Ministerul Educației, Culturii și Cercetării Republicii Moldova

Universitatea Liberă Internaţională din Moldova

Facultatea Psihologie, Științe ale Educației și Asistență Socială

Catedra Psihologie și Științe ale Educației

REFERAT
Sensibilizarea la domeniul științelor educației și competențele academice

Tema: Dentologia cercetării științifice

Controlat: Iurchevici Iulia Elaborat: Soloduh Elena

Chișinău 2018
 Cuprins

1. Introducere
2. Ce numim deontologie?
3. Conceptul de deontologie
4. Principiile deontologiei
5. Semnificația codurilor deontologice
6. Codul de etică și deontologie profesională a cercetătorilor și cadrelor universitare
7. Bibliografie
 Introducere

Deontologia în cea mai simplă definiţie este ştiinţa datoriei. Vorbind de deontologie evocăm
totdeauna obligaţiile impuse profesioniştilor în exerciţiul profesiilor lor.

Deontologia este însă ceva mai mult decât atât, este un ansamblu de principii care îşi au sursa
în fundamentele morale ale persoanei şi care influenţează pozitiv întreaga activitate profesională a
acesteia.

Evident, deontologia diferă de la o profesie la asta datorită specificului activităţii desfăşurate

dar are pretutindeni aceeaşi bază: ideea de onestitate şi corectitudine în relaţiile cu persoana care
utilizează serviciile profesionistului.

De-a lungul timpului deontologia a fost asociată mai mult cu profesiile liberale, ale căror
îndatoriri erau mai puţin strict codificate şi care s-au constituit ulterior ca elemente ale unui drept
disciplinar.

Respectarea normelor deontologice era verificată de asociaţiile profesionale, independent de

exercitarea împotriva celor verificaţi a unei acţiuni civile sau penale de cei care ar fi putut fi victimă
a incorectitudinii acestora.

Ce numim deontologie?

Deontologia poate fi definită ca știința despre obligații, datorii. Domeniile care îi sunt
subordonate vizează datoria, obligațiile, regulile, normele morale, normele, regulile și obligațiile
profesionale. Dicționarul lui Miriam Webster definește termenul deontologie ca „teoria sau studiul
obligațiilor morale”, în timp ce Encicolpedia Stanford de filosofie online precizează că termenul
deontologie derivă din cuvintele grecești datorie (deon) și știință (stdiul) lui logos.

Dacă ar trebui să credem veridicitatea informațiilor cuprinse în Vocabularul filozofic al lui

Andre Labande , termenul de „deontologie” a fost creat în 1825 de J. Bentham și a apărut în 1834 într-
o lucrare postumă a acestuia, intitulată „Deontologiy or the science of morality”. În viziunea lui
Labande, deontologia reprezintă „teoria îndatoririlor”, în timp ce în Vocabularul juridic publicat de
Asociația Henri Capitant, sub coordonarea lui G. Cornu, ea este definită astfel: „Ansamblul datoriilor
inerente exercitării unei activități profesionale liberale, definite cel mai adesea prin reglementări ale
profesiei”.
 În dicționarul explicativ al limbii române regăsim termenul deontologie ca neologism preluat
din frantuzescul „deontologie”, definit astfel: „Disciplina care se ocupă cu datoriile profesionale.
Totalitatea regulilor și a uzantelor care reglementează relațiile dintre medici în ceea ce privește
clientela lor”. La rândul său, în „Dicționarul limbii române. Explicativ. Practic” , regăsim următoarea
definiție: „Doctrina privind normele de conduită și obligație etică (ale unei profesiuni)”

Se spune de asemenea că deontologia se încadrează în domeniile teoriilor morale care ghidează

și evaluează alegerile pe care ar trebui să le facem (teorii deontice) în contrast cu teoriile despre virtute
care ghidează și evaluează ce fel de persoană (în termeni de trăsături de caracter) suntem și ar trebui
să fim”.

Conceptul de deontologie

Etimologia conceptului “deontologie” a preocupat şi preocupă, în mare parte, dicţionarele

enciclopedice şi specializate, acestea urmărind să identifice rădăcinile precum şi familia de cuvinte
constituite în jurul lui, iar în unele cazuri şi sensurile în care conceptul este utilizat. Deontologia este
un cuvînt constituit prin compunere din două segmente cu identitate distinctă, primul (deontos, deont-
, deonto-, deon-) orientând gândirea spre ideea de necesitate, nevoie, obligaţie, ceea ce se cade, iar
cel de-al doilea (logos, logia) spre ideea de studiu, ştiinţă, discurs. Aşadar, într-o primă
aproximare, putem aprecia că dicţionarele contemporane, atât cele româneşti, cât şi cele engleze,
franceze, italiene etc. identifică deontologia ca fiind ştiinţa (studiul, discursul) despre obligaţii
(datorii).

