Universitatea din Oradea

Facultatea de științe socio-umane

Pedagogia învățământului primar și preșcolar

Educația nonformală
-delimitări conceptuale;

-caracteristici;

-dezvoltare comunitară și programe de dezvoltare comunitară

interactive

-tehnici de autoînvățare și implicare;

Studenți: Ancian Bianca- Maria

Borz Gheorghina- Alexandra

Chirilă Laura

Durne Milka- Florentina

Filip Teodora- Maria

Galiș Ariana- Rebeca

 1. Delimitări conceptuale
Formele educației , numite și educațiile paralele asigură o claritate mai amplă în ceea
ce privește contextele și modul în care se realizează activitățile educaționale. După cum bine
se știe , școala nu este singura cale spre educarea și formarea individului , există și alte
influențe educaționale care contribuie la acest proces. Se cunoaște faptul că , încă de la
naștere, persoanele sunt supuse unor influențe formative diferite. (Barth, n.d)
Există o varietate de mijloace educaționale ce prezintă un grad diferit de structurare și
coerență , acționând permanent , de-a lungul întregii vieți a ființei umane , în diverse moduri
și cu intensitate diferită. În funcție de indicii menționați mai sus , formele educaționale se pot
manifesta în trei ipostaze variate: educație informală, educație non formală și educație
formală. (Barth, n.d)
UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Științe și Cultură )
elaborează o printre anii ’90 o definiție a educației nonformală , ea fiind constituită din
„orice activitățieducaționale organizate șisusținute care nu corespund exact a ceea ce numim
educație formală. Aceasta poate fi realizată în cadrul sau în afara instituțiilor de educațieși se
adresează persoanelor de toate vârstele. Educația nonformală nu urmează un sistem ierarhizat
și poate diferi ca durată, fără a implica în mod obligatoriu certificarea rezultatelor învățării”.
(Cebanu, n.d)
În ultimii ani, educația nonformală este asimilată cu conceptul de învățare pe parcursul
întregii vieți . Această formă a educației scoate în evidență importanța educației care pornește
dincolo de caracterul formativ pe care școala îl accentuează , prin activități care răspund
intereselor de cunoaștere și de dezvoltare ale unui grup. (Cebanu, n.d)
Așadar educația nonformală (extrașcolară), este definită drept „un ansamblu de
activități educative structurate, organizate de alte instituții (muzee , biblioteci, palatele
/cluburi ale copiilor ,asociații ale părinților ,Biserica, mass media, emisiuni TV destinate doar
în scopul formării unei anumite porțiuni a populației , societatea civilă etc.) , desfășurate în
afara școlii. Luând forma activităților didactice opționale sau facultative. (Blândul, 2008)
Educația nonformală completează educația formală , fiind alcătuită dintr-o serie largă
de activități flexibile , adaptate nevoilor și intereselor persoanei. (Blândul, 2008)
După spusele autoarei Marianei Marinescu (2013, p. 29), activitățile educaționale
sunt acele activități organizate și desfășurate în afara învățământului școlar , reprezentând
astfel fie un caracter opțional sau facultativ. Dacă acestea nu fac parte din documentele
obligatorii ale sistemului de învățământ , astfel pot fi numite ca și activități
„extrașcolare/extracurriculare”.
Între cele 3 forme ale educației se stabilește o legătură de complementaritate și
interdependență având la baza ei activitățile planificate în afara sălii de clase , precum :
cercuri , olimpiade , manifestări artistice, culturale , sportive etc. , cât și activitățile
desfășurate în afara școlii ( vizite, tabere, excursii , expoziții ș. a.) . (Blândul, 2017)

