UNITATEA DE STUDIU 1.

CONCEPTE ȘI TEORII ETICE

FUNDAMENTALE

1.1. Introducere
1.2. Obiectivele și competențele unității de studiu
1.3. Conținutul unității de studiu
1.3.1. Domeniul eticii. Etica academică și etica cercetării
1.3.2. Concepte și distincții etice fundamentale
1.3.3. Ce sunt teoriile etice și de ce ne sunt utile?
1.3.4. Utilitarismul, o perspectivă bazată pe consecinţe
1.3.5. Perspectiva bazată pe principii morale
1.4. Îndrumar pentru autoverificare

1.1. Introducere
Discuțiile despre etica academică și cea a cercetării nu pot fi purtate fără un cadru general.
Această primă unitate de studiu oferă această prezentare generală. Ne vom limita la
elementele care sunt strict necesare pentru domeniul eticii academice. După o prezentare
succintă a obidectului de studiu al eticii, vom prezenta câteva concepte etice fundamentale și
vom examina pe scurt două teorii generale privind ce este corect din punct de vedere moral:
bazată pe consecințe (utilitarismul) și bazată pe principii morale.

1.2. Obiectivele și competențele unității de studiu

Obiectivele unității de studiu:

 familiarizarea studenților cu domeniul eticii și cu specificul problemelor etice
 familiarizarea studenților cu principalele teorii etice;
 prezentarea principalelor categorii de datorii etice.
Competențele unității de studiu:
 studenții vor înțelege specificul problemelor eticii și diferența dintre acestea și
problemele legale;
 studenții vor înțelege abordarea utilitaristă și dificultatea de a o aplica în unele
situații particulare;
 studenții vor avea capacitatea să recunoască categoriile generale de datorii,
ilustrate pe cazuri particulare.

Durata medie de studiu individual alocat unității: 6 ore

1.3. Conținutul unității de studiu

1
1.3.1. Domeniul eticii. Etica academică și etica cercetării

Etica este disciplina care are drept obiect studierea principiilor etice, valorilor morale, precum
şi a problemelor privind distincţiile dintre corectitudine şi incorectitudine morală, bine şi rău,
virtute şi viciu. Principalele întrebări la care încearcă să răspundă etica sunt: „Ce trebuie să fac?”,
„Cum trebuie să îmi trăiesc viaţa?”, „Care sunt principiile morale pe care ar trebui să le urmez?”,
„În ce condiţii este o acţiune corectă din punct de vedere moral?” etc. Se pot distinge două
direcţii ale cercetării etice. Prima dintre acestea se concentrează asupra evaluării din punct de
vedere moral a acţiunilor umane, în vreme ce a doua are în centrul său caracterul uman.
Principala întrebare la care încearcă să răspundă cercetătorii care abordează problemele eticii din
prima perspectivă priveşte modul în care ar trebui să acţioneze oamenii în anumite situaţii sau,
altfel spus, care dintre comportamentele, practicile şi acţiunile morale sunt corecte.
A doua direcţie se preocupă de întrebări cum ar fi: „Ce fel de persoană ar trebui să fiu?”, „Ce
virtuţi ar trebui să îmi cultiv?”. Prima abordare se concentrează asupra identificării regulilor
morale pe care ar trebui să le urmeze oamenii, în vreme ce a doua abordare respinge ideea că un
comportament moral se limitează la urmarea unui set de reguli. Conform acesteia, pentru a
analiza dacă o persoană s-a comportat corect într-o situaţie, nu ar trebui să examinăm dacă
acţiunea sa este conformă cu un set de reguli, ci, mai degrabă, cum ar acţiona, în respectivele
circumstanţe, o persoană cu un caracter bun.
Cercetarea etică actuală abordează în general problemele etice în prima perspectivă,
încercând să ofere indicaţii generale privind modul în care trebuie să acţioneze oamenii în
anumite circumstanţe. În această abordare, eticienii examinează în ce condiţii o anumită
acţiune este corectă sau incorectă din punct de vedere moral, încercând să ofere criterii de
ordin general în această privinţă. Perspectiva morală din care cercetătorii în domeniul eticii
analizează comportamentele umane reprezintă una dintre posibilele perspective, alături de
cea a eficienţei economice, a conformării la cerinţele legale etc. În continuare vom face
câteva remarci privind câteva concepte fundamentale ale eticii.
În primul rând, există o serie de acţiuni sau decizii care sunt neutre din punct de
vedere moral. Alegerea dintre o prăjitură cu frişcă şi una cu ciocolată este, cel puţin în lipsa
unui context deosebit, fără relevanţă morală, iar preferinţa pentru una dintre cele două nu
este, în mod obişnuit, nici incorectă din punct de vedere moral. Unele acţiuni sunt obligatorii
din punct de vedere moral, ceea ce înseamnă că este interzis (inacceptabil, nepermis) din
punct de vedere moral ca oamenii să nu respecte respectivul standard. De pildă, este
obligatoriu din punct de vedere moral pentru un manager să îşi trateze subordonaţii în mod
imparţial. Alte acţiuni sunt permise din punct de vedere moral, fără a fi însă şi obligatorii.
De pildă, este permis din punct de vedere moral ca firmele să impună angajaţilor un cod
vestimentar. Desigur, o astfel de decizie nu este şi obligatorie din punct de vedere moral,
întrucât firmele care nu impun un astfel de cod nu încalcă prin aceasta nicio normă morală.
Între acţiunile permise din punct de vedere moral, unele sunt obligatorii din punct de
vedere moral, iar altele nu. O companie care întreprinde acţiuni filantropice (donaţii)
realizează prin aceasta o acţiune care nu este obligatorie, fiind chiar din acest motiv cu atât

