UNIVERSITATEA „BABEȘ - BOLYAI” CLUJ NAPOCA

Extensia Universitară Sfântu Gheorghe

Facultatea Științe Politice, Administrative și ale Comunicării
Specializarea Administrație și Management Public

GÂNDIREA ETICĂ A LUI PLATON ȘI ARISTOTEL

Lucrare de seminar la disciplina

ETICA ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

Profesor coordonator: Conferențiar univ. Dr. Szekely Zsolt

Student: Ioana-Cosmina Antal-Vaida

2021
Descriere
Această lucrare reprezintă o scurtă investigație asupra originii a două
abordări contemporare în domeniul eticii, anume particularismul moral și
generalismul moral. Particularismul moral enunță faptul că nu există principii
morale apărabile, iar gândirea morală nu constă în aplicarea unor principii de
moralitate, ci mai degrabă în a înțelege caracteristici relevante din punct de vedere
al moralității. Acestea din urmă pot varia de la caz la caz, neexistând o „rețetă”
universală care să fie valabilă pentru orice situație. În opoziție față de acest curent
regăsim doctrina generalistă care stipulează un set de standarde morale, universal
aplicabile oricărei spețe. Aceste două curente de gândire sunt reprezentate în studiul
eticii de către Platon și Aristotel, aceștia fiind considerați părinții precursori ai eticii.
Vom începe prin a detalia orientarea generalistă a lui Platon, reconstruind
succint viziunea lui asupra justiției și virtuții, pentru a putea înțelege de ce curentul
lui se plasează în sfera generalismului.
În cea de-a doua jumătate a acestei lucrări vom argumenta elementele
teoretice care fixează teoria aristoteliană în curentul particularismului moral.

Etica lui Platon

De-a lungul istoriei, studiul filosofiei a dezbătut varii tratate ale gânditorilor
antici însă Platon și Aristotel rămân precursorii multor curente de gândire. În
domeniul eticii, una din ideile centrale este aceea că gândirea morală este legată,
inevitabil, de existența principiilor și a regulilor morale. Importanța acestor reguli
este dată de funcțiile pe care acestea le îndeplinesc. Principiile furnizează criterii
universale ale corectitudinii și a incorectitudinii morale a acțiunilor și, teoretic, ne
ajută să derivăm judecăți morale aplicabile diverselor situații care reclamă activarea
unui asemenea mecanism. De asemenea, aceleași principii explică și convingerile
morale pe care le avem dar și deciziile etice pe care le luăm la un moment dat.
Putem spune deci, că ele funcționează ca standarde publice de evaluare morală și
generează o serie de proceduri de decizie care pot fi încorporate în politicile publice.
Această atitudine tradițională este cunoscută ca generalism moral și poartă amprenta
de gândire a lui Platon.
Printre elementele generaliste regăsite în concepția morală platoniciană
regăsim: oferirea de temeiuri invariabile pentru care acțiunile sunt drepte sau nu,
elucidarea aporiilor, a dilemelor imposibil de rezolvat, prin descoperirea unor
definiții și recursul la universal prin teoria Formelor. Important este de reținut faptul
că toate aceste elemente sunt interconectate. Cu alte cuvinte, Platon credea că toate
conceptele au o formă universală, ideală, iar acestea erau neapărat atașate fiecărui
obiect sau concept existent.  Pentru Platon, experimentele gândirii și raționamentul
ar fi suficiente pentru a „dovedi” un concept sau pentru a stabili calitățile unui
obiect. Influența lui Socrate asupra modului de gândire se resimt cel mai adesea în
dialogurile timpurii ale lui Platon, prin apariția întrebării de forma „Ce este X?” Prin
această aporie filosoful urmărea dezvoltarea unui sistem de rezolvare folosind
definiția și nu opinia, element care presupune experiența, angajamentele preliminare
sau alte judecăți/prejudecăți ale interlocutorilor. Astfel, filosof este doar acela care
poate abandona „opinia„ și se angajează pe drumul „științei”fapt ce presupune
raportarea la universal, la general. Cu alte cuvinte, filosoful complet își întemeiază
concepția morală pe stadarde de maximă generalitate, precum Formele, și nu pe
educația inoculată social și pe bun simț cotidian. Pentru Platon, rezolvarea oricărei
dileme de ordin moral stă în aplicarea unor parametri imuabili, obiectivi, iar decizia
etică implică temeiuri invariabile și principii universale.
Există și abordări moderne mai complexe asupra teoriei platoniciene care
asociază teoria generalistă antică cu cele moderne. Cea mai frecventă astfel de
abordare este compararea cu teoria etică utilitaristă. Elementul comun al acestor
teorii constă în conflictul dintre datorie și interes. Tratată în manieră deontologică,
etica lui Platon are în centru afirmația conform căreia dreptatea este bună în sine, și
nu doar prin consecințele sale, iar o acțiune poate fi considerată corectă în aceeași
măsură în care se conformează principiului, chiar dacă rezultatele sunt indezirabile.