Educația informală

Educația non-formală

Educația formală

Fig. Nr. 1. Interdependența dintre educația formală, nonformală și informală

2. Caracteristicile educației nonformale

Educația non-formală este diferită față de educația formală, atât prin conținut cât și
prin formele de realizare. Conținutul educației non-formale este organizat pe arii de interes (și
nu pe ani de studiu sau discipline academice), iar formele sunt foarte diverse ca durată,
modalitate de organizare sau predare, caracterizate prin (Cebanu, n.d ):
 răspunderea concretă la cerințele fixate;
 permiterea momentelor de abstractizare, prin extragerea de cunoștințe din viaţa
practică;
 scoaterea din educație a funcţiei de predare, lăsând loc funcției de învăţare.
Din această perspectivă evidențiem următoarele caracteristici ale educației
nonformale:
 este complementară educației formale;
  este centrată pe beneficiar și pe nevoile reale de învățare, facilitând identificarea
acestora pentru o mai bună adaptare a procesului de învățare;
 este ajustată comunității, grupului şi/ sau individului și presupune o studiere în ritm
propriu;
 este structurată şi organizată, are ataşate obiective clare de învăţare şi presupune un
management eficient al resurselor;
 reprezintă un proces de studiere, care poate fi încadrat într-un curriculum, conduce la
obţinerea rezultatelor într-o perioadă determinată de timp (de cele mai multe ori mai
scurtă decât în cazul educaţiei formale), conţinuturile putând fi uşor înnoite sau
îmbunătăţite;
 presupune extinderea cadrului de învăţare, diversificarea şi flexibilizarea spaţiului şi
timpului de studiu;
 se bazează pe multe metode active/ interactive şi diversificate de învăţare;
 studierea în context nonformal permite acumularea de noi cunoştinţe, abilităţi,
atitudini;
 susţine dezvoltarea personală a indivizilor/ grupurilor;
 reprezintă în primul rând învăţarea prin noi experienţe şi permite valorificarea celor
anterioare;
 poate să conducă la recunoaşterea competenţelor dobândite;
 presupune un proces de reflecţie;
 este flexibilă, în dependenţă de maniera în care sunt organizate activităţile sau alese
metodele;
În literatura de specialitate există şi alte caracteristici ale educaţiei nonformale
(Cebanu, n.d.):
 holistică - include diferite concepte, modalităţi de lucru, înglobează diverse
instrumente din variate domenii;
 inovativă - este deschisă spre nou, are viziune;
 creativă - implică imaginaţia;
 dinamică - se bazează pe multe metode active/interactive şi diversificate de învăţare;
 pozitivă - oferă o exprimare deschisă;
 multiculturală - include diferenţele culturale ca formă a diversităţii;
 continuă - se adresează la orice vârstă ca şi celelalte contexte de studiu. Învăţarea în
context nonformal permite achiziţia de noi cunoştinţe, abilităţi, atitudini;
 formativă - dezvoltă aptitudini şi deprinderi;
  complementară - completează învăţarea formală cu care suntem obişnuiţi, venind în
întâmpinarea unor nevoi multiple;
 provocatoare - pentru a aduce schimbări;
 voluntară - se face de la sine;
 distractivă - este ludică;
 stimulativă - deschide percepția spre noi resurse și soluții;
 neconvențională - oferă mai multe perspective originale;
 aplicativă - este structurată și organizată, având atașate obiective clare de învățare
presupunând un management eficient al resurselor;
 ajustabilă – extinde cadrul de învăţare, spaţiul şi timpul fiind diversificat şi flexibil etc;
Caracteristicile educației nonformale (Saranciuc-Gordea, 2013): 
 La nivel de cunoaștere: 
     -  să reprezinte conținutul educației nonformale prin elucidarea caracteristicilor specifice; 
 La nivel de aplicare: 
     -   să determine perspectivele de valorificare a educației nonformale în procesul didactic;  
La nivel de integrare:  
-    să argumenteze necesitatea de evaluare a activităților nonformale; 
Educația nonformală pe care o persoană o primește de-a lungul vieții contribuie la
dezvoltarea potențialelor socioculturale, axiologice, comunicative, cognitive, motivaționale și
creative ale individului, sporindu-și competitivitatea pe piața muncii și contribuie, de
asemenea, la formarea „capacității de a participa activ la procesele sociale și de a se adapta la
culturi etnice și diversitatea lingvistică”. (Țînțari & Pîrlog, n.d.)
Educația nonformală se caracterizează printr-o eficiență ridicată, care se datorează
(Țînțari & Pîrlog, n.d.):

