CENTRUL DE ASISTENŢĂ PSIHOLOGICĂ ŞI SOCIALĂ ,,OPORTUNITATE ,, IDNP

1014620001405 ,e-mail: cojocanj65@mail.ru

Culegerea de articole și texte

,, FORMAREA CONTINUĂ.ABORDĂRI CONCEPTUALE,,

Coordonator publicație Angela Cojocaru ,Președinte AO,,OPORTUNITATE,,

Expert Gh.Șalaru expert Drepturile Omului,formator ,expert PNUD

Pregătit pentru editare decembrie 2023

CEREȘNEA NATALIA
PROBLEMA EDUCAȚIEI NONFORMALE ÎN LITERATURA DE
SPECIALITATE.
ADNOTARE
Educaţia nonformală dispune de un curriculum la alegere, flexibil şi variat
propunând participanţilor activităţi diverse şi atractive, în funcţie de interesele acestora, de
aptitudinile speciale şi de aspiraţiile lor, contribuie la lărgirea şi îmbogăţirea culturii
generale şi de specialitate a participanţilor, oferind activităţi de completare a studiilor.
Totodată, asigură o rapidă actualizare a informaţiilor din diferite domenii având scopul să
menţină interesul publicului larg, oferind alternative flexibile tuturor categoriilor de vârstă
şi de pregătire profesională, punând accentul pe aplicabilitatea imediată a cunoştinţelor şi
nu pe memorarea lor. Antrenează noile tehnologii comunicaţionale, ţinând cont de progresul
societăţii, răspunde cerinţelor şi necesităţilor educaţiei permanent.
Cuvinte-cheie: educație nonformală, educație formală, conceptualizare, definiții,
concept, context internațional
ANNOTATION

