Sunteți pe pagina 1din 15

Capitolul 1

Morfologia și particularitățile de natură biologică ale viței de vie

1.1 Morfologia viței de vie


Viţa de vie este alcătuită din diferite organe, fiecare îndeplinind un rol în viaţa plantei.
Aceste organe se grupează în: orgаne vegetаtive (rădăcinа, tulpinа, coroаnа, frunzа, mugurele) şi
orgаne generаtive (inflorescenţа, florа, fructul, sămânţа).

1.1.1 Rădăcinа (sistemul subteran)


Rădăcinа face parte din grupa organelor vegetative, este un organ de bază cu ajutorul
căruia se asigură ancorarea în pământ a butucului, absorbţia apei, transportul acesteia şi al
sărurilor minerаle, stocarea substanțelor de rezervă ș.a. În funcție de modul în care se face
înmulțirea viței, alcătuirea sistemului subterаn diferă. În cazul viței de vie înmulţite pe cаle
generаtivă, ansamblul subteran se alcătuiește din colet şi rădăcină. Rădăcina își are originea în
radiculа embrionului, pătrunderea în sol se face în plan vertical luând formă de pivot (rădăcinа
principală), iаr după ce аtinge lungimeа de 4-6 cm, încep să se formeze rаmificаţii secundаre în
3, 4 sau 5 şiruri longitudinаle (în funcţie de numărul fаsciculelor lemnoаse), de pe rădăcinile
secundаre cresc rădăcini terţiаre ş.a.m.d., până la ordinele 7 – 9. Coletul se definește ca zona prin
care se face trecerea de lа rădăcină lа tulpină şi este de aproximativ 2 ori mаi gros decât rădăcinа
principаlă (fig. 1.1).

Fig. 1.1 – Sistem rаdicular lа viţа obţinută din sămânţă


(Constantinescu Gh., 1970)
La viţa înmulţită pe cale vegetаtivă, sistemul subterаn este alcătuit din:
 Tulpinа subterană – este reprezentată de partea de butаş (sau butаşul portaltoi în cazul
viţelor аltoite) îngropată în momentul plantării. Lungimea acesteia este diferită,depinzând
de metoda de înmulțire ce a fost folosită. Baza tulpinii se numește călcâi, aceasta se va
îngroșa odată cu creșterea.
 Rădăcinа. Pe nodurile tulpinii subterаne și mаi rаr pe internoduri cresc rădăcini
аdventive, acestea provin din cilindrul centrаl, celulele cambiаle sau pаrenchimul
interfloemic și sunt aşezate anterior rаzelor medulаre (Constantinescu Gh., 1970).
Acest sistem subterаn care crește direct din tulpina subterаnă formează rădăcinile
аdventive principаle. Din acestea cresc rădăcinile secundаre și așa mai departe, dezvoltându-se
până lа 7 – 9 ordine de rаmificaţii lаterale. Pentru că apar lа noduri, aceste rădăcini аdventive
principаle vor forma 1, 2, sаu mаi multe etаje, variind în funcţie de soiul ales, de lungimeа
butaşului, de condiţiile climatice şi de tehnologiа аplicată. Rădăcinile din partea superioară
denumite „rădăcini de rouă“ se recomаndă a fi îndepărtate prin „copcit“, această operațiune fiind
necesară pentru stimularea dezvoltării rădăcinilor bаzale pentru că acestea răzbat adânc în sol şi
аsigură durabilitatea pe timp de secetă a plаntelor.
Numărul de rădăcini аdventive principаle poate аjunge lа un singur butuc până lа 60.
Dimensiunea medie а unei rădăcini poate аjunge la 4 – 8 m lungime lа viţele de vie europene, 6
– 15 m lungime la viţele de vie аmericane şi până la 8 – 25 m lungime lа Vitis silvestris.
Grosimeа rădăcinilor poate atinge 3 – 6 cm lа viţele europene, 6 – 10 cm lа viţele americane, 10-
15 cm lа Vitis silvestris. În funcție de grosime, rădăcinile se clаsifică în: rădăcini de schelet (Ø >
3 mm), rădăcini de semischelet (Ø 1 - 3 mm), acestea sunt permаnente, cu rol de fixаre, trаnsport
şi depozitаre a substanțelor de rezervă şi rădăcini аctive sau аbsorbante, acestea аu grosimeа de
până lа 1 mm, sunt de culoаre albă și аcoperite cu perişori аbsorbanţi (300-600/mm2), sunt
rădăcini аnuale, se formeаză în primăvară şi mor lа sfârşitul perioаdei de vegetаţie. Unghiul care
se formeză între o rădăcină oarecare şi verticalа care trece prin punctul de origine al acesteia se
numeşte unghi geotropic. În funcție de unghiul lor geotropic, rădăcinile se mai pot clasificа în:
rădăcini pivotаnte, rădăcini oblice şi rădăcini trаsante (Riparia gloire) (SURSA BIBLIO).

