DISCIPLINA:

Etică și integritate academică

TEMA:
Etică și diversitate

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Lector.univ.dr. Marian Pompiliu Drilea-Marga

Autor: Máthé Szende

Brașov, 2022
1
Cuprins

I. Scurt istoric despre etică……………………………………...............3

II. Fundamente ale eticii academice……………………………………..5
III. Definirea conceptului de etică…………………………………….......5
IV. Ce este diversitatea?................................……….……………….........6
V. Concluzie…………………………………………………………….10

2
O scurtă istorie a eticii și teoriilor
deontologice
2.2.1 Etica virtute
I. Scurt istoric despre etică

Teoriile etice din Antichitate acordă o importanță specială virtuților. Cum

gândea Aristotel, virtuțile sunt forme de abilități sau obiceiuri. Termenii grecești
pentru etică, (ethos, eticos), înseamnă locuințe, maniere, abilități sau obiceiuri.
Și cum au fost de acord, Platon, Aristotel și stoicii, o viață rațională bazată pe
realizarea și practicarea virtuților reprezintă calea de formare a caracterului bun.
Filosofii antici au gândit diferite ierarhizări ale principalelor concepte etice de
înțelepciune, curaj, cumpătare sau justiție. Aristotel considera justiția ca fiind
cea mai importantă virtute deoarece ea generează relațiile dintre individ și
societate, în timp ce înțelepciunea, curajul și cumpătarea determină relația
individului cu sine însuși.

El considera de asemnea că Statul era o instituție naturală, o consecință a

vieții în comun. El credea că Statul avea rolul de a forma preferințele și
caracterele cetățenilor. În timp ce educația politică avea un rol esențial în
evoluția individului și în realizarea idealului unei vieți perfecte, educația morală
era aceea care îi obliga pe cetățeni la acțiuni virtuoase. Filozofii antici credeau
că virtuțile nu erau atinse prin studiu. Ele erau cultivate de părinți în familii, de
profesori în școli și de politicieni în societate. Interacționând cu alții, indivizii
deveneau corecți sau incorecți și acțiunile lor în condiții de pericol
dădeau naștere sentimentelor de frică, încredere, curaj sau lașitate.

Etica bazată pe principii

Etica modernă a început cu filosofii Immanuel Kant și George Friederich

Hegel. Hegel consideră morala un factor de bază în fondarea Statului, în timp ce
Kant a stabilit conținutul moralei ca principiu practic întruchipat în „imperativul
categoric”. Etica lui Kant este etică normativă izvorâtă din modul în care el o
definește ca și critică a rațiunii practice.

3
 „Acționează ca și cum maximul acțiunii tale ar deveni prin voința ta o
lege universală a naturii” și „Acționează astfel încât să tratezi umanitatea
indiferent dacă din persoana proprie ori în persoana altuia, întotdeauna ca
un sfârșit și niciodată numai ca mijloc” " sânt cele două modalități în care el a
formulat imperativul său catgeoric. (Cavalier 1989, Hooker, 2002).
Așa cum susține Key (Key, 1997), teoria lui Kant este un exemplu de etică
deontologică sau etică bazată pe datorie: Ea judecă morla exeminând natura
acțiunilor și voința agenților, mai degrabă decât scopurile atinse. Cu alte
cuvinte, spune Key, „dacă maximul regulilor care guvernează acțiunile
noastre nu este capabil să fie universalizat, atunci el este inacceptabil”.
La fel, „A doua versiune a imperativului categoric de mai sus, subliniază
respectul pentru persoane. Persoanele, spre deosebire de lucruri, nu ar trebui
niciodată să fie numai folosite. Valoarea lor nu este niciodată numai
instrumentală; ele sunt scopuri în sine”. Corectitudinea este principala virtute a
instituțiilor sociale în etica deontologică care argumentează că ceea ce este
corect moral este o prioritate față de ceea ce este bun. Kant crede că legea
morală este datoria individuală, pentru că ea este înzestrată cu „voința bună”
care este motorul moralei.