Non-formal education has a flexible and varied curriculum to choose from by

providing participants with diverse and attractive activities according to their interests,
special skills and aspirations, it contributes to broadening and enriching general and
specialist culture of the participants, offering activities to complement studies. At the same
time, it ensures a rapid updating of information in various fields with the aim of maintaining
the interest of the general public, offering flexible alternatives to all age groups and
professional backgrounds, with an emphasis on the applicability of knowledge rather than
on memorisation. It trains new communication technologies, taking into account the
progress of society, responds to the demands and needs of lifelong learning
Keywords: non-formal education, formal education, conceptualisation, definitions,
concept, international context
În literatura de specialitate, educaţia non-formală este reprezentată de activtităţile
educative organizate de alte instituţii decît şcoala – muzee, biblioteci, cluburi ale elevilor etc.“
şi se întemeiază pe recunoaşterea faptului că “un număr mare din experienţele de învăţare ale
oamenilor s-au desfăşurat în afara sistemului de educaţie formală: la locul de muncă, în familie,
în diferite organizaţii şi biblioteci” [2, p. 32].
Direcția pentru Tineret și Sport din cadrul Consiliului Europei evidențiază importanța
educației nonformale printr-o serie de aspecte:
• În cadrul conceptului general de educație, învățarea pe întreg parcursul vieții (ca
expresie a educației nonformale) este o componentă extrem de importantă a formării inițiale și
continue;
• Educația nonformală își poate aduce un aport semnificativ la pregătirea elevilor
proveniți din grupurile sociale dezavantajate, pentru care educația formală nu poate acoperi
întregul necesar de calitate în procesul instructiv-educativ;
• Educația nonformală modifică și completează cunoștințele dobândite de individ în
cadrul școlarizării tradiționale, având în vedere componența multiculturală a societății,
exigențele de pe piața forței de muncă, specificul țărilor aflate în proces de tranziție, necesitatea
formării abilităților de viață utile pentru a face față provocărilor sociale întrun context mai
amplu etc[2, p. 32].
Educaţia nonformală este diferită faţă de educaţia formală, atat prin conţinut cît şi prin
formele de realizare.
Educaţia nonformală este o sintagmă care se impune în discursul internaţional despre
educaţie la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70.
Este asociată conceptului de învăţare pe tot parcursul vieţii (en. lifelong learning) şi
accentuează importanţa educaţiei care se petrece dincolo de cadrul formal al sistemului de
învăţământ, fie că se desfăşoară în alte spaţii decât cele ale şcolii, fie că se realizează prin
activităţi care nu fac obiectul curriculumului şcolar, dar care răspund nevoilor şi intereselor de
cunoaştere şi de dezvoltare ale unui grup.
Valorizarea educaţiei nonformale apare ca urmare a faptului că sistemul educaţional
formal se adaptează într-un ritm prea lent la schimbările socio-economice şi culturale ale lumii
în care trăim.
De aceea, sunt întrevăzute şi alte posibilităţi de a-i pregăti pe copii/ tineri/ adulţi să
răspundă adecvat la schimbările societăţii. Aceste ocazii de învăţare pot proveni nu doar din
învăţământul formal, ci şi din domeniul mai larg al societăţii sau din anumite sectoare ale
acesteia. [10, p. 43]
Din dezbaterile purtate pe această temă, a rezultat o viziune tripartită asupra educaţiei,
care evidenţiază două aspecte: pe de o parte, înţelegerea complementarităţii dintre învăţarea
formală, cea nonformală şi cea informală; pe de altă parte, necesitatea de a construi reţele
transparente de oferte şi recunoaştere reciprocă între cele trei forme de învăţare .[11, p. 32]
Totalitatea activităţilor, experienţelor de învăţare ale unui individ la un moment dat
reprezintă învăţarea peste tot (en. lifewide learning), ceea ce presupune că trebuie create punţi
între diferitele forme de învăţare.
Învăţarea peste tot reprezintă o dimensiune importantă a învăţării pe tot parcursul vieţii
(en. lifelong learning, ambele având ca scop dezvoltarea, în cel mai înalt grad, a potenţialului
fiecărui individ, pentru a putea participa în mod activ şi conştient la construirea unei vieţi de
calitate în plan personal, social şi profesional.
Definiţiile cele mai cunoscute ale celor trei forme de educaţie au fost formulate de
Coombs, Prosser şi Ahmed [4, p. 33]
Educaţie formală: sistemul de educaţie, structurat ierarhic şi gradat cronologic,
pornind de la şcoala primară până la terminarea universităţii, incluzând, pe lângă studiile
academice generale, diverse programe specializate de formare (cursuri, activităţi de formare
organizate de instituţii de învăţământ).
Educaţie informală: procesul real de învăţare de-a lungul vieţii, în cadrul căruia fiecare
individ îşi formează atitudini, îşi interiorizează sau clarifică anumite valori, dobândeşte
deprinderi şi cunoştinţe din experienţa cotidiană, valorificând influenţele şi resursele educative
din mediul în care trăieşte – de la familie şi vecini, de la locul de muncă sau de joacă, de la
piaţă/ magazin, de la bibliotecă sau din mass-media.
Educaţie nonformală: orice activitate educaţională organizată în afara sistemului
formal existent – fie că se desfăşoară separat sau ca un element important al unei activităţi mai
largi – care este menită să răspundă nevoilor educaţionale ale unui anumit grup şi care are
urmăreşte obiective de învăţare clare.

Sistemul
de
învăţământ

Sistemul Procesul Sistemul

de instructiv- social și
educaţie școlar
educativ.