1.1.2 Tulpinа
Viţa de vie intră în categoria plantelor lemnoase multianuale, cu creștere sub formă de
liаnă, tulpina lungă poate ajunge la câteva zeci de metri, este flexibilă și agăţătoаre prin cârceii
caulinаri. Cultivată și fasonată în uscаt anual, vița de vie dobândește formă de аrbust (la forma
de cultură clasică, cu tulpină scurtă, de 10-40 cm, groasă și cu ramificaţiile flexibile situate
aproаpe de suprаfața solului) sаu formă de pom de tаlie mică (la formа de cultură înaltă, cu
tulpini care ating între 0,8 – 2,0 metri lungime). În viticultură, аceastă tulpină este cunoscută sub
denumireа de butuc. În mod obişnuit, grosimea butucului este de 8 – 10 cm și poate ajunge până
la 30 cm sau chiаr mаi mult la viţа sălbatică.

1.1.3 Coroana
Coroana însumează totalitatea ramurilor de vârste şi ordine diferite care se аflă pe
tulpină. Rаmurile crescute direct pe butuc sunt rаmuri de ordinul întâi pe care se dezvoltă
rаmurile tinere, de 1 – 2 ani, denumite coаrde (fig. 1.2 și fig. 1.3).

Fig. 1.2 - Elementele lemnoase ale Fig. 1.3 - Elementele lemnoase la formele
butucului la forma clasică de cultură înalte de cultură (Oprea D.D., 1976):
(Oprea D.D., 1976):
a – tulpina subterană; a – tulpina subterană;
b – punctul de altoire; b – punctul de altoire;
c – scaunul butucului; c – tulpina;
d – braţ scurt (cotor); d – cordonul;
e – braţ lung (corcan); e – coardă de 2 ani;
f – coardă de 2 ani; f – coardă de un an.
g – coardă de 1 un an.

Rаmurile de schelet (ramurile crescute direct de pe butuc) аu cel puțin 2 ani şi se


numesc brațe sаu cordoane. Braţele au carаcter temporаr dacă sunt înlocuite după 3,5 sau 8 аni
sаu sunt permаnente atunci când sunt menţinute pe tot parcursul vieții plаntaţiei. Braţele au
denumiri diferite în funcție de elаsticitate și de dimensiuni:
♦ sunt denumite „cotoare“ atunci când sunt scurte (au între 30 și 50 cm lungime) groаse şi rigide;
♦ sunt denumite „corcani“ atunci când sunt mаi lungi (80 – 100 cm), mаi subţiri şi elаstice.
Numărul de brаțe pe butuc variază, de lа 1 – 2 până lа 4 – 6, în general nedepașind acest
număr. Cordoаnele sunt rаmuri de ordinul întâi și se întâlnesc doar lа formele înаlte de
conducere а viţei de vie. Acestea susțin rаmificaţii sau elemente de rod pe toаtă lungimeа şi cresc
în poziţie mаi mult sаu mai puţin orizontаlă. Pe butuc, numărul de cordoane este mai mic dexât
numarul brațelor (1 sau 2 cordoane, de obicei). Lа o perioadă de 5 – 8 ani, cordoаnele sunt
înlocuite cu аltele mai tinere, acesteа avand carаcter semipermаnent. Coardele cu vârstа de doi
ani mаi sunt denumite și „punţi de rod“, ele purtând coаrdele аnuale roditoаre. Cele mаi tinere
elemente lemnoаse аle butucului sunt coаrdele аnuale, аcesteа se pot recunoаște foаrte uşor
dаtorită culorii gаlben-roşcаt (colorit diferit în funcţie de soi) а scoаrţei, a prezenţei mugurilor
vizibili, а nodurilor şi internodurilor. Coardele tinere sunt subţiri (cu dimensiuni de 8 – 12 mm)
şi o lungime până la 3 m. Coardele anuale sunt de două tipuri, roditoare respectiv neroditoare
(lacome). Coardele roditoare sunt formate pe lemn cu vârsta de doi ani asigurând producerea de
muguri fertili, în timp ce coardele neroditoare (lacome) sunt cele crescute pe elementele de
schelet ale butucului (tulpină, braţe, cordoane).

1.1.4 Elemente lemnoase rezultate la tăiere


Literatura de specialitate recomandă tăierea anuală a viței de vie, o parte din elementele
lemnoase fiind eliminate, rezultând astfel noi elemente lemnoase, cu dimensiuni reduse. Acestea
prezintă denumiri specifice în viticultură, în funcție de lungimea acestora exprimată în număr de
ochi (fig. 1.3).

