumente pentru o etică şi o deontologie a profesiei didactice
După studierea unităţilor și realizarea sarcinilor de învăţare veţi fi capabili:
• să definiți noţiunea de morală, moralitate, normă, datorie, etica profesională,
etică pedagogică, deontologie profesională;
• să determinați obiectul de studiu al eticii pedagogice;
• să distingeți problemele de cercetare ale eticii pedagogice ca reflectare spre
reorientarea învăţămîntului contemporan în direcţia umanizării, democratizării şi
modernizării procesului de învăţămînt;
• să argumentați diferenţa dintre noţiunile:„etică profesională și etică edagogică”,
„morală pedagogică”, deontologie pedagogică;
Conceptele-cheie: morală, moralitate, etica profesională, etică pedagogică,
normă, datorie, deontologie profesională.

Ne vom opri în paginile acestui capitol asupra unor concepte vehiculate mai ales în
lucrările de etică și filosofie.
Omul este singura fiinţă capabilă de conştientizare a semnificaţiilor Binelui şi
Răului moral, de alegere argumentată a conduitei sale. Raţionalitatea şi limbajul fac
posibilă realizarea de judecăţi morale, enunţul şi codificarea normelor şi principiilor.
Kant spunea că actul uman şi actul moral sunt identice („cerul înstelat deasupra-mi şi
legea morală în mine”).
Cum definim morala? Pe de o parte, există accepţiuni care privesc morala doar în
sensul pozitivului, al valorii morale supreme a Binelui, iar pe de altă parte, morala este
definită ca unitate a Binelui şi a Răului. Simţul comun reţine mai multe perimetre de
utilizare a noţiunii: „a ridica moralul” - a îmbărbăta, a sprijini sufleteşte; „a avea moralul
scăzut” - a fi descurajat; „a extrage morala” echivalează cu sfatul înţelept sau lecţia pe
care o învăţăm dintr-o experienţă. Merită atenție expresia „a face morală”, care înseamnă
„a certa”, „a ţine predici”, a elabora judecăţi de valoare asupra celorlalţi [9, p.4]
Raymond Polin (1968) defineşte morala ca ansamblu de idei mai mult sau mai puţin
coerent, uneori un simplu conglomerat de tradiţii, cutume, habitudini, moravuri, maniere de a
trăi, sentimente şi opinii, opere împlinite. Pentru Tudor Cătineanu (1982), morala este un
fenomen real, colectiv şi individual, care cuprinde atît normele ce reglementează relaţiile

6
 Etica profesională
umane şi tipurile de activităţi, cît şi toate manifestările (subiective şi obiective) care sunt
realizate, în diverse grade şi modalităţi, sub semnul acestor norme sau comandamente. În
consonanţă cu această delimitare ne apare şi teoria lui Michel Foucault (1995), care
identifică morală ca „ansamblu de valori şi reguli propuse indivizilor şi grupurilor, prin
mijlocirea diverselor sisteme normative, cum ar fi familia, instituţiile educative, biserica” (p. 140).
Termenul de morală desemnează un ansamblu de reguli cărora indivizii trebuie să se
conformeze în calitate de membri ai societăţii (Filip, Iamandi, 2008) [apud, p.34].

Morala reprezintă totalitatea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor,

normelor, regulilor determinate istoric şi social, care reglementează comportamentul şi raporturile
indivizilor între ei, precum şi dintre aceştia şi colectivitate, familie, grup, clasă, naţiune, societate.
Morala se raportează în stabilirea unui comportament dezirabil la o serie de categorii
precum bine, rău, datorie, dreptate, nedreptate, precum şi la o serie de principii, standarde,
reguli şi norme a căror respectare se întemeiază pe conştiinţa indivizilor şi pe opinia
publică.

Prin conceptul de „moralitate” se înţelege condiţia omului care aspiră să trăiască

potrivit unor idealuri si principii considerate a fi cît mai înalte în conformitate ca o serie
de referențiale comune, de natură religioasă sau filosofice.
Bernard (2011) defineşte moralitatea prin referinţă la codurile de conduită ce
trebuiesc urmate în cadrul individual, sau în cadrul grupului. Moralitatea este „pecetea”
moralei în om, efectul asimilării valorilor morale [2, p.23].
Morala nu este un corpus static de norme şi valori, ci desemnează un domeniu
relativ dinamic, sensibil la realităţile social-istorice şi culturale. Unele precepte morale
sunt foarte rezistente în timp, pe cînd altele suportă permanente perimetruualizări
istorice. Conţinutul normelor morale este deopotrivă condiţionat de determinări externe
şi interne, individuale şi colective, socio-profesionale şi politice, laice si religioase.
Obiectul moralei îl reprezintă relaţiile în dimensiunea lor reală („cum sunt”) şi
ideală („cum ar trebui să fie”).
Din aceeaşi familie lexicală fac parte noţiunile „amoral” şi ,,imoral”. Dacă „amoral”
înseamnă „a fi în afara moralei”, „imoralul” priveşte atitudinile şi conduitele greşite,
„necuvenite” din punct de vedere moral. Situaţia cea mai frecventă este de asociere a
imoralităţii cu desfăşurarea de activităţi contrare onestităţii sau bunelor moravuri
apreciate de majoritate (apar ca înfierate desfrîul, adulterul, homosexualitatea etc). Sfera
noţiunii este în continuă dinamică, ceea ce a fost ieri imoral poate să nu fie şi azi.

7
 Etica profesională
John Dewey (1972) afirma despre morală că nu este un catalog de acte sau un grup
de reguli de aplicat ca reţetele de farmacie, în morală fiind nevoie de metode specifice
pentru a localiza dificultăţile [apud, 8, p.45].
În realizarea acestui deziderat intervine etica. Etica şi morala înseamnă din punct
de vedere etimologic acelaşi lucru, „morav”, cutumă”, „obicei”, „obişnuinţă”.
Într-o primă direcţie de definire, etica este ştiinţa despre morală, teoria despre
moravuri, valori, norme morale. În această calitate, de ştiinţă, etica are metode, finalităţi
teoretice şi practice, limbaj specific. Esenţa eticii este „publicitatea” sa, opunîndu-se
intimităţii conştiinţei morale (Miroiu, 2001). Morala priveşte spaţiul intim, personal, iar
etica — raporturile externe profesionale, instituţionale.
Etica aplicată este o ramură a eticii care studiază probleme controversate, din
variate domenii de lucru (presă, mediu ambiant, mediu de afaceri etc). Numim în
continuare cîteva arii din cîmpul eticii aplicate: etica medicală, etica pedagogului, etica
juridică, etica în mass-media, etica savantului, etica mediului înconjurător, etica afacerilor etc
[11, p.21].
Etica medicală dezvoltă teme cum ar fi dreptul la viaţă (avortul, mamele surogat,
statutul embrionilor, manipularea genetică), drepturile pacienţilor, experimentarea pe
oameni, euthanasia.
Etica pedagogică îl obligă pe pedagog să respecte personalitatea elevului şi să
manifeste faţă de el o exigenţă respectivă, să menţină propria reputaţie şi reputaţia
colegilor săi, să se îngrijească despre credibilitatea morală a societăţii faţă de învăţător.
Etica savantului include cerinţa slujirii dezinteresate adevărului, toleranţa faţă de
alte teorii şi opinii, inadmisibilitatea plagiatului în orice formă sau falsificare premeditată
a rezultatelor ştiinţifice etc.
Etica mediului sau etica ecologică pune problema amplasării locaţiilor umane în
raport cu habitatele naturale, protejarea şi conservarea speciilor de plante şi animale pe
cale de accent pe legătura individ-societatc, iar psihologia morala studiază conştiinţa
morală şi conduita morală în calitate de structuri psihologice ce conturează
personalitatea.
Etica psihologului este determinată de specificul profesiei de psiholog, care se
referă la confidenţa informaţiei avută de la client, cît şi faptul ca să nu-l facă dependent
de serviciile psihologului, ci să-l orienteze spre identificarea soluţiilor de sine stătător.