2
mai mult de apreciat. Astfel de acţiuni, care sunt lăudabile din punct de vedere moral, dar nu
obligatorii, sunt denumite supererogatorii. Cei mai mulţi eticieni, deşi nu toţi, sunt de acord
că unele acţiuni sunt încadrabile în această categorie a actelor supererogatorii, care se află
dincolo de cerinţele datoriei morale. M-am referit la acţiunile filantropice ca la un exemplu
de acest tip. De asemenea, acţiunile în care o persoană îşi sacrifică sau îşi riscă în mod
semnificativ propriul interes sau bunăstare pentru binele celorlalţi reprezintă exemple de
acţiuni supererogatorii. De pildă, ca un caz limită, un om care îşi riscă propria viaţă pentru a
salva o persoană aflată în pericol de moarte, realizează un act demn de laudă, aflat, ar susţine
mulţi, dincolo de obligaţiile morale. Distincţia dintre acţiunile supererogatorii şi cele
obligatorii din punct de vedere moral nu este întotdeauna netă şi poate da naştere la dezbateri.
Enunţurile eticii sunt, în general, enunţuri normative sau prescriptive, indicatorii
pentru astfel de enunţuri fiind cuvinte precum „trebuie”, „este obligatoriu”, „este permis” sau
„este interzis”. Enunţurile descriptive se referă la modul în care stau lucrurile în realitate, iar
cele din urmă la modul în care ar trebui să stea lucrurile (cum ar trebui oameni să se
comporte). Între aceste două tipuri de enunţuri există o separaţie netă, în sensul că enunţurile
descriptive nu sunt suficiente, de unele singure, pentru a fundamenta enunţurile normative.
Enunţul descriptiv conform căruia oamenii nu respectă regulile morale nu justifică faptul că
acestea nu sunt veritabile norme morale, care trebuie respectate.
Utilizarea termenilor „morală” şi „etică”, alături de variantele lor adjectivale, a iscat o
serie de dezbateri în literatura de specialitate. Conform unor utilizări, termenul „moral” se
referă la valorile personale ale individului, în vreme ce termenul „etic” are în vedere valorile
ce caracterizează un anumit grup. Vorbim, aşadar, de pildă, despre principiile etice ale unei
comunităţi profesionale sau ale unui grup social, dar despre principiile morale pe care le
urmează un individ.
Această distincţie nu este însă justificată din punct de vedere etimologic. Termenul
„etică” provine din cuvântul grec „ethos”, care înseamnă „caracter”, dar şi „obicei”,
„deprindere”, în vreme ce termenul „morală” provine din substantivul latin la forma de plural
„mores”, care înseamnă, deopotrivă, într-unul dintre sensuri, „deprinderi”. Cuvântul „mores”,
în aceeaşi măsură ca termenul „morală”, nu îşi limitează în niciun caz semnificaţia la cadrul
personal, individual, ceea ce se vede, spre exemplu, din utilizarea cuvântului românesc
„moravuri”, care înseamnă „deprinderi de comportare morală ale unei comunităţi umane” 1.
Aşadar, etimologiile termenilor „etică” şi „morală” nu ne conduc la ideea că cei doi termeni
ar avea înţelesuri diferite. Mai important, această manieră de a face distincţia este înşelătoare
şi într-un alt sens. Principiile morale nu se pot limita la un nivel personal, ci vizează
întotdeauna valori universale, larg acceptate la nivelul comunităţii. Deciziile bazate pe
preferinţe strict personale, de pildă aceea de a alege o prăjitură cu ciocolată în locul uneia cu
fructe, nu sunt decizii cu conţinut moral.
Distincţia dintre etică şi morală se poate realiza însă şi într-o altă manieră, prima
reprezentând disciplina, domeniul de studiu, în vreme ce cea de-a doua obiectul de studiu al
acesteia. Astfel, etica examinează probleme care ţin de viaţa morală a societăţilor umane,
cum ar fi virtuţile şi principiile morale. Totuşi, termenii corespondenţi în formă adjectivală –
„moral” şi „etic” – sunt în genere utilizaţi cu acelaşi înţeles, la fel cum vor fi folosiţi şi în

1
Cuvântul englez „mores” are aproximativ acelaşi înţeles.
3
continuare.
Cursul de față examinează problemele etice din organizațiile academice și din
domeniul cercetării. Cele dintîi reprezintă un caz particular al problemelor etice care pot fi
regăsite în toate organizațiile, de pildă cele de afaceri sau instituții publice. Etica cercetării
este o ramură a eticii profesionale.
O profesie presupune cel puţin două caracteristici: existenţa unui domeniu de
cunoaştere determinat care presupune o formă de instrucţie de lungă durată şi existenţa unor
criterii pe baza cărora poate fi evaluată excelenţa profesională. Un corp profesional deţine un
anumit rol în societate, iar acest rol presupune un set specific de datorii (îndatoriri, obligaţii).
Aceste obligaţii reprezintă obiectul de studiu al eticii profesionale, sau, cu un termen aproape
sinonim, al deontologiei2 respectivei profesii. Fiecare dintre profesii, spre exemplu cea de
medic sau de jurnalist, presupune provocări îndatoriri specifice şi din acest motiv există o
etică medicală şi o etică jurnalistică. Normele specifice sunt codificate în documente
denumite „coduri deontologice”, care sunt elaborate în general la nivelul organizaţiilor
profesionale şi stipulează sancţiuni la acest nivel. În acest curs, vom analiza problemele etice
pe care profesioniștii din domeniul cercetării le întâmpină în activitate. Pentru aceasta este
însă necesară o familiarizare cu principalele concepte și teorii etice generale, ceea ce vom
face în continuare.

1.3.2. Concepte și distincții etice fundamentale

i) Moralitate, legalitate, religie

Religia nu este același lucru cu moralitatea. Pentru mulți oameni etica se reduce la religie,
pentru că primii pași în educația morală au fost învățarea celor zece porunci. Cum aceste
imperative își au sursa în Biblie, e la îndemână să credem că religia reprezintă un sistem de
reguli etice. Să nu minți, să nu ai alți dumnezei, să nu ucizi, să nu-ți faci chip cioplit, să nu fii
desfrânat, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, să nu iei în deșert numele Domnului!
Observați însă că în această enumerare s-au strecurat diferite tipuri de porunci. Poruncile „să
nu ucizi” și „să nu minți” sunt valabile indiferent de credințele religioase ale oamenilor.
Ateii, creștinii, musulmanii și budiștii au credințe diferite, dar cu toții sunt de acord că nu
trebuie să ucidem persoane nevinovate. În schimb, vor exista divergențe cu privire la
poruncile de natură religioasă, cum ar fi să nu ai alți dumnezei sau să nu-ți faci chip cioplit.
Ateul va nega existența unei divinități, creștinul va susține că Iisus este fiul lui Dumnezeu,
iar musulmanul va insista că Allah este de fapt adevăratul Dumnezeu. Așadar, etica și religia
răspund unor întrebări diferite. În timp ce etica răspunde la întrebări precum „ce acțiuni sunt
bune în sine?”, „ce datorii morale avem?”, „cum arată un om virtuos?”, religia răspunde la
întrebări existențiale de tipul „ce se întâmplă cu noi după moarte?”, „există o divinitate
dincolo de lumea în care trăim?”, „cine este adevăratul dumnezeu?”. Desigur, și religia
răspunde la întrebări de tipul cum trebuie să ne comportăm, dar scopul ultim nu este totuși
acela de a indica ce trebuie să facem în sine, ci cum să ne purtăm pentru a evita iadul.
Moralitatea nu este același lucru nici cu legalitatea. La fel ca în cazul religiei, e foarte
2
Termenul „deontologie” provine de la cuvântul deon, care în limba greacă înseamnă „datorie”.
4
ușor să le confundăm. Asta pentru că ne așteptăm ca legile să fie drepte și în conformitate cu
valori morale universale. În general, legile codifică și impun prin sancțiuni juridice o serie de
reguli considerate a fi esențiale pentru bunul mers al unei societăți. De exemplu, legile în
vigoare ne spun că nu trebuie să violăm, să furăm, să ucidem. Sfera moralității este însă mult
mai largă, iar reguli morale precum „să nu minți” nu sunt prinse în sistemul de legi decât în
măsura în care generează anumite prejudicii de natură financiară sau juridică. În condiții
ideale, ceea ce este legal este și moral, dar în viața reală legile sunt convenții ce pot fi
schimbate într-un mod în care valorile morale nu pot fi schimbate. Legile pot fi adoptate
chiar împotriva moralității. Sclavia a fost legală în Statele Unite ale Americii până în 1865.
Deși era legal să cumperi și să vinzi sclavi, această practică este profund imorală. Oamenii nu
sunt obiecte ce pot fi vândute după bunul plac. Ființele umane sunt persoane, iar facerea
legilor trebuie să țină cont de acest statut. Asemănător, multă vreme femeilor li s-a interzis să
voteze. Astăzi credem că suntem egali în drepturi, iar orice lege care mai interzice dreptul de
a vota femeilor este moralmente obscenă. Standardele morale sunt cele care ne ajută să
corectăm legile atunci când sunt făcute de oameni și instituții corupte.

