Tema 1
speciale (exemple: normele de protocol, regulile de etichetă în
1)Conceptul eticii: În literatura de specialitate, etica este
„disciplina filozofică care studiază problemele teoretice şi practice
ale moralei; în vorbirea curentă, termenul de etică se utilizează
adesea şi în sens de morală” . Astfel, pe de o parte, „etica este
ştiinţa care studiază principiile morale, originea, natura, esenţa,
dezvoltarea şi conţinutul lor, iar, pe de altă parte, „etica reprezintă
ansamblul de reguli, valori şi norme morale care reglementează
comportamentul persoanelor în societate sau/şi determină
obligaţiile acestora, în general, sau într-un anumit domeniu de
activitate, în particular Etica semnifică „ştiinţa binelui şi a răului.
2)Clasificarea normelor morale: Norme generale sau universale
– sunt prezente în toate tipurile de comunităţi umane, au
durabilitate mare în timp şi influenţează întreaga gamă de relaţii şi
activităţi umane (exemple: cinstea, demnitatea, sinceritatea,
curajul, loialitatea, generozitatea); 2. Norme particulare – se
adresează unor comunităţi umane determinate, cu o anumită
variaţie în timp şi spaţiu, şi influenţează relaţii sau activităţi umane
particulare (exemple: normele vieţii de familie şi normele morale
specifice unor activităţi profesionale); 3. Norme speciale – se
Tema 2
1)Abordarea religioasa a eticii: Ca bază pentru etica afacerilor,
„Legea Eternă” ar fi adecvată dacă nu ar exista atât de multe
interpretări; fiecare religie oferă standarde morale membrilor săi,
standarde ce pot fi observate şi aplicate în viaţa de zi cu zi, dar
acestea diferă de la o comunitate la alta şi este greu de precizat şi
de evaluat ce este drept sau cel mai bun sau corect pentru întreaga
societate (indivizii sunt destul de diferiţi în ceea ce priveşte
nevoile, dorinţele şi aspiraţiile lor). În prezent, regulile religioase
nu reprezintă un cod de conduită ferm, deoarece sunt în mare
măsură dependente de context şi variază în funcţie de
circumstanţele personale ale indivizilor (necesită interpretare din
partea fiecărei persoane). Pe de altă parte, un alt motiv pentru care
Legea Eternă nu se mai poate aplica în actualul context socio-
economic îl constituie faptul că drepturile morale bazate pe religie
iau în calcul numai individul, dar omit bunăstarea agregată şi
aspectele legate de distribuţie.
2)Abordarea eticii în termenii teoriei virtuţii se bazează, în
principal, pe teoriile aristotelice ale virtuţii şi consideră că
moralitatea unei acţiuni şi interesul personal se armonizează. Etica
virtuţii a lui Aristotel recomandă purtarea demnă şi justă ca mijloc
în vederea atingerii unui scop absolut, suprem – fericirea (este o
abordare teleologică, unde telos – scop, rezultat) şi vizează
formarea omului de caracter. Această teorie nu se bazează pe
intenţiile sau consecinţele unei acţiuni, ci pune în centrul dezbaterii
agentul – persoana care realizează respectiva acţiune, precum şi
trăsăturile sale de caracter (virtuţile sale). Aristotel înţelege
fericirea (eudaimonia – fericire, în limba greacă) ca o viaţă
împlinită, trăită în mod raţional şi caracterizată de moderaţie
(regula „căii de mijloc”).
3) Abordarea utilitaristă a eticii: În gândirea filozofică,
utilitarismul se consideră că valoarea morală a conduitei unei
persoane poate fi determinată numai prin consecinţele (efectele)
comportamentului acesteia, respectiv beneficiile şi satisfacţiile
sufleteşti pe care aceasta le poate genera; fapta bună nu se
defineşte prin intenţiile care stau la originea ei sau prin scopurile
urmărite de către agenţi. Utilitariştii considerau drept şi moral ceea
ce maximizează plăcerea (utilitatea) şi reduce suferinţa pentru un
număr cât mai mare de persoane. O activitate este bună din punct
de vedere moral dacă şi numai dacă maximizează utilitatea şi nicio
altă activitate opţională nu produce o utilitate agregată mai mare.
Dacă o acţiune produce mai mult bine decât rău, atunci ea tinde să
fie o acţiune corectă din punct de vedere moral.
manifestă în cadrul unor grupuri restrânse şi, uneori, la ocazii
afaceri, codul manierelor elegante).
3) Etica în afaceri – definiţie, si clasificări: Etica afacerilor (etica
economică), formă particulară a eticii aplicate, reprezintă
ansamblul de reguli şi norme morale care vizează conduita
agenţilor în activitatea economică (în afaceri), atât la nivel
individual, cât şi la nivel colectiv. Comportamentul etic al
agenţilor economici este marcat de respectarea riguroasă, benevolă,
a unor principii cum sunt: încrederea şi sinceritatea deplină între
agenţi; corectitudine în negocieri şi în îndeplinirea obligaţiilor
contractuale; respectarea întocmai atuturor angajamentelor
asumate; mutualitatea avantajelor oferite şi a riscurilor. Acceptarea
şi respectarea normelor de etică economică este, de fapt, o
problemă de conştiinţă economică cu un impact puternic asupra
cristalizării normelor juridice. Încălcarea lor creează o imagine
nefavorabilă asupra agenţilor economici. În general, etica în afaceri
se manifestă la cinci nivele interdependente: - Nivelul etic
individual; - Nivelul etic corporaţional (organizaţional); - Nivelul
etic naţional; - Nivelul etic cultural; - Nivelul etic internaţional.