8
 Etica profesională
Etica istoricului îl obligă pe istoric să scrie doar adevărul despre cele identificate,
să prezinte informaţia corect şi nu în dependenţă de circumstanţe sau la comanda
guvernării statale.
Etica tehnologiilor informaţionale indică asupra faptului că inginerii, savanţii şi
tehnicienii prin rezultatele activităţii sale determină calitatea şi condiţiile vieţii oamenilor
în societatea informaţională. Totodată, tehnicienii sunt obligaţi de a nu perturba
activitatea altor utilizatori ai reţelei informaţionale cât şi de a prevedea consecinţele
sociale ale programelor/sistemelor elaborate.
Etica asistentului social cere să fie acordate servicii sociale la nevoile solicitanţilor
şi intervenţia asupra tuturor aspectelor problemei de rezolvat, cu responsabilitate, în
beneficiul persoanelor deservite.
Etica ofiţerului îl obligă să slujească necondiţionat Patria, să dea dovadă de
perseverenţă şi curaj, să aibă grijă de subalternii săi, să păstreze cu sfinţenie onoarea de
ofiţer.
Etica juridică este determinată de specificul activităţii profesionale a juristului, de
particularităţile lui morale şi de situaţia socială. Particularităţile activităţii profesionale a
lucrătorilor din domeniul ocrotirii normelor de drept afectează drepturile şi interesele
oamenilor, astfel acestea cer caracteristici aparte din punct de vedere al influenţei lor
asupra conţinutului moral al acestei activităţi [11, p.27].
Faptul că profesia este legată ele spaţiul public, afirmă Ghiaţău R., atrage din punct
de vedere psihologic credinţa că este o responsabilitate a noastră temporară, asemeni
unei haine pe care o îmbrăcăm, ceea ce face să ne implicăm mai puţin din punct de
vedere moral decît clacă ar fi vorba de spaţiul privat. Rutina zilnică, oboseala, alienarea
generate de pierderea în structurile birocratice ale profesiei pot fi duşmanii eticii. Suntem
mai degrabă preocupaţi de realizarea „planului de producţie” decît; de condiţiile
climatului etic. Şi, totuşi, etica nu este doar un factor extern, al relaţiilor sociale, ci şi unul
intrinsec, prin asigurarea calităţii produselor muncii. Etica nu salvează de greşeli, nu le
prevede şi nu asigură competenţe tehnice. Dar ea introduce o sumă de valori pe tărîmul
muncii, favorizează înţelegerea activităţilor, conferirea unei semnificaţii umane [9, p.39 ].
Ce diferenţă este între morală şi etică? Prezentăm în acest context punctul de
vedere al autorului Andre Compte-Sponville [apud 8, p.47]: morala şi etica sunt două
moduri de acces convergente către o viaţă mai umana şi mai fericită, dar care urmează
căi diferite; supunerea, pentru morală, şi raţiunea pentru etică. Ambele sunt discipline

9
 Etica profesională
normative, dar registrele sunt diferite. Morala recunoaşte valorile bine şi rău, care se
impun identic pentru toţi, ca absolute, universale, etica este în legătură cu valorile bun şi
rău şi este relativă la grup, comunitate, persoană. Morala are la bază întrebarea specifică
„Ce trebuie să fac?” ,iar răspunsul este acelaşi pentru toţi, respectiv practicarea virtuţii.
Etica răspunde la întrebarea „Cum trebuie să trăiesc pentru a fi fericit?” Deci, constatăm
că morala comandă, iar etica recomandă. După cum afirmă Ghiaţău R.,”nu putem
renunţa nici la supunere şi datorie, nici la raţiune şi fericire”.
Un concept important cursului este cel de deontologie. Această noţiune, iniţial
filosofică şi apoi juridică, cunoaşte astăzi noi moduri de circumscriere. Foarte frecvent
deontologia este asociată datoriilor care se impun oamenilor în exercitarea activităţii lor
profesionale. Deontologia înseamnă formularea si reflecţia asupra acestor datorii, delimitate
intern, pentru membrii profesiei, si extern, pentru clienţi, public, societate.
Etimonul grecesc deon se referă la obligaţie, datorie, „ceea ce se cade”, „ceea ce
trebuie”. Conform accepţiunii etimologice, deontologia este ştiinţa datoriilor (Ghiațău,
2013). Denumirea de deontologie a fost consacrată de filosoful Jeremy Bentham (1748-
1832), o dată cu apariţia lucrării sale Deontologia sau ştiinţa moralei, în care consideră
deontologia sau „morala privată” ca pe „ştiinţa fericirii” fondată pe motive
extralegislative, în timp ce jurisprudenţa este ştiinţa prin care legea este aplicată
producerii fericiri.
Deontologia, într-o accepţiune foarte extinsă, nu vizează doar formularea şi
respectarea datoriilor morale, ci şi a obligaţiilor administrative, profesionale, juridice etc.
O definiţie a deontologiei care ia în calcul mai multe categorii de drepturi şi obligaţii
decît cele de natură morală îi aparţine lui Dumitru Popovici (2001): deontologia este ştiinţa
care studiază respectarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor de către oamenii cuprinşi în
raporturi formale, raporturi de autoritate [9, p.56].
Vom evidenţia şi termenii de datorie şi obligaţie. Datoria este legată de aspectul
moral, intrinsec impus, pe cînd obligaţia este coercitivă, are determinare externă,
presupunînd sancţiuni juridice. Romeo Poenaru [1998, p.16], numeşte trei categorii de
acţiuni care să ajute la identificarea datoriilor şi obligaţiilor noastre: acţiuni interzise,
acţiuni permise obligatorii, ele corelează cu răspunderea şi acţiuni permise
neobligatorii, care alcătuiesc sfera responsabilităţii a datoriei. Sfera în care poate
interveni legea este cea a normării acţiunilor interzise şi a acţiunilor permise obligatorii.