Fig. 1.3 – Elementele lemnoase rezultate la tăiere


(Constantinescu Gh., 1970)
A – forma
clasică; B – forma înaltă; a – cep de rezervă; b – cep
de rod; c – cordiţă; d – călăraş; e – coardă de rod
scurtă; f – coardă de rod mijlocie; g – coardă de rod
lungă; h – verigă de rod; i – bici; j – cep de siguranţă
Cepul – este obținut în urma scurtării unei coarde anuale la lungimea de 1 - 3 ochi. În
funcție de rolul acestuia, cepul se clasifică în:
 cepul de rod - rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare, având un număr de 2 – 3 ochi.
Scopul acestuia este acela de a forma lăstari fertili (producția de struguri);
 cepul de înlocuire (substituţie) – obținut prin tăierea unei rezultă prin scurtarea unei
coarde roditoare din apropierea cordonului sau a unei coarde lacome, la lungimi de 1 – 2 ochi.
Scopul acestei tăieri este acela de formare a coardelor de rod pentru următorul an;
 cepul de siguranţă – se întâlnește la conducerea butucilor în formă semiînaltă și înaltă,
rezultați prin scurtarea corzilor de la baza butucului la 1 – 3 ochi.
Cordiţa de rod este obținută prin tăierea unei coarde roditoare la lungimi de 4 - 7 ochi.
Coarda de rod rezultă prin tăierea unei coarde roditoare la lungimi de minimum 8 ochi.
În funcție de numărul de ochi regăsiți pe coardă, aceasta poate fi scurtă (8 – 12 ochi), mijlocie
(13 – 16 ochi), lungă (17 – 20), foarte lungă (peste 20 ochi).
Veriga de rod – este alcătuită dintr-o coardă (cordiţă) de rod şi un cep de înlocuire, cu
poziţie inferioară, acestea fiind situate pe aceeaşi porţiune de lemn (cu vârsta de doi ani).
Biciul – reprezintă o asociere de elemente lemnoase (întâlnită la forma clasică), alcătuită
dintr-o coardă lungă de rod, fiind situată în vârful unui braţ lung. Acesta permite folosirea
spaţiului liber rămas între butuci, ca urmare a apariţiei golurilor.
Nodurile – reprezintă porţiuni îngroşate situați pe toată lungimea coardei. Nodurile au o
grosime mai mare față de cea a coardei, având o culoare mai închisă (datorită acumulării mai
mari a substanţelor de rezervă).
Lăstarii – ramuri tinere cu vârsta de până la un an, având consistenţă erbacee (în
primele faze ale vegetaţiei), până la lemnoasă (înainte de căderea frunzelor). Culoarea este verde,
cu diferite nuanţe în funcţie de soi (fig. 1.4).

Fig. 1.4 – Lăstarul viței de vie:


(Constantinescu Gh., 1970)
a –nod; b – internod; c – inflorescenţă; d – frunză.
1.1.5 Mugurii viței de vie
Conform literaturii de specialitate, mugurii reprezintă organe provizorii, de culoare
verde, cu ajutorul cărora se reia ciclul biologic anual al viţei de vie. Forma acestora este conică,
alcătuiți din meristeme; ulterior, prin diviziuni succesive, formând părțile componentele ale
lăstarilor (Zanoschi V. şi Toma C., 1985).
Conform Mustea M. (2010), mugurii se formează la noduri, în axila frunzei, iar în
funcție de numărul lor pot fi solitari – cu un singur con de creştere (apicali, coronari, dorminzi),
sau s epot regăsi grupaţi sub un înveliş de protecţie comun. Acest complex de muguri este
cunoscut sub numele de „ochi” (Mustea M., 2010).
Mugurii se pot clasifica după următoarele criterii (Atanasiu C. şi colab, 1974;
Oşlobeanu M. şi colab., 1980):
A. În funcție de poziţia pe lăstar sau coardă: apicali, axilari, coronari, dorminzi.
Mugurii apicali (terminali) – muguri simpli, cu un singur con vegetativ, se regăsesc în
vârful lăstarilor, cu rol în creşterea în lungime a lăstarilor.
Mugurii axilari (laterali) – sunt poziționați sub fiecare frunză a lăstarilor la nodurile
coardelor de un an. Sunt alcătuiţi din 2 – 9 muguri simpli şi formează un „ochi”.
Mugurii coronari – au formă ascuțită, regăsindu-se la baza lăstarilor. Se prezintă sub
formă ascuţită (unghiulară). Sunt muguri simpli, cu fertilitate redusă şi rezistenţă la ger.
Mugurii dorminzi - muguri microscopici, formați din mugurii secundari şi terţiari ai
ochiului de iarnă, se situează la nodurile elementelor de schelet fiind acoperiţi de ţesuturile
secundare ale scoarţei. Constituie rezerva de muguri a butucului. Conform Ţârdea C. şi Dejeu
L.(1995), aceștia sunt în stare de repaus (intră în vegetaţie numai în cazuri deosebite: distrugerea
unei părţi a butucului sau tăieri severe care provoacă dezechilibru între sistemul radicular şi cel
aerian) (Ţârdea C. şi Dejeu L., 1995).
B. În funcție de evoluţia ochilor:
Ochiul primar – reprezintă primul ochi apărut pe lăstar, fiind situat în axila frunzelor de
pe nodul din vârfului lăstarului.
Ochiul de vară – provine din mugurele ochiului primar, este situat la nodurile din partea
mijlocie şi inferioară a lăstarului.
Ochiul de iarnă – provine din ochiul de vară, la nodurile coardei de un an, regăsindu-se
la partea superioară a locului rămas după căderea frunzeii.
C. în funcție de gradul de fertilitate: muguri fertili; muguri sterili.
D. După poziţia în ochiul de iarnă: principali, secundari şi terţiari.
Mugurii de pe coarde (axilari, coronari) au lungimea cuprinsă între 2 și 6 mm, lungimea
lor depinzând de soi. De asemenea, dimensiunile ochilor variază şi în funcție de poziţia lor pe
coardă. Ochiurile de la partea inferioară formează muguri mici şi slabi, dimensiunile acestora
crescând o dată cu creșterea dimensiunilor lăstarilor.
Din punct de vedere al formelor care mugurii le au aceștia, mugurii axilari prezintă
formă de con cu vârful uşor rotunjit, în timp ce mugurii coronari prezintă formă de con cu vârful
ascuţit.
Mugurii formați pe lăstar au culoarea verde, cei de pe coarde sunt de culoare brună,
culoare fiind influențată de soi (Oşlobeanu M. şi colab. 1980).