ii) Autonomie morală și responsabilitate personală

Imaginați-vă cazul unei persoane căreia, sub hipnoză, i se poruncește să fure ceva. Nu își
aduce aminte nimic din episodul hipnotic dar, ulterior, îndeplinește cerința hipnotizatorului.
Vom considera acel furt ca fiind condamnabil din punct de vedere moral?
Cei mai mulți dintre noi probabil că vom avea ezitări în a formula un blam (cel puțin,
unul vehement). Motivul principal pentru ezitare este acela că, vom spune, respectiva
persoană nu a fost responsabilă de acțiunea pe care a înfăptuit-o. Responsabilitatea, admitem
îndeobște, este legată de o anumită doză de autonomie decizională (sunt responsabil pentru
X, deoarece am ales să fac X, deși aș fi putut face și Y sau Z...). În sistemele juridice, această
intuiție este transpusă prin cerința ca o eventuală pedeapsă penală să ia în calcul măsura în
care acuzatul a fost în deplinătatea facultăților mentale atunci când a comis o faptă.
O decizie autonomă este, la un prim nivel al definiției, o decizie care îți aparține. Nu
este însă de fiecare dată clar ce presupune o astfel de cerință. Dacă apelăm la un standard
extrem de restrictiv (de tipul „o alegere autonomă este una liberă de orice fel de influențe”),
s-ar putea ca, în practică, să anulăm posibilitatea autonomiei pentru cele mai multe situații
tipice. Trăim în societate și interacționăm cu alți oameni. În mod voit sau nu, familia, școala,
grupul social, lecturile pe care le avem și mulți alți factori ne vor influența opțiunile și
valorile personale (sperăm că și acest curs va avea o mică influență!). Putem fi țintele sau
chiar victimele manipulării politice sau comerciale. Decurge oare de aici că tot acest buchet
de influențe ne anulează autonomia? Dacă vom cumpăra un detergent despre care „știm” din
reclame TV, înseamnă că acțiunea noastră a fost condiționată strict de reclamă? Astfel de
întrebări sunt dificile, și constituie o temă de cercetare pentru mai multe discipline științifice
(psihologie, științele cogniției, filosofia minții, neuroetică etc.).
Putem evita într-o anumită măsură obiecția dacă vom admite că nu orice fel de
influențe subminează autonomia, ci doar acelea coercitive (constrângătoare). Una este să
citești un articol de ziar sau să asculți o emisiune TV care face apologia furtului, alta este să
fi fost supus unei sugestii hipnotice. Primul tip de influențe, probabil, nu va anula ideea de
5
responsabilitate morală (și autonomie) în cazul în care vei comite un furt.
Sensul uzual al „autonomiei” în filosofia morală trimite, într-un fel, la un ideal către
care ar fi de dorit să tindem și care se apropie de înțelesul etimologic al termenului. A fi
„auto-nom” înseamnă „a-ți da singur regulile”. Dar autonomia nu este același lucru cu un soi
de anarhie morală. Nu înseamnă „a-ți da orice reguli care îți convin sau îți aduc avantaje la
un moment dat”. Idealul moral al autonomiei presupune că vom adera doar la acele reguli
care rezultă dintr-un proces de deliberare rațională și imparțială, care nu acordă o greutate
specială intereselor noastre imediate. Influențele, din această perspectivă, nu ridică dificultăți
speciale, atâta vreme cât ele se transformă doar în considerente de care vom ține seama, în
mod egal și obiectiv, în procesul deliberării raționale. Rămâne, desigur, deschisă întrebarea
dacă oamenii reali pot fi în întregime autonomi, dar este o întrebare care vizează orice ideal
teoretic sau normativ, nu doar pe cel al autonomiei.
În etica academică, autonomia, responsabilitatea și libertatea (atât pentru organizațiile
academice, cât și pentru membrii lor individuali) sunt concepte centrale. Ele vor constitui
subiectul unor discuții mai ample în capitolele ce urmează.

iii) Ce este o persoană?

Știrile despre oameni care sunt abuzați invocă adesea comparații negative cu modul greșit în
care tratăm animalele sau cum ne raportăm la obiecte. Femeile activiste din grupul Pussy
Riot au acuzat faptul că erau tratate ca niște animale când au fost reținute în închisoare în
Rusia. Muncitorii emigranți nepalezi care construiesc infrastructura pentru Cupa Mondială
din Qatar au acuzat că sunt tratați ca niște vite. Starul indian de tenis Sania Merza a acuzat
faptul că femeile din India sunt tratate ca niște obiecte. Muncitorii au dat ca exemplu faptul
că picioarele lor erau legate cu lanțuri, munceau până la 12 ore pe zi, inclusiv în timpul
lunilor caniculare de vară din Qatar. Membrii Pussy Riot s-au plâns de gardienii ruși care bat
oamenii ori de câte ori au ocazia, neluând în considerare că deținuții sunt ființe umane.
A ne descrie drept persoane are forță morală împotriva abuzurilor și nedreptăților care
ni se pot face, dar nu e clar ce condiții trebuie să îndeplinim ca să fim o persoană. Kant
susține că persoanele sunt prin excelență ființele care posedă rațiune, fără să înțelegem prin
asta simpla inteligență sau capacitate de a face calcule. Kant avea în vedere ceva mai
complex, anume capacitatea de fi autonom. Ființa autonomă este cea care nu se ghidează
doar după impulsuri, ci și după deliberare rațională, proces prin ne stabilim singuri scopurile
acțiunilor și le evaluăm critic. Dar ceea ce permite exercitarea autonomiei este capacitatea de
a fi conștient de propriul sine. Mulți cred că doar oamenii au capacitatea de a fi conștienți de
propria existență.
Dar animalele de ce nu pot fi considerate persoane? În ciuda teoriei lui Kant, credem
că nu este plauzibil să atribuim animalelor statutul de obiecte, din moment ce dețin
capacitatea de a simți durere și plăcere, au memorie, anticipează evenimente, recunosc
prieteni și dușmani. Recent, cotidianul Le Figaro titra „O pisică nu este o lampă“, francezii
tocmai schimbând, în codul civil, statutul juridic al animalelor, din obiecte, în ființe vii,
dotate cu sensibilitate. Este important să înlăturăm prejudecățile care atribuie animalelor o
existență simplistă. Dacă ceea ce contează pentru statutul de persoană este complexitatea
psihologică (conștiința de sine, sociabilitatea, raționalitatea, dorința de a continua propria
6
existența), atunci putem în principiu să extindem conceptul de persoană și la alte ființe care
au în grade diverse aceste capacități. De exemplu, în 2017 un grup de filosofi a depus un
raport la Curtea de Apel a Statului New York prin care se argumenta oferirea statutul de
persoană unor cimpanzei în virtutea faptului că au un grad mare de autonomie.
În plus, cei care susțin că avortul trebuie interzis se sprijină pe ideea că fetusul sau
embrionul este o persoană. Persoanele au un drept la viață, iar dacă avortul înseamnă ucidere
atunci dreptul la viață al fetusului este anulat. Filosoafa Judith Jarvis Thomson a imaginat
următorul experiment mental pentru a dezbate ce decurge din statutul de persoană. Dacă o
ființă este o persoană atunci are un drept la viață în orice condiții?