Etica responsabilitate

În postmodernism s-au produs schimbări majore ale percepției

filosofice despre datorie.
Drepturile omului au devenit baza viziunii despre ființele umane, absolutismul
exprimat prin imperativul categoric al lui Kant a fost înlocuit cu relativismul
bazat pe autonomia individuala și valorile datoriei morale absolute au fost
înlocuite cu fericirea personală. S-au dezvoltat noi curente filosofice. Etica
responsabilitate este noua direcție a eticii. Pentru Jean Paul Sartre,
individul nu este responsabil pentru propria individualitate, ci pentru
Ceilalți. Uriașa responsabilitate devine anxietate pentru „Eu” și nu o
preocupare pentru Ceilalți (Saphiro 2009). Pentru Emmanuel Levinas
responsabilitatea finală a „Eului” este „Fața” sau „Celălalt”.
Așa cum apreciază Peter Carriere (2007), „Emmanuel Levinas este unul
dintre acei gânditori ale cărui idei despre etică și moralitate au ceva de spus
despre a preda”. Levinas se întreabă despre „cum ar putea să existe
umanitatea etic și moral într-o lume lipsită de moralitate și etică.

4
Celălalt este cel sărac și lipsit, și nimic din ceea ce-l preocupă pe acest
Străin nu poate să lase Eul indiferent”, Carriere apreciază că: „a preda
juxtapune automat Eul ca instructor al Celuilalt ca student [...]a preda este un
dialog între instructor și Celălat, „Fața” care vine spre noi, cum spune Levinas,
„în slăbiciunea sa, fără protecție și fără apărare [...] dezarmat”.
Potrivit lui Levinas, cum spune Carriere,„noi construim lumea noastră în mintea
noastră [...] Dar când Fața celuilalt pătrunde în această construcție mărginită,
[...] Celălalt devine inevitabil parte a a cestei construcții”. Și cum „Celălalt nu
poate niciodată să devină una cu „eul” nostru, el transcende continuu sărmana
noastră încercare de a-l cunoaște [...]. Celălalt se ridică deasupra
marginilor noastre, sau deasupra cunoașterii construite și astfel, ne
transcede, transcede sărmana noastră încercare de a-l cunoaște și categorisi și
devine cel pentru care sunt responsabil [...] cel pentru care trebuie să
răspund”(Carriere, 2007).

II. Fundamente ale eticii academice

Definirea conceptului de etică

Etica este o disciplină
filosofică și științifică, ce are
ca obiect de studiu „morala”
[1]
La origine termenii
de “etică” și “morală” sunt

5
apropiați: primul derivă din
grecescul
Termenii „etică și integritate academică” au două sensuri diferite, deși
corelate. Pe de o parte, „etică academică” se referă la un domeniu de cercetare
teoretică și empirică, adesea interdisciplinar, iar pe de altă parte „etica în mediul
academic” vizează mai curând o mișcare intelectuală și socială care promovează
etica în organizațiile academică.

Etica academică reunește o serie de elemente cuprinse în etica cercetării,

managementul eticii în organizațiile din zona academică și deontologia
profesională a cercetătorului sau profesorului.

Integritatea este o virtute a unei persoane sau a unei organizații și

reprezintă o componentă a obiectului de studiu al eticii teoretice, însă nu este
singura virtute deoarece generozitatea, curajul, cumpărarea (sau în cazul
organizațiilor, claritatea organizațională, responsabilitatea etc.) pot fi la fel de
importante.
Integritatea membrilor comunitțșii academice este esențială pentru desfășurarea
în condiții de excelență a activității didactice și de cercetare. În educație
integritatea este esențială pentru a exista un învățământ de calitate, iar profesorul
trebuie să fie în permanență un model de comportament.

III. Definirea conceptului de etică

Etica este o disciplină filosofică și științifică, ce are ca obiect de studiu

„morala”. La origine termenii de „etică” și „morală” sunt apropiați: primul
derivă din grecescul „ethos”, iar al doilea din latinescul „mores”. Ambii termeni
desemnau bunele moravuri și buna conduită. În timp, sensul lor s-a diferențiat,
chiar dacă în practică, cei doi termeni sunt frecvent confundați.

Morala reprezintă un cod de valori ce ghidează alegerea acțiunilor umane.