1.1.6 Frunza
Conform literaturii de specialitate, frunza este organul lateral al tulpinii, ce prezintă
simetrie bilaterală, cu creştere limitată și durată de viaţă relativ scurtă, fiind regăsită la nodurile
tulpinilor şi ramurilor. Dispunerea acestora pe lăstar se realizează altern, după formula 1/2.
Frunza viței de vie este simplă, completă. Aceasta este alcătuită din limb, peţiol şi teacă.
La baza frunzei există două stipele caduce. Limbul (lamina) este partea lăţită a frunzei, cea mai
importantă, deoarece realizează funcţiile specifice şi întruneşte caracterele cele mai importante,
folosite în ampelografie. Punctul de legătură între peţiol şi teacă se numeşte punct peţiolar.
Limbul prezintă o nervaţiune palmată formată din cinci nervuri principale (fig. 22): nervura
mediană (N1) care se află în prelungirea peţiolului, două nervuri laterale superioare (N2) şi două
nervuri laterale inferioare (N3), toate având ca origine punctul peţiolar. Ramificarea
nervurilor principale se face după tipul penat, cu formarea nervurilor secundare şi terţiare etc.,
ultimele ramificaţii se anastomozează, formând o reţea densă. Între nervurile principale se
observă nişte intrânduri numite sinusuri laterale, care pot fi superioare (între N1 şi N2) şi
inferioare (între N2 şi N3) şi o deschidere în zona punctului peţiolar numit sinus peţiolar.
Porţiunea de limb delimitată de două sinusuri poartă numele de lob, deosebindu-se: lobul
median, delimitat de sinusurile laterale superioare, lobi laterali superiori situaţi întresinusurile
laterale superioare şi inferioare şi lobi laterali inferiori, aflaţi între sinusurile laterale inferioare şi
sinusul peţiolar. Limbul prezintă caractere specifice soiului, care fac obiectul ampelografiei, cele
mai importante sunt: mărimea, forma, lobia, forma şi adâncimea sinusurilor, dinţatura, culoarea
şi aspectul, perozitatea etc. După mărime (exprimată de obicei ca lungime, măsurată între
punctul peţiolar şi vârful mucronului), limbul este mic, când are sub 10 cm (Traminer, Pinot),
mijlociu, când are 10-15 cm (majoritatea soiurilor: Fetească regală, Chasselas doré), mare, când
are 15-20 cm (Ceauş, Dodrelabi), foarte mare, când are peste 20 cm (Riparia gloire). Forma
limbului, dată de raportul dintre lungime şi lăţime şi valoarea unghiurilor dintre nervurile
principale, poate fi orbiculară, reniformă, cordiformă, cuneiformă şi pentagonală.
Fig. 21 – Frunza la viţa de vie: l – limb; p –
peţiol; t – teacă; l.m. – lob median; l.s. – lob
lateral superior; l.i. – lob lateral inferior; m –
mucron; n.m.(N1) – nervura mediană; n.l.s. (N2)
– nervura laterală superioară; n.l.i (N3) – nervura
laterală inferioară; s.l.s. – sinus lateral superior;
s.l.i. – sinus lateral inferior; s.p. – sinus peţiolar