Principiile deontologiei

1. Principiul umanismului - în formula atât de sugestivă a lui Kant: “Să nu privim omul niciodată
numai ca mijloc, ci întotdeauna în acelaşi timp ca scop”.
2. Principiul celei-mai-mari-fericiri-a-celuilalt - propune tratarea omului în termeni de “fericire”.
3. Principiul reciprocităţii - a accepta să te judeci pe tine însuţi ca şi cum te-ar judeca ceilalţi, a
gândi consecinţele actelor tale asupra celorlalţi ca şi când tu însuţi ai fi în locul lor, precum şi a
porunci astfel încât să fii convins că tu însuţi ai accepta poruncile dacă ţi s-ar da ţie.
4. Principiul autorităţii suficiente - invocat, din raţiuni strict pragmatice, îndeosebi de către
făuritorii de legi, regulamente, dispoziţiuni, acest principiu este considerat a fi de natură să
împiedice, într-un anumit domeniu, excesul de reglementare, ceea ce determină greutate în
 aplicare, în mişcarea agentului executor, în manifestările iniţiativelor acestuia. Principiul merge,
însă, dincolo de acest pragmatism.
5. Principiul autorităţii adecvate- capacitatea purtătorului de autoritate de a aplica acest principiu
ţine nu numai de acordul dintre laturile deontică şi epistemică ale autorităţii, ci şi de măsura în
care purtătorul autorităţii îşi asumă criterii generale de moralitate, care să-l împiedice “să îşi
însuşească ilegitim o autoritate epistemică” sau una “deontică”.
6. Principiul delegării autorităţii - principiul delegării autorităţii ar putea fi subsumat unui
principiu de mai mare rezonanţă şi popularitate în rândul eticienilor, acela al asumării
responsabilităţii, dar, din cauza extensiilor presupuse de termenul “responsabilitate”, dincolo de
sfera deontologiei, considerăm mai potrivit să adoptăm un concept care caracterizează în mod
necesar şi suficient câmpul de acţiune al deontologiei.

Semnificația codurilor deontologice

A intrat în obișnuință ideea de a reuni într-un corp normativ sau într-un ansamblu de reguli, ce
compun un cod sau o carte de etică, toate cunoștințele fundamentale despre ceea ce este just și
convenabil pentru buna exercitare a unei profesii. Astfel, trebuie să precizăm, de la început că,
deontologia, în sens de reguli și datorii care reglementează o profesie, reunește sub forma unui cod
regulile privitoare la responsabilitatea membrilor profesiunilor organizate în ordine profesionale.
Plecând de aici, la începuturi, unii autori considerau că aceste profesiuni sunt exclusiv liberale. Astăzi,
însă, codurile deontologice reglementează toate formele de activitate profesională: medicală –
generaliști, medical – veterinară, chirurgie, dentiști, farmaciști, infirmieri, arhitecți, agenți bancari,
experți contabili, agronomi, administratori, chimiști, notari, parlamentari, magistrați, polițiști,
mediatori, avocați ș.a.

Trebuie să adaugăm că, în ecuația redactării și aplicării codurilor, sindicatele joacă un rol din
ce în ce mai activ, cu concursul asociațiilor patronale, în elaborarea codurilor deontologice aplicabile
propriilor membri. A se vedea, Codul deontologic al lucrătorilor sociali, Codul deontologic al funcției
publice, Codul deontologic al agenților poliției municipale, Codul deontologic al jandarmeriei ș.a.

De-a lungul duratei întregii lor cariere, profesioniștii sunt supuși unor obligații deontologice
particulare a căror încălcare poate fi sancționată chiar prin pedepse penale, atunci când încălcările iau
formele prevăzute de legea penală, sau prin aplicarea de sancțiuni disciplinare, prevăzute de Codul lor
deontologic, atunci când ei săvârșesc acte care aduc atingere datoriei de probitate, de integritate, de
onoare sau de buna conduită.