1. Un grad ridicat de motivație, deoarece motivele stimulente pentru continuarea educației

nu își au rădăcinile atât în condiții externe obligatorii, cât și în impulsurile interne ale
personalității umane, care, desigur, pot fi interiorizate, semnificative și simțite factori
externe;
2. Intenția, semnificația activității educaționale a elevului însuși, bazată în principal pe
învățare independentă;
3. Obiective de învățare;
4. Flexibilitatea necesară pentru a răspunde nevoilor individuale diverse ale elevilor prin
utilizarea mijloacelor audio și video, a materialelor tipărite ca forme variabile de
comunicare cu elevii;
5. Taxe de învățământ relativ mici (în comparație cu școlile, universitățile etc.);
6. Un sistem flexibil de înaintare a educației non-formale.
Principalele caracteristici ale educației non-formale sunt următoarele (Cucoș, 2006):
 Educația nonformală are un caracter facultativ sau opțional;
 Acțiunile incluse în acest areal se caracterizează printr-o mare flexibilitate, oferind o mai
bună posibilitate de pliere pe interesele și abilitățile elevilor;
 Principalele activități ce pot fi incluse în educația nonformală sunt cele parașcolare ( de
perfecționare, etc), respectiv perișcolare ( vizite la muzee, excursii, etc);
 Elevii sunt implicați în proiectarea, organizarea și realizarea acestor activități;
 Evaluarea rezultatelor obținute în urma acestor activități nu este riguroasă și nu se
realizează prin note;
 Educația nonformală permite lărgirea orizontului cultural, îmbogățirea cunoștințelor din
anumite domenii, dezvoltarea unor aptitudini și interese speciale;
 Activitățile cuprinse în educația nonformală pot fi finanțate prin diverse surse și
modalități;
 Educația nonformală se poate constitui într-un ajutor pentru cei cu nevoi speciale de a
accede la o școlarizare normală;
 Activitățile sunt organizate de specialiști/animator care beneficiază de o instruire
adecvată acestui scop.

3. Factori implicați în realizarea educației nonformale

Complexitatea educației nonformale nu se rezumă doar la caracteristicile, opțiunile
metodologice și funcțiile pe care este obligată să le îndeplinească ci și factorii care contribuie
la realizarea sa. Sunt două categorii de factori educaționali (Blândul, 2017):

 prima categorie este reprezentată de factorii externi (de exemplu: familia, școala, grupul
de prieteni, biserică, mass-media)
 a doua categorie fiind reprezentată de factorii interni (reprezentați de însăși persoana care
se formează prin intrmediul autoeducației).
 I. Familia
Reprezintă medicul natural în care copilul se dezvoltă fiind cel dintâi factor care
acționează asupra tinerei generații. Deține o funcție formativă și mai puțin informativă,
copilul luând constant exemplul părintelui. (Blândul, 2008)
Familia deține rolul de a oferi trebuințele de bază: hrana, îmbrăcăminte, odihnă,
confort fizic și psihic dar totodată și valorile necesare pentru integrarea într-un grup. Un
climat pozitiv în familie facilitează succesul educației. (Cucoș, 2006)
Practic reprezintă liantul dintre toți ceilalți agenți educațional datorită atribuțiilor sale
de ai sprijini și asigura premisele pentru succes dar și cea care ajuta copilul să aleagă între
numeroasele provocări oferite de societate. Familia duce cea mai mare responsabilitate în
formarea comportamentului astfel rămânând principalul factor educațional responsabil pentru
reușita în viață a copilului. (Blândul, 2017)

II. Școala
Reprezintă principalul factor al educației formale cât și non-formale având sarcini
pentru realizarea activităților didactice parașcolare și perișcolare. (Stan, 2008)
Unul dintre componentele procesului instructiv-educativ derulat în școală este ora de
dirigenție. Aceasta nu limitează doar ameliorarea comportamentelor negative ci ajută la
formarea de atitudini, convingeri, deprinderi și obișnuințe civice, asumarea responsabilității
oferindu-le ocazia de a reflecta asupra atitudinilor necesare în viața reală. Pentru a îndeplini
cu succes aceste obiective profesorul trebuie să dețină abilități psihopedagogice. (Blândul,
2008)
Competențele unui profesor diriginte sunt (Blândul, 2017):
1. Competențe comunicative:
-constă în capacitatea inițierii și susținerii actului de comunicare cu elevul
2. Competențe teleologice și pragmatice:
-reprezintă abilitatea de stabilire a unor obiective realiste și a unor modalități de
punere în practică.
3. Competențe instrumentale:
-utilizarea unor metode și mijloace adecvate atingerii fiecărui obiectiv.
4. Competențe normative și decizionale:
-abilitatea cadrului didactic de a planifica, organiza și pune în aplicare acțiuni cu
caracter educativ.
 5. Competențe evaluative:
-reprezintă măsurarea și înregistrarea rezultatelor obținute în urma activității
educaționale.
6. Competențe transversale:
-constă în competențele care transmit pe cele ce îi permit elevului să obțină succes:
autocunoașterea și dezvoltarea personală, cooperarea în cadrul unui grup și
creativitate.