iv) Etică și diversitate

Diversitatea privind practicile și credințele oamenilor ne poate face să evităm dezbaterea

etică. Ne poate crea impresia că judecățile etice sunt subiective, asemenea judecăților de gust,
conducând la un relativism generalizat, conform căruia totul e relativ și că o opinie morală
este la fel de valabilă ca oricare alta. În țările arabe se practică poligamia, pe când în țările
europene monogamia. Unele societăți condamnă sexul înainte de căsătorie, iar altele îl
promovează ca o modalitate de autocunoaștere. În România există mentalitatea că bărbatul
aduce banul în casă, femeia ocupându-se de creșterea copiilor și curățenie, iar în Suedia
sarcinile familiale sunt împărțite în mod egal. Unii sunt vegetarieni din respect pentru
bunăstarea animalelor, pe când alții mănâncă toate felurile de carne. În fața acestei diversități
există tentația să spunem că fiecare trebuie să-și vadă de treabă sau să proclamăm sus și tare
că noi avem dreptate, iar ceilalți sunt într-o gravă eroare. Diversitatea nu trebuie să ducă nici
la relativism, nici la aroganța că deținem adevărul absolut. Faptul că există practici diferite
sau chiar contrare credințelor noastre morale trebuie abordat ca o provocare de a ne lărgi
orizontul minții.
Diversitatea practicilor este, de asemenea, înșelătoare. Ea creează iluzia că există mari
diferențe între credințe morale. Culturile și tradițiile nu diferă întotdeauna atât de mult pe cât
pare. În multe situații diferențele nu apar din cauza unui conflict al valorilor, ci din
constrângeri care sunt legate de un anumit context sau din cauza diferenței de opinie cu
privire la fapte. De exemplu, obiceiurile eschimoșilor par să manifeste extrem de puțin
respect pentru viața umană. O femeie care naște foarte mulți copii obișnuiește să omoare din
ei imediat după naștere, iar bătrânii care devin incapabili de a mai ajuta familia sunt lăsați să
moară în zăpadă. Ce poate fi mai revoltător? Totuși, eschimoșii nu au aceste reguli pentru că
le consideră demne de urmat și nu le-ar schimba pentru nimic în lume. Ei își doresc să aibă
grijă de toți copii, dar nu sunt capabili s-o facă într-un mediu extrem de dur, în care hrana
este tot timpul insuficientă. Ca popor nomad, eschimoșii nu pot cultiva pământul, fiind
nevoiți să se deplaseze constant, iar o mamă nu poate căra mulți copii în timp ce călătorește.
1.3.3. Ce sunt teoriile etice și de ce ne sunt utile?

Teoriile etice sunt interesate să găsească o busolă care ne ajută într-un mod sistematic să
răspundem la problemele morale cu care ne confruntăm, încercând să evite în același timp

7
erorile intuițiilor și limitele autorității regulilor. Ele sistematizează experiența morală și
diversitatea valorilor morale, cu scopul de a extrage un principiu general sau mai multe
principii generale care acoperă o varietate de cazuri.
Ca să înțelegem logica dezvoltării unei teorii etice trebuie să analizăm câteva cazuri și
să le comparăm. Peter Singer a imaginat o serie de scenarii care au devenit celebre nu doar în
studiul eticii, ci și în elaborarea politicilor publice de reducere a sărăciei globale. Să ne
închipuim că trecem pe lângă un iaz și vedem un copil care se îneacă. Știm să înotăm și
putem să scoatem copilul din apă, dar dacă sărim în iaz sacoul și pantalonii se vor murdări
iremediabil. Cei mai mulți dintre noi vor susține că avem o obligație morală de a salva
copilul de la înec. Într-adevăr, îndeplinirea acestei obligații ne produce și pagube. Suntem
nevoiți să suportăm costurile de 100 de lei pentru curățarea hainelor, dar credem că acestea
sunt insignifiante în raport cu salvarea unei vieți umane. Să ne imaginăm acum însă că
vedem pe internet cazul unui copil din Africa ce suferă de o boală fatală, dar curabilă.
Costurile tratamentului nu sunt mari. Dacă transferăm 100 de lei spitalului în care copilul
este internat, atunci există șanse mari să-i salvăm viața. Probabil reacțiile celor mai mulți nu
vor mai fi atât de binevoitoare ca în cazul salvatului de la înec. Dar dacă citim pe internet
despre cazul unui copil din Bulgaria sau din România în care donația noastră ar fi decisivă
pentru a salva o viață? Ne simțim obligați să donăm doar copilului din România, sau și celui
din Bulgaria sau Africa? Ce contează că cineva în pericol este la o distanță de 100 de metri
sau 1 km sau 10 km? Tot ceea ce contează este că cineva are nevoie de ajutor și că noi putem
interveni.
Din aceste situații similare putem extrage următorul principiu moral: atunci când stă
în puterea noastră să prevenim un lucru foarte rău să aibă loc, fără sacrificii importante, avem
o obligație morală s-o facem. Odată ce am extras acest principiu putem analiza sistematic
orice alt caz cu care ne vom confrunta. Dacă pot salva o viață fără mari sacrificii, atunci am
aceeași obligație morală și față de un copil din Bulgaria sau Kenya, nu doar din România sau
orașul în care locuiesc. Principiul ne împiedică să oscilăm soluția morală în funcție de
sensibilitățile noastre culturale. Observați că principiul ne ajută să decidem și când nu avem o
obligație morală de a-i ajuta pe ceilalți. Să ne imaginăm o altă situație în care pentru a salva
un copil de la înec trebuie să trecem printr-o gură de scurgere a apei. Această gură de
scurgere este foarte îngustă, existând riscul major de a rămâne blocați și, astfel, de a ne
sufoca. Principiul spune că avem o obligație morală să intervenim numai dacă pierderile nu
sunt semnificative moral, dar în acest caz ne riscăm propria viață. Observați, de asemenea, că
principiul nu precizează ce sacrificii sunt semnificative moral. Fără dubii, sacrificarea vieții
este importantă moral. Ce vom spune însă despre pierderea unei mâini, dar a unui deget?
Rămâne deschisă provocarea cum sistematizăm în continuare ce înțelegem prin sacrificii
semnificative moral.
La nivelul discursului etic general putem distinge între două mari tipuri de argumente.
Pe de o parte, există argumente bazate pe consecinţele unei acţiuni asupra celor implicaţi, pe
beneficiile şi daunele aduse de o anumită cale de acţiune, iar pe de altă parte pot fi formulate
argumente etice care fac apel la principii morale. De pildă, faptul că este moralmente incorect
ca o companie să dezinformeze potenţialii cumpărători în privinţa caracteristicilor unui
produs poate fi argumentat în ambele moduri. Din punctul de vedere al consecinţelor asupra
celor implicaţi, acest lucru este incorect întrucât aduce prejudicii consumatorilor, care nu vor
8
achiziţiona bunurile conform preferinţelor lor. Dintr-o perspectivă bazată pe principii morale,
se poate arăta că o companie care dezinformează cumpărătorii încalcă obligaţia morală de a fi
onest, de a nu ascunde informaţii relevante.
Pornind de la aceste două tipuri de argumente întâlnite în discursul moral comun,
teoriile morale pe care le vom discuta în continuare oferă un îndrumar general de acţiune.
Vom începe cu teoria utilitaristă, cea mai importantă dintre teoriile etice bazate pe
consecinţe, pentru ca apoi să ne concentrăm atenţia asupra abordării bazate pe principii
morale.