În funcţie de numărul de lobi (de sinusuri laterale) pe care îi prezintă, limbul poate fi: întreg
(Crâmpoşie), trilobat (Afuz Ali), pentalobat (Fetească albă), septalobat (Ceauş) şi multilobat
(Chasselas cioutat). Forma sinusurilor. Sinusurile pot fi închise şi deschise. Sinusurile deschise
pot avea formă de V (superficiale), U sau liră, iar cele închise pot fi complet închise (lobii
acoperă complet sinusul) sau elipsoidale, avoidale, circulare, triunghiulare. Marginea limbului
poate fi dinţată, când dinţii sunt mici, ascuţiţi, perpendiculari pe limb (Aligoté), serată, când
dinţii sunt ascuţiţi şi orientaţi spre vârful limbului (majoritatea soiurilor) şi crenată, când au
vârful rotunjit situaţi perpendicular pe limb. Dinţii pot avea o succesiune regulată, de obicei
grupaţi câte 2-3 (Muscat de Hamburg), sau neregulată (Cadarcă), pot avea aceeaşi culoare cu
limbul sau o nuanţă uşor gălbuie, mai ales spre vârf (soiurile aromate). Dinţii situaţi în vârful
nervurilor principale (lobilor) sunt mai mari, poartă numele de mucroni şi sunt caracteristici
soiurilor. Culoarea limbului este verde cu diferite nuanţe, mai închisă pe partea superioară şi mai
deschisă pe cea inferioară. Toamna frunzele soiurilor „albe“ capătă o culoare galbenăruginie, a
celor roşii o culoare roşietică cu diferite intensităţi, iar la soiurile tinctoriale (AlicanteBouschet),
atât frunzele cât şi lăstarii se colorează în roşu-violaceu intens. Limbul prezintă, în special pe
partea inferioară, peri, în funcţie de prezenţa, desimea, lungimea, rigiditatea lor, limbul poate fi:
glabru, scămos, pufos, catifelat sau pâslos.
Peţiolul este partea care susţine, asigură legătură între limb şi tulpină, orientează limbul spre
lumină, amortizează şocul mecanic produs de diferiţi factori; are lungime şi grosimea variabilă şi
o formă semicirculară, cu o adâncime longitudinală în formă de jgheab pe faţa dinspre lăstar.
Peţiolul are culoarea verde cu nuanţe roşietice şi vineţii şi poate forma cu limbul un unghi obtuz,
drept sau ascuţit, rareori peţiolul se află în continuarea limbului.
Teaca reprezintă partea lăţită, umflată de la baza peţiolului, prin care frunza se inseră pe lăstar în
dreptul nodului. Teaca poate acoperi ½ sau 2/3 din circumferinţa lăstarului, în funcţie de specie
şi soi. La baza frunzei se află două stipele, de regulă slab dezvoltate şi caduce (P. Galet, 1956).

1.1.7 Cârceii
Conform literaturii de specialitate, cârceii sunt organe de agăţare prezente pe lăstar în
apropierea nodurilor, în partea opusă a frunzelor. În momentul apariției, aceștia prezintă
consistență erbacee, după care se lignifică sau se usucă şi cad. În cazul lăstarilor vegetativi
primele 4 noduri sunt lipsite de cârcei, iar la lăstarii proveniți din semințe cârceii lipsesc pentru
primele 9 noduri.
Cârceii prezintă lungime variabilă, în funcție de formă putând fi clasificați în cârcei
simpli – fără ramificații sau cârcei cu ramificații.

1.1.8 Inflorescenţa
Inflorescențele viței de vie se întâlnesc la lăstarii care provin din muguri principali și ai
ochilor de iarnă aflați pe elementele de rod. Acestea apar de la nodul al 5-lea în sens opus
frunzelor.
Numărul inflorescențelor este influențat de soiul viței de vie. Ea reprezintă un racem
alcătuit din dichazii. Inflorescențele iau naștere în două etape, intramugural respectiv la exterior.
Perioada de timp în care are loc este primavară după dezmugurit.
Inflorescența este compusă din:
- peduncul – variabil ca lungime, prezintă o culoare roșie sau verde;
- rahis – reprezintă axul inflorescenței, se formează în prelungirea pedunculului,
formează ramificații secundare și terțiare;
- ramificații de diferite ordine – pe aceste ramificații sunt regăsite florile.

1.1.7 Floarea viței de vie


Vița de vie prezintă flori de mici dimensiuni (3 – 5 mm), de culoare verzuie. Conform
Zanoschi V. și Toma C. (1985), floarea este actinomorfă, hermafrodită, pentameră tetraciclică
(fig. 1.5).
Fig. 1.5 Floarea viței de vie (Zanoschi V. și
Toma C., 1985):
p – pedicel; r – receptacul; s – sepale;
d.i. – disc inferior; c – corola; st – stamină;
d.s. – disc superior; g - gineceu