Procesul
de
învăţământ

Integrarea procesului instructiv educativ în domenii / sisteme supraordonate

Distincţiile sunt, după cum se poate observa, mai degrabă administrative, referindu-se
în special la cadrul în care e presupus a se petrece fiecare tip de educaţie. Educaţia formală este
legată de şcoli sau de instituţii care se ocupă de formare şi se încheie cu acordarea de diplome
şi calificări recunoscute oficial. [2, p. 30].
Educaţia nonformală răspunde nevoilor de învăţare ale unui grup şi se poate realiza, în
cadrul unor seminare, sesiuni de formare, workshop-uri, prin parteneriat între facilitatori şi
participanţi, în grupuri/ comunităţi sau în cadrul altor organizaţii (decât cele din sistemul de
învăţământ).
Educaţia nonformală se poate realiza în paralel cu sistemele principale de educaţie, în
diferite contexte: fie la locul de muncă şi prin acţiuni ale organizaţiilor societăţii civile
(organizaţii de tineret, sindicate, partide politice), fie în timpul liber, oferită de organizaţii sau
servicii complementare sistemelor convenţionale (de exemplu, cursuri de artă, muzică, sport,
meditaţii particulare pentru pregătirea examenelor).
De obicei, nu se încheie cu acordarea de certificate. Cel mai adesea, sintagma educaţie
nonformală este folosită cu referire la educaţia continuă a adulţilor, deşi aria sa de cuprindere
nu se limitează la adulţi.
Educaţia informală se realizează individual sau prin interacţiuni cu prietenii, cu membrii
familiei sau cu colegii de serviciu, ca proces de învăţare tacită, experienţială, neconştientă şi
neplanificată.
Unii consideră că proiectele personale de cunoaştere autodidactă fac parte tot din
educaţia informală.
De exemplu, dorim să învăţăm să lucrăm cu un nou program (Power Point), ca să facem
diverse prezentări : ne documentăm pe internet, din cărţi/ reviste de specialitate, de la prieteni
sau de la cunoştinţe care folosesc deja acest soft.
Alţii percep educaţia informală ca pe un proces de învăţare generat de un context
favorabil: acela de a fi membru al unor organizaţii comunitare sau de tineret.
În acest caz, există specialişti, educatori, care au rolul de a-i încuraja pe oameni să
reflecteze asupra experienţelor proprii.
Având o pregătire în domeniu, ei pot oferi un sprijin consistent tuturor celor care fac
parte din organizaţia respectivă. Educaţia informală poate lua oricare dintre formele descrise
mai sus.[7, p. 29]
Putem reţine că : este un proces care ajută oamenii să înveţe; este impredictibilă (se
poate întâmpla oricând şi oriunde, fără să ştim spre ce poate duce); se bazează pe reacţiile
noastre la situaţii sau experienţe diverse; implică explorarea şi lărgirea experienţelor; se
realizează în principal prin conversaţie, ca mijloc de împărtăşire şi confruntare a ideilor;
stimulează autoevaluarea şi reflecţia asupra propriului mod de a învăţa.
Fordham evidenţiază faptul că, în cazul educaţiei nonformale, organizarea şi
planificarea învăţării ar trebui asumate chiar de către cursanţi; ca atare, este nevoie de o
abordare „de jos în sus“ (bottom up), care să le dea cursanţilor capacitatea de a înţelege sau, de
ce nu, de a schimba structurile sociale din jur.[3]
Principiul participativ, care stă la baza filosofiei nonformalului, trebuie înţeles ca
participare la propria formare (înţelegere a nevoilor şi găsirea soluţiilor adecvate de instruire în
domeniile respective) şi la viaţa comunităţii / a societăţii.
 Dacă în cazul educaţiei formale, curriculumul este impus, în cazul educaţiei nonformale
acesta ar trebui negociat de grupul de cursanţi, astfel încât să răspundă cât mai bine nevoilor
acestora [5]
Conţinutul este organizat pe arii de interes (şi nu pe ani de studiu sau discipline
academice) iar formele sînt foarte diverse ca durată, modalitate de organizare sau predare.
Educaţia nonformală este caracterizată prin: - răspunsuri concrete la cerinţele fixate, în
funcţie de interese clar stabilite; - obţinerea abstractizărilor prin extragerea de cunoştinţe din
viaţa practică - reducerea la minim a funcţiilor de predare, lăsînd mai mult loc funcţiei de
învăţare.
Autorii care au în vedere elevii ca grup ţintă subliniază că educaţia nonformală conţine
