1.

Scrierea academică

„Scrierea este o luptă împotriva tăcerii”

(Carlos Fuentes).

Scrierea academică privește atât studenții, masteranzii și doctoranzii, cât și

profesorii sau cercetătorii, care sunt implicați în procesul redactării unei lucrări în mediul
universitar. Indiferent de jargonul de specialitate, domeniul cunoașterii, teoriile
dezvoltate, metodele de cercetare folosite sau de aparatele și tehnologiile utilizate
există anumite caracteristici prin care o scriere academică se poate deosebi de alte
genuri de scriitură. Există două aspecte relevante: a rezuma sau a cita punctul de
vedere al celorlalți autori relevanți și a propune propriul tău argument referitor la o temă
anume. De cele mai multe ori intrăm în contact cu ideile celorlați prin intermediul lecturii.
De aceea, lucrarea Cum se citește o carte: ghidul clasic pentru o lectură inteligentă de
Mortimer Adler și Charles Van Doren subliniază importanța nivelurilor diferite de lectură
– elementar, inspecțional, analitic și sintopic – ca pași de bază, dar necesari pentru a
intra în dialogul ideilor și argumentelor specifice mediului universitar. Fiecare ar trebui
să citească, să judece și să scrie despre subiectele de interes public. La facultate unii
profesori le cer studenților doar să scrie: referate, proiecte, eseuri etc. Pentru a scrie e
necesar să citești ce au spus alții despre subiect și apoi să intri în dialog cu aceștia.
Tinerii nu mai citesc lucrări academice pentru că acest lucru e dificil, pentru că au alte
distrageri și pentru că nu înțeleg miza. De multe ori profesorii sunt vinovați, întrucât
oferă prea multe răspunsuri și prea puține întrebări. Cunoașterea și mediul academic în
care se mișcă intelectualii sunt un teren de luptă a ideilor. Este meritul lui Gerald Graff,
care în cartea sa Năuc în Academie: cum obscurizează educația viața minții (Cluelless
in Academe: How Schooling Obscures the Life of the Mind, 2003), aduce în centrul
demersului academic teza unei educații în care „să se predea conflictul” (Graff, 2003,
13), dezbaterea ideilor și propune căi de demistificare a scrisului academic. Cu alte
cuvinte, a citi înseamnă un dialog între tine și autor(i), iar a scrie o dezbatere între ideile
celorlalți autori și propriile tale idei.

1.1. Modelul „ei spun / eu spun”

Cum poate fi demistificat scrisul academic și care ar fi pașii de urmat? În Manual
pentru scrierea academică: Ei spun / Eu spun cei doi autori americani, Gerald Graff și
Cathy Birkenstein de la Universitatea din Chicago, Illinois încearcă să răspundă printr-o
organizare ideatică în trei părți: 1. „Ei spun”, 2. „Eu spun” și 3. Legând părțile între ele.
Din perspectiva autorilor șablonul „ei spun / eu spun” reprezintă structura centrală a
oricărui argument eficient, care poate fi regăsită în orice text academic valoros.
Șabloanele nu doar organizează ideile, ci pot genera sau stimula gândirea: Ce „spun ei”
despre tema mea? Ce „spun eu” despre temă? Care sunt dovezile sau probele mele?
Ce ar spune un sceptic despre argumentul meu? Cui îi pasă? Această perspectivă
generală se apropie de retorica clasică și accentul pus pe topoi sau locurile comune ca
modele de urmat în practica discursivă. Deși unii oameni cred că șabloanele sau
modelele lingvistice distrug creativitatea, Graff și Birkenstein insistă că șabloanele nu
dictează conținutul lucrării, care poate fi cât se poate de original, ci forma sau felul
exprimării. Pe scurt, punctul lor de vedere este că șabloanele sunt instrumente retorice
care ajută organizarea gândirii și scrisului academic. De exemplu, un șablon simplu
pentru o cercetare originală la nivel de masterat, doctorat sau studii postdoctorale se
bazează pe următoarele două propoziții: „Cei mai mulți dintre cercetătorii din domeniu
consideră că ___ . Însă, ca rezultat al studiului meu ___ .”