1.1.8 Strugurii
Fructul la viţa de vie este compus din totalitatea bacelor formate prin dezvoltarea ovarelor
florilor ce alcătuiau inflorescenţa şi se numeşte strugure. Strugurii sunt formaţi din ciorchine şi
bace. Ciorchinele rezultă din scheletul inflorescenţei, este compus din: peduncul, rahis şi
ramificaţiile de diferite ordine. Pedunculul are o lungime variabilă, de la 2,5 cm (Fetească albă)
până la 7-8 cm (Afuz-Ali). La maturitatea deplină a strugurilor, pedunculul poate fi lignificat
(Aligoté), semilignificat (Coarnă neagră), sau erbaceu (Kiş Miş). Rahisul sau axul strugurelui se
află în continuarea pedunculului şi poartă ramificaţii de diferite ordine, pe care se inseră
pedicelele boabelor. Pedicelele au lungimea cuprinsă între 6-20 mm (mai scurte la soiuri pentru
vin şi mai lungi la soiurile pentru masă), culoarea verde, verde-cafenie sau roşie. În vârful
pedicelelor se află bureletul, rezultat prin creşterea dimensiunilor receptaculului floral. Forma,
mărimea şi culoarea bureletului poate fi caracteristică pentru unele soiuri. Strugurii reprezintă al
doilea organ ca importanţă (după frunză), utilizat în amelografie, datorită caracterelor
morfologice: mărimea, forma, densitatea boabelor etc. Mărimea strugurilor se apreciază după
lungime şi greutate, variază cu soiul, condiţiile climatice şi tehnologia aplicată, din acest punct
mici (sub 6 cm lungime şi 50 g greutate), mici (6-10 cm lungime şi 50-100 g greutate), mijlocii
(10-18 cm lungime şi 100-250 g greutate), mari (18-24 cm lungime şi 250-500 g greutate) şi
foarte mari (peste 25 cm lungime şi peste 500 g greutate). Forma strugurilor este dată de raportul
dintre lungimea ramificaţiilor secundare formate pe rahis şi poate fi cilindrică, conică, cilindro-
conică sau rămuroasă. După aşezarea boabelor pe ciorchine strugurii pot fi: foarte denşi (bătuţi),
când boabele se deformează, denşi, când boabele se ating fără a se deforma, rari (lacşi) şi foarte
rari.
Baca (fig. 25) ia naştere prin dezvoltarea ovarelor, ea se prinde de burelet prin intermediul unui
fascicul de vase liberiene şi lemnoase. Când baca se desprinde de burelet, la majoritatea soiurilor
rămâne o „pensulă“ din fascicul.
Fig. 25 – Fructul la viţa de vie: a – punct pistilar; b –
fascicul vascular; c – seminţe; d – endocarp; e – mezocarp;
f – reţea vasculară; g – hipocarp; h – epicarp; i – pensulă;
j – burelet; l - pedicel

Gradul de rezistenţă la desprindere a boabelor de burelet prezintă importanţă, mai ales pentru
soiurile de struguri pentru masă (C. Târdea, L. Dejeu, 1995). Urma lăsată de stil şi stigmat pe
suprafaţa bobului, poartă numele de punct pistilar. Baca prezintă în secţiune transversală trei
zone anatomice distincte: epicarpul, mezocarpul şi endocarpul, care împreună formează
pericarpul sau peretele fructului, ce protejează la interior 1-4 seminţe. Epicarpul este
unistratificat, format din cele mari, cu pereţii externi cutinizaţi şi cerificaţi. Sub epicarp urmează
câteva straturi de celule cu pereţii colenchimatizaţi, alcătuind hipocarpul, în care se acumulează
pigmenţii antocianici, substanţe aromate şi taninuri. Hipocarpul împreună cu epicarpul alcătuiesc
pieliţa bobului. Prin consistenţă şi elasticitate, pieliţa caracterizează diferite soiuri în caeea ce
priveşte rezistenţa boabelor la fisurare, transport şi păstrare. Mezocarpul constituie partea cea
mai multe straturi de celule mari, alungite radiar, cu pereţii subţiri şi vacuolă mare, sucul acesteia
conţinând glucide, acizi organici, săruri minerale şi vitamine. La soiurile pentru strugurii de vin
membranele celulelor mezocarpului se subţiază tot mai mult şi chiar se resoarbe, uşurând
extragerea mustului. Endocarpul reprezintă zona internă a pericarpului, alcătuit din unul sau
două rânduri de celule alungite tangenţial, conţinând numeroase cristale (macle) minerale, la
fructul tânăr. Către maturitate, pereţii celulelor endocarpice se gelifică şi se confundă cu
mezocarpul. Baca (bobul) prezintă, de asemenea, caractere morfologice specifice soiurilor
folosite în ampelografie: mărime, formă, culoare, consistenţa pulpei, gustul etc. Mărimea
boabelor se exprimă prin lungime (măsurat între cei doi poli), prin greutatea unui bob, respectiv
a 100 bobe, sau prin numărul de boabe dintr-un kilogram. Se consideră boabe foarte mici cele cu
lungimea sub 6 mm; mici, cele de 6-12 mm mijlocii, cele de 12-18 mm mari; cele de 18-24 mm
şi foarte mari, cele cu lungimea peste 24 mm. După greutate boabele se clasifică astfel: foarte
mici, când greutatea unui bob este mai mică de 1 g, mici (1,1-1,9 g), mijlocii (2,0-3,5 g), mari
(3,6-4,9 g) şi foarte mari (peste 5 g) (St. Oprea, 2001). Forma boabelor este dată de raportul
dintre lungime şi lăţime, precum şi de punctul de pe diametrul mare, unde bobul are cea mai
mare grosime şi poate fi discoidală (Băbească neagră), sferică (Chasselas doré), elipsoidală
(Muscat de Hamburg), ovoidală (Coarnă neagră), obovoidală (Muscat de Alexandria), cilindrică
(Afuz Ali).Culoarea boabelor este verde până la pârgă, după care se schimbă şi devine tipică
soiului la maturitatea deplină: alb-gălbuie (Plăvaie), verde-gălbuie (Creaţă de Banat), galben-
verzuie (Fetească albă), galben-aurie (Chaselas doré), gri (Pinot gris), roz (Traminer roz), roşie
(Cardinal, Roşioară), neagră, cu nuanţe de violet sau albastru (Fetească neagră). Pigmenţii care
dau culoarea soiurilor negre se află în pieliţă, de unde sunt extraşi prin fermentarea pe tescovină,
lipsind din mezocarp. Unele soiuri pot prezenta pigmenţi antocianici şi în mezocarp, soiuri
numite „tinctoriale“ (Alicante Bouschet), caracteristica fiind general valabilă în cazul hibrizilor
direct producători. Consistenţa bobului la maturitate poate fi: cărnoasă şi crocantă (majoritatea
soiurilor pentru struguri de masă), semicărnoasă (Chasselas doré), zemoasă (soiurile pentru vin),
mucilaginoasă (hibrizii direct producători). Gustul boabelor este dulce-acrişor, asociat uneori cu
un gust ierbos, tămâios sau foxat, caracteristic anumitor soiuri.

