Ecosisteme agricole

Morfologia viței de vie

Particularitati morfologice ale sistemului radicular

Radacina viței de vie, prin elementele din care este alcatuita, mod de legatura si etajare,
formeaza un sistem - sistemul radicular. Acesta este compus din axul si ramificatiile radacinii.
Dupa origine, radacinile sunt embrionare si adventive. In cazul vitelor inmultite prin seminte
radacinile sunt embrionare. La acestea, axul radacinii se formeaza din radicela embrionului
provenita din samanta si se numeste radacina principala (pivot). La cele inmultite vegetativ,
radacinile sunt adventive, axul radacinii provine dintr-o portiune de tulpina (butasi, marcota) pusa
la inradacinat.
Ramificarea radacinii. Pe radacina principala (pivotul radacinii) sau pe axul radacinii se
formeaza ramificatiile de ordinul I, pe ele se prind ramificatiile de ordinul II si tot asa pana la
ordinele VII - IX. La vitele obtinute din marcote sau din butasi lungi, ramificatiile de ordinul I
formeaza doua sau mai multe etaje. Pe butasii lungi de 40 cm, radacinile de ordinul I, care apar in
dreptul nodurilor' se grupeaza la trei nivele diferite, formand trei etaje : etajul ramificatiilor
inferioare sau bazale, al ramificatiilor mijlocii sau intermediare si al ramificatiilor superioare
(superficiale) sau de roua. Pentru productie, prezinta importanta ramificatiile de la baza butasului.
De aceea, viticultorul determina fortifierea lor.
Unghiul geotropic reprezinta unghiul care se formeaza intre radacini si verticala locului, trecuta
prin punctul lor de origine. Ramificatiile de ordinul I formeaza, in general, un unghi mai mic decat
radacinile de celelalte ordine. Valorile unghiului geotropic variaza de la specie la specie si de la soi
la soi, fiind un caracter genetic. La soiurile cu unghiul geotropic mic (20), radacinile sunt pivotante
(ex.: Rupestris du Lot), la cele cu unghiul geotropic mijlociu (45 - 50), radacinile sunt oblice (ex.:
Chasselas x Berlandieri 41 B) si la cele cu unghiul geotropic mare (75 - 80) sunt trasante (ex.:
Riparia gloire). Marimea unghiului geotropic este invers proportionala cu toleranta la seceta a
speciei sau a soiului.
La o radacina in crestere, indiferent daca este embrionara, adventiva sau de ramificatie, deosebim
urmatoarele zone morfologice exterioare, distincte: piloriza, varful vegetativ, zona neteda, zona
pilifera si zona aspra .