10
 Etica profesională
În ceea ce priveşte drepturile, Romeo Poenaru [1998, p.19] realizează distincţia între
drepturi statutare (care ţin de dobîndirea unui statut profesional), drepturi universale
(numite în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului) şi drepturi fundamentale (ale
cetăţenilor unei ţari, drepturi nominalizate de Constituţie). Deontologia vizează mai ales
drepturile statutare.
Un concept comun, vehiculat în ambele domenii, deontologia şi dreptul, este cel de
„normă”. Norma reprezintă o dispoziție obligatorie, fixată prin lege sau prin uz; ordine
recunoscută ca obligatorie sau recomandabilă. Filip şi Iamandi (2008) clasifică normele
morale în:
1) norme generale sau universale: care sunt prezente în toate sau în majoritatea
comunităţilor umane, din toate timpurile, sau din perioade îndelungate de timp, şi
influenţează întreaga gamă de relaţii şi activităţi umane. Dintre aceste tipuri de norme
amintim: cinstea, demnitatea, sinceritatea, curajul, loialitatea, generozitatea;
2) norme particulare: se adresează unor comunităţi umane determinate, au o anumită
variaţie în timp şi spaţiu şi influenţează relaţii sau activităţi umane particulare. Printre
aceste tipuri de norme amintim normele vieţii de familie şi normele morale specifice unor
activităţi profesionale;
3) norme speciale: se manifestă în cadrul unor grupuri restrînse şi, uneori, la ocazii
speciale. În această categorie autorii includ: normele de protocol, regulile de etichetă în
afaceri, codul manierelor elegante.
Evidenţiem că normele au un caracter liber, intenţional, conştient şi raţional.
Normativitatea morală are un caracter categoric şi universal, referindu-se la datoria de a
săvîrşi fapte care să potenţeze valoarea specifică şi intrinsecă a umanităţii.
Cele mai multe discuţii apar în legătură cu delimitarea conceptului de etica
profesională. Etica profesională are importanţă, în primul rînd, pentru profesiile,
obiectul de studiu al cărora este omul.
Un prim sens al eticii profesionale trimite la studiul normelor şi principiilor morale din
domeniul profesiilor. Liliana Stan [apud 8, p.45] vorbeşte de trei accepţiuni ale eticii
profesionale, în funcţie de gradul de extensie:
- etica profesională generală — ramura a eticii care studiază şi propune norme, valori,
principii dezirabile în orice activitate profesională;

11
 Etica profesională
- etica profesională restrînsă — priveşte valorile diverselor cîmpuri profesionale; de
exemplu, în profesiile medicale sunt foarte importante principii cum sunt prioritatea
fiinţei umane, demnitatea.
- etica profesională specifică - se raportează la o profesie anume, cum ar fi cea de
educator, medic, ziarist etc.
Concluzie: Indiferent de profesie, identificăm o serie de norme şi valori comune,
general valabile, care trebuie cunoscute şi respectate. Astfel, promovarea onestităţii,
respectului, dreptăţii e necesară în orice cîmp profesional. De studiul acestor valori se
ocupa etica profesională generală. Etica profesională restrînsă şi etica profesională
specifică decid asupra perimetruualizărilor valorilor de mai sus în domenii mai bine
precizate.

1.2. Delimitări conceptuale în etica şi deontologia spaţiului educativ

Literatura pedagogică recunoaşte că problemele etice ale învăţămîntului au fost
ignorate mult timp, astfel foarte mulți pedagogi îşi încep cariera avînd cunoştinţe
minimale despre modul de gestionare al dilemelor etice întîlnite în clasă. Puţini autori au
studiat normele morale specifice, pe care educatorii le utilizează în practicile zilnice. În
ansamblul specialiştilor din educaţie, s-ar impune şi prezenţa unui statut la confluenţa
dintre psiho-pedagog şi etician. Acesta ar avea drept rol identificarea principiilor morale
ale muncii educative, studiul activităţilor educatorului ca angajat al instituţiei şcolare,
analiza relaţiei dintre profesia educativă, clienţii ei şi societatea ca întreg etc. Avînd ca
denominator comun „etica”, întîlnim, în variate contexte, expresii cum sunt etica
pedagogică, etica didactică, etica învăţămîntului, etica profesiei didactice, etica educaţională sau
etica profesorului.

Etica pedagogică are drept obiect „valorile şi normele morale, condiţiile specifice
afirmării morale, caracteristicile cîmpului educaţional, ale sistemului relaţiilor
interpersonale instituite în procesul formării” [L. Stan, 2004].

Un domeniu mai vast decît „etica profesiei didactice” ar fi „etica spaţiului educativ
formal” sau „etica instituţiei şcolare”. Educatorii îşi desfăşoară activitatea într-un mediu
instituţional, ce implică valori, norme şi regulamente specifice. Cercetătoarea Ghiațău R.,
indică următoarele linii de analiză ale eticii spaţiului educativ formal:
1. comunitatea şcolară ca întreg (profesori, părinţi etc), în calitate de comunitate etică
şi condiţiile de climat moral ale şcolii;

12
 Etica profesională
2. documentele de etică instituţională, respectiv codurile etice ale organizaţiilor
şcolare, chartele, codurile de onoare -construcţie şi implementare;
3. liderii educativi (directori, alţi decidenţi, inspectori etc.) ca agenţi morali;
4. practicile profesionale „morale”, „imorale” şi „la graniţa moralităţii” generate de
contextul instituţional specific şcolii;
5. raportul autoritate - libertate, definirea noţiunilor de „putere”, „disciplină”,
„recompensă” şi „pedeapsă” în şcoală;
6. drepturile, datoriile elevilor, ale părinţilor şi ale altor membri ai comunităţii, în
raport cu instituţia şcolară;
7. situaţiile de îndoctrinare şi manipulare generate de contextele formale şi
informale;
8. relaţiile profesionale între educatori;
9. identificarea unui cadru al deciziei etice în învăţămînt[8, p.79].
Pornind de la termenul „deontologie”, se pot contura, în spaţiul educativ, mai
multe subramuri: deontologie didactică, deontologia învăţămîntului, deontologie pedagogică, de-
ontologie educaţională, deontologia profesiei didactice şi deontologia profesorului. Unele dintre
conceptele de mai sus le vom determina în continuare:

Deontologia didactică - ramură pluridisciplinară a ştiinţelor educaţiei, ce studiază şi

prescrie datoriile, obligaţiile profesionale ale personalului didactic faţă de cei educaţi şi
familiile acestora, faţă de colegi şi alţi profesionişti, faţă de opinia publică şi autoritatea
de stat, precum şi drepturile proprii aşa cum sunt precizate prin legi, regulamente,
statute, jurăminte şi tradiţii.
Deontologia profesorului este expresia utilizată de Dumitru Popovici (2002) pentru a
desemna deontologia particulară a profesiei didactice. Deontologia profesorului studiază
respectarea drepturilor elevilor şi îndeplinirea obligaţiilor de către profesor în
organizarea şi desfăşurarea procesului educaţional în şcoală şi în afara ei. Autorul
introduce şi o observaţie de nuanţă, prin care limitează domeniul deontologiei profe-
sorului la dimensiunea relaţiei de autoritate cadru didactic -elev. „Numai normele care
privesc raportul de autoritate profesor - elev se instituie ca parte a deontologiei profesorului.”,
afirmă acelaşi autor. „Celelalte sunt îndatoriri profesionale fără relevanţă în aria deon-
tologiei, aparţinînd normativităţii etice generale a profesiei de educator”[apud 8, p.27].
O sintagmă pe care Romeo Poenaru (1998) şi Dumitru Popovici (2000) o utilizează şi
care este relevantă pentru definirea deontologiei este didactogenia (conceptul este cons-

13
 Etica profesională
truit prin analogie cu cel de iatrogenie, cunoscut în limbajul medical ca desemnînd
efectele generate de greşelile doctorilor). Didactogeniile sunt definite, prin extrapolare,
ca efecte negative apărute în procesul de învăţare, generate de un anumit
comportament al profesorului, altul decît cel impus de norme. Altfel zis ele sunt
consecinţe ale greşelilor profesorilor, iar deontologia poate fi considerată ştiinţa care se
ocupă cu analiza acestor greşeli. Popovici enumera trei surse ale acţiunilor-greşeli:
caracterul profesorului, lipsa sau insuficienţa pregătirii sale profesionale şi cîmpul edu-
caţional (accesul la resurse etc).

Gilbert Longhi (2000), autor francez cu preocupări deosebite în acest domeniu,

preferă expresia deontologia învăţămîntului, afirmînd, în acest sens, că „O deontologie
îşi propune să definească ce este învăţămîntul, unde începe, unde se opreşte, mai ales
reperează ambiguitatea sau nelegitimitatea unor practici. [apud 9, p.67]
Deontologia pedagogică este inclusă de Elena Joiţa (2000) în clasificarea pe care a
realizat-o ştiinţelor educaţiei, în acest context, autoarea realizează plasează deontologia
pedagogică în categoria ştiinţelor metodologice, alături de pedagogia sistemică,
pedagogia prospectivă, pedagogia dialectică, pedagogia cibernetică, pedagogia experi-
mentală şi pedagogia comparată.
Un domeniu legat de cele anterior prezentate ar putea fi şi deontologia profesiei
didactice. Cercetătoarea Ghiațău R., optează pentru această denumire, întrucît asigură
reprezentativitatea şi unificarea statutară pentru toţi cei care predau, în orice instituţie
şcolară, fie ei învăţători, profesori de gimnaziu, liceu sau personal academic, universitar.
Concret, deontologia profesiei didactice se ocupă cu studiul datoriilor pe care le au
educatorii faţă de copii şi tineri, datorii care circumscriu, în mod specific, natura
profesiei şi prin exercitarea cărora, educatorii contribuie la construirea unui mediu
optim de învăţare [8, p.89].
Evidenţiem cîteva categorii ale datoriilor:
• datoriile în raport cu procesul didactic (cu predarea -învăţarea - evaluarea şi
componentele pe care le presupun: obiective, conţinuturi, metode, relaţii didactice etc.)
sunt cele mai importante, acestea fiind numite datorii-nucleu, întrucît descriu esenţa
profesiei, fiind asociate competenţei profesionale globale. Un educator, în primul rînd,
trebuie „să ţină lecţii” de calitate. Aceste datorii sunt foarte greu de identificat, de numit
concret. Unele încercări au fost realizate, prin precizarea standardelor profesionale, prin
aplicarea unor teorii ale diverselor ştiinţe ale educaţiei;

14
 Etica profesională
• datoriile în raport cu instituţia şcolară alcătuiesc, cel mai adesea, grupa datoriilor
întîlnite în legi, statute, regulamente;
• datoriile în raport cu părinţii, comunitatea (locală, regională). Un educator are datorii
nu doar faţă de sentimentele şi vrerile elevilor, ci şi în raport cu mintea lor. De exemplu,
accesibilizarea materiei este atît un principiu didactic, cît şi o cerinţă a deontologiei
profesionale. Un profesor care nu se face inteligibil pentru elevii săi şi nu le evaluează
corect munca nu respectă nici didactica şi nici deontologia profesională. [9, p.89].
Printre problemele deontologiei profesiei didactice, evidenţiem:
1. conturarea obligaţiilor profesiei didactice şi circumscrierea valorilor ei;
2. studiul greşelilor profesionale şi al efectele lor, didactogeniile;
3. studiul reperelor experienţei subiective în gestionarea problemelor deontologice
(codurile personale);
4. analiza documentelor oficiale cu privire la reglementarea profesiei didactice:
standardele profesiei didactice, statutul profesiei didactice, drepturile şi datoriile
formale, oficiale, codurile organizaţiilor profesionale (sunt necesare analize ex-
haustive ale drepturilor şi datoriilor educatorilor cu poziţionări etice, juridice,
administrative);
5. circumscrierea activităţii profesorului ca agent moral în instituţia şcolară
(drepturi, datorii, libertăţi politice şi religioase; raporturile viaţă privată - viaţă
profesională);
6. conturarea specificităţilor în sfera deontologiei obiectivelor, metodelor,
conţinuturilor, relaţiilor, formelor de organizare;
7. elaborarea unor strategii de construcţie, implementare a unor coduri etice şi
deontologice ale asociaţiilor profesionale şi identificarea principiilor diriguitoare
ale acestora;
8. studiul muncii dascălilor ca angajaţi ai organizaţiei şcolare, analiza din punct de
vedere a situaţiilor dilematice cu care aceştia se întîlnesc frecvent [Ghiaţău: 2013,
p.79].
Acceptînd o definiţie extensivă a deontologiei, Ghiaţău R, propune următoarele
categorii:
 Legea învățământului;
 Statutul personalului didactic;
 Regulamentul de funcţionare a învăţămîntului preuniversitar;

15
 Etica profesională
 Regulamentele de ordine interioară;
 Cartele instituţionale (Carta universităţii etc);
 Declaraţia universală a drepturilor omului şi Declaraţia drepturilor copilului;
 Standardele profesionale;
 Codurile etice şi deontologice (operante la diverse niveluri);
 Jurămîntul sau legămîntul profesional [8, p.97].
Unele categorii privesc cu precădere aspectele juridice, iar altele aspectele morale,
profesionale, în cazul ,,Jurămîntului profesional” dimensiunea etică este pregnantă.
„Jurămîntul” este un text care exprimă promisiunile făcute de o persoană sau un
grup, aflate într-o situaţie specială de noviciat (intrarea în profesie, într-o instituţie,
asociaţie, frăţie). Prin această declaraţie solemnă o persoană atestă adevărul unui fapt, se
angajează să îndeplinească datoriile muncii sale. Unul din cele mai cunoscute este
„Jurămîntul lui Hipocrate”, rostit de tinerii medici o dată cu terminarea facultăţii. Pentru
educatori, a devenit destul de cunoscut textul lui Robert Dottrens (1971) redat mai jos.