Termenul „moral” se referă la un comportament/raționament bun, corect, în
conformitate cu valorile, factorii clturale (istorie, tradiții, educație, credințe etc)
și cu normele de comportament (ale societății, grupului, culturii, civilizației etc.)

6
 „Moralitatea” se raportează la comportamentul pe care un om îl manifestă
în respectarea valorilor, normelor, standardelor, codurilor de comportament din
perspectiva alegerii pe care o face între bine și rău.
Etica presupune o atitudinde de reflectare critică și obiectivă, o examinare
sistematică a modului de viață și asumarea unui comportament moral. Totodată,
etica se referă la motivația morală care stă la baza gândirii, acțiunii,
comportamentului nostru, și furnizează criteriile raționale pentru
deciziile/alegerile morale și ajută la alegerea binelui în concordanță cu valorile
morale.

IV. Ce este diversitatea?

Termenul diversitate se referă la diferența sau distincția dintre oameni, animale

sau lucruri, varietate, infinit sau abundență de lucruri diferite, disimilaritate,
disparitate sau multiplicitate.
Termenul de diversitate este de origine latină diversă.

1. Diversitate culturală:

Diversitatea culturală sau diversitatea culturilor reflectă multiplicitatea,

coexistența și interacțiunea diferitelor culturi coexistente, la nivel mondial și în
anumite zone, și abordează gradul de variație și bogăție culturală a acestora cu
scopul de a uni și a nu diferenția.

Diversitatea culturală face parte din moștenirea comună a umanității și multe

state și organizații luptă pentru aceasta prin păstrarea și promovarea culturilor
existente și dialogul intercultural, înțelegând și respectând celălalt.

Fiecare cultură este diferită, fiecare individ trebuie să aibă o identitate culturală
și diversitatea culturală, în acest sens, se manifestă prin diversitatea limbii, artei,
muzicii, credințelor religioase, structurii sociale, agriculturii, a practicilor de
gestionare a terenurilor și a selecției culturilor, a alimentației și a tuturor
celorlalte atribute ale societății umane.

Trebuie să existe un echilibru sănătos între diferitele grupuri culturale care

există în lume, astfel încât toate culturile să se poată apăra, să se protejeze, să
coexiste și să contribuie atât pentru dezvoltare, cât și pentru pace, reducerea
sărăciei și uniunea socială.

7
Când mai multe culturi diferite coexistă pe același teritoriu, se vorbește de
multiculturalitate și nu trebuie să existe neapărat relații egalitare între grupuri
culturale diferite, ci interacțiune sănătoasă și recunoașterea celuilalt ca fiind
diferită.

n legătură cu acest subiect, există mărturii care consideră globalizarea ca un

pericol pentru conservarea diversității culturale, deoarece acreditează pierderea
obiceiurilor tradiționale și tipice ale societății, stabilind caracteristici universale
și unipersonale.

Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a

marcat 21 mai drept „Ziua Mondială a Diversității Culturale pentru Dialog și
Dezvoltare”.

2. Diversitate etnică

Diversitatea etnică este unirea diferitelor popoare din aceeași societate și că

fiecare are propriile obiceiuri, limbă, piele, religii, festivaluri tradiționale,
îmbrăcăminte, mâncare.

3. Diversitate lingvistică

Diversitatea lingvistică se referă la existența unei multiplicități de limbi într-un

spațiu geografic. Cu alte cuvinte, diversitatea lingvistică este cea care
demonstrează existența unor limbi diferite în cadrul aceleiași comunități și care
împart același spațiu geografic.

Un factor care măsoară diversitatea culturală a unei regiuni, țări sau zone
geografice este diversitatea lingvistică, care se referă la măsurarea numărului de
limbi existente într-o țară sau într-o zonă geografică specifică.

În zonele unde au existat istoric comerțul, unitatea politică, migrația, colonizarea

și influențele culturale, există o mai mică diversitate lingvistică, iar în zonele
izolate ale planetei, unde s-a produs o mai mică impunere de culturi și grupuri
mai mici de oameni, există o diversitate lingvistică mai mare.

Pentru mai multe informații, consultați articolele despre diversitatea lingvistică

și lingvistică.