acele “influenţe educative”, care au loc în afara clasei: activităţi extradidactice sau activităţi
opţionale sau facultative.
Alţii vorbesc despre educaţia non-formală ca despre “educaţia extraşcolară”. Mai este
identificată şi cu “educaţia adulţilor”.
Dar cei mai mulţi recunosc că educaţia non-formală are un caracter mai puţin rigid, dar
adesea cu acelaşi rezultat formativ ca şi educaţia şcolară sau formală.
Acţiunile educative, care sunt plasate în cadrul acestui tip de educaţie, sunt flexibile şi
vin în întîmpinarea diferitor interese, particulare sau chiar specifice pentru fiecare persoană.
Educaţia nonformală îşi are începuturile încă din timpul fondării educaţiei.
O caracteristică recent apărută la acest tip de educaţie, este rolul de mijlocitor pentru cei
care nu au acces la educaţia formală: săraci, retraşi (în abandon), analfabeţi, persoane cu
handicap. Se vorbeşte despre aşa numita “pedagogie a asupriţilor”.
Se menţionează o serie de direcţii specifice educaţiei nonformale:
• sprijinirea persoanelor ce doresc o dezvoltare în activităţi de comerţ, agricultură, industrie
etc;
• susţinerea populaţiei pentru utilizarea mai raţională a resurselor naturale şi personale; -
creşterea profesională sau schimbarea activităţii profesionale;
• educaţia pentru sănătate şi raţionalizarea timpului liber;
• alfabetizarea. Între educaţia non-formală şi cea formală există multiple legături dar şi o
anumită opoziţie.
Pedagogii de formaţie clasică atrag atenţia asupra necesităţii ca educaţia nonformală să
se desfăşoare în corelaţie cu educaţia formală. În ultima vreme asistăm la o tendinţă de apropiere
între cele două.
 Pe scurt am putea spune că educaţia formală tinde să devină tot mai puţin
“formală”,adică mai flexibilă, mai adaptată nevoilor şi motivaţiilor specifice elevilor , în timp
ce educaţia non-formală tinde să devină tot mai “formală”–adică se organizează tot mai bine,
urmăreşte asigurarea unei anumite calităţi şi folosirea unor metode deja probate şi recunoscute
de specialişti şi mai ales, urmăreşte o cît mai explicată recunoaştere publică. [29, p. 43]
Activităţile din educaţia non-formală, la fel ca şi cele specifice educaţiei formale, sunt
coordonate de personae calificate care utilizează anumite metode pedagogice.
Este vorba cel mai adesea de formatori (un fel de pedagogi de specialitate), dar care în
aceste situaţii, îşi arogă un rol mai degrabă secundar, de moderatori sau coordonatori.
Unii autori includ în cadrul educaţiei nonformale şi emisiunile de radio şi televiziune,
care sunt create anume pentru elevi şi au un nivel ridicat al cunoştinţelor sau ziarele şi revistele
şcolare, la care participă foarte mult elevii, dar oricum sunt coordonaţi de pedagogi.
Se mai vorbeşte şi despre educaţia informală ca despre acele influenţe educaţionale
neintenţionate, spontane ce au loc în familie, în grupul de prieteni sau de egali. De asemenea
mass-media, producţia cinematografică, consumul de artă în general asigură o educaţie
informală dar nu lipsită de importanţă.
Graniţa dintre educaţia non-formală şi cea informală nu este întotdeauna uşor de trasat.
Tradiţia educaţiei non-formale este mai puternică în ţările din Europa de Nord-Vest.
Aici există deja o experienţă de mai multe decenii în ceea ce francezii numesc
“education populaire” iar cei din ţările nordice “folkbildning”(educaţia poporului); mai recent
se vorbeşte despre o mişcare a “educaţiei urbane”(educating cities movement) avandu-şi
originea în preocupările municipalităţii din Barcelona şi în lucrările marelui pedagog brazilian
Paul Freire [6].
Un seminar desfăşurat sub auspiciile Comisiei Europene şi Consiliului Europei în aprilie
2004 a pus în evidenţă în mod sintetic preocupările responsabililor din această zonă.
Deşi a trecut deja destul de multă vreme de cand tinerii şi familiile acestora au
conştientizat obligativitatea de a învăţa, identificînd tinereţea cu vremea învăţării, a formării
pentru viaţă şi pentru profesie, totuşi mai există şi aici mulţi tineri care nu învaţă destul sau nu
învaţă ce trebuie.
Aceste ţări par a fi depăşit stagiul de woorking society, cînd economia îi folosea chiar