Particularitati morfologice ale sistemului aerian

Pagină 1 din 7
 Sistemul aerian al vitei de vie este alcatuit din butuc (trunchi) sau tulpina (partea neramificata) si
coroana (partea ramificata).
Butucul (trunchiul) sau tulpina
Tulpina reprezinta partea neramificata a sistemului aerian, prin care acesta se leaga de axul
radacinii sau de pivotul radacinii (radacina principala). Dupa origine, tulpina este embrionara (la
vitele inmultite prin seminte) si neembrionara sau exogena (la cele inmultite vegetativ).
La vitele altoite, imbinarea dintre altoi si portaltoi este desemnata de zona de concrestere, zona in
care ingrosarile sunt evidente. La vitele cultivate in forme joase, trunchiul (butucul) nu depaseste
inaltimea de 10 - 30 cmsi poate avea o forma dilatata in partea de sus (ca o farfurie) sau alungita (ca
un fus ingrosat).
La vitele cultivate in forme semiinalte si inalte, tulpina are lungimi diferite .
Partea ramificata (coroana)
Ramificatiile prinse la partea superioara a tulpinii, au varste, rol si lungimi diferite. Ele se pot
grupa in: elemente de durata cu rol de schelet si elemente provizorii, cu rol de rodire (productie) si
formare a scheletului .
Elementele de durata cu rol de schelet sunt bratele si cordoanele.
Bratele sunt elemente multianuale, pe care se lasa spre varf coarde mai tinere de doi ani, care au
functii de formare si rodire. Ele pot fi simple (neramificate) sau compuse (ramificate). In functie de
lungime, elasticitate si varsta, poarta denumiri conventionale (cotoare sau corcani). Bratele scurte
(cotoare) au mai putin de 50 cm lungime, sunt groase, lipsite de elasticitate si pornesc direct din
butuc. Cele lungi (corcani) au dimensiuni de 50 - 150 cm, sunt mai subtiri, elastice si au varsta de 3
- 6 ani .
Cordoanele sunt ramificatii multianuale, mai lungi si mai varstnice, pe care coardele mai tinere de
doi ani cu functii de formare si rodire se lasa pe toata lungimea. Numarul cordoanelor la planta
poate fi diferit: unul singur (Sylvoz, Moser s.a.), dublu (Mesrouze s.a.) si multiplu.
Elementele provizorii cu rol de formare si rodire. Pe trunchi, brate sau cordoane se prind
ramificatii fara frunze, in varsta de 1 - 2 ani, care se numesc coarde. Ele pot fi de un an sau doi
ani.
Elementele cu rol de formare (inlocuire) si rodire (productie) rezultate prin taierile in uscat a
coardelor de 1 an, poarta denumiri conventionale :
Elementele cu functii de formare (inlocuire) sunt: cepii de inlocuire, coborare, rezerva si
de siguranta.
Formatiunile cu functii de rod (productie) se obtin prin dimensionarea coardelor de un an prinse
pe lemn de doi ani la diferite lungimi. Acestea sunt: coardele de rod, corditele de rod si cepii de
rod.
Pagină 2 din 7
 Coardele, corditele si cepii pot fi prinsi izolat sau in asociatie. Cand pe un cep de doi ani se
gaseste in partea de sus o coarda de rod sau o cordita de rod, iar sub ea un cep de inlocuire, asociatia
se numeste veriga de rod sau cuplu de rod . Aceasta, reprezinta unitatea de baza in aplicarea taierii,
deoarece coarda asigura rodul pentru anul in curs, iar cepul asigura elementele de rod pentru anul
urmator.
In tehnica viticola se mai pot folosi unele formatiuni asociate: calarasul si biciul.
Mugurii
La vita de vie se intalnesc muguri solitari (cu un singur con de crestere) si muguri
grupati (sub un invelis de protectie comun), cunoscuti sub denumirea de complex mugural sau ochi.
In functie de pozitia lor pe lastar acestia pot fi: apicali (terminali) si laterali;mugurii care apar si se
formeaza la subsoara (axila) frunzei poarta denumirea de axilari . Cei de la insertia lastarilor,
respectiv coardelor, poarta denumirea de coronari sau unghiulari. Mugurii de sub scoarta se
numesc dorminzi, ei transformandu-se in lastari, numai in anumite conditii.
Complexul mugural axilar (ochiul) la vita de vie este alcatuit din mai multi muguri . La scurt timp
de la aparitie, complexul mugural are doua varfuri de crestere vegetative, acoperite cu elemente
frunzoase. Primul varf de crestere vegetativ, mugurele primar de vara sau de copil , este mai mare
si are elementele acoperitoare asezate perpendicular pe frunzele lastarului purtator. Al doilea varf de
crestere vegetativ devine mugure principal. El are elementele acoperitoare in acelasi plan cu
frunzele lastarului purtator. La subsuoara catafilelor mugurelui principal se formeaza doua noi
varfuri vegetative, care devin muguri stipelari.
Mugurii care au primordii din care rezulta inflorescente si struguri, se numesc roditori.
Lăstarii și copilii
Lastarii si copilii reprezinta cresteri vegetative anuale, purtatoare de frunze. In functie de originea
acestora. ei pot fi: vegetativi (formati din muguri) si generativi (obtinuti din seminte). Lastarii
proveniti din complexul mugural sunt: principali (cand se formeaza din mugurele principal), de