III. Palatele/ Cluburile copiilor

Acestea sunt instituții importante care au rolul de implementare a educației
nonformale. Principalele obiective ale acestor instituții sunt (Blândul, 2017):
1. Pregătirea copilului în parteneriat cu școala și familia.
2. Aprofundarea, completarea și valorificarea cunoștințelor dobândite în urma
procesului de predare-învățare.
3. Stimularea spiritului inovativ, creator, de cooperare și altruismului.
4. Formarea și dezvoltarea capacităților intelectuale, a disponibilităților afective și
abilităților practice în vederea afirmării talentelor și inițiativei individuale.
5. Intensificarea activităților de educație patriotică, civică, ecologică, pentru sănătate.
6. Extinderea și diversificarea activităților de vacanta cu efecte educative
corespunzătoare care să atragă cât mai mulți copii.

IV. Biserica
Constituie un factor deosebit în realizarea educației non-formale a elevilor având ca și
rol principal promovarea și transmiterea valorilor creștin-morale și de sprijinire a persoanelor
aflate în dificultate. (Cucoș, 2006)
Cea mai eficientă modalitate prin care școala susține acest factor este ora de educație
religioasă. Religia poate fi predată ca o disciplină exactă prin care sunt amintire fapte,
întâmplări, personaje apoi sunt evaluați pentru a reproduce cunoștințele însușite. Însă acest
lucru nu este suficient deoarece religia trebuie "trăită" de către profesor pentru a reuși să
insufle această valoare elevilor săi. (Blândul, 2008)
Religia depășește spațiul sălii de clasă cu ajutorul educației non-formale, vizitele la
lăcașul de cult, pelerinaje, organizarea unor activități educative și culturale în cadrul acestora,
marcarea unor sărbători creștine prin diverse activitățile însă, din păcate aceste activități se
desfășoară mai mult în preajma sărbătorilor. (Blândul, 2017)
 Aceste activități ar trebui să se desfășoare mult mai des pentru a transmite copiilor
următoarele valori: adevărul, dreptatea, binele, frumosul, dragostea, iubirea creștină și
facilitează renunțarea la anumite competente inadecvate în societate. (Barth, n.d.)

V. Mass-media
Reprezintă cea mai importantă sursă de transmitere a informațiilor având o influență
modelatoare și una mobilizatoare având ca rol realizarea educației non-formale, dar totodată
reprezintă și o bogată sursă de documentare pentru profesori. Rolul acestuia nu poate fi negat,
învățământul de tip e-learning sau m-learning este mult mai adoptat de către cursanți, dar
totuși cartea rămâne materialul didactic fundamental al elevului. (Blândul, 2017)
De-a lungul timpului mass-media și-a adunat numeroase critici datorită acestui fapt au
fost stabilite o serie de standarde docimologice care sunt respectate cu rigurozitate. Mass-
media pentru școală reprezintă o funcție educativă ce facilitează creșterea nivelului cultural și
instructiv al populației. Mesajele transmise de către mass-media trebuie să fie interesante,
actuale, accesibile, aseresage publicului larg dar și specialiștilor pe anumite domenii.
(Blândul, 2008)
Elevii trebuie să fie susținuți în alegerea sursei de informare corectă astfel mass-media
favorizează realizarea educației non-formale.

4. Dezvoltarea comunitară și programe de

dezvoltare comunitară
Dezvoltarea comunitară este un domeniu de studiu relativ nou, care prezintă un interes

crescut în ultimele decade. Pentru o înțelegere mai bună a conceptului de dezvoltare