4. Diversitatea biologică

8
Diversitatea biologică sau biodiversitatea se referă la imensa varietate de ființe
vii care există pe Pământ, atât speciile de animale și plante, cât și mediul său și
tiparele naturale care o alcătuiesc, care sunt rezultatul evoluției prin procese.
naturale și, de asemenea, din influența activităților umane.

Termenul de biodiversitate a fost creat de Walter G. Rosen în septembrie 1986,

în cadrul unei conferințe pe această temă: „Forumul Național pentru
BioDiversitate”.

Biodiversitatea include, de asemenea, diferențele genetice ale fiecărei specii și

varietatea ecosistemelor, iar acestea permit combinarea mai multor forme de
viață. Diferitele forme de viață interacționează între ele și cu restul mediului,
garantând viața și traiul lor pe planetă.

Biodiversitatea garantează echilibrul și bunăstarea în biosferă și, prin urmare,

omul și cultura sa, ca parte și produs al acestei diversități, trebuie să se asigure
că este protejat, menținut și respectat. 22 mai este Ziua Internațională a
Biodiversității.

Biodiversitatea este un sistem în evoluție constantă la fiecare specie și la fiecare

organism în parte, prin urmare, nu este statică, știind că 99% din speciile care au
existat vreodată pe Pământ au dispărut deja.

Biodiversitatea este mai bogată în tropice, nu este distribuită uniform pe Pământ,

iar mai aproape de regiunile polare sunt mai puține specii în populații mai mari.
În funcție de climă, sol, altitudine și alte specii, flora și fauna diferă.

În cadrul biodiversității, există diversitatea genetică, care este dedicată studierii

diferitelor fenotipuri între indivizii care fac parte din aceeași specie și
interacțiunile fiecăruia dintre ele cu mediul.

5. Diversitate ecologică

În ecologie, diversitatea ecologică este una dintre marile ramuri ale

biodiversității și este dedicată studierii varietății de specii existente în același
ecosistem.

Diversitatea unui ecosistem depinde de trei factori, numărul de specii prezente,

compoziția peisajului și interacțiunile care există între diferitele specii, atingând
un echilibru demografic între aceștia.

9
Potrivit lui Koleff, diversitatea speciilor este clasificată în cel puțin trei niveluri:
diversitate locală sau diversitate alfa (α), diferențierea diversității între zone sau
diversitate beta (β) și diversitate regională sau diversitate gamma (γ). .

6. Diversitate sexuală

Diversitatea sexuală este o expresie folosită pentru a face referire la diferite

tipuri de orientare sexuală și identitate de gen.

Orientarea sexuală se referă la sexul la care este atras persoana. În termeni

generali, este de obicei clasificat în:
 heterosexualitate : persoane care sunt atrase de sexul
opus. homosexualitatea : oameni care sunt atrași de același
sex. bisexualitate : persoane care sunt atrase de ambele sexe.
Identitatea de gen se referă la sentimentul de apartenență al persoanei cu sex
masculin sau feminin. Sunt cunoscute următoarele tipuri:
 Cisgender : persoane care sunt de acord cu sexul lor biologic și se
comportă în funcție de genul asociat (este independent de orientarea
sexuală). Transgenre : persoane care nu se identifică cu genul atribuit,
adică care, fără a-și respinge sexul biologic, se simt identificați psihologic
cu genul opus și acționează ca atare. Transsexuali : sunt acele persoane
care nu se identifică cu sexul biologic și, prin urmare, merg la intervenții
chirurgicale și / sau hormonale pentru a-l modifica. Al treilea gen : termen
care se referă la persoane care nu pot fi clasificate ca bărbați sau femei,
adică care nu corespund conceptului de sex binar.
Ziua Mondială a Diversității Sexuale este 28 iunie.

7. Diversitate funcțională

Diversitatea funcțională este un fenomen, caracteristic sau fapt al tuturor

indivizilor din societate în egală măsură sau al unui anumit grup social, pentru a
indica faptul că fiecare dintre ei are anumite capacități.

La fel ca toate celelalte diversități, diversitatea funcțională trebuie gestionată

astfel încât excluderile sau discriminările să nu aibă loc sau să fie corectate, de
exemplu, către o persoană cu handicap, invalid sau cu dizabilități.