inlocuire (din mugurii stipelari), primari (de vara, copili) si lacomi. Lastarii principali pot fi
roditori sau neroditori. Cei proveniti din mugurii dorminzi, existenti pe lemnul mai batran de doi
ani, sub scoarta, se numesc lacomi.
La subsuoara frunzei lastarilor principali apar, anticipati, lastarii primari, de vara sau copilii . Ei
se formeaza din primul varf de crestere vegetativ (mugurele primar) al complexului mugural si au o
comportare diferita de cea a lastarilor principali. Copilii se deosebesc de lastarii principali prin
alungirea primului internod si a unui numar mai redus de noduri fara carcei.
Lastarii au dimensiuni diferite, in functie de faza de crestere. In sectiune transversala lastarii
vegetativi au forme asemanatoare cu cele ale coardelor. Sectiunea deasupra nodului este forma
eliptica cu un usor intrand de partea mugurilor.
Pagină 3 din 7
 Lastarul la vita de vie, ca si copilul, este alcatuit din internoduri (meritale), limitate de
noduri, asemanator coardelor. Pe lastari se prind frunzele, mugurii, carceii, inflorescentele si
strugurii. Culoarea de baza a lastarilor este verde, peste care la unele soiuri se suprapune culoarea
vinetie, castaniu - roscata s.a. Spre sfarsitul perioadei de vegetatie, acestia capata culoarea
caracteristica soiului respectiv. Absenta sau prezenta perilor pufosi, lungi si lanosi, scurti si grosi
sau scurti si pufosi este caracteristica de specie sau soi.
Frunza
Particularitati morfologice. Frunza la vita de vie este alcatuita din: limb, petiol si stipele.
Limbul este alcatuit din mezofil si 5 nervuri principale, si anume: nervura mediana (n.m.); doua
nervuri laterale superioare (n.l.s.); doua nervuri laterale tertiare (n.l.t.) care sunt plasate pe nervurile
inferioare, la aproximativ 1 cm de punctul petiolar .
Forma limbului este data de raportul dintre lungimea relativa a nervurilor principale si de
valoarea unghiurilor dintre nervuri. In cadrul aceluiasi tip de forma, determinat de elementele
enuntate, forma limbului este definita de numarul, forma si marimea lobilor, a sinusurilor si dintilor.
Limbul poate avea urmatoarele forme: rotund, reniform (Rupestris du Lot), pentagonala (Feteasca
neagra), cuneiform (Riparia gloire) si cordiform (Vitis cordifolia). Dupa lungime, limbul poate fi:
mic (< 15 cm), mijlociu (15 - 20 cm), mare (20 - 25 cm) si foarte mare (> 25 cm).
Intre nervuri, frunzele prezinta intranduri care se numesc sinusuri. La o frunza se pot intalni
sinusuri laterale superioare si sinusuri laterale inferioare (in functie de nervura pe care se sprijin;
Sinusul (deschiderea) din dreptul petiolului se numeste sinus petiolar. Sinusurile petiolare sunt
deschise si inchise.
Dupa numarul sinusurilor, deci si al lobilor, frunzele se clasifica in: frunze intregi (Om
rau), frunze trilobate (Muscat Ottonel), 5 lobate (Feteasca alba) . Exista soiuri ale caror frunze se
caracterizeaza prin aparitia a doi lobi suplimentari, pe lobul median sau pe lobii inferiori, astfel
incat frunza apare 7 lobata (Ceaus alb, Cabernet Sauvignon). La unele soiuri de vita de vie se pot
intalni si frunze sectate (Chasselas Cioutat) . Multe soiuri nobile de vita de vie prezinta un
polimorfism foliar accentuat. Pe acelasi butuc, chiar si pe acelasi lastar se afla frunze intregi,
trilobate si 5 lobate (grupa Pinot).
Forma si marimea dintilor reprezinta caractere de recunoastere a soiurilor. In functie de forma,
dintii sunt unghiulari cu marginile drepte (Mustoasa de Maderat), cu laturile convexe (Traminer
roz). Dupa marime, dintii pot fi marunti (Berlandieri x Riparia Kober 5 BB), mijlocii (Riesling
italian) si mari (Riparia gloire).
Cârceii
Acestia se formeaza la nodurile lastarilor, opus frunzelor. La lastarii generativi, primele 7 - 9
noduri nu au carcei. Dispozitia carceilor de la acest nivel in sus poate fi continua (la fiecare nod),
Pagină 4 din 7
discontinua neregulata si discontinua regulata. Pe lastarii vegetativi, primele noduri de la baza (1 - 4
mai rar 1 - 7) nu au carcei, de la aceste nivele in sus asezarea este continua, discontinua regulata,
discontinua neregulata . Dispunerea carceilor reprezinta caracter de specie.
In sectiune transversala, carceii au forma circulara. Grosimea lor nu este insa aceeasi de la baza
spre varf, ea fiind mai mare la baza. Sunt si genuri (Parthenocissus) la care varful este mai dilatat.
Dupa lungime, carceii pot fi scurti (la vitele cu internoduri scurte si ramificare mare - Rupestris du
Lôt) si lungi (la cele cu internoduri lungi si ramificare redusa - Riparia gloire). Exista si soiuri cu
meritale relativ scurte, dar care au carcei lungi (Chasselas).
Inflorescența
Florile la vita de vie sunt grupate in inflorescente. Numarul de inflorescente pe lastar este variabil.
Astfel, sunt soiuri la care pe lastar se gasesc: pana la o inflorescenta (Sultanina), 1 - 2 inflorescente