şi pe aceia care nu învăţaseră suficient; în perioada actuală şi mai ales în perspectivă această
learning society nu îi mai poate angaja nicăieri pe cei lipsiţi de calificări, de competenţe atestate.
Faţă de educaţia formală, cea non-formală rămîne să prezinte un statut mai scăzut, cu
mai puţină putere şi influenţă.
 Conceptul de educaţie nonformală sau alternativă, impus în ultima vreme în limbajul
specialiştilor, se referă la formele instituţionalizate şi organizate în scopul transmiterii unor
valori educaţionale, dar care nu aparţin sistemului de învăţământ formal.
Mai există şi noţiunea de educaţie extraşcolară, dar aceasta poate genera confuzii,
trimiţând cu gândul, mai degrabă, la activităţile extracurriculare desfăşurate în cadrul sistemului
formal şi care nu fac obiectul prezentului studiu.
O altă noţiune înrudită este cea de educaţie informală, dar aceasta se referă fie la
influenţele educaţionale secundare, mai mult sau mai puţin intenţionate (mass media, „strada”,
organizaţiile, internetul, cultura populară etc.), fie la ansamblul instanţelor cu o finalitate mai
completă, mai cuprinzătoare decât cea educativă, precum familia, biserica, armata, cultura
„cultă” etc.
Prin urmare, înţelegem strict prin educaţia nonformală: ansamblul instituţiilor şi
activităţilor cu funcţii educative principale, dar care sunt independente de sistemul educaţiei
formale, şi care, de obicei, fac obiectul unor reglementări distincte.
În măsura în care formele de educaţie din afara sistemului oficial au cunoscut o
dezvoltare autonomă, în forme specifice, putem vorbi despre un sistem autonom al educaţiei
nonformale, funcţiile sale cele mai importante fiind acelea de a completa aportul educaţional al
şcolii, cât şi de a susţine procesul de reconversie profesională, în condiţiile dinamicii pieţei
muncii actuale şi a schimbărilor tehnologice rapide [5].
Putem interpreta sistemul educaţiei nonformale ca pe un mecanism social util care
permite mobilitatea pe piaţa muncii, adaptarea din mers şi ajustarea continuă dintre cererea şi
oferta de muncă.
Dincolo de virtuţile sale de complementar al sistemului de învăţământ, putem remarca
că educaţia nonformală prezintă şi avantaje specifice în raport cu primul.
Într-adevăr, datorită caracterului lor imperfect, bunurile publice, printre care şi educaţia
formală, nu se selectează prin mecanismul impersonal al pieţei, ci sunt alocate de către
politicieni, funcţionari, filosofi, după criterii ideologice şi politice, apărând riscul neadecvării
dintre cerere şi ofertă.
De pildă, oamenilor li se pot „livra” bunuri de care nu au nevoie sau, dimpotrivă, pot fi
lipsiţi de bunuri de care au nevoie.
Astfel, dacă educaţia formală se remarcă, în mod inerent, printr-o oarecare rigiditate în
relaţia sa cu societatea în general şi cu piaţa muncii în particular, în zona nonformală în schimb,
complinirea necesităţilor reale de educaţie este rezolvată automat de mecanismul pieţei
educaţionale (reglarea naturală dintre cerere şi ofertă) care, la rândul ei, este influenţată de piaţa
muncii, piaţa profesiilor, piaţa mărfurilor şi serviciilor etc.
Avantajele, desigur limitate, ale educaţiei nonformale se pot constata şi în planul vieţii
personale, prin aceea că beneficiarii săi au posibilitatea de a-şi selecta singuri domeniile de
învăţare, mânaţi de interese sau de pasiuni, hobbyuri, arii de interes [5].
În plus, datorită schimbărilor rapide şi deci incertitudinii, nevoia omului de a-şi controla
propria viaţă este tot mai crescută astăzi, manifestându-se inclusiv în domenii care aparţineau
în mod tradiţional familiei şi şcolii: este vorba de educaţie şi apoi de profesionalizare.
Astfel, educaţia nu mai este exclusiv un proces unidirecţional, de lungă durată şi decisiv
pentru întreaga viaţă, ci tinde mai degrabă să devină unul interactiv, în care subiectul educaţiei
are o putere din ce în ce mai mare în a-şi selecta, raţionaliza, planifica, combina de unul singur
formele de educaţie.
O distincţie interesantă,apare în Cedefop 2003 şi se referă la conştientizarea scopurilor
învăţării de către cel implicat în diverse forme / activităţi de învăţare.
În educaţia formală şi nonformală, există intenţii/ scopuri clare ale celui care învaţă, în