comunitară, vom explica mai întâi termenul de dezvoltare și comunitate (Stănică, 2014).
Conform DEX termenul de dezvoltare presupune ,,o formă revoluționară a mișcării,
de trecere de la o stare calitativă veche la alta nouă prin salturi, prin întreruperea continuității
procesului evolutiv; a face progrese; a avansa; a înainta; a progresa; a evolua” (DEX 2023).
Dezvoltarea poate fi explicată ca un proces de management al schimbărilor, care presupune
planificarea, conducerea, coordonarea și controlul acestora pentru a le da schimbărilor un sens
pozitiv, dar și pentru a anticipa și reduce efectele lor negative (Stănică, 2014).
Comunitatea este definită de Dex ca fiind ,,un grup de oameni cu interese, credințe sau
norme de viață comune; totalitatea locuitorilor unei localități, a unei țări etc.” (DEX 2023)
Comunitatea are un rol important, fiind obligată să ofere un mediu optim de socializare și
educare (DEX 2023).
Ce înseamnă o comunitate dezvoltată ? Dezvoltarea are mai multe dimensiuni (ARDC,
2007):
• Dezvoltare economică (locuri de muncă, activităţi economice, întreprinzători)
• Dezvoltarea infrastructurii (dotări edilitare corespunzătoare: drumuri de acces, iluminat
public, dispensar modern, scoala, grădiniţă, curent electric, sistem de telefonie)
• Oameni activi şi relaţii armonioase între ei (o anumită mentalitate)
Dintre toate acestea considerăm că cea mai importantă este componenta umană, pentru
că aceasta condiţionează toate celelalte aspecte ale dezvoltării. Dezvoltarea unei comunităţi
este şi trebuie să fie rezultatul acţiunii oamenilor din acea comunitate. Dezvoltarea unei
comunităţi este asigurată atunci când membrii comunităţii (ARDC, 2007):
- au încredere în ei inşişi şi în ceilalţi;
- sunt constienţi de forţa pe care o pot avea impreună;
- au capacitatea de a gândi strategic;
- se simt capabili să intervină;
- işi asumă responsabilitatea în rezolvarea propriilor probleme;
- au iniţiativă în rezolvarea problemelor;
- cooperează în rezolvarea problemelor locale;
- există un sentiment de solidaritate al rezidenţilor comunităţii faţă de comunitate.
Toate acestea sunt elemente care permit unei comunităţi să caute şi să provoace
oportunităţile de dezvoltare. Toate acestea definesc o comunitate puternică, activă, unită şi
perseverentă, elemente care îi pot asigura reuşita în toate problemele abordate, comunitate în
care oamenii sunt conştienţi de forţa pe care o pot avea impreună şi au capacitatea de a gândi
strategic. (ARDC, 2007)
Sintagma dezvoltare comunitară cunoaște o utilizare relativ recentă în România, unde
a fost preluată din programele Uniunii Europene. În literatura de specialitate din România
acest concept este privit (Sandu, 2005, p. 15), ca o „inovație socială redescoperită”, fiind
considerat „o etichetă tolerantă pentru o familie, relativ dezorganizată, de practici sau modele
de intervenție locală care au sau tind să aibă ca rezultat mai binele comunității”.
În opinia lui Sandu D. (2005, p.15) dezvoltarea comunitară „se referă la schimbări voluntare
în, prin și pentru comunitate” sublinind implicarea voluntară a membrilor comunității în
acțiuni menite propriei dezvoltări.
 Dezvoltarea comunitară este definită ca fiind procesul prin care indivizii dintr-o
anumitã zonã geograficã sau dintr-o comunitate delimitată geografic sau de interese îşi asumã
responsabilitatea pentru producerea unor schimbãri în comunitate, fãrã a aştepta ca guvernul,
autoritãţile locale sau altcineva sã facã acest lucru în locul lor. Aceste schimbãri pot consta în
oferirea de servicii, îmbunãtãţirea mediului înconjurãtor, luarea de mãsuri în vederea scãderii
criminalitãţii (ALAVA, 2007).
Stănică (2014, p.18) definește dezvoltarea comunitară ca fiind ,,procesul prin care o
comunitate își îmbunătățește condițiile de viață, prin acțiunea voluntară, conștientă și
planificată a membrilor ei, pe baza dezvoltării capacităților proprii de acțiune, a conexiunilor
inter și extracomunitare, a valorilor comune și a utilizării resurselor interne și externe.”
Scopul unui proces de dezvoltare comunitară este în primul rând acela de a crea o cultură a
dezvoltării în rândul membrilor comunităţii. Asta înseamnă a transfera anumite atitudini,
cunoştinţe şi abilităţi propice dezvoltării. Scopul ultim al proiectelor de dezvoltare
comunitară, indiferent de problema pe care se centrează, este crearea unor capacităţi locale şi
organizarea comunităţii, astfel încât comunitatea să dobândească capacitatea de a-şi identifica,
analiza şi rezolva problemele fără nici o intervenţie din afară. Uneori, în urma procesului de