(Chasselas blanc), 2-3 inflorescente (Riesling italian) si 3 inflorescente (Aligote). Insertia primei
inflorescente pe lastarii roditori se face incepand de la nodurile 3 - 5 in sus, iar pe copili la nodurile
2 - 3, opus frunzelor.
Inflorescenta la vita de vie este un racem compus si este alcatuita din: peduncul, rahis, ramificatii
de diferite ordine pe care se prind butonii florali.
Pedunculul este variabil ca lungime si prezinta, nu departe de locul de insertie pe lastar, un nod,
unde se formeaza o ramificatie monofila. Rahisul sau axul inflorescentei realizeaza prelungirea
pedunculului. Pe acesta se prind ramificatii de diferite ordine. La varful ultimelor ramificatii tertiare
se gasesc florile grupate cate 2 - 7 in acini.
In functie de lungime , inflorescentele sunt: foarte scurte (< 6 cm), scurte (6 - 11 cm), mijlocii (11
- 16 cm), lungi (16 - 21 cm) si foarte lungi (> 21 cm). Inflorescentele au forma cilindrica, conica,
cilindro-conica, ramuroasa, uniaripata si biaripata.
Floarea
La Vitis vinifera floarea este pe tipul 5 si este alcatuita din: pedicel, receptacul, caliciu, corola,
androceu, gineceu si doua discuri nectarifere . Componentele florale sunt dispuse pe receptacul in
verticil. La inflorit, deschiderea florilor se face prin desprinderea petalelor de pe receptacul,
ramanand sudate la varf sub forma de capison . La putine soiuri petalele se desprind unele de altele
la varf, ramanand pe floare, deschiderea facandu-se in forma de stea (Braghina).
In functie de gradul de dezvoltare a organelor si modul de polenizare, se pot intalni urmatoarele
tipuri de flori: flori hermafrodite normale morfologic si functional (cu staminele egale sau mai
lungi decat pistilul, inclinate la 45º, cu polen fertil si gineceu normal dezvoltat, ele sunt autofertile);
flori hermafrodite morfologic normale, dar functional femele - ginoice (cu staminele mai scurte
decat pistilul, recurbate, cu polen steril, ele sunt autosterile si intersterile); flori morfologic
hermafrodite, dar functional mascule - androgine (cu stamine normal constituite si gineceu putin
Pagină 5 din 7
dezvoltat); flori unisexuat femele (cu gineceu si fara stamine - Mourvedre) si flori unisexuat
mascule (cu androceu si fara gineceu - Riparia gloire).
Polenul
Graunciorii de polen fertil de la florile hermafrodite normale, hermafrodite functional mascule si
unisexuat mascule (in mediu uscat) au forma eliptica (asemanatoare cu a bobului de grau). Acestia,
prezinta la exterior trei deschideri (colpi), fiecare avand cate un por germinativ. La germinare,
continutul graunciorului este eliminat prin acest por.
Graunciorii de polen steril (in mediu steril) au forma de cupa. Ei nu prezinta pori germinativi si au
nucleii degenerati.
Fructul
Fructul la vita de vie este o baca, rezultata din ovarul florii in urma proceselor de polenizare si
fecundare.
Forma boabelor este determinata de raportul care exista intre lungime si latime precum si de
simetria partilor determinata de ele. Dupa forma acestea pot fi: sferice (diametrul lungimii egal sau
aproape egal cu cel al latimii); discoidale (diametrul lungimii mai mic decat cel al latimii si
raportul dintre lungime si latime mai mic de 1, bobita fiind turtita la poli ); sferic turtite lateral
(raportul dintre cele doua diametre putin mai mare decat 1); ovoidale (diametrul lungimii egal cu
1,1 - 1,3 din diametrul latimii); ovoidal ascutite cu varful drept ; eliptice cilindrice .
Culoarea pielitei se apreciaza si este tipica la coacere deplina; ea poate fi: galbena - verzuie (Gros
Sauvignon), galbena - brumata (Furmint, Grasa de Cotnari), galbena - aurie (Riesling italian),
galbena - roza (Aligoté), roz (Traminer roz), roz - gri (Pinot gris), rosie (Coarna rosie), neagra - gri
(Negru moale), neagra (Negru vartos), neagra - violacee (Oporto).
Dupa consistenta, la coacere, miezul poate fi: carnos si crocant, carnos si moale, semizemos,
mucilaginos si zemos.
Culoarea miezului. La majoritatea soiurilor speciei Vitis vinifera miezul este incolor, chiar daca
pielita este colorata. Soiurile vinifera cu miez colorat in rosu (tinctoriale) sunt putine (Gamay
Freaux, Alicante Bouschet). Soiurile de hibrizi producatori direct cu bobul negru, majoritatea au
miezul colorat, tinctorial.
Gustul este caracter de soi si este determinat de indicele gluco-acidimetric. Din acest punct de
vedere se deosebesc: soiuri nu prea dulci, cu nuante de acrisor, preferate in consumul pentru
struguri de masa (Afuz Ali, Cramposie, Muscat de Hamburg), soiuri foarte dulci (la care aciditatea
este mascata) din care se prepara vinul de calitate superioara (Grasa de Cotnari, Pinot gris, Traminer
roz, Chardonnay). La aceste gusturi se pot adauga: dulce - acrisor (Coarna alba, Coarna neagra),
ierbos (Cabernet Sauvignon).