4) Abordarea deontologică (universală) a eticii reprezintă, în
esenţă, reversul teoriei utilitarismului şi se bazează pe concepţia
despre morală a lui Immanuel Kant ) – etica datoriei la Kant.
Teoria susţine că moralitatea unei acţiuni nu poate depinde de
rezultate, deoarece acestea sunt indefinite şi incerte în momentul
luării deciziei; valoarea morală a unei acţiuni trebuie să fie
evaluată în funcţie de intenţiile persoanei care ia decizia referitoare
la executarea acelei acţiuni: o acţiune este morală doar când este
făcută din raţiuni morale şi bune intenţii. Datoria unui individ este
să facă ceea ce este corect din punct de vedere moral şi să evite
ceea ce nu este corect din punct de vedere moral, indiferent de
consecinţele acţiunilor sale. Immanuel Kant pune ideea de datorie
şi dreptate socială înaintea problemei binelui; el considera că
dreptatea constituia, în fapt, un criteriu al binelui.
5) Abordarea eticii bazată pe drepturile individuale este tot o
abordare deontologică, complementară teoriei datoriei a lui Kant şi
are la bază o valoare unică: libertatea personală. Teoria care stă la
baza acestei abordări porneşte de la aserţiunea filozofului englez
John Locke): „Libertatea individului nu trebuie să fie violată”.
John Locke a susţinut drepturile naturale ale individului la viaţă,
libertate şi proprietate private.
6) Abordarea justiţiară a eticii este o abordare de natură
deontologică, ce îşi are originea în curentele filozofice din diferite
epoci ale omenirii (textele aristotelice, teologia creştină,
iluminismul, teoriile socialiste) care pornesc de la ideea că
dreptatea este prima virtute a instituţiilor sociale, aşa cum adevărul
este prima virtute a sistemelor de gândire, de unde rezultă
necesitatea respectării corectitudinii şi imparţialităţii în aplicarea
regulilor morale la nivel social sau corporaţional. În spiritul acestui
principiu, o teorie trebuie să fie respinsă sau revizuită dacă este
neadevărată, oricât de utilă şi de completă ar fi ea; în mod analog,
legile şi instituţiile trebuie îmbunătăţite sau abolite dacă sunt
nedrepte, indiferent de cât de eficiente sau de acceptate sunt în
cadrul societăţii. Teoria justiţiară vizează distribuirea echitabilă a
avantajelor şi a îndatoririlor în cadrul societăţii.
7) Confucianismul este o abordare specifică Orientului şi
evidenţiată în studii mai recente; în prezent,
confucianismul.Denumirea acestui sistem vine de la filozoful
chinez care a stabilit primele principii ale confucianismului clasic:
promovarea armoniei şi echităţii sociale, ca imperative ale
condiţiei umane; cultivarea virtuţilor de bază: înţelepciunea,
curajul, fidelitatea, loialitatea, bunacredinţă, îndrăzneala, dreptatea,
mărinimia, compasiunea, politeţea, onoarea, adevărul. Alături de
Aristotel şi Confucius poate fi considerat un filozof al „eticii
virtuţii”.
Tema 3
1) Teoria incompatibilităţii dintre afaceri şi etică: această teorie
porneşte de la premisa că etica şi afacerile nu au niciun punct
comun; nu există responsabilităţi etice în afaceri; nu există etică în
afaceri. Albert Carr susţine ideea că etica ţine de viaţa personală a
indivizilor, iar ea nu trebuie confundată cu regulile pe care le
urmează oamenii de afaceri în domeniul lor profesional.
Incompatibilitatea dintre etică şi afaceri este susţinută de analogia
dintre afaceri şi jocul de poker; astfel, afacerea este considerată
drept joc competitiv şi joc de strategie, iar etica afacerilor este un
oximoron, o contradicţie în termeni (afacerile sunt un domeniu
competitiv, un joc dur, agresiv, în care nu este loc pentru
sentimentalisme).
2) Teoria compatibilităţii dintre afaceri şi etică sau teoria
responsabilităţii sociale unice a afacerilor de a face profit. Această
perspectivă se bazează pe abordarea minimalistă a economistului
Milton Friedman, conform căreia singura responsabilitate a
afacerilor este de a face profit şi de a maximiza valoarea
acţionarilor . Etica în afaceri înseamnă doar obligaţiile managerilor
faţă de proprietari (reduce la minim ideea responsabilităţii sociale a
unei afaceri, pe care o echivalează cu un contract social între
manageri şi acţionari). Dacă afacerile îşi asumă responsabilităţi
suplimentare, ele o fac din motive de ordin pragmatic, pentru a
câştiga în termeni de imagine, în vederea maximizării valorii
acţionarilor lor.
Tema 4
1) De-a lungul timpului, adepţii capitalismului, pe de o parte, şi cei
ai socialismului, pe de altă parte, au încercat să găsească
argumente care să ateste moralitatea unuia dintre cele două
sisteme, în defavoarea celuilalt. Practica a demonstrat, însă, că
niciunul dintre cele două sisteme economice nu era perfect din
punct de vedere etic, fiecare având propriile sale avantaje şi
dezavantaje. Dintre avantajele capitalismului se remarcă:
libertatea de alegere a consumatorilor şi a producătorilor, eficienţa
economică (producţia eficientă şi folosirea eficientă a resurselor),
concurenţa benefică pentru toţi participanţii la piaţă, stimularea
indivizilor care pot accede la dobândirea proprietăţii şi a bunăstării,
corectitudine şi libertate în tranzacţii, creşterea calităţii vieţii şi a
nivelului de trai, creşterea productivităţii umane o dată cu
introducerea tehnologizării; dezavantajele capitalismului sunt:
accentul prioritar asupra profitului şi ignorarea altor aspecte de
ordin social (de exemplu, poluarea), distribuţia inegală a
veniturilor şi a bunăstării, şomajul şi salariile scăzute. Socialismul
prezintă următoarele avantaje: folosirea pe scară largă a
resurselor umane şi siguranţa locurilor de muncă, producţii şi
economii de scară, eficienţa în asigurarea serviciilor publice de
bază; dezavantajele socialismului vizează: şomajul ascuns, lipsa
iniţiativei private şi a stimulării, controlul centralizat care duce la o
birocraţie ineficientă.