1.3.4. Utilitarismul, o perspectivă bazată pe consecinţe

În centrul teoriei utilitariste se află ideea conform căreia corectitudinea sau incorectitudinea
unei teorii depinde numai de consecinţele sale. Aceste consecinţe pot fi evaluate din mai
multe puncte de vedere, teoria utilitaristă concentrându-se asupra utilităţii sau fericirii pe care
o aduc posibilele acţiuni celor implicaţi. Potrivit teoriei utilitariste, acţiunea corectă este cea
care maximizează utilitatea sau fericirea (cei doi termeni fiind utilizaţi într-un mod
echivalent). Iniţiatorii utilitarismului au fost Jeremy Bentham (1748-1832) şi John Stuart
Mill (1806-1873). Conform lui John Stuart Mill, „acţiunile sunt corecte în măsura în care
tind să promoveze fericirea şi sunt incorecte în măsura în care tind să promoveze inversul
fericirii” (Mill 1994, 18). Există diverse versiuni de utilitarism, după modul în care este
văzută fericirea: ca o stare mentală, ca satisfacere a preferinţelor etc. În orice caz, în context
utilitarist, termenii „fericire” şi „utilitate” trebuie înţeleşi într-un sens foarte larg, incluzând
tot ceea ce consideră persoanele implicate ca fiind benefic sau dăunător pentru ele însele.
Calculul utilitarist va lua în considerare utilitatea pozitivă (beneficiile) a acţiunii, precum şi
cea negativă (prejudiciile, pierderile, daunele) aduse tuturor persoanelor implicate. Astfel,
utilitarismul ne cere să realizăm o analiză similară celei de tip cost-beneficiu şi să alegem
acţiunea care maximizează diferenţa dintre beneficiile şi daunele aduse de acţiunile noastre.
În continuare, pentru o înţelegere mai bună a tezelor utilitariste, vom oferi o scurtă
ilustrare numerică (Snoyenbos şi Humber 1999, 18-19).

Persoane afectate Utilitate totală

P1 (agentul, persoana care trebuie
P2 P3
să aleagă între cele trei acţiuni)
A -1 2 3 4
Acţiuni
B 1 1 1 3
posibile
C 6 -2 -2 2

Întrucât acţiunea A este cea care aduce cea mai mare utilitate posibilă, aceasta este
corectă din punct de vedere utilitarist. Acest exemplu ne conduce la câteva observaţii
relevante pentru teoria utilitaristă:
i) Utilitarismul nu este o teorie egoistă, care ţine cont doar de interesul agentului. Din
punct de vedere egoist, agentul ar fi ales varianta C, care îi aduce cea mai mare utilitate.
Utilitarismul ia însă în calcul toate persoanele afectate de posibilele căi de acţiune.
9
 ii) Utilitarismul nu susţine împărţirea cât mai echitabilă a beneficiilor. Din acest punct
de vedere, acţiunea aleasă ar fi fost B.
iii) Utilitarismul nu susţine alegerea acţiunii care nu aduce daune niciunei persoane.
Din acest punct de vedere, acţiunea aleasă ar fi fost B. Acest punct, care poate părea contrar
intuiţiilor comune, este justificat. De pildă, se poate argumenta că un sistem de atribuire a
granturilor bazat pe competiție nu aduce beneficii tuturor; participanții care performează mai
slab din punct de vedere relevante. Totuși, acest sistem este cel mai adecvat din punctr de
vedere etic, întrucît aduce cele mai mari beneficii societății în ansamblu.

Obiecţii la adresa utilitarismului. Utilitarismul acţiunii vs. utilitarismul regulii

Utilitarismul a fost supus unei serii de obiecţii, dintre care la unele ne vom referi în
continuare pe scurt. Primele două obiecţii privesc faptul că, în multe situaţii, principiul
utilitarist nu oferă un verdict precis privind acţiunea corectă din punct de vedere moral, în
vreme ce a treia obiecţie se referă la faptul că, în unele cazuri, utilitarismul conduce la
consecinţe inacceptabile. Vom încheia cu o ultimă obiecţie generală la adresa utilitarismului.
i) În multe cazuri, criteriul utilitarist nu este suficient pentru a oferi un ghid de
acţiune. Astfel, anticiparea cu precizie a consecinţelor acţiunilor noastre nu este
întotdeauna posibilă, ceea ce face dificilă aplicarea principiului utilitarist. Să presupunem,
de pildă, că X trebuie să ducă urgent la spital cu automobilul o persoană grav rănită. El are de
ales între a încălca unele reguli de circulaţie pentru a ajunge mai rapid, mărind astfel şansele
de salvare a persoanei rănite, şi a nu încălca regulile de circulaţie, riscul pentru persoana
rănită devenind mai mare. Conform teoriei utilitariste, X trebuie să evalueze consecinţele.
Însă el nu poate fi sigur în privinţa consecinţelor, ceea ce îi creează o dificultate. Soluţia
standard în acest caz este aceea de a lua în calcul utilitatea aşteptată, care reprezintă o
medie între utilităţile tuturor alternativelor posibile, ponderate cu probabilitatea ca acestea să
se producă. Utilitatea aşteptată poate fi calculată după următoarea formulă:
UA = prob(A1)U(A1) + prob(A2)U(A2) + prob(A3)U(A3) + ..... ,
unde
prob(An) reprezintă probabilitatea ca evenimentul An să se producă,
Un reprezintă utilitatea evenimentului An.
Această formulă este utilă în situaţiile care presupun evenimente a căror probabilitate
poate fi estimată cu o oarecare precizie. Există, de pildă, date statistice privind probabilitatea
unui accident aviatic, în funcţie de companie, anotimp etc. Totuşi, în cele mai multe cazuri,
probabilitatea evenimentelor nu poate fi anticipată, iar în astfel de cazuri conceptul de
utilitate aşteptată se va dovedi inutil.
ii) Pentru o aplicare generală a utilitarismului, identificarea beneficiilor şi daunelor nu
este suficientă, ci trebuie însoţită de o evaluare cantitativă a acestora. De cele mai multe ori,
utilitatea nu este cuantificabilă în maniera necesară pentru o aplicare generală a
utilitarismului. Un exemplu din lumea afacerilor poate ilustra această problemă. Un
proprietar al unei mici fabrici are de ales între a achiziţiona un echipament de protecţie care
va scădea riscul de accidente al muncitorilor şi un filtru împotriva poluării, care va