Pagină 6 din 7
 Aroma apare in urma depunerii unor substante aromate in pielita (epicarp). Aceasta poate fi: de
muscat, busuioc sau tamaios (Muscat Ottonel, Muscadelle, Muscat de Hamburg, Tamaioasa
romaneasca, Busuioaca de Bohotin mai putin Traminer roz), de capsuna (Lidia, Ferdinand de
Lesseps), foxata (Isabella).
In general, forma strugurilor este aceeasi cu cea a inflorescentelor. Ea este conturata de lungimea
ramificatiilor de ordinul I care pornesc de pe axul rahisului. Din acest punct de vedere se intalnesc
urmatoarele forme de struguri: cilindrica - lungimea ramificatiilor de ordinul I este aceeasi pe
intreg rahisul (Feteasca alba); conica - lungimea ramificatiilor de ordinul I descreste de la baza spre
varf (Traminer roz, Cabernet Sauvignon); cilindro-conica - ramificatiile de la baza ciorchinelui au
aproape aceeasi lungime, ramificatiile de ordinul I aflate spre varf descresc treptat (Aligoté,
Cadarca); ramuroasa - ramificatiile secundare sunt lungi, flexibile, strugurii sunt lacsi (Afuz Ali);
uniaripata - intalnita in cadrul oricareia dintre formele anuntate mai sus, una din ramificatiile de
ordinul I (secundara) de la baza rahisului se dezvolta mai mult, luand aspectul unei aripioare
(Riesling italian); biaripati (Babeasca neagra).
Dupa lungime, strugurii pot fi: mici (pana la 14 cm), mijlocii (15 - 22 cm), mari (25 - 30 cm) si
foarte mari (peste 30 cm).
Marimea strugurilor poate fi apreciata si in functie de greutatea lor: mici (sub 150 g); mijlocii
(150 - 300 g); mari (300 - 600 g) si foarte mari (peste 600 g).
Sămânța
Particularitati morfologice. Samanta este alcatuita din corpul semintei si rostru sau cioc. Corpul
semintei prezinta o fata ventrala latita si o parte dorsala, mai mult sau mai putin bombata. Pe partea
ventrala se afla rafeul (proeminenta longitudinala care desparte samanta in doua). De o parte si de
alta a rafeului se afla doua adancituri, care poarta denumirea de fosete.
In prelungirea rafeului, opus rostrului, se gaseste un sant care brazdeaza varful semintei numit
silon. Partea dorsala prezinta (in treimea superioara sau catre mijlocul semintei) o mica adancitura
numita salaza, ea reprezentand locul de patrundere a fascicolului de vase libero-lemnoase.
Forma semintelor este definita de raportul dintre marimea corpului si rostrului Excluzand rostrul,
semintele sunt: rotunde si bombate (Chardonnay, Merlot), ovoide (Traminer roz, Muscat de
Hamburg), tronconic - turtite (Coarna neagra), conic - alungite (Orlovi nogti).
Dimensiunile semintelor sunt, in general, reduse. La soiurile speciei Vitis vinifera, lungimea este
cuprinsa intre 4,75 - 7,5 mm si grosimea intre 2,9 - 4,25 mm, reprezentand 2,7 % din greutatea
boabelor.
Culoarea este variabila, inregistrand nuante diferite de la verzui pana la masliniu, in functie de
specie si soi.