1.2. Ei spun: rezumatul și citatul

Pot fi evidențiați cel puțin trei pași retorici majori, care pot fi identificați în lucrările
academice ca loc al „jocului” de idei și argumente: „ei spun”, „eu spun” și legarea
părților între ele. Primul pas, „ei spun”: ordinea firească a gândirii și scrierii cere ca la
începutul lucrării să se precizeze ce au spus alții, care e contextul mai larg al dezbaterii.
Acest lucru se poate face în practică prin diferite metode: rezumarea ideilor, citatul
reprezentativ, folosirea statisticii, a unui fapt revelator ori a unei anecdote relevante.
Rezumatul și citatul sunt principalele instrumente prin care un scriitor intră în dialog cu
alți autori.
A rezuma e o condiție necesară pentru a intra în dialog cu ideile celorlalți. În sens
larg, termenul „rezumare” este sinonim cu cel de „parafrazare”, adică orice informație
sau idee care aparține unui autor sau mai multora și pe care scriitorul o prezintă în
textul său fără a cita exact, cu ghilimele, un fragment de text, dar indică autorul, anul
publicării și pagina de unde s-a inspirat (Graff & Birkenstein, 2015, 42). Una dintre cele
mai întâlnite maniere, alături de altele legitime recomandate de profesorul coordinator
sau de metodologia programului de studiu, face trimitere în paranteză la autor sau
autori, anul publicarii și pagina sau paginile rezumate ori citate. Astfel, acest model
autor-an face rapid și sintetic trimitere în corpul textului la ideile pe care le cităm,
rezumăm sau parafrazăm.Totuși, ar trebui să ne ferim de următoarea strategie
neonestă: „Metoda constă în aranjarea tuturor părților pe care vrem să le furăm într-o
nouă ordine, precum și în înlocuirea cuvintelor și a frazelor cu echivalentele lor. La care
vom adăuga, pe alocuri, lucruri din producția proprie, vom modifica ritmul, vom șterge
ce e de prisos” (Henning, 2009, 51). Neprecizarea cu onestitate a autorului, a sursei
informațiilor direct în text sau în paranteză conduce la plagiat sau furt intelectual și este
o încălcare extrem de gravă a muncii academice ce poate conduce la exmatriculare sau
la sancțiuni juridice.
Orice rezumat de calitate trebuie să asigure un echilibru între ceea ce au spus
alții și propriul interes: „Pe de o parte, conform cu ceea ce a spus scriitorul original, dar,
în același timp, să scoată în evidență acele aspecte din ceea ce a spus autorul care te
interesează pe tine, scriitorul” (Graff & Birkenstein, 2015, 43). Cu alte cuvinte, orice
rezumat are o dimensiune exterioară: parafrazarea ideilor altora și o dimensiune
interioară: focalizarea pe argumentul textului tău. Pe de parte, în științele sociale și cele
naturale rezumarea lucrărilor altora se face deseori rapid într-o propoziție sau frază. De
exemplu, în literatura română și internațională mai mulți autori au tratat subiectul
normelor de redactare ale unui text științific (Chelcea, 2007; Eco, 2014; Rad, 2017;
Zinsser, 2013). În schimb, dacă răspundem unui autor atunci ar trebui să oferim
cititorilor suficiente detalii despre opiniile acestuia în câteva paragrafe ample. Altfel
spus, fidelitatea pentru poziția autorului rezumat trebuie folosită în funcție de propriului
plan și de construcția argumentului.
Pe lângă rezumare sau parafrazare scriitorul unui text academic mai poate
formula un argument propriu raportându-se la argumentele altora prin citarea exactă a
ceea ce „ei spun”, care este marcată de către ghilimele („”). Avantajele folosirii citatelor
în text sunt multiple: oferă credibilitate, asigură cititorii de corectitudinea și acuratețea
rezumatului, precum și confirmă lectura sursei originale. Alături de greșeala citării în
exces sau de absența totală a folosirii ghilimelelor se mai întâlnesc des în texte și
citatele „atârnate în gol” sau citate „lovește și fugi”, adică cele fără o introducere și o
interpretare asumată. Soluția unor astfel de erori este apelul la tehnica încadrării
citatelor. Din punctul de vedere al autorilor Graff și Birkenstein (2015, 55): „Pentru a
încadra adecvat un citat, este necesar să îl inserați în ceea ce noi numim sandvici cu