2) Confruntarea ideologică dintre capitalism şi socialism -
adepţii capitalismului considerau că economia de piaţă trebuia
lăsată să funcţioneze exclusiv pe baza propriilor sale reguli,
afacerile şi moralitatea fiind necesar să rămână separate (afacerile
şi moralitatea nu reprezintă o combinaţie reuşită, din această
alăturare ambele având de suferit); ei puneau accentul pe cuvântul
„afacere”, susţinând ideea că orice pretenţie de moralitate impusă
activităţilor comerciale distorsionează scopul intrinsec al acestora
şi diminuează încasarea unor profituri corespunzătoare (afacerile
nu erau văzute ca fiind imorale, ci pur şi simplu amorale). La
extrema opusă, economiştii de orientare stângă evidenţiau
cuvântul „etică” şi susţineau ideea că afacerile de mare amploare şi
capitalismul erau imorale prin însăşi esenţa lor, iar pentru
instaurarea dreptăţii sociale şi morale trebuia luptat împotriva lor;
3) În principiu, cea de-a treia perspectivă preeminenţa eticii
asupra afacerilor susţine faptul că urmărirea eficienţei şi a
maximului de profit nu este întotdeauna calea cea mai corectă în
afaceri; astfel, o decizie corectă va presupune, uneori, o decizie
mai puţin profitabilă (există cazuri în care omul de afaceri este
obligat să lase deoparte obiectivul obţinerii de profit, în scopul de a
preveni un rău sau de a urmări un bine social.
4) Responsabilitatea sociala si etica este abordarea care îşi
asumă cel mai mult din etica în afaceri, dat fiind faptul că
obligaţiile unei corporaţii se extind la nivelul întregii comunităţii
(indiferent de motive), nu doar la nivelul grupurilor care îşi aduc
contribuţia la profiturile companiei. Teoria susţine faptul că
principala responsabilitate în afaceri este de a face profit, însă
există limite sau constrângeri etice referitoare la ceea ce se poate
face efectiv în afaceri; altfel spus, din punct de vedere etic, dreptul
de a urmări obţinerea profitului nu este nelimitat (toţi criticii
teoriilor clasice ale afacerilor susţin că acestea au şi alte obligaţii
suplimentare celei de a face profit). Responsabilităţile sociale ale
afacerilor rezultă din interdependenţa dintre organizaţii, societate şi
mediul de afaceri, în general . În funcţie de sfera de obligaţii pe
care o companie trebuie să şi le asume, responsabilitatea socială a
afacerilor poate fi de două feluri: minimalistă (singura obligaţie
suplimentară a corporaţiei este de a evita răul – demers negativ,
pasiv) şi maximalistă (pe lângă obligaţia de a evita răul,
corporaţiile au datoria de a ajuta la rezolvarea unor probleme
sociale şi de a face societatea mai bună – datorii de binefacere, de
caritate, de filantropie – demers pozitiv, afirmativ).
în viziunea economiştilor de orientare stângă (inspiraţi de lucrările
lui Karl Marx), capitalismul genera puternice fenomene de
inegalitate şi nedreptate socială .
3)Superioritatea etica in sisteme economice - superioritatea
capitalismului asupra socialismului se manifestă prin intermediul
calculului economic (imposibil într-o economie centralizată), care
vizează alocarea eficientă a factorilor de producţie. Piaţa liberă
determină o ordine naturală, astfel încât orice intervenţie în acest
sistem creează nu doar dezordine, ci şi necesitatea intervenţiei
repetate sau a dezordinii cumulative, în încercarea de a combate
acest dezechilibru general.
4) Etica şi economia de piaţă actuală: În ultimii 10-20 de ani,
problema locului pe care pe care ar trebui să îl ocupe etica în
cadrul economiei de piaţă a început să suscite un interes din ce în
ce mai puternic. Economia de piaţă prezintă un număr considerabil
de probleme, dintre care se remarcă: extinderea şomajului într-un
număr din ce în ce mai mare de ţări, sărăcia, accentuarea unor
inegalităţi economice şi sociale, scăderea nivelului de
trai.Deosebim : Etica ignorată exprimă o diferenţiere clară între
economie şi preocuparea etică; este domnia liberalismului curat şi
dur, a unei legi a junglei ostile oricărei reglementări cu caracter
etic, economia de piaţă revendicând o autonomie completă.
Singura valoare morală afirmată şi revendicată este aceea a
libertăţii celor puternici, care îşi achită obligaţiile faţă de societate
în mod cât mai corespunzător. Etica periferică sintetizează
tendinţa reformistă care a transformat şi continuă să-şi pună
pecetea asupra modificărilor societăţilor occidentale. Această
viziune are la bază câteva preocupări de natură etică: căutarea
echităţii, solidaritatea, preocuparea pentru cei slabi şi promovarea
populaţiei mai puţin favorizate social, înscrierea jocului economic
în perspectiva binelui comun. Etica integrată susţine ideea
conform căreia fiecare agent, dispunând de un spaţiu de libertate
individuală sau colectivă, va trebui să integreze în alegerile sale
componenta etică a valorilor care dirijează şi orientează acţiunile
sale. Astfel, în prezent, un număr din ce în ce mai mare de
întreprinderi îşi afirmă ambiţia unei responsabilităţi sociale: luptă
împotriva marginalizării sociale şi îşi aduc contribuţii importante la
îmbunătăţirea calităţii mediului şi promovarea culturii.