Pagină 7 din 7
Ecosisteme agricole

Lucrarea nr. 9
Particularităţile biologice şi morfologice ale sfeclei
pentru zahăr

Sfecla cultivată este o plantă bienală. În primul an de vegetaţie, se formează

„corpul sfeclei”, rezultat din dezvoltarea puternică a părţii superioare a rădăcinii,
hipocotilului şi epicotilului, cât şi a frunzelor. În anul al doilea, se formează ramurile
florifere care fructifică. Apariţia de lăstari floriferi în primul an este un fenomen nedorit,
determinat de cauze complexe, dintre care Z. Stănescu (1976) menţionează ca principală
trecerea rapidă de la faza vegetativă la faza germinativă, în condiţiile când temperaturile
după răsărire sunt scăzute ( 3 o - 4 o ), asociate cu durata mai lungă de iluminare.
Corpul sfeclei, care se recolteazăîn primul an de vegetaţie (rizocarp sau,
convenţional, „rădăcină”), în greutate medie la sfecla pentru zahăr de circa 500 g, este
format din: epicotil, hipocotil şi rădăcină propriu-zisă.
Epicotilul (capul sau coletul) este partea superioară care creşte afară din pământ,
pe care, în primul an, se formează rozeta de frunze, iar în al doilea an tulpinile florifere.
Este delimitat, în partea inferioară, de locul de inserţie al frunzei inferioare şi reprezintă
circa 18% din greutatea corpului sfeclei şi, respectiv, circa 4-8% din lungimea sa.
Hipocotilul este porţiunea cuprinsă între epicotil şi rădăcina propriu-zisă,
respectiv între limita inferioară de inserţie a frunzelor şi partea superioară de inserţie a
radicelelor. Hipocotilul reprezintă la soiurile cultivate pentru zahăr 5-10% din lungimea
corpului sfeclei şi circa 28% din greutatea acestuia.
Rădăcina propriu-zisă este zona dintre hipocotil şi „coadă”, adică zona unde
diametrul scade sub 1cm. Ea reprezintă circa 90% din lungimea corpului sfeclei şi,
respectiv, 55-60% din greutatea acestuia. De-a lungul rădăcinii, se găsesc două şănţuleţe
din care pornesc rădăcinile laterale subţiri, care se ramifică mult şi pătrund în sol până la
150-200 cm, iar lateral pe o rază de 50-60 cm.
Structura anatomică. În faza cotiledonală, rădăcina este formată din scoarţă
primară şi cilindru central.
Scoarţa primară este formată din: exoderm (rizoderm) la exterior, format dintr-un
singur strat de celule strâns lipite şi uşor suberificate, pentru protecţia rădăcinii; parenchim,
format din mai multe rânduri de celule diferite ca formă, cu pereţi subţiri; endoderm,
stratul intern al scoarţei, format din celule mai rotunjite.
Pagină 1 din 4
 Cilindrul central este alcătuit din: periciclu, format dintr-un singur rând de celule;
ţesutul conducător, reprezentat prin xilemul primar dispus biradiar şi floemul primar dispus
sub formă semilunară. Între vasele conducătoare se găsesc fâşii de parenchim.
Diferenţierea secundară începe odată cu apariţia primelor frunze adevărate. În
ţesutul parenchimatic, sub floemul primar apar două arcuri cambiale care, împreună cu
porţiunile de periciclu cuprinse între ele, formează un inel din care, prin diviziunea
celulelor, rezultă xilemul şi floemul secundar. Prin diviziunea celulelor periciclice se
formează un nou ţesut parenchimatic, care presează scoarţa primară, provocând fisurarea şi
exfolierea acesteia („năpârlirea”).
După exfolierea scoarţei primare, începe îngroşarea rădăcinii superioare şi a
hipocotilului, ca urmare a apariţiei de noi zone generatoare, concretizate prin formarea de
noi inele libero-lemnoase despărţite prin parenchim, care constituie elementele structurii
terţiare.
Aceste modificări se repetă până la formarea a 8-12 inele cambiale la sfecla
pentru zahăr. Ca rezultat al activităţii inelelor cambiale, se formează „rădăcina tuberizată”,
în parenchimul căreia se depozitează substanţele de rezervă.
În concluzie, structura anatomică a rădăcinii ajunsă la maturitate se preizintă
astfel:
- periderma, formată din suber, felogen şi feloderm;
- parenchimul, care predomină în masa rădăcinii, format din celule de forme şi
mărimi diferite;
- fasciculele libero-lemnoase, dispuse pe 8-12 inele concentrice, mai dese la
periferie şi mai rare spre centru.
Frunzele. Primele două frunze cotiledonale îndeplinesc funcţia de asimilaţie timp
de circa 20 de zile, până la apariţia celei de-a patra frunze adevărate. Acestea apar
succesiv, numărul lor este variabil, frecvent 30-40, dar pot să ajungă la 80-90, în funcţie de
condiţiile agroecologice şi soi. Durata de viaţă a frunzelor este de 30-70 zile. Frunzele sunt
lung peţiolate, limbul este oval-alungit cu suprafaţa netedă sau gofrată. Portul frunzelor
poate fi erect, semierect sau culcat, în prezent interesând soiurule cu frunzele erecte care se
pretează la mecanizarea lucrărilor de îngrijire.
Suprafaţa foliară maximă se atinge la 120-130 de zile de la semănat şi variază
între 6.000-14.000 cm2. La începutul lunii iulie, planta ajunge la un indice foliar de 4-5;
creşterea frunzelor continuă şi atinge indicele foliar maxim de 6-8 la începutul lunii august,
după care urmează uscarea lor treptată.

Pagină 2 din 4
 Gh. Bîlteanu (1993) menţionează existenţa unei corelaţii pozitive între vigoarea
aparatului foliaceu al sfeclei, producţia de rădăcini şi conţinutul în zahăr.
Ramurile florifere se formează în al doilea an de vegetaţie, din muguri de epicotil.
Lăstarii principali au înălţimea de 80-200 cm. Frecvent, lăstarii principali ramifică, mai
dens sau mai lax, formând lăstari de diferite ordine (II, III şi IV). De-a lungul ramurilor
sunt inserate frunze mai mici, scurt-peţiolate, cu limb alungit.
Floarea. Sfecla are flori sesile, hermafrodite, constituite pe tipul 5 (P5 A5 G3).
Florile pot fi solitare, în cazul formelor monocarpe, totalizând un număr de 10.000-20.000
pe o plantă. Înflorirea areun pronunţat fenomen de protandrie, care accentuează alogamia
plantei. Înflorirea unei plante are loc de la lăstarul provenit din mugurele central spre
lăstarii proveniţi din mugurii de la bază spre vârf. Înflorirea unei plante durează 3-4
săptămâni, cu influenţe directe în maturizarea eşalonată a seminţelor.
Polenizarea este alogamă, anemofilă şi entomofilă; pe stigmatul florii, care îşi
menţine viabilitatea circa 2-3 zile, se depun 300-400 de grăunciori de polen.
Fructul. La soiurile plurigerme, fructul este un glomerul provenit din
concreşterea carpelelor cu axul inflorescenţei, cuprinzând 2-5 fructe simple (nucule). În
fiecare lojă seminală se găseşte câte o singură nuculă, care nu se poate disemina decât după
îndepărtarea unui căpăcel (tip pixidă). Soiurile monogerme au glomerule cu câte o singură
nuculă.
Masa a 1.000 de glomerule este de 20-30 g la glomerulele plurigerme şi de 15-20
g la cele monogerme, fiind mult influenţată de poziţia pe lăstar, vârsta lor, condiţiile
agrometeorologice. Masa hectolitrică este de 20-25 kg.
Sămânţa. În cadrul glomerulelor plurigerme, seminţele sunt de mărimi şi greutăţi
diferite (2-6 mg), cea mai mare fiind cea provenită din prima floare deschisă. Forma
seminţei este elipsoidală, rostrată, cu embrionul în formă de seceră, care înconjoară
perispermul, constituind ţesutul de rezervă de tip amidonos. Embrionul este format din
două cotiledoane mari, muguraş şi radiculă.
Raportul dintre masa de rădăcini şi cea a frunzelor la recoltare este dependent de
regimul pluviometric din a doua jumătate a perioadei de vegetaţie. Astfel, din determinările
efectuate de Z. Stănescu şi Gh. Rizescu (1976) rezultă că în sudul ţării, unde secetele din
lunile de vară determină pierderea unui număr neînsemnat de frunze, valoarea raportului
este de 2:3, în favoarea producţiei de rădăcini, în timp ce în zona umedă din Transilvania,
valoarea raportului este de aproximativ 1:1.
Pentru producerea de sămânţă, sfeclele transplantate în al doilea an de vegetaţie
emit rădăcini care pătrund în sol la adâncimi de circa 2 m, iar lateral pe o rază de 50-60
Pagină 3 din 4
cm. În acelaşi timp, se formează o rozetă de frunze şi apoi una sau mai multe ramuri
florifere. Ritmul de creştere a ramurilor florifere este foarte intens,atingând 7 cm pe zi.
Înflorirea are loc după circa 50 de zile şi durează la o plantă între 20-40 de zile, în
funcţie de temperatură.
Dezvoltarea completă a seminţelor durează 23-24 de zile.