vreme ce experienţele din zona educaţiei informale nu sunt ghidate de o intenţie/ un scop clar
al învăţării din perspectiva subiectului implicat în activitatea respectivă.
Cu alte cuvinte, învăţarea informală nu este întotdeauna deliberată; face însă excepţie
studiul de tip autodidact, care este ghidat de anumite intenţii/ scopuri şi care poate urma chiar
un plan de studiu (un curriculum) propriu [5].
În realitate, graniţele dintre cele trei tipuri de educaţie nu sunt uşor de trasat, existând şi
suprapuneri.
Strategia UNECE pentru educaţie de dezvoltare durabilă7 adoptată la întâlnirea la nivel
înalt a miniştrilor mediului şi educaţiei de la Vilnius, din martie 2005, urmăreşte să încurajeze
statele membre UNECE să dezvolte şi să încorporeze educaţia pentru dezvoltarea durabilă
(EDD) în propriile sisteme de educaţie formală în toate disciplinele relevante şi în educaţia
nonformală şi informală. „Aceasta va dota oamenii cu cunoştinţe şi competenţe privind
dezvoltarea durabilă, făcându-i mai competenţi şi încrezători, sporind oportunităţile acestora de
acţiune pentru o viaţă productivă şi sănătoasă, în armonie cu natura şi cu preocupările pentru
valorile sociale, egalitatea sexelor şi diversitatea culturală.”
În cadrul strategiei, se precizează că „EDD este un proces ce se desfăşoară de-a lungul
întregii vieţi, începând din copilărie până la educaţia de nivel superior şi cea a adulţilor şi trece
dincolo de educaţia formală.
 Ca valori, stilurile de viaţă şi atitudinile sunt stabilite de la o vârstă fragedă, rolul
educaţiei având o importanţă deosebită pentru copii. Întrucât învăţarea are loc pe măsură ce ne
asumăm diferite roluri în viaţă, EDD trebuie să fie considerată un proces desfăşurat pe parcursul
întregii vieţi. EDD trebuie să pătrundă în programele de învăţare de la toate nivelurile, inclusiv
în formarea profesională, formarea formatorilor, formarea continuă a factorilor de decizie.”
Strategia menţionează o serie de implicaţii în domeniul politicilor educaţionale din
perspectiva dezvoltării durabile.
Menţionăm integral aspectele avute în vedere la acest capitol, întrucât ele pun în ecuaţie
insistent relaţia formal-informal [7].
Obiectivele Strategiei sunt:
(a) Să se asigure că politicile, reglementările şi cadrul operaţional susţin EDD;
(b) Să se promoveze dezvoltarea durabilă (DD) prin intermediul educaţiei formale,
nonformale şi informale;
(c) Să se asigure formarea profesorilor pentru dobândirea competenţelor necesare pentru a
include DD în activitatea de predare;
(d) Să se asigurare accesul la instrumentele şi materialele adecvate pentru EDD; (e) Să se
promoveze cercetarea în domeniul EDD dezvoltarea EDD;
(f) Să se consolideze cooperarea în domeniul EDD la toate nivelurile în cadrul regiunii
UNECE.
Astfel:
 Educaţia pentru dezvoltare durabilă (EDD) impune o reorientare a sistemului curent, bazat
exclusiv pe oferirea de informaţii, către unul bazat pe tratarea de probleme şi identificarea
soluţiilor posibile. Aşadar, educaţia ar trebui să îşi menţină focalizarea tradiţională pe
disciplinele individuale, şi, în acelaşi timp, să „îşi deschidă uşile” faţă de examinarea multi-
şi inter-disciplinară a problemelor apărute în situaţii reale.
 Acest lucru ar putea avea un impact asupra structurii programelor de învăţământ şi asupra
metodelor de predare, fiind necesar ca pedagogii să nu mai fie exclusiv transmiţători, iar
elevii să nu mai fie, doar receptori. În schimb, atât formatorii cât şi cei care învaţă ar trebui
să formeze o echipă.
 Instituţiile de învăţământ din sistemul formal joacă un rol important în dezvoltarea
capacităţilor de la vârste fragede, oferind cunoştinţe şi influenţând atitudinile şi
comportamentul. Este important să se asigure o bună cunoaştere în ceea ce priveşte
dezvoltarea durabilă (DD) de către toţi elevii şi studenţii, iar aceştia trebuie să fie conştienţi
de efectele deciziilor ce contravin unui proces de dezvoltare durabilă. O instituţie de
 învăţământ, în întregul ei, inclusiv elevii, studenţii, profesorii, directorii şi părinţii, ar trebui
să urmeze principiile DD.
 Este importantă sprijinirea activităţilor de educaţie informală şi nonformală pentru