Tema 5
1)Abordari generale ale eticii in management: Etica în
management vizează relaţiile şi problemele de ordin moral care
apar în cadrul organizaţiilor de afaceri între managerii de la diferite
nivele şi cu diverse poziţii, pe de altă parte (acţionarii/proprietarii
afacerii, consiliul director, angajaţii cu diferite abilităţi şi
experienţe, consumatorii sau clienţii, furnizorii, creditorii,
distribuitorii, comunităţile locale şi cetăţenii lor, mediul de afaceri,
organizaţiile guvernamentale şi non-guvernamentale, opinia
publică etc.), iar beneficul unora poate reprezenta negarea unei
obligaţii faţă de un alt grup. Etica în management se bazează, în
principal, pe relaţia de încredere între cele două părţi care
interacţionează; încrederea înseamnă, de fapt, micşorarea riscului
asumat şi protejarea drepturilor şi intereselor celor afectaţi.
2)Perceptiile si obligatiile ale managerilor : perceptii Pentru
majoritatea managerilor, cele mai importante valori sunt
responsabilitatea, cinstea, respectul (inclusiv respectul de sine),
securitatea familială, libertatea; Managerii mai în vârstă sau cei cu
vechime mai mare tind să se comporte mai moral decât ceilalţi; 3.
Managementul de vârf stabileşte climatul etic în firmă prin
exemplul personal şi prin constrângeri; 4. Concepţiile privind
natura etică a unor acţiuni umane variază de la un manager la altul;
5. Răspunsul la o dilemă etică diferă în funcţie de tipul problemei
etice cu care se confruntă decidentul; 6. Un cod de etică relevant,
implementat adecvat în organizaţie, va afecta pozitiv
comportamentul etic al decidenţilor; 7. Managerii americani
consideră că ei sunt mai morali decât subordonaţii lor; 8.
Managerii americani cred că sunt mai morali sau cel puţin la fel de
morali ca şi superiorii lor; 9. Reputaţia şi moralitatea se numără tot
mai des printre obiectivele de bază ale organizaţiei; 10. Unul dintre
cele mai importante aspecte etice se referă la „balanţa” dintre
nevoile organizaţiei şi cele ale clienţilor săi; obligatii:
Responsabilităţi faţă de acţionari (gestiune corectă, loialitate,
confidenţialitate, informare, transparenţă); - Responsabilităţi faţă
de angajaţi (remunerare echitabilă, dezvoltare profesională,
respectul vieţii personale, respectul dreptului de petiţie); -
Responsabilităţi faţă de clienţi (produse şi servicii originale şi de
calitate, garantarea siguranţei în utilizare, informare, publicitate
corectă); şi - Responsabilităţi faţă de comunitate (protejarea
mediului înconjurător, contribuţii la soluţionarea problemelor
sociale, respectarea diversităţii culturale).
3)Problemele morale in management: mita, constrângerea,
înşelăciunea, furtul, discriminările şi poluarea mediului
înconjurător. - Mita: este folosită pentru a manipula oamenii, prin
„cumpărarea” influenţei. Mita creează un conflict de interese între
persoana care primeşte mita şi organizaţia sa, reducând libertatea
de alegere a decidentului. - Constrângerea: controlează oamenii
prin forţa ameninţărilor. Constrângerea este folosită pentru a
determina o persoană să acţioneze în interesul alteia (al celei care
apelează la constrângere), împotriva propriilor credinţe şi a voinţei
personale. - Înşelăciunea: manipulează oamenii sau organizaţiile
prin inducerea în eroare, în mod intenţionat. Comportamentul
necinstit este cea mai frecventă problemă etică. Înşelăciunea
reprezintă actul de a minţi, prin falsificarea unor fapte/dovezi, sau
de a susţine declaraţii false cu bună ştiinţă, în mod expres sau
implicit, despre un fapt prezent sau viitor. Înşelăciunea în afaceri
include distorsionarea sau falsificarea cercetărilor şi datelor
contabile, crearea unei publicităţi mincinoase sau a unor produse
false, evaluarea incorectă a performanţelor economice, prezentarea
unor indicatori financiari nereali sau a unor rapoarte incorecte.
Înşelăciunea poate atinge cote foarte mari, producând pagube
economice imense sau chiar lezând sănătatea consumatorului. -
Furtul: poate acoperi o varietate largă de situaţii în lumea afacerilor
(aşa după cum proprietatea furată poate fi fizică sau intelectuală). -
Discriminările: reprezintă tratamentul incorect aplicat anumitor
persoane funcţie de rasă, vârstă, sex, naţionalitate, religie etc. şi
care nu este determinat de abilităţile sau calificările respectivelor
persoane.
4)Modele de moralitate in management : Managementul imoral
este un stil de conducere a afacerilor care nu numai că este lipsit de
cele mai elementare principii sau precepte etice, dar care implică şi
o opoziţie hotărâtă şi activă împotriva a tot ceea ce este etic.
Managerul imoral consideră că legea sau preceptele legale
constituie impedimente pe care trebuie să le depăşească pentru a-şi
îndeplini scopurile propuse. Strategia practică a administraţiei
imorale constă în utilizarea optimă a tuturor oportunităţilor pentru
a obţine, cu orice preţ, beneficii organizaţionale sau personale.