10
îmbunătăţi semnificativ calitatea aerului în jurul unei unităţi de producţie. Ce ar trebui să
facă? Prima problemă a proprietarului este că nu poate cunoaşte consecinţele. Ce se va
întâmpla în absenţa achiziţionării echipamentului: câţi muncitori vor fi afectaţi? Formula
utilităţii aşteptate nu este utilă, câtă vreme nu putem estima probabilitatea de a se produce un
accident. De asemenea, cuantificarea utilităţii ridică o problemă. Ce utilitate negativă ar
trebui să atribuim rănirii grave unui muncitor? În plus, cine este îndreptăţit să atribuie această
utilitate? Pentru muncitor şi familia sa, utilitatea negativă a rănirii sale este uriaşă, în vreme
ce, pentru o persoană necunoscută, este mult mai mică.
În alte cazuri, situaţia este complicată suplimentar de faptul că abordarea utilitaristă
necesită o comparare a utilităţilor (beneficii şi/sau pierderi) aduse de o acţiune unor persoane
diferite. Să considerăm exemplul unui manager care intenţionează să utilizeze criteriul
utilitarist pentru a promova unul dintre doi angajaţi, cu abilităţi şi competenţe egale. Factorul
important în această decizie va fi utilitatea pe care le-ar aduce promovarea celor doi angajaţi.
Însă aceste utilităţi nu pot fi estimate în mod cantitativ şi, aşadar, nici comparate. Este de
remarcat în această privinţă faptul că acelaşi salariu (şi în general aceeaşi sumă de bani)
poate aduce utilităţi diferite unor oameni diferiţi. Cum s-ar putea compara beneficiile
obţinute de cei doi angajaţi în urma promovării, în condiţiile în care cele două variante
avantajează persoane diferite? Dacă ar fi vorba de o unică persoană care ar avea beneficiile şi
daunele, aceasta ar putea şi ar fi îndreptăţită să facă această comparaţie. Însă atunci când este
vorba de persoane diferite, cine ar fi justificat să realizeze această comparaţie? Această
problemă, denumită „problema comparării interpersonale a utilităţilor”, se adaugă la
problema cuantificării utilităţii.
Uneori însă, în pofida acestor dificultăţi, este clar că una dintre acţiunile posibile
aduce o utilitate mai mare. De multe ori, acest lucru se întâmplă atunci când una sau mai
multe dintre căile de acţiune avantajează doar un mic grup de oameni (de cele mai multe ori
este vorba despre persoana care alege luând în calcul doar avantajul propriu şi al celor din
jurul său), în dauna celorlalţi. Astfel de alegeri sunt respinse de criteriul utilitarist.
iii) A treia obiecţie la adresa utilitarismului constă în faptul că acesta nu ia în
considerare drepturile persoanelor implicate. Într-adevăr, calculul utilitarist tratează în
mod similar o daună generată de încălcarea unui drept şi una care nu este rezultatul unei
astfel de încălcări, iar acest lucru este inacceptabil din punct de vedere moral. Este posibil ca
într-un anumit caz utilitatea maximă să se obţină prin încălcarea drepturilor unei persoane, iar
teoria utilitaristă nu va putea explica de ce acest lucru este incorect din punct de vedere
moral. Să considerăm exemplul unei persoane sărace care fură o mică sumă de bani de la un
om bogat. Această sumă aduce o mult mai mare utilitate persoanei sărace, în vreme ce pentru
cel bogat nu este importantă. Aşadar, prin furt, banii vor ajunge la cel care are o mai mare
nevoie de ei, aceasta conducând la o creştere de utilitate. Aşadar, pe baza calculului utilitarist
se poate argumenta că în acest caz furtul este corect din punct de vedere moral. Totuşi,
această concluzie este inacceptabilă, câtă vreme furtul reprezintă, în toate situaţiile,
încălcarea unui drept extrem de important, cel de proprietate.
O altă critică, legată de cea anterioară, se referă la faptul că, odată ce justifică într-o
anumită situaţie încălcarea unui drept, utilitarismul nu se va putea opri să justifice şi în alte
situaţii o astfel de încălcare. Acest tip de argument este numit în literatură „argumentul pantei
alunecoase”. Acest argument este cu atât mai important cu cât în multe cazuri agentul care va
11
trebui să evalueze acţiunile posibile va fi avantajat de o anumită acţiune, pe care va tinde să o
susţină prin calculul utilitarist, lucru posibil şi pentru că, după cum am arătat, utilitatea nu
este cuantificabilă şi, aşadar, nu este calculabilă în mod precis.
Criticile de mai sus au condus la formularea unei versiuni modificate de utilitarism.
Conform versiunii discutate până acum, calculul utilitarist se aplică direct acţiunilor. În
fiecare context particular, acţiunea cu cea mai mare utilitate este cea corectă din punct de
vedere moral. Această versiune poartă numele de „utilitarism acţional” (sau al acţiunii).
Conform celei de-a doua versiuni, calculul utilitarist se aplică regulilor generale de acţiune.
Regula care, urmată în mod general în cadrul societăţii, aduce o utilitate mai mare, este
corectă din punct de vedere moral. Trebuie să luăm, aşadar, în considerare consecinţele pe
termen lung ale respectivei acţiuni, în eventualitatea în care toţi indivizii ar urma aceeaşi
regulă sau, altfel spus, ar acţiona în aceeaşi manieră. Acţiunea corectă din punct de vedere
moral este cea conformă cu aceste reguli. Această versiune poartă numele de „utilitarism al
regulii”.
Utilitarismul regulii reuşeşte să rezolve o parte dintre problemele utilitarismului
acţiunii. Acesta ţine cont de consecinţele pe termen lung ale urmării generale a unei reguli. Să
reluăm exemplul de mai sus al unui om cu resurse financiare foarte limitate care decide să
fure de la un om bogat o mică sumă de bani. Aceasta poate fi o acţiune permisă din punctul
de vedere al unei concepţii utilitarist-acţionale, luând în considerare doar utilitatea acţiunii
respective. Din această perspectivă se poate argumenta că respectiva sumă de bani va aduce o
utilitate mult mai mare pentru persoana săracă. Dacă însă luăm în considerare consecinţele pe
termen lung ale furtului în general asupra societăţii, atunci vom realiza că aceste consecinţe
sunt negative. Urmarea pe termen lung a unei reguli de tipul „Îţi este permis să furi atunci
când banii respectivi îţi sunt mai utili ţie decât proprietarului de drept” va aduce în societate
nesiguranţă şi instabilitate, ceea ce va conduce la o utilitate mult mai mică decât regula
contrară – „Furtul nu este permis în nicio situaţie”. În plus, urmarea primei reguli va
descuraja munca şi investirea, întrucât acumularea unei averi peste un anumit nivel va aduce
mai degrabă dezavantaje.
În concluzie, un utilitarism al regulii va reuşi să arate de ce furtul nu este o soluţie
corectă din punct de vedere moral nici chiar atunci când acesta aduce o utilitate imediată mai
mare. În general, utilitarismul regulii va reuşi să justifice ca reguli aproximative o serie de
principii morale utilizate de obicei în raţionamentele etice comune. Totuşi, acesta nu le va
considera ca principii morale absolute, aşa cum sunt considerate în concepţia deontologistă,
la care ne vom referi mai jos.

1.3.5. Perspectiva bazată pe principii morale

Alături de argumentele utilitariste, bazate pe evaluarea consecinţelor, un rol important pentru