JURĂMÎNTUL EDUCATORILOR
Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate. Voi vedea în elevii mei nu atît şcolari, cît
copii şi nu voi uita niciodată că, pentru partea care îmi revine,
sunt răspunzător pentru destinul lor.
Voi menţine prin toate mijloacele de care dispun onoarea profesiei didactice. Colegii mei vor
fi prietenii mei. În colaborare cu ei, mă voi strădui să ameliorez în mod constant mijloacele pe
care şcoala le pune în mişcare ca să asigure recunoaşterea efectivă a dreptului la educaţie şi la
justiţia socială în educaţie.
Fac aceste promisiuni în mod solemn, liber, pe onoare.

O categorie specială a deontologiei este cea a codurilor deontologice.

Codurile reprezintă un angajament luat faţă de societate, o responsabilitate
gîndită contractual faţă de clienţii oricărei profesii. „Nimeni nu este o persoană liberă
atunci cînd accepta să devină membru al unei profesii” [Soltis, 1986, p. 65].Codurile
respectă autonomia profesională, autonomie care nu se confundă cu libertatea
individuală.
Într-un sens foarte general, codul de etică educaţională este un document elaborat
de diferite instanţe (membrii profesiei, conducerile instituţiilor), la diferite nivele de
generalitate (individual, local, regional, naţional, internaţional), cu rol de identificare a
valorilor fundamentale şi a responsabilităţilor persoanelor implicate direct în procesul de

16
 Etica profesională
predare-învătare, în vederea constituirii unui mediu educativ cu dimensiuni fizice,
psihologice, axiologice propice dezvoltării elevului.
Încheiem prin a spune că evantaiului terminologic invocat, problematica etică şi
deontologică din perimetrul educativ cunoaşte foarte multe configurări teoretice
sistematice în literatura psihopedagogică actuală.

1.3. Funcţiile moralei pedagogice și principiile eticii pedagogice

Morala pedagogică ca obiect de studiu al eticii pedagogice, în planul
particularităţilor structurale specifice, nu numai că dirijează, oglindeşte şi influenţează
comportamentul pedagogului, cultura lui interioară şi exterioară, atitudinea lui faţă de
profesie, caracterul relaţiilor lui cu elevii, colegii, părinţii, în acelaşi timp îndeplineşte şi
un sistem de funcţii sociale [1, p.76 ].
Activitatea pedagogică în mare măsură asigură reproducerea potenţialului
intelectual al societăţii, ceea ce constituie una din funcţiile esenţiale ale moralei
pedagogice.
Conform concepţiei lui Pisarenco V., Pisarenco I. [1986, p.34-36] activitatea
pedagogică este o activitate complexă de formare, de creaţie, de aceea funcţiile de bază
ale moralei pedagogice sunt: cognitivă; reglatoare; orientativ-axiologică; educativă.
Funcţia cognitivă. Este cunoscut faptul că intenţionînd să-si aleagă profesia de
învăţător tînărul încearcă a analiza nu numai metodele de lucru ale profesorilor lor, dar
de asemenea meditează şi asupra celor mai însemnate calităţi de care trebuie să dispună
un profesor. După intrarea în instituţiile de învăţămînt superior la domeniul ştiinţelor
educaţiei acesta este cunoscut cu cerinţele faţă de personalitatea pedagogului nu numai
în procesul instruirii dar şi în timpul practicii pedagogice, observînd comportamentul
colegilor la lecţii, comunicarea lor cu elevii în timpul orelor suplimentare. În aşa mod
studentul pedagog înţelege treptat, sistemul de valori morale care ghidează activitatea
şcolii, constată importanţa socială a muncii sale, originile istorice ale cerinţelor înaintate
cadrului didactic [1, p.77].
Funcţia de reglementare. Cunoscînd normele morale de reglementare a conduitei
unui profesional, învăţătorul îşi extinde cadrul libertăţii individuale (a autonomiei
profesionale), foloseşte o gamă largă de instrumente pentru rezolvarea conflictelor;
îmbunătăţeşte cultura manifestării sentimentelor, care îi vă ajută să facă faţă cerinţelor
tactului pedagogic. În aşa mod are loc realizarea funcţiei de reglementare a manifestării

17
 Etica profesională
personalităţii pedagogului, alegerea de către el a mijloacelor pentru realizarea diverselor
conflicte, stabilirea de relaţii, direcţionarea corectă a acţiunilor oamenilor către valorile
morale etc. In caz contrar, de exemplu, excesul de bunătate în loc să fie util poate aduce
daune, în anumite circumstanţe, poate fi condamnat sau, exigenţa nechibzuită poate
provoca brutalitatea, or, lipsa de respect a autorităţilor duce la anarhism.
De asemeni, este foarte importantă această funcţie la reglementarea relaţiilor
profesorului cu elevii/studenţii, cu colegii, părinţii. Astfel, ceea ce un profesor îşi poate
permite, în relaţie cu colegii, nu-şi va permite în relaţiile cu elevii şi părinţii lor. In acelaşi
timp se consideră că regulile de subordonare doar parţial sunt definite în documentele
oficiale, în special ele sunt transmise prin tradiţie. Relaţia dintre tinerii pedagogi şi
pedagogii cu experienţă profesională se construieşte nu prin forţa administrativă, ci pe
baza autorităţii morale a pedagogului.
Funcţia socială de orientare a valorilor este incorporată în conştiinţa morală a
pedagogului care include cele mai înalte valori şi îi asigură cel mai înalt nivel de
activitate practică. Pedagogul nu poate / nu trebuie să se orienteze la autoliniştire,
automulţumire, autobunătate, autonepăsare, întrucît morala pedagogică îi cere
manifestarea perseverenţei, optimismului, cu care trebuie să-i influenţeze pe colegii săi,
discipolii şi părinţii acestora. Morala pedagogică orientează cadrele didactice la un stil
uman de atitudini şi relaţii care trebuiesc permanent desăvîrşite [1.p.78].
Funcţia social educativă a moralei pedagogice derivă din dispoziţiile şi normele
morale stabilite, din valorile, îndemnul, orientarea profesorului. Toate acestea servind la
rîndul lor educaţiei morale a personalităţii. O importanţă deosebită la realizarea acestei
funcţii o are prezenţa idealului personalităţii, a idealului de comportare, idealului de
manifestare a atitudinilor. Ansamblul acestor idealuri constituie la rîndul lor un model,
după care orientîndu-se pedagogul îşi formează personalitatea sa dar şi a discipolilor săi.