Managementul moral: La extrema opusă faţă de managementul
imoral se află managementul (administraţia) moral/ă, care îşi
bazează întreaga activitate pe principii înalte de comportament etic
şi pe norme profesionale de conduită. Administraţia morală se
străduieşte să dea dovadă de un comportament etic, concretizat în
orientarea sa către legalitate, strategia generală de funcţionare,
interesul, obiectivele, motivaţiile şi preocuparea sa pentru normele
etice şi principiile profesionale de conduită. Managementul
amoral: Există două tipuri de manageri amorali: cei amorali în
mod deliberat şi cei amorali în mod involuntar.Managerii amorali
în mod involuntar nu sunt nici morali, nici imorali, dar nici nu sunt
conştienţi şi nici nu se preocupă de faptul că deciziile lor de afaceri
din viaţa de zi cu zi pot produce efecte negative/nocive asupra
persoanelor direct relaţionate cu compania pe care ei o conduc.
Managerii amorali în mod deliberat consideră că aspectele de ordin
etic vizează numai viaţa privată a individului, nu şi activităţile de
afaceri.
Tema 6
1. Responsabilitatea morală în cadrul companiei: Corporaţia, în
ansamblul său, este responsabilă pentru îndeplinirea contractelor
încheiate cu firmele partenere şi respectarea angajamentelor
asumate (livrarea produselor promise la momentul stabilit şi în
concordanţă cu specificaţiile determinate, plata datoriilor etc.).
Corporaţia este responsabilă şi faţă de consumatorii săi pentru
produsele pe care le livrează acestora; bunurile produse trebuie să
prezinte un anumit grad de siguranţă, iar consumatorii trebuie să
cunoască nivelul de pe care şi-l asumă în momentul utilizării sau
consumării produsului respectiv (orice bun prezintă un nivel mai
mic sau mare de risc).
2. Moralitatea şi structura corporaţională: Astfel, pentru
implementarea moralităţii în structura unei corporaţii: - Consiliul
director al unei companii trebuie să supravegheze activ şi eficient
managementul companiei. - Peste jumătate dintre membrii
consiliului director, inclusiv preşedintele acestuia, nu trebuie să
facă parte din managementul companiei. - Responsabilitatea pentru
politicile implementate şi deciziile luate de managementul unei
companii, la toate nivelele, trebuie urmărită pe parcursul unei
perioade de cel puţin 5 ani, iar cei responsabili trebuie să dea
socoteală pentru politicile şi deciziile anterioare, luate în momentul
în care ocupau alte poziţii în cadrul firmei. - Trebuie să existe
canale şi proceduri interne de asumare a responsabilităţii, la nivele
superioare, inferioare şi laterale; corporaţia trebuie să pună la
dispoziţia celor interesaţi acele informaţii necesare astfel încât
aceştia să poată lua propriile decizii cu privire la compania
respectivă. - Corporaţia trebuie să dezvolte anumite canale de
comunicare cu angajaţii, consumatorii, acţionarii şi publicul larg,
prin intermediul cărora toţi cei „interesaţi” să-şi poată expune
nelămuririle, cererile şi percepţiile lor cu privire la
responsabilităţile legitime ale unei corporaţii.
3. Responsabilităţile managerilor faţă de acţionari: Managerilor
le revin trei tipuri de obligaţii morale de referinţă faţă de acţionari:
obligaţia de supunere, de confidenţialitate şi de loialitate: -
Obligaţia de supunere: Managerul trebuie să se supună tuturor
indicaţiilor rezonabile ale patronilor (termenul „rezonabil” este
utilizat pentru a face distincţia între cazurile în care angajaţilor li se
cere să îndeplinească sarcini ce le revin prin fişa postului şi
cazurile în care li se solicită îndeplinirea unor sarcini pentru care
nu au fost angajaţi şi care vin în contradicţie cu valorile lor
morale). - Obligaţia de confidenţialitate: Agentul nu are voie să
folosească sau să comunice informaţii confidenţiale primite de la
superiori sau obţinute de el însuşi în cursul desfăşurării activităţii
sale sau dobândite datorită poziţiei sale ca angajat, dacă
informaţiile respective nu sunt probleme general cunoscute;
această obligaţie rămâne valabilă şi după ce angajatul (în mod
special, managerul) a părăsit firma şi lucrează în altă parte, şi se
extinde de la toate comunicaţiile oficiale la toate informaţiile pe
care proprietarii ar dori să le păstreze secrete faţă de ceilalţi agenţi
economici. - Obligaţia de loialitate: Managerul are obligaţia
morală de a evita conflictele de interese ce pun interesul său în
competiţie cu interesul patronului; în consecinţă, un angajat al unei
companii nu are voie să îşi deschidă o firmă concurentă sau să
profite de o ocazie de afaceri în interes personal.