dezvoltare comunitară se formează organizaţii comunitare. O organizaţie comunitară este o
organizaţie privată non-profit sau un grup informal de cetăţeni constituit din membrii unei
comunităţi care se asociază pentru a iniţia activităţi care contribuie la creşterea bunăstării
colective, răspunzând la nevoile identificate local de membrii comunităţii (ARDC, 2007).
Proiectele/ programele care îşi propun îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă dintr-o
comunitate pot avea două tipuri de abordări : din afara comunităţii (abordare convenţională) şi
dinăuntrul comunităţii (abordări de tip dezvoltare comunitară). Abordarea convențională este
cea în care se decide să fie implemntat un anumit proiect şi se alege un anumit mod de
acţiune. După ce decizia a fost luată în afara comunităţii, un specialist încearcă să convingă
membrii comunităţii că acest proiect este important pentru ei şi că ei trebuie să contribuie la
implementarea lui.
În abordarea modernă sau participativă comunitatea iniţiază întregul proces, vine cu
idei, decide ce să facă, cum să facă, cine să facă, etc. Astfel, în condiţiile în care comunitatea
vine cu adevăratele ei probleme, cu soluţiile ei şi le implementează, oamenii vor dori cu atât
mai mult să pastreze ce au obţinut.
Societatea și comunitatea are un rol extrem de important în implementarea educației
non-formale și în dezvoltarea comunitară. Agenții culturali, educaționali, asociațiile non-
guvernamentale, fundațiile, sindicatele etc. contribuie la dezvoltarea materială și spirituală a
comunității prin formarea profesională continuă, reconversie profesională și programe de
dezvoltare comunitară (Blândul, 2017, p. 31).
Pentru o implicare cât mai eficientă și activă a societății în realizarea educației
nonformale, se impun a fi urmate câteva recomandări (I. Bontaș, 2001, p.299-300):
- Elaborarea unor programe naționale și locale de acțiune concepute pe domenii de
interes, având obiective specifice, acțiuni clare, rezultate măsurabile, termene exacte și
responsabilități precise pentru fiecare persoană implicată;
- Crearea unei baze materiale, financiare și educative (clădiri, săli de cursuri, conferințe,
biblioteci etc.) în care să se poată desfășura activitățile specific educației non-formale;
- Implicarea tuturor instituțiilor/organizațiilor responsabile în realizarea educației non-
formale.
Statul organizează sistemul educațional, promovează politici educaționale, elaborează
documentele normative în baza cărora se realizează educația, finanțează din bani publici
proiectele educaționale, așadar, prin pârghiile și atribuțiile sale este cel care creează cadrul
organizatoric și legislative prin care ceilalți agenți se pot implica și pot propune o serie de
activități specifice educației non-formale și programe de dezvoltare comunitară. Comisia
Europeană – prin programele comunitare de formare continuă – ea stabilește educația
nonformală ca fiind una din priorități, propunându-se modalități de recunoaștere la nivel
European a calificativelor obținute în urma parcurgerii unei asemenea forme de educație
(Blândul, 2007, p. 32).
O parte dintre cele mai importante programe existente la nivel național și internațional
care promovează educația nonformală și dezvoltarea comunitară interactivă la formarea
tinerei generații sunt următoarele (Blândul, 2017, p. 33):
- Programul de înființare și dezvoltare a unor Centre pentru tineret;
- Programul de acțiuni pentru implementarea planului național de acțiune pentru tineret
în România;
- Programul de cercetare socială în domeniul tineretului
- Programul de relații internaționale în domeniul tineretului;
- Programul comunitar ,,Youth”
- Programul de formare pe tot parcursul vieții ,, Erasmus plus”.
Din anul 2012 Ministerul Educației Naționale implementează Programul ,,Să știi mai
multe, să fii mai bun” timp de o săptămână în fiecare an școlar, acest program fiind constituit
dintr-un orar special alcătuit, preponderent, din activități cu caracter nonformal. Programul
urmărește implicarea, în egală măsură, a elevilor și cadrelor didactice în activități
extracurriculare care să le valorifice talentele și competențele în diverse domenii de interes.
Principalele beneficii ale programului sunt reprezentate de dezvoltarea competențelor de
specialitate și transversal ale agenților educaționali implicați. În acest program principalii
parteneri ai Ministerului Educației Naționale sunt Consiliul Național al Elevilor, autoritățile
publice locale, precum și organizații non-guvernamentale care alcătuiesc comunitatea
(Blândul, 2017).