Morala pedagogică cere de la educator un înalt nivel al educaţiei sale. Activitatea

lui, comportarea trebuie să înrîurească activ în permanenţă. Pentru aceasta pedagogul
trebuie să aibă lumea lui interioară, felul de a se comporta, abilităţi de a se subordona
principiilor, normelor şi regulilor acumulate în idealul pedagogic moral [21, p.65].

Principiile eticii pedagogice

Totalitatea cerinţelor fundamentale de reglementare morală a activităţii şi a relaţiilor
dintre profesori şi elevi/studenţi constituie esenţa substanţială a principiilor eticii
pedagogice. Cercetătoarea Axenti I., evidențiează următoarele principii ale eticii

18
 Etica profesională
pedagogice: 1.principiul umanismului; 2.principiul democratismului; 3.principiul optimismului;
4. principiul toleranţei; 5. principiul pozitiv al educaţiei.[1, p.67].
Principiul umanismului presupune ca prioritate valorile umane - viaţa şi sănătatea
personalităţii omului, dezvoltarea lui liberă. El necesită respectarea următoarelor
condiţii:

- manifestarea respectului şi dragostei pentru personalitatea fiecărui elev/ student;

- protecţia drepturilor şi libertăţilor lor;
- acceptarea punctului de vedere al elevului, poziţia lui;
- protecţia onoarei şi demnităţii elevului/ studentului;
- acceptarea discipolilor aşa cum sunt, păstrînd chipul lor irepetabil;
- renunţarea la aplicarea violenţei fizice şi psihologice în cadrul dezvoltării
capacităţilor elevului/ studentului [21, p.16].
Principiul democratismului presupune respectarea următoarele reguli:
- recunoaşterea tuturor participanţilor la procesul educaţional, ca parteneri egali;
- stimularea şi susţinerea iniţiativei şi independenţei copiilor în gîndirea şi acţiunile
lor [apud, p.62].
Principiul optimismului în procesul educaţional este tratat ca un ansamblu de
acţiuni care predispun la perceperea lumii înconjurătoare într-o ambianţă echitabilă,
veselă şi binevoitoare. Aceasta cu siguranţă va ajuta elevii să asimileze cunoştinţe despre
obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare, prin prisma celui care instruieşte mai uşor,
cu mai multă plăcere, mai liber, mai încrezător în forţele proprii, fără a dispera în caz de
nereuşită. Atitudinea pozitivă faţă de valorile: bunătate, dreptate şi frumos inspiră la
sesizarea noului. Recunoaşterea acestor valori, deşi atractive, nu este posibilă în limita
unui cadru normal. Toate aceste valori, în corelaţie nu exista fără rău, nedreptate,
suferinţă, tot aşa cum nu există lumina fără umbră [Ovcerenco N, 2005].
Principiul toleranţei cere respectarea drepturilor fundamentale ale copilului,
conform cărora fiecărui membru al personalului didactic, al personalului tehnic din
instituţia de învăţămînt, fiecărui părinte în comunicarea cu copilul i se recomandă:
- să dea dovadă de răbdare şi respect pentru personalitatea educatului, a priori, a
recunoaşte dreptul copilului la greşeală;
- să renunţe la stereotipul de etichetare a copiilor, să nu evidenţieze unii copii în
contul umilirii demnităţii altora;

19
 Etica profesională
- să un supraaprecieze succesul obţinut şi să nu utilizeze critica distructivă la
constatarea gafelor.

Toleranţa, precum un medicament natural ca mijloc, contribuie la vindecarea rănilor

de viaţă, dă naştere şi dezvoltă aşa trăsături de personalitate copilului, care îi vor permite
în continuare să fie tratat ca o personalitate irepetabilă şi originală [apud, p.l8].
Principiul pozitiv al educaţiei în concepţia lui VI. Pîslaru, [Principiul pozitiv al
educaţiei, Ch.:Ed. Civitas, 2003] presupune orientarea pozitivă a tuturor acţiunilor de
influenţă educativă, căci omul este esenţialmente o fiinţă pozitivă. El este mereu
îndemnat - de părinţi, familie, rude, prieteni, învăţători şi profesori, de întreaga omenire -
să devină mai bun, adică mai drept, mai frumos, cu mai mult adevăr, să-şi grijească
fiinţa, ca aceasta să devină tot mai liberă - libertatea fiind o stare a sufletului şi nu una
dată exclusiv de condiţia socială. E nevoie să fim mai buni, e bine să ne ajutăm unii pe
alţii să devenim mai buni, adică să realizăm mereu, oriunde şi cu plinătate actul
educaţiei, ca să nu permitem degradarea fiinţei umane, a vieţii sale şi a societăţii în care
omul se produce ca fiinţă umană.
Acest principiu, în procesul educaţional cere profesorului următoarele: dacă el a fost
capabil să identifice în discipolul său cel puţin o calitate bună, urmează să se bazeze pe
ea, în educarea de mai departe a acesteia. Ca rezultat, el va obţine posibilitatea de a
pătrunde în sufletul copilului pentru a-1 schimba în bine fără a folosi violenţa[1, p.70].
Regulile principiului pozitiv al educaţiei sunt simple:
1. identificarea stratului pozitiv, esenţial al elevului;
2. sprijinindu-se pe calităţile bune pedagogul să dezvolte trăsăturile de caracter care
îi lipsesc;
3. să cultive calităţile pozitive de comportare şi de conştientizare a faptelor pînă la
nivelul cînd acestea se transformă în deprinderi.
Pentru ca activitatea pedagogului să fie de succes şi eficientă el trebuie să ţină cont
de regulile acestui principiu şi cu precizie şi regularitate să le urmeze [15, p.156].

1.4. Argumente pentru o etică şi o deontologie a profesiei didactice

Pe plan mondial asistăm la o amplă mişcare de normări vizate a activităţilor

profesionale. Organizaţiile educative, medicale, culturale, ştiinţifice, economice îşi
elaborează seturi proprii de reglementări pe care le propun profesioniştilor domeniului.
Navigînd pe internet suntem surprinşi de nenumăratele iniţiative de formalizare etică în