4. Responsabilităţile managerilor faţă de angajaţi: Cele mai
mediatizate aspecte legate de obligaţiile morale ale managerilor
faţă de angajaţi vizează dreptul angajaţilor la libertate, dreptul la
un salariu corect şi dreptul la intimitate. - Dreptul angajaţilor la
libertate: Managerii nu au dreptul să se amestece în libertatea de
acţiune a angajaţilor, dacă acest lucru îi afectează sau le produce
alte tipuri de daune; din punct de vedere moral, intervenţia, prin
forţă, în viaţa unei persoane nu este justificată decât pentru
prevenirea răului. La locul de muncă, pentru îndeplinirea sarcinilor
de serviciu, managerul poate interveni prin exercitarea puterii sale
de lider, dar numai prin asumarea acestui principiu de către toţi cei
implicaţi.Dreptul la un salariu correct - pentru a acţiona moral,
managerii trebuie să plătească angajaţilor salarii care să reflecte
munca acestora şi să le răsplătească adecvat eforturile. În
managementul internaţional, când o companie multinaţională îşi
internaţionalizează o parte din activitatea sa într-o ţară cu un nivel
de dezvoltare inferior decât cel al ţării de origine, una dintre cele
mai frecvente probleme de ordin etic vizează discrepanţele dintre
salariile expatriaţilor şi cele ale angajaţilor locali. Dreptul la
intimitate: Dat fiind faptul că relaţia manager-angajat nu este o
simplă relaţie de piaţă, ci una pe termen lung, trebuie garantată o
anumită libertate a vieţii particulare, a obiceiurilor, credinţelor şi
valorilor personale ale angajaţilor. Încălcarea dreptului la intimitate
este posibilă în momentul în care o acţiune din viaţa privată a unui
angajat dăunează altor indivizi .
5. Responsabilităţile managerilor faţă de consumatori:
Responsabilităţile managerilor faţă de consumatori vizează două
aspecte esenţiale: - Furnizarea unor produse sigure şi de calitate:
Acestea trebuie să nu înşele aşteptările clienţilor şi să satisfacă
nevoile în vederea cărora au fost achiziţionate; şi Problema
adevărului în publicitate: Publicitatea trebuie să se adreseze
persoanelor mature, raţionale, care pot distinge anumite exagerări
(făcute în scopuri comerciale) de realitate.
6. Responsabilităţile managerilor faţă de comunitate: Relaţia
dintre afaceri şi comunitate implică respectarea a cel puţin trei
principii etice: 1. Obligaţia de a evita răul: Nicio parte nu trebuie să
o vătămeze pe cealaltă fără un motiv întemeiat; 2. Obligaţia de a
compensa daunele produse: Daunele sau costurile suportate pe
nedrept de oricare dintre părţi trebuie compensate în mod
corespunzător; 3. Obligaţia de a preveni răul: Obligaţia ambelor
părţi de a împiedica vătămarea.
Tema 7
1. Dimensiunile responsabilităţii sociale corporative:
Responsabilităţile economice („Obţine profit!”) sunt cele mai
importante obligaţii de ordin social ale unei organizaţii de afaceri,
care stau la baza celorlalte trei categorii. Orice companie are
principala responsabilitate de a produce bunuri şi servicii cerute de
societate şi de a le vinde cu un profit (acceptabil). Profitul
reprezintă un mijloc şi un scop al existenţei şi funcţionării eficiente
a unei companii. Responsabilitatea economică mai vizează şi
crearea de locuri de muncă şi generarea creşterii economice.
Responsabilităţile legale („Respectă legea!”) sunt direct şi intim
corelate cu cele de ordin economic şi ele reflectă aşteptările
societăţii cu privire la îndeplinirea activităţilor de bază ale
companiei într-un cadru guvernat de lege, reguli şi reglementări
clare. Componentele legale ale RSC sunt: a acţiona conform
cerinţelor guvernamentale şi legale; a respecta diversele
reglementări locale şi naţionale; a fi un cetăţean corporativ ce
respectă legea; a îndeplini obligaţiile de ordin legal pentru a avea
succesul scontat; a furniza bunuri şi servicii ce respectă cel puţin
cerinţele legale minimale
Responsabilităţile etice („Fii etic!”) ale unei companii vizează
acele activităţi şi practici care sunt aşteptate sau interzise de către
membrii unei societăţi, chiar dacă nu sunt codificate în cadrul unor
legi. În general, o organizaţie de afaceri are obligaţia de a evita răul
şi de a face ceea ce este bine, corect şi just. (Exemple:
corectitudine faţă de consumatori şi salariaţi, onestitate în relaţiile
firmei cu partenerii săi etc.).
Responsabilităţile discreţionare (filantropice) („Fii un bun
cetăţean corporativ!”) sunt acele obligaţii cu privire la care
societatea nu are o idee clar conturată; ele sunt lăsate la latitudinea
companiilor, dar se aşteaptă din partea organizaţiilor de afaceri să
contribuie financiar şi uman la dezvoltarea comunităţii şi la
îmbunătăţirea calităţii vieţii. Rolurile pe care companiile trebuie să
şi le asume sunt pur voluntare, iar decizia asumării lor este ghidată
doar de dorinţa unei organizaţii de afaceri de a se implica în
aspectele de ordin social care nu sunt dictate de motivaţii
economice, nu sunt impuse prin lege şi nici măcar nu sunt
solicitate companiilor din punct de vedere etic.