5. Tehnici de autoînvățare și implicare

Dinamismul fără precedent al timpului istoric actual impune învățarea de tip inovator,
care are drept caracteristici esențiale: caracterul anticipativ si participativ. Cei patru piloni ai
educației secolului XXI sunt: a învăța SĂ CUNOȘTI, a învăța SĂ FACI, a învăța SĂ FII, a
învăța SĂ CONVIEȚUIEȘTI. (Cucoș, 2006)
Experiența ne-a demonstrat că trebuie să-i învățăm pe copii să învețe, să-i abilităm cu
tehnici de învățare eficientă, pregătindu-i în același timp pentru autoînvățare și educație
permanentă. Considerăm că învățarea ar trebui să fie tot mai mult un proiect personal al
elevului.

* autoinstruirea: unde educatul controlează ambele variabile, atat obiectivele cât şi metoda de
a le atinge; (Bocoş, 2013)

În ceea ce priveşte autoînvăţărea, fiecare decide asupra propriilor obiective şi asupra

felului cum le atinge. În acest aspect își fac apariția și cluburile copiilor care au rolul de a-i
îndruma spre (Flonta, 2013):
-formarea unei personalități armonioase și creatoare
-aprofundarea, completarea și valorificarea cunoștințelor dobândite în urma procesului de
predare-învățare, potrivit vocației fiecărui copil, prin activități complementare celor din școală
-stimularea spiritului inovativ, creator și altruist.
Deprinderile de studiu individual stau la temelia constituirii unui stil personal de
învăţare, a cărui eficienţă se manifestă prin: întreţinerea motivaţiei stenice a învăţării; selecţia
şi structurarea informaţiilor; formarea şi îmbogăţirea culturii generale; formarea şi
perfecţionarea profesională; însuşirea conştientă şi activă a limbajelor ştiinţifice, tehnice,
artistice; autoînvăţarea şi învăţarea permanentă; prevenirea formelor severe de oboseală şi
surmenaj; revenirea din stările de oboseală şi surmenaj; creşterea standardului de sănătate
psihomentală. (Flonta, 2013)
 Deprinderile de studiu individual au devenit o condiţie sine qua non pentru adaptarea
la explozia informaţională, pentru a profita de ofertele de formare, pentru a face faţă
exigenţelor şcolare şi universitare, pentru o învăţare performantă continuă, permanentă şi,
desigur, pentru a trăi stări de confort psihic prin cunoaştere. (Flonta, 2013)

Învățarea personalizată presupune un mod de abordare a procesului instructiv-educativ

ce are ca finalitate valorificarea optima a elevului/studentului ca subiect al învățării.
Elevul/studentul este implicat și interesat în a cunoaște, a face, a întreprinde și a crea. El se
află în fața provocării de a stăpâni cunoștințele căpătate, de a le actualiza, de a face legăturile
cele mai potrivite. (Crețu, 1998)
În lucrarea L’education fonctionnelle (1920), E. Claparede afirmă că elevul trebuie să
aibă ocazia să-și aleagă singur o serie de activități, să-și definească propriul traseu de formare
fiind impulsionat de profesor pentru a-și dezvolta și perfecționa capacitățile intelectuale,
sociale și morale.