citat / quotation sandwich, afirmația care îl introduce servind drept felia de pâine de
deasupra, iar explicațiile care urmează servind drept felia de dedesubt.” Cu alte cuvinte,
cele două părți ale încadrării fac referire pe de o parte, afirmațiile introductive citatului,
care au scopul de: a preciza cine este autorul citatului, contextul și să se formuleze
explicit înțelesul mesajului; pe de altă parte, afirmațiile ulterioare citatului au scopul de:
a explica cu propriile cuvinte importanța sau relevanța citatului și de a interpreta cu grijă
ce anume considerați că spune citatul ales, încercând să fiți cât mai exacți și aproape
de semnificația cuvintelor folosite între ghilimele.
În practica scrisului Graff și Birkenstein (2015, 49-50) recomandă folosirea
următoarelor șabloane pentru introducerea rezumatelor și a citărilor: „Ea recomandă
___ .”, „Ei laudă faptul că ___ .”, „El admite că ___ .”, „Din punctul de vedere a lui X ___
.”, „În cartea ei, ___, X pretinde că ___ .” În plus, prin folosirea verbelor-semnal se evită
formule fade în rezumatele introductive: „X a spus”, „ea spune”, „el a discutat”, „ei
consideră” etc. Fiecare clasă de verbe ar trebui să fie folosită cât mai precis posibil în
contexte specifice. Astfel, verbele recomandate pentru introducerea rezumatelor și a
citatelor sunt: afirmă, argumentează, crede, evidențiază, insistă, observă, susține,
sugerează, reamintește etc. Verbe pentru a exprima un acord: acceptă, admiră, admite,
celebrează, glorifică, laudă, reafirmă, sprijină, verifică etc. Verbe pentru îndoială sau
dezacord: califică, contrazice, complică, deplânge, infirmă, pretinde, pune la îndoială, se
plânge, respinge, repudiază etc. Verbe pentru a face recomandări: avertizează, impune,
încurajează, pledează, roagă, recomandă, solicită, sfătuiește, susține etc.
 1.3. Eu spun: acordul, dezacordul și poziția complexă
Al doilea pas major este reprezentat de către „eu spun”, adică partea în care
oferiți propriul argument la ceea ce au spus „ei”. Există trei modele retorice simple
pentru a răspunde și a intra în dialog cu ideile celorlalți: acordul („Sunt de acord”),
dezacordul („Nu sunt de acord”) și o combinație între a fi și a nu fi de acord („Ezit între.
Sunt de acord că ___, dar nu pot fi de acord cu ___ ”). În primul rând, acordul nu
presupune doar repetarea papagalicească, ci implică afirmarea unei anumite diferențe
față de ceea ce „ei spun”. În al doilea rând, nu e suficient doar simpla exprimare a
dezacordului pentru a scrie un argument valoros; e necesar să se precizeze motivele
sau temeiurile pe care ne bazăm ideile noastre diferite. În al treilea rând, o poziție
complexă: să fii și să nu fii de acord simultan , răspuns ce se poate reduce la formula
„Da și nu” („Pe de o parte sunt de acord, pe de altă parte nu sunt de acord”) are
avantajul de a privilegia un anumit aspect, înclinând balanța spre un acord parțial („Da,
dar... ”) sau spre un dezacord parțial („Nu, dar ...”) după cum dorește scriitorul.
În practică pot fi folosite diverse șabloane pentru a ajuta cititorii să vă înțeleagă
punctul de vedere: acord cu motivații („Sunt de acord că ___, deoarece experiența
mea ___ a confirmat acest lucru”, „Teoria lui X despre ___ este extrem de utilă, pentru
că aruncă o lumină asupra chestiunii dificile a ___ ”, „Cei care nu sunt familiarizați cu
acest curent de gândire ar putea fi interesați să știe că el se reduce, în principal, la ___
”), dezacord cu motivații („Nu sunt de acord cu punctul de vedere a lui X că ___,
deoarece, după cum arată cercetările recente ___ ”, „Afirmațiile lui X că ___ se bazează
pe presupunerea discutabilă că ___ ”, „Concentrându-se pe ___, X trece cu vederea
problema mai profundă a ___ ”) sau acord și dezacord simultan („Deși admit că ___,
totuși insist că ___ ”, „X are dreptate că ___, dar pare să fie pe un teren mai îndoielnic
atunci când afirmă că ___ ”, „În timp ce X greșește, probabil, când afirmă că ___, are
dreptate că ___ ”, „În timp ce X oferă ample dovezi că ___, cercetările lui Y și Z despre
___ mă conving, în schimb, că ___ ”), care pot fi utilizate în diferite momente ale scrierii
academice (Graff & Birkenstein, 2015, 63-71).