2. abordări ale responsabilităţii sociale corporative: Abordarea
responsabilităţii corporative ca obligaţie doar faţă de acţionari
(Shareholder approach): Această perspectivă ar putea fi considerată
drept abordarea clasică sau „îngustă” a responsabilităţii sociale
corporative, sintetizată de către Milton Friedman în deja celebra
sintagmă „singura responsabilitate socială a afacerilor este de a
contribui la creşterea profiturilor” acţionarilor, fără a apela la
„înşelătorie sau fraudă”. Friedman asociază ideea de
responsabilitate corporativă cu cea a contractului social dintre
manageri şi acţionari, afirmând că managerii, în calitate de agenţi
(angajaţi) ai proprietarilor afacerii, nu sunt responsabili decât faţă
de aceştia. Abordarea responsabilităţii corporative ca obligaţie
faţă de toţi stakeholderii (Stakeholder approach): A doua
perspectivă asupra responsabilităţilor corporative afirmă că
organizaţiile de afaceri nu sunt responsabile doar faţă de acţionarii
sau proprietarii lor, ci trebuie să ţină cont, în egală măsură, şi de
interesele adesea divergente ale stakeholderilor lor – grupuri
sociale influenţate de activitatea companiei sau care pot influenţa,
la rândul lor, îndeplinirea obiectivelor corporative. Abordarea
responsabilităţii corporative ca obligaţie faţă de societate în
ansamblu (Societal approach): Ultima abordare prezentată este, de
fapt, perspectiva „extinsă” asupra RSC, cea care consideră că
organizaţiile de afaceri sunt responsabile faţă de societate în
ansamblul său, deoarece companiile sunt părţi componente ale
mediului social. Ideea fundamentală din spatele celei de-a treia
viziuni privind RSC este aceea că organizaţiile de afaceri
funcţionează prin consimţământ public, tocmai pentru a servi
eficient nevoile sociale.
3. Motivele pentru implicarea companiilor în acţiuni
responsabile social: Motivul pragmatic sau raţional, întâlnit în
literatura de specialitate consacrată eticii în afaceri şi sub
denumirea de egoismul „luminat” corporativ (enlightened self-
interest) (Compania doreşte să se implice în RSC): Acesta este,
fără îndoială, motivul cel mai puternic din spatele
comportamentului social al unei companii: organizaţiile de afaceri
îşi asumă responsabilităţi din ce în ce mai sporite şi se implică
activ în proiecte sociale pentru a câştiga în termeni de imagine şi a-
şi consolida profiturile pe termen lung. Motivul deontologic -
Raţionamentul din spatele acestui argument este următorul:
societatea este cea care permite afacerilor să existe – deoarece
activităţile economice şi comerciale apar ca urmare a existenţei ex-
ante a unei nevoi sociale, ce trebuie satisfăcută în mod corect şi
raţional – drept pentru care afacerile au o datorie morală faţă de
societate, datorie concretizată într-un comportament etic şi
responsabil social. Motivul presiunii sociale - Un alt motiv pentru
care companiile îşi asumă responsabilităţi sociale este reprezentat
de faptul că trebuie să răspundă cerinţelor sociale din ce în ce mai
accentuate. Societatea ca întreg respinge companiile care nu dau
dovadă de un comportament responsabil şi are anumite aşteptări cu
privire la implicarea corporativă în aspectele de ordin social.
4. Într-o lucrare de specialitate, pornind de la o cercetare efectuată ,
se prezintă cinci stadii de dezvoltare morală corporativă, care pot fi
asociate cu cinci tipuri de răspuns corporativ la problemele de
ordin social: Organizaţia amorală – „Câştigă cu orice preţ”. O
astfel de organizaţie consideră că acţiunile sale sunt etice dacă
grupurile sociale afectate nu reuşesc să demonstreze contrariul, iar
sancţiunile care i se impun pentru încălcarea normelor etice le
percepe ca pe un cost strict legat de desfăşurarea afacerilor.
Organizaţia legalistă – „Respectă legea” pune accentul pe
considerentele de ordin economic şi apelează la o politică solidă de
relaţii publice pentru a controla apariţia şi amplificarea
problemelor sociale. O astfel de organizaţie abordează în mod
reactiv aspectele etice, considerând că îndeplinirea normelor legale
duce automat la îndeplinirea obligaţiilor sale sociale. Organizaţia
reactivă – „Etica este profitabilă” este caracterizată de o atenţie tot
mai mare acordată relaţiei biunivoce dintre profituri şi acţiuni
etice, ţinând cont şi de interesele altor grupuri de stakeholderi,
înafară de cele ale acţionarilor. Organizaţia etică în formare – „Fă
ceea ce este corect” demonstrează o preocupare constantă şi
susţinută pentru aspectele de ordin moral, deşi îi lipsesc
planificarea pe termen lung şi organizarea eficientă a activităţilor
în conformitate cu criteriul etic. În acest stadiu al dezvoltării
morale, valorile etice comune oferă, în anumite circumstanţe,
soluţii pentru situaţiile conflictuale, iar cultura corporativă este mai
puţin reactivă şi mai mult proactivă la apariţia problemelor sociale.
Organizaţia etică – „Integrează etica cu economia” ) asimilează, în
mod profund, aspectele etice în cadrul strategiei în derulare,
oferind o imagine consecventă de integritate organizaţională
Tema 8
1. Etica în afacerile economice internaţionale este acea parte a
eticii în afaceri care are ca obiect de activitate problemele de ordin
moral ce apar la nivel internaţional. Conform unei accepţiuni larg
răspândite, etica în afacerile internaţionale se referă la dimensiunea
etică a oricărei relaţii de afaceri dintre două sau mai multe ţări sau
dintre parteneri privaţi din state diferite . Etica în afacerile
internaţionale vizează un cod de conduită moralmente acceptabil al
persoanelor cu atribuţii decizionale şi executive, aflate pe diferitele
trepte ierarhice, ale unei firme care îşi desfăşoară activitatea nu
numai în cadru domestic, ci şi în alte ţări.
2. Problemele specifice eticii în afacerile internaţionale: În
lucrările de specialitate, care tratează probleme referitoare la etica
în afacerile internaţionale, apar, în principiu, câteva categorii de
probleme (opt) , care suscită interesul general şi se analizează pe
larg: Mita şi corupţia; 2. Problemele care vizează angajarea forţei
de muncă şi aspectele legate de personal; 3. Practicile de marketing
şi protecţia consumatorilor; 4. Impactul asupra economiilor şi
dezvoltării ţărilor-gazdă; 5. Efectele asupra mediului natural; 6.