20
 Etica profesională
domeniul educaţional, instituite din iniţiativa conducerii instituţiilor, colectivelor de
profesori, elevilor şi părinţilor. Unul dintre motivele „inflaţiei” de coduri constă în faptul
că normativitatea nu doar restrînge libertatea, ci şi garantează protejarea unor drepturi.
Subliniem astfel avantajul pentru elevi, profesori, factori comunitari, de a-şi apăra
„teritoriile” şi a stabili regulile „jocului”. Considerînd etica drept „calea principală de
ordonare a vieţii sociale şi baza de plecare în realizarea idealurilor personale”, Liliana
Stan [apud8, p.276], distinge avantajele introducerii disciplinei eticii în planurile de
învăţămînt: etica are rol în însuşirea teoretică a normati-vităţii sociale, în creşterea nivelului de
cultură generală şi a coeficientului de inteligenţă, în facilitarea alegerii raţionale a status-rolurilor
sociale în concordanţă cu reperele morale; ea promovează sociabilitatea indivizilor, contribuie la
formarea judecăţilor morale şi a responsabilităţii, la structurarea/ autostructurarea şi controlul/
autocontrolul trebuinţelor psihice si culturale.
Elaborarea prevederilor etice de către asociaţiile de profesionişti ar fi pentru
societatea noastră o reacţie de adaptate la standardele societăţii democratice.
Argumentele evidențiate în literatura de specialitate au grade de generalitate
diferite, de la motivaţii de principiu, abstracte, la motivaţii ce ţin de pragmatica
procesului şi de deciziile cotidiene.
Argumentele de natură psihosocială. În relaţia didactică nu este prioritar aspectul
tehnic, ci aspectul uman, respectiv încrederea acordată, egalitatea de tratament, empatia.
Înainte de a fi o relaţie care are ca finalitate dezvoltarea personalităţii elevului, este o
relaţie între două subiectivităţi care trebuie să se pună de acord, să se înţeleagă ca
oameni. Educatorul lucrează cu oameni, pentru oameni şi asupra oamenilor. Ei sunt şi mijlocul,
şi scopul în profesia didactică.
Profesia didactică presupune influenţare a celuilalt, se presupune în sens pozitiv. A
curs multă cerneală pe tema relaţiei didactice ca relaţie de manipulare, constrîngere,
îndoctrinare, intervenţia profesorului poate fi considerată agresivă, deoarece are drept
scop ruperea „vălului de ignorantă”, forţarea naturii copilului pentru a se încadra în
anumite tipare comportamentale şi de gîndire. Interacţiunea profesor-elev este situată
într-un perimetru de asimetrie fizică şi psihică a părţilor implicate. Este o relaţie între
adult şi copil, între maturitate şi posibilitatea maturizării. Copilul este partea
dezavantajată din punct de vedere emoţional şi cognitiv, adaptativ. Prin caracteristicile
lor psiho-emoţionale şi fizice, copiii sunt o categorie socială vulnerabilă, juridic, au
statutul de „protejaţi ai legii”, se bucură de drepturi speciale legate de vîrsta pe care o

21
 Etica profesională
traversează. În cazul comportamentului lipsit de etică al profesorilor, ei sunt prima
victimă [Ghiațău, 2013].
Argumentele de natură psihosocială privesc atît relaţia profesor-elev, cît şi relaţiile
dintre profesori. Ambele ar avea de cîştigat prin propunerea unor norme deontologice.
Educatorii dintr-o şcoală se prezintă ca ansamblu eterogen, diversitatea avînd multiple
cauze: vîrsta, experienţa, domeniul studiat etc. Şcoala este spaţiu de socializare şi pentru
profesori. Nu este suficient să predai într-o şcoală pentru a te considera membru al
grupului profesoral respectiv. Statutul de coleg se cîştigă. Relaţiile stabilite între colegi se
bazează pe reguli nescrise [9, p.167].
Argumente de natură interculturală. Societatea actuală creează din ce în ce mai
multe ocazii pentru întîlnirea culturilor. Globalizarea aduce cu sine noi probleme de
gestionat, în planul relaţiilor interumane. Este evident că modurile de gîndire şi acţiune,
patternurile culturale în care am fost crescuţi, socializaţi, nu sunt totdeauna potrivite
situaţiilor cu care ne confruntăm astăzi, inserţia într-un nou mediu cultural, profesional
devine o provocare dificilă.
Una din atribuţiile şcolii contemporane este de a găsi punctele de joncţiune între
diversele culturi, de a crea lianturi între normele grupurilor. Prezenţa în şcoli a
numeroaselor etnii poate fi şi un obstacol, dar şi o resursă, atunci cînd şcolile reuşesc să
implementeze programe educative care să vizeze valorile comune.
Profesorii şi elevii „aduc” în procesul educativ conduite puternic marcate cultural,
influenţate de modelele de socializare, de valorile şi stereotipurile grupurilor în care au
trăit. Clasa de elevi este un mediu social specific, care include persoane de diferite etnii,
vîrste, religii şi condiţii socio-economice. Copii şi adulţi, bogaţi şi săraci, toţi au dreptul la
educaţie. Colectivele de profesori pot prezenta şi ele o diversitate culturală remarcabilă;
există situaţii în care în şcoală predau profesori din alte spaţii culturale, de altă limbă
(„visiting teachers”)[8, p.89].
Argumente de natură instituţională şi organizaţională. Ceretătoarea Ghiațău R,
evidențiază două tendinţe în reglarea relaţiei educator-elev: de a diminua rolul instituţiei
sau din contra, de a accentua dimensiunea organizatorică şi instituţională. Prima tendinţă îşi
găseşte motivaţia în faptul că a educa este un act personal, care trebuie să emeargă din
forurile interioare, dincolo de perimetre formale. Relaţiile educative primare, de
exemplu, cele de la maestru la discipol, de la părinte la copil nu au nevoie de
regulamente.

22
 Etica profesională
Pe de altă parte, viaţa omului contemporan este structurată în jurul unor instituţii
fundamentale. Aceste instituţii au devenit o parte integrantă a existenţei, exercitînd
putere asupra noastră. Cu greu ne putem imagina şcoala ca ocolind tăvălugul birocratic
care a cuprins întreaga societate. Educaţia a ajuns să depindă foarte mult de regulamente.
Eficienţa ei este dată de organizate. Puţini sunt şi profesorii şi elevii care nu au nevoie de
artificialele reguli instituţionale. Regulile instituţionale ne feresc de haos şi compromis,
care intervin în spaţiul privat la tot locul.
Argumente statutare. Circumscrierea muncii educative într-un model profesional
este încă un deziderat. Acest model profesional este incomplet, cunoscînd actualmente
ample transformări. Lipseşte o descriere detaliată şi diferenţiată a profesiei didactice,
dar nu numai în plan autohton, ci şi pe plan european. Comisia Europeană a numit în
iunie 2005 principiile comune pentru competenţele şi calificările profesorului: pregătirea
universitară, plasarea în perimetruul învăţării permanente, mobilitatea (încurajarea
schimburilor cu alte ţări) şi parteneriatul.Referindu-ne la planul deontologic, în general
există puţine norme care reglementează acţiunile cadrelor didactice. De cele mai multe
ori, profesorul are de luat singur decizii profesionale [9, p.53].
O perspectivă foarte sumbră este oferită şi de G. Longhi (2000), care afirmă că
oboseala, decepţia, rutina, satisfacţiile morale mărunte, abandonul intenţiilor sunt
întîlnite la tot pasul în predare. De ce? Un motiv ar consta în faptul că educatorul nu face
activitatea pe care şi-a dorit-o, învăţămîntul fiind o ultimă alternativă profesională la care
s-a oprit. Acţiunile educatorilor sunt judecate cu uşurinţă, interpretate şi rău-interpretate.
Profesia didactică este foarte uşor supusă idealizărilor şi deformărilor, în măsură mai mare decît
alte profesii.
Profesorul ar trebui să fie un artist, un magician al predării si al relaţiilor
interpersonale, un model cognitiv şi moral, un model de obiectivitate, un „supraom”.
Profesia didactică face parte din categoria ocupaţiilor în care controlul decizional este
maxim, rolurile sunt supraîncărcate şi solicitările psihologice — mari. Munca în educaţie
înseamnă acumulare de tensiune, concentrare, stress, înseamnă responsabilitate pentru o
clasă întreagă de elevi, în fiecare oră. Cîmpul criticii prestaţiei educatorilor este foarte
larg: de la ţinută, atitudine, exprimare, pînă la metode de predare, conţinuturi, mod de
notare. Profesorul este o persoană foarte expusă, la propriu, prin prezenţa „faţă în faţă”
cu elevii, dar şi indirect, prin rezultatele sale, adică elevii pe care-i „trimite” în societate
[9, p.59].