Etica lui Aristotel

Dacă teoreticienii generaliști l-au revendicat ferm pe Platon, în cazul lui
Aristotel situația este diferită, el fiind recunoscut ferm de membrii ai ambelor
curente, generaliști și pluraliști contemporani.
Pentru a descrie cel mai bine particularismul lui Aristotel vom expune
conceptele de phronesis (înțelepciune practică) și medie. Phronesis este o virtute
intelectuală aparte, o dispoziție habituală a sufletului care, prin deliberare este
capabilă să ajungă la un anumit adevăr practic, altfel spus, la o soluție pentru
acțiunea umană, al cărei rol este de a optimiza viața individului și a grupului.
Înțelepciunea practică e o capacitate de a evalua din punct de vedere moral acțiuni
individuale, și nu de a explica spețele prin apel la principii universale. Această
caracteristică a individului este facultatea care gestionează alegerea unui scop bun al
acțiunilor dar și mijloacele necesare atingerii scopului. Altfel spus, mobilizarea
dorinței raționale în direcția binelui se realizează prin călăuzirea alegerii deliberate.
 Cu toate acestea, pentru atingerea unui scop bun, este necesară
identificarea mediei, care la Aristotel nu coincide cu media aritmetică, ci mai
degrabă cu o „medie în raport” cu noi. O măsură justă este relativă la situații
singulare și se caracterizează prin un dinamism aparte în funție de timp, de motiv,
de cantitate, de persoană sau de modalitate.
J. McDowell explică faptul că fiind atât de complexă, nu există o ecuație
anume pentru a determina această medie, motiv pentru care nu poate fi cuprinsă în
rețete generale. Pentru a întări acest aspect, redăm definiția virtuții lui Aristotel :
ceea ce e bine depinde „de felul în care o determină posesorul înțelepciunii
practice”.
Cultivarea virtuților, urmarea regulilor aristoteliene și exersarea intelectului
pot naște, într-adevăr, un legislator performant, dar asta nu reprezintă automat o
sursă a moralității în sensul unui sistem de obligații stricte. Legile au capacitatea de
a prescrie comportamente virtuoase dar simpla suprapunere dintre legalitate și
viruozitate nu determină un comportament eminamente moral. Conform lui
Aristotel, în realitate, acționează drept acela care depășește stadiul de legalitate
impus de principii universale și atinge acel punct în care acțiunea este determintă de
virtute, de dispoziție habituală, pe care doar înțeleptul pratic (phronimos) o posedă.
Phronimos este cel ce și-a cultivat un repertoriu extins de virtuți, iar viața lui este
guvernată de decizii luate în spiritul eticii, și nu modificată în raport cu constrângeri
sau retricții legale. Cu alte cuvinte, o acțiune morală trebuie să fie cauzată de
virtute, nu caracterizată de o aparentă virtuozitate.
Elementele eticii lui Aristotel care îl plasează în sfera generalistă sunt
standardele mediei oferite de acesta, standarde cu caracter empiric totuși:
„abținându-ne de la plăceri devenim temperați”, „obișnuindu-ne să disprețuim și să
înfruntăm ce ne produce teama devenim curajoși”.

Concluzii
Privind moștenirea filosofică lăsată de către Platon și Aristotel sunt lesne
de înțeles motivele pentru aceștia sunt revendicați de gânditorii unor anume curente.
Însă trebuie menționat că uneori interpretarea exegetică elimină un factor de analiză
important: raportarea la moment. Moralitatea privită la momentul antichității nu este
și nu poate fi tratată la fel ca și moralitatea modernă. Generalism vs. Pluralism nu
reprezintă același discurs dacă în discuție avem individul antic sau cel modern.
Pentru a înțelege într-adevăr concepția despre etică a lui Platon sau a lui Aristotel
trebuie să înțelegem, în primul rând, că abordarea la vremea lor era una holistă,
completă, înglobând toate aspectele vieții.
 Nașterea individualismului modern atrage mutarea atenției pe cazurile
singulare spre deosebire de comunitatea antică unde binele grupului prevala în fața
binelui individual. Reperele comunitare se erodează în timp, moralitatea căpătând
un aspect mai mult juridic, asigurat prin impunerea de restricții și constrângeri, prin
definirea clară a corectitudinii.
Bibliografie
1. ARISTOTEL, Etica Nicomahică, intr. S. Petecel, Ed. A II-a, IRI, București
2. MUREȘAN, Valentin, Comentariu la Etica Nicomahică, Humanitas, București,
2006

3. Aristotel vs platon - diferență și comparație

https://ro.weblogographic.com/aristotle-vs-plato