Pagină 4 din 4
Ecosisteme agricole

Lucrarea nr. 6
Particularităţile morfologice și biologice ale
leguminoaselor pentru boabe

Germinaţie-răsărire. Cerinţele faţă de temperatură şi umiditate în procesul

germinaţie-răsărire diferă în funcţie de specie. Temperatura minimă de germinaţie este de
1-2  C la mazăre, 3-4  C la lupin şi bob, 6-7  C la soia, 10  C la fasole, 12  C la arahide
etc. Sub temperatura minimă, durata germinaţiei şi răsăririi se prelungeşte mult, o parte din
seminţe mucegăiesc, răsărirea este anevoioasă, neuniformă şi cu goluri. Cantitatea de apă
absorbită de seminţe pentru a germina, raportată la masa lor, este de circa 75% la năut, 92-
100% la bob, mazăre şi linte, 106-110% la soia şi fasole, 116-120% la speciile de lupin
etc. Această cantitate de apă este absorbită în 24-48 ore, în funcţie de temperatură.
Din determinările efectuate la lupinul alb (L. Muntean, 1971), s-a constatat că
leguminoasele absorb mai intens apa în zona hilului decât în restul suprafeţei seminţei,
influenţând şi ritmul germinaţiei.
Răsărirea leguminoaselor pentru boabe poate fi epigeică, atunci când hipocotilul se
alungeşte mult, ridicând cotiledoanele la suprafaţa solului (fasolea, soia, fasoliţa, lupinul,
arahide) sau hipogeică, la care hipocotilul creşte puţin, cotiledoanele rămânând în sol
(mazăre, bob, linte, latir). În general, leguminoasele cu frunze trifoliolate şi palmate au
răsărire epigeică (exceptie făcând Phaseolus multiflorus), iar cele cu frunze penate au
răsărire hipogeică (excepţie Arachis hzpogaea).
La răsărire, după epuizarea rezervelor din cotiledoane, plantele intră într-o
„perioadă critică” (7-12 zile de la răsărire), până când pătrund bacteriile simbiotice în
rădăcină şi începe să funcţioneze sistemul simbiotic, după care planta creşte normal. În
solurile sărace în azot, cantităţile mici de azot aplicate la însămânţare evită aceste stagnări
în creşterea şi dezvoltarea leguminoaselor. Nu se recomandă doze mai mari de azot,
deoarece inhibă sistemul simbiotic.
Rădăcina leguminoaselor este pivotantă. În prima fază de vegetaţie o creştere mai
viguroasă are pivotul principal, care-şi continuă dezvoltarea până aproape la maturitate.
Ramificaţiile laterale se dezvoltă mai lent la început, apoi la unele specii depăşesc în
creştere pivotul principal. După raportul între pivotul principal şi ramificaţiile secundare,
C. Fruwirth (1931) distinge trei tipuri de rădăcini la leguminoase.