Acești ultimi termeni au o conotație negativă și, prin urmare, expresia

diversității funcționale a fost creată pentru a spune că toți avem capacități
diferite și diverse și nu discriminăm pe nimeni.
10
Termenul diversitate funcțională este de asemenea utilizat ca termen alternativ la
cel al dizabilității sau invalidității.

Diversitatea privind practicile și credințele oamenilor ne poate face să

evităm dezbaterea etică. Ne poate crea impresia că judecățile etice sunt
subiective, asemenea judecăților de gust, conducând la un relativism generalizat,
conform căruia totul e relativ și că o opinie morală este la fel de valabilă ca
oricare alta.

În țările arabe se practică poligamia, pe când în țările europene

monogamia. Unele societăți condamnă sexul înainte de căsătorie, iar altele îl
promovează ca o modalitate de autocunoaștere.

În România există mentalitatea că bărbatul aduce banul în casă, femeia

ocupându-se de creșterea copiilor și curățenie, iar în Suedia sarcinile familiale
sunt împărțite în mod egal.

Unii sunt vegetarieni din respect pentru bunăstarea animalelor, pe când

alții mănâncă toate felurile de carne. În fața acestei diversități există tentația să
spunem că fiecare trebuie să-și vadă de treabă sau să proclamăm sus și tare că
noi avem dreptate, iar ceilalți sunt într-o gravă eroare. Diversitatea nu trebuie să
ducă nici la relativism, nici la aroganța că deținem adevărul absolut. Faptul că
există practici diferite sau chiar contrare credințelor noastre morale trebuie
abordat ca o provocare de a ne lărgi orizontul minții.

Diversitatea practicilor este, de asemenea, înșelătoare. Ea creează iluzia că

există mari diferențe între credințe morale. Culturile și tradițiile nu diferă
întotdeauna atât de mult pe cât pare. În multe situații diferențele nu apar din
cauza unui conflict al valorilor, ci din constrângeri care sunt legate de un anumit
context sau din cauza diferenței de opinie cu privire la fapte.

De exemplu, obiceiurile eschimoșilor par să manifeste extrem de puțin

respect pentru viața umană. O femeie care naște foarte mulți copii obișnuiește să
omoare din ei imediat după naștere, iar bătrânii care devin incapabili de a mai
ajuta familia sunt lăsați să moară în zăpadă. Ce poate fi mai revoltător? Totuși,
eschimoșii nu au aceste reguli pentru că le consideră demne de urmat și nu le-ar
schimba pentru nimic în lume. Ei își doresc să aibă grijă de toți copii, dar nu
sunt capabili s-o facă într-un mediu extrem de dur, încare hrana este tot timpul
insuficientă. Ca popor nomad, eschimoșii nu pot cultiva pământul, fiind nevoiți

11
să se deplaseze constant, iar o mamă nu poate căra mulți copii în timp ce
călătorește.

V. Concluzie

În concluzie putem menționa că etica și integritatea academică, etica

și diversitatea reprezintă una dintre cele mai mari probleme dezbătute de-a
lungul timpului din punct de vedere filozofic, pedagogic și social.

Elementele esențiale pe care se bazează existența omenirii sunt

adevărul, dreptatea și iubirea. Prin adevăr se înlătură elementele imorale, ce
determină comportamentele negative, informațiidistorsionate asupra unui
fapt; prin iubire se arată sentimentul de solidaritate, generozitate,
compasiune și întelegere, iar prin dreptate se dovedește curajul omului.

Condiția umană a existenței raționale se realizează prin îmbinarea celor

trei elemente fără de caresocietatea nu ar fi una solidă, bazată pe caractere
libere, integrale și armonioase.

Etica este un sistem de norme, metode, proceduri sau perspective care

ajută la luarea deciziilor legate de acțiuni și în analiza unor probleme complexe.
Standardele etice promovează valori care sunt esențiale în muncă.

Bibliografie

12
1. Etică și integritate academică – E. Socaciu, C. Vică, E. Mihailov, T.
Gibea, V. Mureșan, M. Constantinescu – Univ. din București,2018.
2. Etică și integritate academică – Elena Emilia Ștefan – Curs
universitar, 2018

13