6. ,,Ceata lui Pițigoi” - educație nonformală

„Ceata lui Pițigoi” este o tabără pentru copiii preșcolari și școlari mici realizată  de
organizația non guvernamentală „Cetățeni Activi la Puterea a Treia”. Tabără a luat ființă în
anul 2008 din inițiativa Mioriței Săteanu, cetățean de onoare al Municipiului Oradea, care a
dorit să le ofere copiilor oportunitatea de a desfășura activități edicativ-instructive, artistice și
sportive.  Miorița Săteanu  a făcut parte din lotul olimpic de scrimă pentru Olimpida de la
Roma din 1960.  
Serbarea realizată cu prilejul Zilei Intenaționale a Femeiii este ultima activitate
realizată de „Ceata lui Pițigoi”. Sâmbătă, 11 martie, „Ceata lui Pițigoi„ s-a reunit în Orășelul
Copiilor din Oradea pentru a oferi mamelor un spectaol de cântece și poezii. Sub coordonarea
Mioriței Săteanu, copiii cu vârste între 3 și 7 ani, care frecventează tabăra „Ceata lui Pițigoi”,
le-au surprins pe mămici cu versuri rostite cu multă emoție. Cu ocazia spectacolului pregătit
pentru Ziua Internțională a Femeii, a fost lansat albumul „Primăvara, în lumină și culoare”,
care cuprinde desene relizate de copiii din „Ceata lui Pițigoi”.   
Istoric „Ceata lui Pițigoi”  
Tabără „Ceata lui Pițigoi” a luat ființă în anul 2008 din inițiativa Mioriței Săteanu,
cetățean de onoare al Municipiului Oradea, care a dorit să le ofere copiilor oportunitatea de a
desfășura activități edicativ-instructive, artistice și sportive.    
Activitatea taberei s-a desfășurat la început la Școala Gimnazială  nr 11, pe întreaga
perioadă a vacanței de vară.  
Apreciind valențele educative ale activităților din cadrul taberei „Ceata lui Pițigoi”,
Primaria Municipilui Oradea a pus din 2023 la dispoziția organizatorilor o sală în clădirea
Orașelului. Scopul taberei este să le ofere copiilor posibilitatea de a-și petrece timpul în mod
distractiv, dar organizat. 
Valori „Ceata lui Pițigoi”  
Obiectivul taberei este de a asocia respectul, cooperarea și generozitatea cu distracția.
Bulingul, prin care se înțelege orice formă de agresiune, de la cea fizică până la cea
emoțională, a devenit un fenoment răspândit și în instituțiile școlare din România. De la cele
mai mici vârste, tot mai mulți copiii, în absența unor modele, manifestă comportamente
violente. 
 „Pițigoii” sunt învățați să se comporte cu respect și generozitate. Întrajutorarea  este
regula de bază a taberei. Fiecare copuil oferă ajutor atunci când un coleg îi cere. Copiilor le
este cultivat sentimentul de apartenență la comunitate pentru a le facilita adaptarea  la
cerințele societății .  
Educația nonformală 
Educația este asociată cu instituțiile școalare. Însă ce se petrec în sistemul de
învățământ este doar o parte din educația de care poate beneficia un copil.  
Educația nonformală, care se face la „Ceata lui Pițigoi” formează o punte între
cunoștințele predate de educatori și învățători și punerea lor în practică. Acest tip modern de
instruire are avantajul de a elimină stresul notelor, al curriculumului impus și al temelor
(STAN, 2013). 
În cadrul activităților desfășurate sub emblema educației nonformale de la „Ceata lui
Pițigoi”, copiii experimentează plăcerea de a cunoaște, fiind coordonați cu tandrețe din umbră
de un grup de experți din sistemul de educație.  
Activitățile desfășuarate la „Ceata șui Pițigoi” nu exclud efortul copiilor, însă se
acordă o mai mare importanță stării de bine a copilului. La performanță se ajunge respectând
ritmul de învățare al fiecărui copil și asigurându-i confortul psihic.  
Activitățile desfășurate au la bază competențele educației formale. Cei care activează
în domeniul educației nonformale caută în permanență forme cât mai atractive și variate de
dobândire a competențelor, cum ar fi cercuri de lectură, activitățile sportive, serbările școlare,
concursuri, vizionări de spectacole etc (Blândul, 2013).  
Activitățile non formale sunt complementare celor formale, care se desfășoară în
școală și îi ajută pe cei mici să devină cetățeni implicați . În societatea românească,
dezvoltarea comunitară este într-o fază incipientă. Au apărut organuizațiile
nonguvernamentale și există deschidere față de proiectele acestora. O comunitate pe deplin
matură este cea în care membrii sunt activi și militanți. Majoritatea populației Românieiare
un  sentiment de apartenență latent (Stan, 2013). 
 Actualii preșcolari și școlari vor forma noile generații de cetățeni. Manifestarea
spirutului civic al viitoarelor generații depinde de educația pe care o primesc în prezent copiii
în diferitele ei forme: formală, nonformală și infromală.  
O comunitate slab dezvoltată poate să fie și rezulutatul  unui sistem de educație
excesiv autoritar, cum a fost cel românesc în perioada comunistă. Școala unde este apreciată
doar excelența este un  teren propice pentru competiție, nu și pentru cooperare și cultivarea
sentimentului de apartenență și a spiritului civic. Un sistem de învățământ democratic
formează cetățeni capabili să întreprindă dezvoltarea comunității.  
Bibliografie:

1. Asociația Română de Dezvoltare Comunitară, Suport de curs Dezvoltare comunitară,

2007
2. Barth K. , Suport de curs Fundamentele pedagogiei, n.d
3. Bocoş M. , Instruirea interactivă., Editura Polirom, Iași, 2013
4. Blândul V. , Educația non-formală: de la teorie la practică, Editura Universității,
Oradea, 2008
5. Blândul v. , 50 de jocuri și activități specifice educației non-formale, Editura Mega,
Cluj-Napoca, 2017
6. Cebanu L, Educația non-formală: caracteristici, principii, forme de realizare, n.d
7. Creţu C. , Curriculum diferenţiat şi personalizat, Editura Polirom, Iaşi, 1998
8. Cucoş C. , Pedagogie. Ediţia a II-a, Editura Polirom, Iași, 2006
9. Dumitru S. , Dezvoltare comunitară , Editura Polirom, Iași, 2005
10. Flonta M. , Cognitio. O introducere critică în problema cunoaşterii., Editura ALL,
2013
11. Stan C. (2013). , Valențele educative ale educației nonformale. Tribuna
invatamantului.
12. Stănică V. , Dezvoltarea comunitară , Editura Accent, Cluj-Napoca, 2014