Un text poate deveni valoros dacă ține cont și încearcă să răspundă la trei
întrebări: „Ești sigur de argumentul tău?”, „Ei și ce?” și „Cui îi pasă?” Prima întrebare
face trimitere la introducerea în corpul lucrării a vocii unui sceptic („Deși unii ar putea
obiecta ___ . Eu aș răspunde că ___ .”). Un opozant este un gânditor sceptic sau critic.
În limba română l-am putea echivala cu un „Toma necredinciosul” sau cu un „avocat al
diavolului”, care are rolul de a chestiona și de căuta punctele slabe în argumentare.
Graff și Birkenstein (2015, 82) susțin cu tărie că „niciun alt procedeu nu îmbunătățește
mai rapid un fragment de lucrare ca plantarea în text a unui sceptic.” Altfel spius, prin
anticiparea obiecțiilor crește credibilitatea voastră și dezarmați criticii dacă răspundeți
convingător obiecțiilor lor. Există o varietate de șabloane prin care obiecțiile unui sceptic
pot fi introduse în text: „Totuși, unii specialiști ar putea să contrazică punctul meu de
vedere, insistând că ___ ”, „Cu toate acestea, adepții teoriei X vor sugera, probabil,
altceva și vor argumenta că ___ ”, „Însă, dovezile pe care le-am prezentat chiar
dovedesc concludent că ___?”. Pentru a vă atinge ținta, redactarea convingătoare a
obiecțiilor în propriul text trebuie să le răspundeți pe măsură: printr-o argumentare
riguroasă și cât mai persuasivă.
Răspunsul la întrebările „Cui îi pasă?” și „Ei și ce?” subliniază consecințele mai
largi ale afirmațiilor voastre și scot în relief importanța propriului raționament. Pe de o
parte, „Cui îi pasă?” este o primă întrebare relevantă în măsura în care „vă cere în mod
concret să identificați o persoană sau un grup căruia îi pasă de ceea ce spuneți” (Graff
& Birkenstein, 2015, 94). De exemplu, individul sau grupul interesat poate fi: un
cercetător, un client, experții dintr-un domeniu, comunitatea oamenilor de știință, tinerii,
doctorii etc. În caz contrar, dacă în calitate de scriitori nu le explicați cititorilor de ce ar
trebui să fie interesați, ei nu vor înțelege miza și nu se pot identifica cu publicul vizat,
considerând textul vostru ca fiind irelevant. Pe de altă parte, „Ei și ce?” este a doua
întrebare relevantă, care cere scriitorul să accentueze „aplicațiile și consecințele
practice ale acestor afirmații – ce diferență ar face ele dacă ar fi acceptate” (Graff &
Birkenstein, 2015, 94). În spiritul culturii americane, aceasta cerință satisface normele
unei filosofii pragmatiste conform căreia o idee este adevărată dacă are succes în
realitate. Altfel, dacă nu explicați motivele discuția se păstrează doar la un nivel teoretic,
abstract și de multe ori prea general și lipsit de importanță. Mai exact, este necesar să
se justifice importanța celor afirmate, de ce sunt ele relevante într-o anumită chestiune.
Răspunsul vostru la aceste întrebări ar trebui să-l preocupe pe cititor și să-l facă să-i
pese de ceea ce voi spuneți.
În sfârșit, un al treilea pas retoric important într-o lucrare științifică este legarea
părților între ele („drept urmare”). Graff și Birkenstein (2015, 104) susțin ideea că fiecare
propoziție ar trebui să dezvolte sau să extindă propoziția anterioară: „conversați, în
scrisul vostru, nu doar cu ceilalți, ci și cu voi înșivă: stabiliți legături clare între o
afirmație și următoarea, conectând aceste afirmații între ele.” Cu alte cuvinte, textul ar
trebui să susțină coerent propriul argument și nu să sară de la o idee la alta. Acest lucru
îl ajută atât pe scriitor cât și pe cititor să înțeleagă cu ușurință mesajul textului. Strategii
eficiente de legare a părților între ultima propoziție și următoarea pot fi următoarele
(Graff și Birkenstein, 2015, 104-114):
 Folosirea conectorilor: expresii de legătură (de asemenea, de exemplu, deci,
totuși, în concluzie);
 Adăugarea de termeni deictici: indicatori care întăresc un sens (acest, aceasta,
acestea, el, ea, lor);
 Dezvoltarea unui set de termeni, expresii sau fraze-cheie;
 Repetarea celor afirmate, dar într-o manieră ușor diferită (cu alte cuvinte, altfel
spus, în plus).