dezvoltare durabilă, deoarece acestea sunt un complement esenţial al educaţiei formale,
inclusiv în cazul formării adulţilor. EDD nonformală are un rol special, deoarece este mai
des centrată pe cel format, pune accent pe participare şi promovează învăţarea pe tot
parcursul vieţii. Educaţia informală la locul de muncă adaugă valoare atât angajaţilor, cât şi
angajatorilor. Prin urmare, cooperarea între actorii implicaţi în diversele forme de EDD ar
trebui recunoscută şi încurajată.
 Pentru succesul EDD, este extrem de important ca formatorii să beneficieze de o pregătire
iniţială şi formări ulterioare corespunzătoare, precum şi de oportunităţi de a-şi împărtăşi
experienţa cu alţi colegi. Printr-o cunoaştere temeinică a conceptului de dezvoltare durabilă,
precum şi a aspectelor specifice domeniului lor de activitate, formatorii pot fi mai eficienţi
şi pot fi un exemplu de urmat de către elevi. Formatorii pot fi mai eficienţi şi pot deveni
exemple de urmat, printr-o cunoaştere sporită a proceselor de dezvoltare durabilă şi în
special, a aspectelor de DD la locul de muncă. Pregătirea ar trebui, de asemenea, să fie
strâns legată de cele mai recente descoperiri în domeniul DD.
 Este importantă sprijinirea activităţilor de educaţie informală şi nonformală pentru
dezvoltare durabilă, deoarece acestea sunt un complement esenţial al educaţiei formale,
inclusiv în cazul formării adulţilor. EDD nonformală are un rol special, deoarece este mai
des centrată pe cel format, pune accent pe participare şi promovează învăţarea pe tot
parcursul vieţii. Educaţia informală la locul de muncă adaugă valoare atât angajaţilor, cât şi
angajatorilor. Prin urmare, cooperarea între actorii implicaţi în diversele forme de EDD ar
trebui recunoscută şi încurajată.
 În EDD, procesul de predare-învăţare este considerabil îmbunătăţit atât prin utilizarea
materialelor didactice de calitate cât şi prin asigurarea disponibilităţii acestora. Astfel de
materiale didactice nu sunt însă disponibile în toate ţările. Aceasta reprezintă o problemă
atât în educaţia formală, cât şi în educaţia nonformală şi informală. Prin urmare, ar trebui
făcute eforturi susţinute pentru elaborarea şi multiplicarea acestor materiale. Ar trebui
încurajată coerenţa dintre materialele didactice folosite în educaţia formală şi cele folosite
în educaţia nonformală, iar provocarea o reprezintă asigurarea relevanţei acestora din
perspectiva DD precum şi obţinerea lor facilă la nivel local.
 Organizaţiile nonguvernamentale (ONG-urile) sunt importanţi furnizori de educaţie
informală şi nonformală, fiind capabile să implementeze procese de informare a
 cetăţeanului, precum şi să integreze şi să transforme cunoştinţele ştiinţifice în informaţii
uşor de înţeles. Rolul lor de mediatori, între guvern şi public, ar trebui recunoscut, promovat
şi sprijinit. Parteneriatele dintre ONGuri, guvern şi sectorul privat ar adăuga o valoare
considerabilă EDD.
BIBLIOGRAFIE
1. Blândul, V.C. Bazele educaţiei non-formale. Cluj-Napoca: MEGA, 2015. 2. Regulamentul-
tip de organizare și funcționare a instituţiilor extrașcolare. Proiect. MECC al Republicii
Moldova, 2018.
2. Bontaş, I. Tratat de pedagogie, ediţia a II-a, AL, Bucureşti, 2008.
3. Botnar Ludmila Considerații teoretice privind conceptualizarea educației nonformale
https://educational.studiamsu.md/wp-content/uploads/2022/01/5.-p.-31-35-1.pdf
4. Cadrul de referință al educației și învățământului extrașcolar din Republica moldova/
Nicolae Bragarenco, Alina Burduh, Marina Cosumov [et al.]; coordonatori generali: Natalia
Grîu, Valentin Crudu; coordonator științific: Vladimir Guțu; Ministerul Educației, Culturii
și Cercetării al Republicii Moldova. – Chișinău: S.n., 2020
5. Cristea S. Dicţionar enciclopedic de pedagogie, vol. 1. Bucureşti: Didactica Publishing
House, 2015. 831p.
6. Cristea, S. Conţinuturile şi formele generale ale educaţiei, vol. 4. Bucureşti: Didactica
Publishing House, 2017. 186 p.
7. Cucoş, C. Pedagogie. Ediţia a 3-a revăzută şi adăugită. Iaşi: Polirom, 2014. 534 p. 5. Guţu
Vl. Pedagogie. Chişinău: CEP USM, 2013. 508 p.
8. Guțu, Vl. Pedagogie. Chişinău: CEP USM, 2013.