Organizațiile profesionale exercită și ele un control jurisdicțional, prin reprimarea încălcării

valorilor codului deontologic. Ele sancționează funcționarii indisciplinați sau contravenienți; la
nevoie, în cazul unor încălcări grave, ele pot recurge la excluderea din corpul profesional în urma unor
proceduri disciplinare. Codurile deontologice enunță reguli de comportament pe care funcționarul
trebuie să le respecte atât în timpul exercitării profesiei sale, cât și, uneori, în viața cotidiană. Spre
exemplu, birourile de avocați adoptă norme deontologice a căror esență și necesitate rezidă din
raporturile pe care avocatul le întreține cu protejarea interesului public. Principiul protejării interesului
public animă, în principal, codul deontologic al profesiei și se adaugă principiului integrității, care
este garantat astfel mult mai bine. De aceea, normele principale pe care le conține codul se referă la
probitate, la competența și la calitatea serviciului, la sinceritate și onestitate, la respectarea secretului
profesional, la imparțialitate, la inexistența conflictelor de interese, la incompatibilitatea funcțiilor, la
curtoazie, la respect și la buna credință.

Regulile deontologice , de natura esențialmente morală, sunt sancționate prin norme de drept.
De aceea, deseori și cu just temei, se afirmă că principiile deontologice își găsesc sursa în morala și
în sancțiunile în drept. În general, autoritatea legislativă sancționeaza codurile pe care autoritățile
administrative le elaborează împreună cu asociațiile profesionale. Însă, dezbaterea asupra problemei
de a ști dacă normele deontologice derivă din lege sau din morală nu s-a încheiat. Juriștii susțin că
sancțiunea dată de autoritatea administrativă fac din acele percepte morale încalcate prevederi
juridice, din moment ce ignorarea dispoziților unui cod antrenează aplicarea unor sancțiuni
disciplinare. Pentru juriști, deontologia este, în mod automat, o sursă a dreptului profesiei în cauză.
Alți autori susțin, însă, că morala este singura sursă a deontologiei.

Trebuie să vedem, pe de altă parte, că deontologia figurează în nomenclatura dicționarelor,

vocabularelor și lexic-urilor de drept. Codurile deontologice se regăsesc și pe site-urile juridice. De
altfel, vorbind despre funcționarii publici, și în mod special, despre polițiști, vom constata că membrii
organizațiilor polițienești răspund de faptele de ordin profesional fie în fața propriilor consilii de
disciplină (pentru încălcările mai simple decurgând din propriul cod deontologic), fie în fața unei
autorități judiciare (pentru fapte mai grave, cu un mare pericol social și/sau urmări grave). De altfel,
constituie greșeala profesională orice act care contravine legii și regulamentelor și orice ignorare a
regulilor deontologice. Și aceasta constituie dovada că deontologia derivă din drept.

Însă, dacă este adevărat că aceste coduri deontologice sunt corpuri de norme aplicabile
disciplinei profesionale, trebuie să precizăm că ele sunt astfel cu titlu indirect. Rolul lor este, mai
înainte de toate, de a reuni principalele reguli morale care reglementează o practică profesională
anume. De aceea, trebuie să fim de acord cu aceste afirmații născute și probate de-a lungul timpului:

1. Codurile deontologice au rolul esențial de a servi drept ghiduri pentru întrebările de conștiință
ale unui funcționar;
2. Un cod nu urmărește, în primul rând și nici în exclusivitate, să definească ceea ce constituie o
inconduită profesională și nu tinde nici să evalueze importanța diverselor reguli existente sau
a gravității pe care o implică încălcarea lor;
3. Funcțiile de a stabili cazurile de inconduită, gravitatea încălcării regulilor și a urmărilor
acestora revin organelor de conducere ale profesiei;
4. Scopul regulilor deontologice este de a servi drept ghid; drept urmare, codurile deontologice
încurajează autoreglementarea.

Putem spune, astfel, că deontologia aparține domeniului moralei profesionale. De aceea,

putem vorbi, cu just temei, printr-o asociere directă cu dreptul și deontologia profesiei de polițist, de
avocat, de notar, de magistrat. În anumite momente, și în multe dintre prescripțiile sale, ea tinde să se
alinieze regulilor moralei, însă, prin aplicabilitatea pe care o are, se apropie de normele dreptului. Este
un amalgam care trebuie apreciat ca un fruct al legăturii necesare dintre dreptul profesional și morala
profesională. Sub forma dreptului disciplinar, deontologia a intrat practic în dreptul pozitiv prin a
deveni ceea ce ne convine să afirmăm: dreptul deontologic.