evaluarea acţiunilor morale îl au principiile morale, la care ne vom referi în această secţiune.
Conform unei teorii morale bazate pe principii, o acţiune este corectă din punct de vedere
moral dacă şi numai dacă este conformă cu toate principiile morale. O astfel de teorie va
pleda pentru faptul că principiile morale trebuie respectate în toate circumstanţele, chiar
12
atunci când acest lucru conduce la consecinţe negative. De exemplu, deşi într-o anumită
situaţie dezvăluirea adevărului poate avea urmări negative, aceasta este, din această
perspectivă, soluţia corectă din punct de vedere moral. Principiile morale pot fi văzute ca
datorii ale celor care acţionează sau ca drepturi ale celor asupra cărora se acţionează. De
pildă, principiul moral conform căruia companiile trebuie să ofere potenţialilor cumpărători
informaţiile relevante exprimă datoria de a informa consumatorii sau dreptul acestora de a fi
informaţi. Drepturile şi datoriile sunt, aşadar, concepte corelate, fiecare drept având drept
corespondent datoria celorlalţi de a respecta acest drept. Dreptului subiectului unui
experiment de a fi informat îi corespunde datoria cercetătorului experimentator de a dezvălui
subiecților informaţiile relevante. În continuare, vom discuta din perspectiva datoriilor. Se
pot distinge o serie de categorii de datorii, la care ne vom referi în continuare. 3
i) Datorii ale fidelităţii. Ross include în această categorie datoria de a-ţi respecta
promisiunile implicite sau explicite, de a nu minți (explicit sau prin omisiune), de a nu induce
în eroare. Datoria de a nu minţi este văzută ca un caz particular al datoriei de a-ţi respecta
promisiunile, întrucât susţinerea unei propoziţii într-un context informativ reprezintă o
promisiune implicită privind adevărul acesteia.
Enunţarea explicită şi cu intenţie a unor propoziţii false reprezintă cel mai evident caz
de încălcare a datoriei de fi onest. Alături de acesta, ascunderea unor informaţii relevante
poate reprezenta, de asemenea, un mod de a încălca datoria de a fi onest. Totuși, în această
privință problema este mai complexă, întrucât nu avem o datorie generală de a comunica
toate informațiile tuturor persoanelor. Mai curând, această datorie este generată de anumite
roluri sau așteptări legitime. De pildă, obligația celui care conduce un experiment,
determinată de rolul acestuia, este să comunice subiecților toate informațiile relevante pentru
decizia de a lua parte la experiment. În fine, inducerea în eroare – nu prin propoziții false, dar
prin intermediul unor sugestii menite a-l face pe ascultător să își formeze o opine greșită –
reprezintă un al treilea mod, mai subtil, de a încălca datoria de a fi onest.
ii) Reparaţia morală reprezintă datoria morală de a-i compensa pe ceilalţi pentru
daunele aduse, chiar atunci când acestea nu sunt urmare a unor acte incorecte din punct de
vedere moral. Dacă, de pildă, subiectul unui experiment este drastic afectat, acesta are
dreptul să fie compensat pentru daună, de către cei care au beneficiat de pe urma
experimentului.
iii) Datoria de a fi recunoscător reprezintă datoria de a răspunde în acelaşi fel, prin
reciprocitate, binelui făcut. Un angajat poate pretinde recunoştinţă după treizeci de ani într-o
companie, timp în care a acceptat să nu îşi dea demisia, în ciuda trecerii prin momente
dificile. În acelaşi fel, un angajat are datoria să ajute un coleg, ca răspuns la ajutorul primit
anterior.
iv) Datoria de a acţiona în mod drept şi imparţial. Conceptul de dreptate
reprezintă un domeniu extrem de extins de studiu. În acest punct este important să distingem
între trei sensuri al dreptăţii. Dreptatea distributivă se referă la distribuţia beneficiilor şi
sarcinilor. La nivel organizaţional, conceptul are în vedere corectitudinea salarizării,
împărţirii altor beneficii, sarcinilor de lucru etc. Dreptatea procedurală are în vederea
corectitudinea unui proces, de exemplu al celui de angajare. În vreme ce dreptatea
3
Prezentarea ce urmează se bazează pe lucrarea lui Ross, The Right and the Good, Clarendon Press, Oxford, Marea
Britanie, 2002.
13
distributivă se referă la compararea rezultatelor, dreptatea procedurală vizează doar
corectitudinea procesului prin care se ajunge la acestea. De pildă, regula conform căreia
procesul de selectare a angajaţilor se realizează prin testarea obiectivă şi imparţială a tuturor
candidaţilor priveşte conceptul de dreptate procedurală, în vreme ce regula conform căruia
angajaţii de pe acelaşi post primesc acelaşi salariu priveşte conceptul de dreptate distributivă.
Dreptatea retributivă se referă la corectitudinea sancţiunilor date ca urmare a încălcării unor
reguli. Sancţiunile trebuie să fie rezultatul unui proces echitabil şi trebuie să fie proporţionale
cu gravitatea erorii. Aceste standarde provenite din domeniul juridic nu se aplică doar în
instanţele de judecată, ci şi în cazul procesului de sancţionare din interiorul organizaţiilor.
v) Datoria de a face fapte bune include, în sensul de aici, datoria de a contribui în
mod activ la binele celorlalţi, de a-i ajuta etc. Unii eticieni disting între datorii perfecte şi
datorii imperfecte, incluzând datoria de a face fapte bune în cea din urmă categorie. Astfel,
datoriile perfecte oferă o îndrumare precisă cu privire la modul în care trebuie să acţioneze
indivizii pentru se conforma cerinţelor morale. Spre deosebire de acestea, datoriile
imperfecte lasă indivizilor o anumită libertate privind modul de a acţiona. Nimeni nu poate
avea obligaţia morală de a-şi utiliza toate resursele şi capacităţile pentru a-şi ajuta semenii de
fiecare dată când aceştia au nevoie. Deşi astfel de acţiuni sunt întotdeauna lăudabile, ele nu
reprezintă, de cele mai multe ori, obligaţii morale. Totuşi, oameni trebuie să aibă
disponibilitatea generală de a fi altruişti, de a contribui la binele celorlalţi, având libertatea de
a alege momentele şi modul în care pun în practică această datorie. Oamenii au însă o
obligaţie morală suplimentară de a contribui la binele celorlalţi atunci când acest lucru nu
implică eforturi (costuri) personale semnificative. Obligaţia de a-ţi ajuta un coleg de serviciu
atunci când acest lucru se poate face fără sacrificii semnificative este un exemplu simplu de
obligaţie care poate fi încadrată în această categorie. Totodată, oamenii au o obligaţie morală
specială de a-i ajuta pe cei cu care au o relaţie apropiată sau aflaţi în situaţii-limită.
vi) Datoria de a nu face rău reprezintă datoria de a nu-i leza pe ceilalţi. Cercetătorii
au datoria de a nu afecta, prin cercetările lor, societatea. De asemenea, această datorie include
şi obligaţia de a împiedica răul sau, altfel spus, a face astfel încât să eviţi sau să minimizezi
probabilitatea de a se întâmpla ceva rău.
vii) O ultimă datorie dintre cele enumerate de Ross este datoria de a te
autoperfecţiona, care este, în această clasificare, unica datorie a fiinţelor umane faţă de ele
însele. Pe lângă datoriile faţă de semenii lor, oamenii au datoria de a-şi utiliza şi potenţa
abilităţile şi talentele. De pildă, o persoană care alege un loc de muncă care nu îi stimulează
abilităţile în locul altuia care îl ajută să îşi dezvolte capacităţile nu se conformează acestei
datorii morale.
Clasificarea lui Ross nu trebuie să fie interpretată într-un sens prea strict sau ca
limitativă. Există datorii care se pot încadra în două categorii sau altele care nu se încadrează
perfect în niciuna dintre acestea. Totuşi, această clasificare este foarte utilă pentru a ne ghida
argumentele bazate pe datorii, prin faptul că surprinde o serie de categorii generale, cărora se
pot subsuma unele datorii particulare. Spre exemplu, contractele scrise, dar şi angajamentele
nescrise, pot fi considerate ca un caz particular de promisiuni şi, aşadar, datoria de a-ţi
respecta contractele devine un caz particular al datoriei de a-ţi respecta promisiunile.
În contextul cercetării, aceste datorii generale trebuie completate de datoriile
specifice, provenite din poziţia şi rolul respectivei persoane în contextul organizaţional şi în
14
societate. De pildă, cercetătorul are obligaţia de a menţine confidenţialitatea asupra
informaţiilor personale ale subiecţilor cercetării. Această obligaţieeste nu este una generală,
ci una generată de relaţia specifică dintre cercetător şi cei implicaţi (subiecţi ai cercetării şi,
eventual, alte persoane vizate). Aceste datorii pot completa sau potenţa datoriile generale
prezentate mai sus.
Într-o abordare bazate pe principii două probleme sunt cu precădere relevante pentru
evaluarea morală a acţiunilor umane. În primul rând, este vorba despre determinarea mai
precisă a conţinutului principiilor. Spre exemplu, în pofida faptului că principiul onestităţii
este general acceptat, limitele acestuia sunt discutabile şi ţin de context. Reprezintă, de pildă,
o minciună nedezvăluirea, în cadrul unui curriculum vitae, a unei informaţii nesolicitate în
mod explicit, dar care totuşi se poate dovedi relevantă pentru decizia angajatorului?
În vederea clarificării conţinutului obligaţiilor etice, două lucruri sunt necesare. În
primul rînd, conceptele etice utilizate în principiile etice generale trebuie clarificate şi
interpretate în contextul relevant. Ce include, într-un mod mai precis, obligaţia celui care
conduce un experiment de a informa subiecţii experimentului: toate informaţiile privitoare la
experiment, cele de care subiectul ar putea fi interesat sau doar cele de care este interesat în
mod legitim? Pentru a răspunde la această întrebare este neceasară o detaliere a principiului
general al informării. În al doilea rând, principiile etice generale se confruntă cu excepţii. De
pildă, este adevărat că în genere cercetătorul trebuie să menţină confidenţialitatea asupra
identităţii subiecţilor. Totuşi, ca excepţie, atunci când are bune motive să considere că
subiectul cercetării va comite o ilegalitate, se poate argumenta că ar trebui să anunțe
autpritățile.
O a doua problemă, mai importantă, priveşte situaţia în care datoriile enumerate mai
sus se află în conflict. Un exemplu foarte simplu de acest tip este următorul. O persoană
aflată în drum spre o întâlnire descoperă un om rănit. El are de ales între două acţiuni: 1) a nu
mai ajunge la întâlnire şi a-l ajuta pe cel rănit şi 2) a ajunge la întâlnire şi a nu-l ajuta pe cel
rănit. Fiecare dintre cele două căi de acţiune implică o încălcare a unei datorii: datoria de a-ţi
respecta promisiunile în primul caz şi datoria de a-i ajuta pe cei aflaţi în nevoie în cel de-al
doilea caz. Aşadar, în această situaţie, cele două datorii intră în conflict, una dintre ele
urmând să fie în mod necesar încălcată. În acest caz alegerea este destul de simplă, cei mai
mulţi fiind de acord că a ajuta un om rănit este mai important decât a ajunge la timp la o
întâlnire. În alte cazuri, conflictul poate fi mai serios, iar alegerea mai puţin evidentă.
Pentru oricare datorie se poate concepe un scenariu în care aceasta să intre în conflict
cu o altă datorie. Aşadar, datoriile enumerate mai sus nu sunt datorii absolute, care trebuie
respectate în orice condiţii, ci datorii prima facie (care trebuie respectate, dacă nu se află în
conflict cu o altă datorie mai importantă). În cazul unui conflict între datorii, una dintre
datorii se dovedeşte prioritară, însă nu se poate spune în general că, în orice situaţie, un
anumit tip de datorie este mai important decât un altul.
Trebuie, aşadar, să facem distincţia între datorii prima facie, care trebuie respectate în
măsura în care nu intră în conflict cu alte datorii mai importante, şi datorii actuale, luând în
seamă toate elementele respectivei situaţii. Datoria de a-ţi respecta promisiunile reprezintă în
toate situaţiile o datorie prima facie, însă în cazul de mai sus nu reprezintă şi datoria actuală a
respectivei persoane, întrucât este depăşită în importanţă de datoria de a ajuta pe cei aflaţi
într-o situaţie limită. Totuşi, datoria respectării promisiunilor îşi păstrează forţa normativă
15
chiar în această situaţie. De pildă, persoana pusă în situaţia de a-şi încălca promisiunile va
trebui să îşi repare ulterior greşeala, fie chiar prin simplul fapt de a-şi cere scuze.