Impactul cultural al operaţiilor transnaţionale; 7. Relaţiile cu
guvernele ţărilor-gazdă; 8. Relaţiile cu ţările de origine. Cea mai
frecventă problemă pentru companiile multinaţionale o reprezintă,
fără îndoială, corupţia, datorită caracterului său universal.
3. Mita şi corupţia: Definită în sens general, corupţia reprezintă
abaterea de la normele morale, iar, într-un sens mai precis,
termenul desemnează conduita incorectă sau ilegală a unei
persoane care se află într-o poziţie de autoritate sau putere, în
scopul obţinerii de câştiguri personale sub formă bănească sau sub
altă formă. Corupţia înfloreşte, adesea, acolo unde există o
guvernare de proastă calitate, conflicte violente sau acolo unde
controlul statului şi al reglementărilor sale nu poate fi pus în
practică într-un mod eficient. Mita nu este însă un aspect specific
eticii în afacerile internaţionale, deoarece majoritatea ţărilor lumii
se confruntă, şi pe plan naţional, cu acest tip de încălcare a
normelor morale. Mita este o practică curentă în toate ţările lumii.
5. Problema drepturilor omului: Se poate defini la trei nivele: La
primul nivel, se au în vedere relaţiile directe ale corporaţiilor
multinaţionale cu angajaţii, furnizorii, clienţii şi comunitatea
locală; recunoaşterea internaţională a drepturilor omului cere ca
nimeni (nicio companie şi niciun guvern) şi nimic să nu încalce
drepturile individuale şi colective ale celorlalţi: se interzice
practicarea sclaviei, contractarea copiilor ca forţă de muncă şi
exploatarea ordinară a oamenilor (de exemplu, când nu li se
plăteşte un salariu care să le permită să trăiască la limita decenţei).
La al doilea nivel, se interzice companiilor multinaţionale să
colaboreze cu furnizori sau cu terţi care încalcă, în mod evident şi
repetat, drepturile oamenilor. La al treilea nivel, se consideră drept
culpabile companiile multinaţionale care îşi desfăşoară activitatea
într-o ţară al cărei guvern este vinovat de încălcarea repetată a
drepturilor fundamentale ale oamenilor.
6. Practicile de marketing şi protecţia consumatorilor:
Reprezintă un subiect care a trecut într-o perioadă de două-trei
decenii de la discuţii academice la receptare publică şi, apoi, la
legiferare. Unul dintre principalii factori care au dus la impunerea
acestei problematici printre priorităţile guvernelor şi marilor
companii l-a reprezentat trecerea de la economia de penurie („piaţa
producătorului”) la economia de abundenţă („piaţa
consumatorului”), ceea ce implică dezvoltarea puternică a
strategiilor de atragere şi menţinere a clientelei (marketing
agresiv).

4. Problemele care vizează angajarea forţei de muncă:

Salarizarea angajaţilor locali care lucrează pentru multinaţionale
în ţări cu nivele de dezvoltare sensibil inferioare în comparaţie cu
ţările de origine este frecvent mai scăzută decât cea a angajaţilor
din ţările-mamă. Astfel, se impută investitorilor străini faptul că
exploatează forţa de muncă din ţările slab dezvoltate, plătind de
câteva ori mai ieftin aceeaşi muncă pe care o prestează salariaţii cu
calificări similare din ţările de origine. Managementul filialelor din
alte ţări ale corporaţiilor multinaţionale pune, la rândul său, destule
probleme etice. În general, marile firme preferă să acorde un credit
scăzut managerilor locali, implantând la conducerea filialelor
manageri din ţările de origine; în unele cazuri, aceştia nu cunosc
suficient de bine tradiţiile şi problemele locale şi nu sunt destul de
flexibili faţă de doleanţele şi dificultăţile partenerilor şi angajaţilor
din ţările unde sunt implantaţi. Discriminarea sexuală este o
problemă delicată, de care firmele investitoare nu se fac propriu-zis
vinovate, întrucât nu managerii lor sunt aceia care o impun, ci
tradiţiile şi credinţele religioase locale. Ceea ce se impută
corporaţiilor multinaţionale de către opinia publică din ţările de
origine este neimplicarea mai hotărâtă într-o politică activă,
agresivă chiar, de eliminare a discriminării femeilor în ţările din
Lumea a Treia, unde ea reprezintă o practică greu de combătut.
Angajarea şi exploatarea minorilor în procesul muncii constituie,
fără îndoială, aspectul cel mai des incriminat şi categoric în sine
blamabil în ceea ce priveşte problemele de personal ale
corporaţiilor multinaţionale. Această problemă a reprezentat tema
centrală a grupurilor de presiune ale consumatorilor din SUA, de
când s-a făcut public faptul că multe companii multinaţionale
americane exploatează copiii din ţările subdezvoltate sau în curs de
dezvoltare din Asia, America Latină sau Africa. Măsurile de
protecţie a salariaţilor constituie o altă problemă pentru
companiile de talie internaţională în ceea ce priveşte imaginea lor
publică în ţările de origine şi mai puţin în ţările slab dezvoltate în
care operează, deşi muncitorii de acolo sunt cei care au realmente
de suferit. În ţările în curs de dezvoltare sau aflate în tranziţie la
economia de piaţă, legislaţia muncii este slab dezvoltată, astfel
încât standardele de protecţie a personalului la locul de muncă sunt
foarte joase în comparaţie cu cele din ţările dezvoltate.