Codul de etică și deontologie profesională a cercetătorilor și cadrelor universitare

Codul de etică şi deontologie profesională a cercetătorilor şi cadrelor universitare (în

continuare – Codul de etică) este elaborat în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova în
domeniul cercetării-dezvoltării şi educaţiei şi cu tratatele internaţionale cu atribuţii în domeniu la care
Republica Moldova este parte, cu respectarea drepturilor omului şi cu cerinţele exercitării
responsabilităţilor individuale. Are drept scop precizarea principiilor şi regulilor de conduită morală
şi profesională obligatorii, stabilirea responsabilităţilor şi procedurilor naţionale necesare pentru
asigurarea conformităţii activităţilor ştiinţifice şi ştiinţifico-didactice din Republica Moldova cu
normele etice acceptate de către comunitatea ştiinţifică internaţională.

1) Principii generale în activitatea ştiinţifică şi ştiinţifico-didactică

Buna conduită a cercetătorilor ştiinţifici şi a cadrelor universitare este asigurată de respectarea

următoarelor principii generale: libertăţii de cercetare; demnităţii; integrităţii; precauţiei;
responsabilităţii şi binefacerii; atitudinii profesionale; bunelor practici şi a dezvoltării profesionale
continue; exploatării şi diseminării rezultatelor.

2) Asigurarea normelor de bună conduită

Normele de bună conduită în activitatea ştiinţifică şi ştiinţifico-didactică se referă la

respectarea legii; garantarea libertăţii în cercetarea ştiinţifică şi în învăţământ; respectarea principiilor
bunei practici ştiinţifice; asumarea responsabilităţilor. Includ: norme de bună conduită în activitatea
ştiinţifică; norme de bună conduită în activitatea de comunicare, publicare, diseminare şi popularizare
ştiinţifică; norme de bună conduită în activitatea de evaluare a rezultatelor ştiinţifice şi ştiinţifico-
didactice; norme de bună conduită în funcţiile de conducere în activităţile ştiinţifice şi ştiinţifico-
didactice; normele de bună conduită privind respectarea fiinţei şi demnităţii umane, evitarea suferinţei
animalelor şi ocrotirea şi refacerea mediului natural şi a echilibrului ecologic.

3) Abaterile de la normele de bună conduită

Abaterile grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară sunt

următoarele: a) plagierea rezultatelor sau publicaţiilor altor autori; b) fabricarea de rezultate sau date
şi prezentarea lor ca: date experimentale, date obţinute prin calcule sau simulări numerice pe calculator
ori ca date sau rezultate obţinute prin calcule analitice ori raţionamente deductive; c) falsificarea de:
date experimentale, date obţinute prin calcule sau simulări numerice pe calculator ori de date sau
rezultate obţinute prin calcule analitice ori raţionamente deductive; d) introducerea de informaţii false
în solicitările de atestare sau de evaluare: în dosarele pentru conferirea gradelor ştiinţifice şi a titlurilor
ştiinţifice şi ştiinţifico-didactice, în dosarele pentru echivalare şi recunoaştere a gradelor şi titlurilor
obţinute în străinătate, în dosarele pentru abilitarea cu drept de conducere a doctoratului, în rapoarte
de autoevaluare şi evaluare a organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării sau în alte documente.
 După constatarea abaterilor, Comisia de etică propune Comisiei de Atestare sau, după caz,
Comisiei de Acreditare a CNAA, aplicarea sancţiunilor pentru cei vinovaţi. Sancţiunile au şi rolul de
a preveni cazurile de abatere de la etica ştiinţifică şi de a păstra prestigiul cercetării ştiinţifice. Ele pot
fi morale sau disciplinare.
 Bibliografie:

1. http://www.creeaza.com/familie/etica-deontologie/MORALA-ETICA-SI-
DEONTOLOGIA-CO716.php
2. Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor a Plenului Consiliului Superior al
Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 8
septembrie 2005.
3. ttps://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/etica-si-deontologia-
juridica/fundamentele-deontologiei/
4. Anexa nr.1 la Hotărîrea nr. AT–3/1 din 23 mai 2012 cu privire la Codul de etică şi
deontologie profesională a cercetătorilor şi cadrelor universitare
5. Gabriela Gruber, Generalități despre etică, morală și deontologie; Un scurt istoric, 2015.