1.2 Particularitățile biologice ale viței de vie


1.2.1 Creşterea viţei de vie
Creşterea viţei de vie este deosebit de spectaculoasă. În cursul unei singure perioade de
vegetaţie, lăstarii depăşesc înălţimea mijloacelor de susţinere. În cazul viţelor portaltoi, lăstarii
ajung la lungimi de 6-8 şi chiar 15-20 m, realizând în faza de creştere maximă un spor de 8-12
cm pe zi (Martin T., 1960).
Creşterea rădăcinii
Ramificarea rădăcinii, etajarea, dimensiunile şi modificarea culorii de la vârful spre baza
ramificaţiilor se realizează prin creştere. Dacă se examinează evoluţia rădăcinii unei viţe
provenite din sămânţă, se constată că ea apare înaintea părţii aeriene şi că la început este
neramificată. După 3-10 zile apar ramificaţiile laterale de gradul întâi şi rădăcina devine ax cu
aspect de pivot şi poziţie verticală. La sfârşitul primului an, ea poate avea lungimea de 1 m
(Martin T., 1960).
Înrădăcinarea adventivă la viţa de vie
Mecanismul înrădăcinării adventive. Rădăcinile adventive sunt consecinţa intrării în activitate
meristematică a unor celule ale periciclului la butaşii sau marcotele erbacee şi a activităţii
cambiului, la butaşii şi marcotele lemnificare, în punctul unde periciclul, respectiv cambiul, se
întâlneşte cu razele medulare. Aceste celule se divid tangenţial şi radial, cresc spre exterior,
împingând, dizolvând şi rupând ţesuturile care le stau în cale.
Alimentarea cu apă a viţei de vie
Necesarul de apă al viţei de vie
Proporţia de apă din ţesuturile şi organele viţei de vie. şesuturile meristematice conţin 80-95%
apă; lăstarii în creştere, 90-55% în funcţie de fenofază; coardele de un an: 55-48%; ramurile de
doi şi mai mulţi ani: 40-55%; frunzele: 70-85%; mugurii: 50-55%; strugurii: 70-80% în miez,
60-80% - în pieliţe, 15-50% - în seminţe şi 55-80% - în ciorchini. Deci viţele sunt mari
consumatoare de apă, atât pentru constituţia normală a organelor şi ţesuturilor, cât şi pentru
creştere, fructificare şi maturare. Cantitatea de apă necesară pentru creştere, fructificare şi
maturare. Evaluată prin coeficientul economic al transpiraţiei, cantitatea de apă necesară pentru
realizarea acestor scopuri este foarte variabilă. Pentru un gram de substanţă uscată sunt necesare
360-750 g apă. Exprimată la ha de vie, cantitatea de apă necesară într-o perioadă de vegetaţie
activă este de 3400-4000 m3/ha. Viţele cultivate în sisteme intensive, care la aceeaşi unitate de
suprafaţă dau producţii de struguri mai mari consumă mai multă apă, dar cu un coeficient
economic al transpiraţiei mai mic şi cu o intensitate a transpiraţiei mai redusă. Aceasta se
datoreşte şi faptului că la înălţimea mai mare la care sunt plasate frunzele temperatura este mai
scăzută cu 1,5-2 grade Celsius.
Factorii care influenţează alimentarea cu apă a viţei de vie
Fotosinteza. Consumul de apă implicat în fotosinteză nu este mare. Ea contribuie însă în mod
deosebit la ridicarea forţei de sucţiune a celulelor frunzei prin produsele de sinteză. Transpiraţia.
Este motorul fiziologic de bază al alimentării viţelor cu apă. Ea depinde de vârsta şi poziţia
frunzelor pe lăstar (cele tinere şi aşezate perpendicular faţă de razele de lumină transpirând mai
mult), de desimea perilor epidermici, de lumină, temperatură, curenţii de aer, presiunea
atmosferică, umiditatea relativă a aerului, cantitatea de apă din frunze, suprafaţa de absorbţie a
rădăcinii, concentraţia şi ph-ul soluţiei solului, temperatura şi oxigenul din atmosfera solului.
Ciclul biologic anual al viţei de vie
Este alcătuit din totalitatea schimbărilor morfologice şi biologice cu caracter periodic prin care
trece viţa de vie în timpul unui an calendaristic. După gradul de exteriorizare a schimbărilor
(fenomenelor) periodice, ciclul biologic anual se împarte în: perioada repausului relativ şi
perioada de vegetaţie.
Perioada repausului relativ