1.4 Îndrumar pentru autoverificare

1.4.1. Sinteza unității de studiu 1

În această unitate de curs, am prezentat câteva concepte etice fundamentale, precum și doup
teorii etice. Concluzia principală este că etica este un domeniu în care argumentarea joacă un rol
central. Măsura în care o acțiune corectă ține de argumentare și dezbatere rațională. În acest
context, am prezentat principalele două teorii etice, care încearcă să ofere un criteriu privind
corectitudinea acțiunilor și practicilor omenești. Prima teorie este utilitarismul, conform căreia
acțiunea corectă este cea care aduce cele mai bune consecințe. A doua este cea bazată pe
principii morale: o acțiune este corectă dacă este în acord cu toate datoriile umane ale agentului.
Am prezentat o listă generală a categoriilor de datorii relevante.

1.4.2. Concepte și termeni de reținut

Acțiune interzisă permisă Datorie morală

Acțiune permisă Imparțialitate
Acțiune obligatorie Persoană
Acțiune supererogatorie Reparație
Autonomie morală Utilitarism

1.4.3. Teste de autoverificare

Aplicația 1. 1 Un manager află că un angajat a făcut o eroare neintenţionată în procesul de

producţie. Problema este rezolvată, iar managerul consideră că, dat fiind că este vorba despre un
angajat bun, care nu a mai greşit anterior, acesta nu va repeta eroarea.
Ar trebui managerul să sancţioneze angajatul? Abordaţi problema din punct de vedere
utilitarist (al acţiunii şi al regulii) şi al datoriilor prima facie.

Răspuns pe scurt: Într-o abordare bazată pe datorii morale ne concentrăm asupra obligației
managerului de a acționa în acrod cu regulile și imparțial. Într-o abordare bazată pe utilitarismul
acțiunii, ne concentrăm asupra beneficiilor și daunelor pe care le-ar aduce, pe termen scurt,
decizia de a sancționa angajatul în comparație cu cele rezultate din decizia de nu-l sancționa.
Într-o abordare bazată pe utilitarismul regulii, ne concentrăm asupra consecințelor pe termen
lung ale unei reguli de decizie, extinse la nivelul societății în ansamblu.

Aplicația 1. 2 Paul, directorul unui departament al unei companii, este informat de

16
managementul de top al companiei că din cauza problemelor economice va avea loc o
restructurare și că, foarte probabil, Andrei, un angajat al departamentului, va trebui concediat.
Paul este rugat să nu îl informeze deocamdată pe Andrei, pentru ca vestea să nu ajungă la toți
angajații, care astfel s-ar îngrijora și nu s-ar mai concentra asupra activității lor. Totuși, Paul știe
că Andrei plănuiește să contracteze în curând un credit și, din acest motiv, se gândește să îl
informeze pe acesta de probabila concediere. Cum ar trebui să procedeze Paul
a) Analizaţi problema din punct de vedere utilitarist (al acțiunii și al regulii). Ce
elemente în afara celor menționate în enunț ar putea fi relevante pentru răspunsul
dumneavoastră?
b) Analizaţi problema din perspectiva datoriilor etice. Ce elemente în afara celor
menționate în enunț ar putea fi relevante pentru răspunsul dumneavoastră?

Răspuns pe scurt: Într-o abordare utilitaristă ne concentrăm asupra consecințelor asupra

angajatului și companiei în ansamblu. Într-o abordare bazată pe datorii, o problemă importantă
este dacă rugămintea de a nu comunica decizia este una justificată sau angajatul este îndreptățit
să fie informat.

1.4.4. Întrebări de control și teme de dezbatere

1. În general, medicii trebuie să își trateze pacienții conform dorințelor acestora. Acest principiu
general se poate însă confrunta cu excepții, situații în care medicii au bune motive să încalce
acest principiu. Examinați două astfel de situații, în care considerați că se poate susține în mod
rezonabil că încălcarea acestui principiu general este acceptabilă.

2. Pentru fiecare din categoriile de datorii prezentate în text, oferiți exemplificări din domeniul
eticii academice și a cercetării.

3. Oferiți un exemplu din domeniul eticii academice și a cercetării în care, în opinia

dumneavoastră, utilitarismul și abordarea bazată pe principii morale conduc la rezultate diferite.
Care dintre cele două abordări credeți că ar trebui să fie considerate mai adecvată în acest caz?

1.4.5. Bibliografie obligatorie

1. Bîgu D., Etica în afaceri: structuri conceptuale și aplicații, Editura

ASE, București, 2014 (capitolele 1 și 2).

17
2. Socaciu, Emanuel, Vică, Constantin, Mihailov, Emilian, Gibea,
Toni, Mureșan, Valentin, Constantinescu, Mihaela (eds), Etică și integritate academică,
Editura Universității din București, București, 2018, România (capitolele 1 și 2).

18