23
 Etica profesională
De final constatăm că deontologia didactică poate contribui la:
• conturarea identităţii profesionale, la legitimarea activităţii cadrelor didactice ca
activitate profesională;
• fortificarea interioară, de dobîndire a încrederii în forţele proprii, datorită faptului
că situaţiile nu vor mai fi abordate doar din perspectiva moralei individuale,
cotidiene a bunului simţ presupus, ci potrivit unor norme recunoscute de
comunitatea profesională;
• motivarea pentru cariera didactică, prin definirea rolurilor şi responsabilităţilor
educatorilor;
• conturarea unui reper pentru alte categorii profesionale;
• regulator al libertăţii academice, creînd spaţiul pentru exercitarea drepturilor,
indicînd pînă unde poate interveni profesorul în exercitarea libertăţii sale;
• gestionarea şi depăşirea conflictelor apărute în rîndul colectivului de profesori şi
rezolvare a conflictelor cu părinţii;
• menţinerea unui climat moral în şcoală; în organizaţiile ce cuprind posturi cu
puţine diferenţe statutare între debutanţi şi cei cu vechime (aşa cum e cazul
profesiei didactice) sunt foarte importante relaţiile de prietenie şi de suport în ceea
ce priveşte satisfacţia în muncă.
Sarcini de învăţare:
IMPLICĂ-TE
În baza studierii bibliografiei menţionate la sfîrşitul acestui
capitol, definiţi ce este etica profesională, etica pedagogică,
morala pedagogică.
Determină obiectul de studiu al Eticii profesionale.
Stabileşte interdependenţa dintre etica profesională,
deontologie şi moralitate.
Reprezintă pe axa cronologică care ar fi, în opinia ta,
ordinea apariţiei lor în societatea umană?
1 2 3

Etica profesionala Deontologia Moralitatea

COMUNICĂ Comentaţi în contextul funcţiilor sociale ale moralei
pedagogice conceptul expus de George Văideanu: „

24
 Etica profesională
Profesorul chemat să predea o disciplină artistică aruncă
sămînţa şi sistemul de valori iar atmosfera şcolii şi
atitudinea favorabilă a tuturor dascălilor o pot face să
rodească”.
DECIDE Elaboraţi un studiu de caz în care să identificaţi rolul
respectării principiilor eticii pedagogice şi analizaţi
implicaţiile posibile în cazul nerespectării lor.
ACŢIONEAZ Imaginează-te în funcţia de decan al unei facultăţi.
Ă Elaborează un plan de activitate, prin care vei urmări
scopul de a dezvolta conştiinţa şi conduita etică a
studenţilor.
Elaboraţi un eseu prin care să relataţi evoluţia eticii
pedagogice ca ştiinţă. Stabiliţi relaţia funcţională dintre
cauzalitatea socioculturală şi realitatea educativă în
contextul acestei evoluţii.

Bibliografie
1. AXENTII I. A., Etica pedagogică. Suport de curs., Cahul 2012.
2. BERTRAND CJ. Deontologia mijloacelor de comunicare. Iaşi:Institutul
European, 2000.
3. CAPCELEA V. Etica juridică. Chişinău: Tipografia Sirius S.R.L., 2004.
4. CIBOTARU T.T. (coordonator). Istoria învăţămîntului şi a gîndirii
pedagogice în Moldova, Chişinău: Lumina, 1991.
5. CUCOŞ C. Pedagogie. Ed.II. Iaşi: POLIROM, 2002.
6. CUCOŞ, C. Istoria pedagogiei. Idei şi doctrine fundamentale. Iaşi:
POLIROM, 2001.
7. DUMITRU V. Gîndirea pedagogică universală şi românească în
secolele XVII - XX. Idei şi doctrine pedagogice. Bucureşti: EDP, 2004.
8. GHIAŢĂU R. Codul deontologic al profesiei didactice. Iaşi: Sedecom
Libris, 2012.
9. GHIAŢĂU R. Etica profesiei didactice. Iaşi: Ed.Universității
„Al.I.Cuza”, 2013.
10. IONESCU M., BOGOŞ M.(coordonatori).Tratat de didactică modernă.

25
 Etica profesională
Piteşti: Editura PARALELA 45, 2009.
11. LUNGU V., Etica profesională: Suport de curs; Univ. Tehnică din
Moldova, Catedra Ştiinţe Socio- Umane – Ch.: CEP UTM, 2011.
12. MÎNDÎCANU V. Etica pedagogică. Ed. II. Chişinău, 2000.
13. NARLY C. Pedagogia generală. Bucureşti: Ed. Cultura românească,
1938.
14. NICULESCU M. Pedagogie generală. Bucureşti: editura „Scorpion”,
1996.
15. PÎSLARU VI. Principiul pozitiv al educaţiei. Chişinău: Editura
CIVITAS, 2003.
16. POENARU R. Deontologie didactică. Timişoara: Tipografia
Universităţii din Timişoara, 1989.
17. SARBU T. Introducere în deontologia comunicării. Iaşi:Ed. Cantes,
1999
18. SOLTIS J.F. Teaching professional ethics //în Journal of teacher
education, 37 (3),2, 1986.
19. ZOLOTARIOV E. Plăsmuind un suflet nobil. Manual pentru
profesorul-educator. Chişinău: Tipografia Reclama, 2005.
20. OBЧАPEHKO H. Дидактическая деонтология.Kypc лекции
Кишинев.Типография Реклама. 2005.
21. ПИСАРЕНКО В.И.ПИСАРЕНКО И.Я. Педагогическая этика:
Минск, 1986.

26