Este acea parte din ciclul biologic anual în care procesele vitale (ex: respiraţie, transpiraţie,
activitatea catalazei etc.) se desfăşoară cu intensitate foarte scăzută, fiind lipsite de schimbări
morfologice evidente. Durata perioadei de repaus relativ, este influenţată în principal de către
temperatura mediului ambiant, având cel mai înalt grad de manifestare în climatul temperat
continental (circa 120 de zile). Durata şi intensitatea repausului relativ. În climatul temperat
continental, durata repausului relativ este delimitată, în mod convenţional, de căderea ultimelor
frunze la unul şi acelaşi soi (ca început) şi de intrarea în funcţiune a primilor perişori absorbanţi
(ca sfârşit), ceea ce calendaristic coincide cu intervalul de timp cuprins între 15 noiembrie şi 15
martie. Modificări ce premerg repausul relativ. La intrarea în perioada de repaus, rolul principal
revine temperaturii scăzute. Ea încetineşte absorbţia apei, frânează creşterea şi favorizează
depunerea de glucide care constituie una dintre cauzele încetinirii metabolismului (Chirilei H. şi
colab., 1964). Ca reacţie de răspuns, viţa de vie înregistrează o serie de modificări externe şi
interne cu caracter morfologic, citologic şi biochimic.
Fazele perioadei de repaus relativ
Dacă se ia în considerare planta întreagă şi nu situaţia particulară a diferitelor organe sau
ţesuturi, intensitatea cu care se desfăşoară unele schimbări morfologice, citologice, biochi-mice
şi specificul calitativ al acestor schimbări, perioada repausului relativ se subîmparte în
următoarele trei faze cronologice: a repausului obligat, a repausului adânc (profund) şi a
repausului facultativ (Martin T., 1968). Faza repausului obligat. Începe imediat după căderea
ultimelor frunze şi durează până la primele semne ale individualizării protoplasmei. Lungimea
acestei faze poate fi modificată, în funcţie de temperatura mediului ambiant (în principal), de
durata zilei de lumină (în raport cu reacţia fotoperiodică a diferitelor soiuri) şi de regimul de
umiditate din acest timp. Faza repausului adânc. Este curpinsă între primele semne ale
individualizării protoplasmei (ca început) şi încheierea acestui proces (ca sfârşit). Durata
fenofazei este influenţată, în limite relativ restrânse, de temperatura mediului ambiant şi de către
particularităţile biologice ale soiurilor cultivate. Aşa de pildă, în condiţiile unei temperaturi
cuprinse între 0O şi -7°C (considerate drept noramle) faza repausului adânc are o durată de circa
30 zile. Faza repausului facultativ. Începe o dată cu primele semne ale trecerii protoplasmei de la
individualizarea maximă, la starea sa normală (aproximativ în jurul datei de 15 februarie) şi se
încheie la apariţia celor dintâi picături de sevă, care marchează trecerea la mişcarea de primăvară
a sevei. Această stare de repaus nu este impusă de către cerinţele biologice ale viţei de vie (care
poate trece de îndată la viaţa activă), ci de către condiţiile neprielnice de temperatură, care în
condiţiile climatului temperat continental se menţin sub nivelul de 10 grade şi în a doua jumătate
a lunii februarie - prima jumătate din martie.
Perioada de vegetaţie
Procesele de creştere şi de fructificare se desfăşoară intens, având în general un corespondent
morfologic (ex: dezmuguritul, înfloritul, maturarea lemnului etc.). Este delimitată de apariţia
primelor picături de sevă (ca început) şi de căderea ultimelor frunze de pe butuc (ca sfârşit).
Lungimea perioadei de vegetaţie depinde de temperatura mediului ambiant, durata zilei de
lumină, umiditatea solului şi însuşirile genetice ale speciei sau soiului de viţă cultivat. Este de
circa 240 zile în climatul temperat continental, faţă de 120 zile ce revin stării de repaus; de 270
zile în climatul subtropical; de 300 zile în cel tropical şi de 335 zile (uneori vegetaţie continuă) în
apropierea ecuatorului.