Pagină 1 din 5
 Tipul I cu pivotul principal gros, puternic, care pătrunde adânc în sol. Rădăcinile
laterale sunt puţine la numar, scurte şi se dezvolta mai târziu (în a doua lună de vegetaţie).
Acestui tip îi aparţin speciile de lupin.
Tipul II cu pivotul principal mai subţire, având puterea de pătrundere mai redusă
ca tipul precedent; în schimb, ramificaţiile secundare sunt mai numeroase şi se dezvoltă
ceva mai devreme, iar ramificaţiile de ordinul întâi se apropie de grosimea pivotului
principal.
Tipul III are rădăcina principală asemănătoare cu tipul II, dar ramificaţiile de
ordinul 1 şi 2 sunt foarte numeroase. Uneori ramificaţiile laterale ce pornesc din apropierea
bazei tulpinii depăşesc în lungime axul principal. În ansamblu, rădăcina apare ca
fasciculată, fiind răspândită mai mult lateral decât în adâncime. Acest tip de rădăcină îl au
speciile de fasole şi soia.

Fig. 1 - Răsărire epigeică Fig. 2 -Răsărire hipogeică

Fig 2 - Tipuri de rădăcini

1 – lupin alb (Lupinus albus); 2 – mazărea (Pisum sativum); 3 – fasolea (Phaseolus vulgaris)

Pagină 2 din 5
 Tulpina diferă în funcţie de gen (specie), fiind: erectă la fasolea oloagă, soia, năut,
lupin, bob; volubilă la fasolea urcătoare sau culcată, la mazăre şi latir. Cât priveşte
ramificarea, este mai accentuată la soia, fasole, năut, lupin, latir, alune de pământ şi mai
puţin ramificată la mazăre şi bob. În secţiunea transversală tulpina poate fi rotundă (lupin
şi mazăre), prismatică (latir şi bob) sau de tranziţie (fasole, soia şi linte).
Posibilitatea de mecanizare a recoltatului este condiţionată de poziţia erectă a
tulpinii şi locul de inserţie a ramificaţiilor pe tulpină.
Frunzele leguminoaselor sunt compuse, având o pereche de stipele mai mult sau
mai puţin dezvoltate.

Fig. 3 - Tipuri de frunze la leguminoase

1 – mazăre (Pisum sativum); 2 – năut (Cicer arietinum); 3 – lupin alb (Lupinus albus); 4 –
lupin galben (Lupinus luteus); 5 – arahide (Arachis hypogaea); 6 – fasole (Phaseolus
vulgaris); 7 – soia (Glycine max); 8 – bob (Vicia faba)
Frunzele sunt diferite ca tip (conformaţie) şi dimensiune, formă, culoare, pilozitatea
foliolelor şi stipelelor. Au frunze paripenate: mazărea, bobul, latirul, alunele de pământ,
lintea, iar frunzele imparipenate: năutul. Frunzele trifoliate sunt la fasole, soia şi fasolită,
iar la lupin sunt palmate.
Stipelele la unele specii sunt mai mari decât foliolele (mazăre), mai mici (năut, bob,
linte) sau lipsesc (fasole).
Unele leguminoase (lupin, fasole, soia şi năut) prezintă mişcări heliotrope; foliolele
la lumină puternică se dipun oblic, pentru a o evita, iar la lumină slabă se orientează
perpendicular, pentru a o reţine.
Pagină 3 din 5
 Florile sunt grupate în inflorescenţe (raceme) axilare, cu excepţia speciilor de lupin
care au racem terminal. Caliciul este format din 5 sepale concrescute (gamosepal); corola
din 5 petale libere (stindard, aripioare şi luntriţa), colorate diferit; androceul este compus
din 10 stamine, diadelf (9 unite + 1 liberă) sau monadelf (toate unite); gineceul cu ovarul
superior, monocarpelar, cu numar de ovule diferit după gen, iar stigmatul măciucat.
Florile sunt hermafrodite, având polenizarea autogamă (mazăre, soia, linte, lupinul
alb şi lupinul albastru), cu diferite grade de alogamie (mazăre, soia, fasole etc.) sau
puternic alogame (lupinul galben şi peren, bobul, fasoliţa), polenizarea făcându-se prin
insecte.
Un caracter comun al leguminoaselor este înfloritul eşalonat (de la bază spre vârful
inflorescenţei) şi un procent redus de legare (uneori ajunge la 15-20%). Brouwer, 1949
(citat de N. Zamfirescu, 1965) arată că, printr-o irigaţie prin aspersiune în timpul
înfloritului, se favorizează fecundarea. Una din cauzele slabei fructificări a leguminoaselor
este umiditatea relativă scăzută a aerului în timpul legării.
Fructul este o păstaie de forme, marimi şi culori diferite, dehiscentă pe linia de
sudură a valvelor (tecilor) pericarpului (fasole, mazăre, fasoliţă) sau indehiscentă (năut,
linte, bob).

Fig. 4 - Păstăi de leguminoase pentru boabe

1 – mazăre (Pisum sativum); 2 – fasole (Phaseolus vulgaris); 3 – soia (Glycine max);
4 – bob (Vicia faba); 5 – lupin alb (Lupinus albus); 6 – năut (Cicer arietinum);
7 – linte (Lens culinaris)

Pagină 4 din 5
 Seminţele (boabele) sunt prinse în fruct pe partea ventrală, având formă, culori şi
mărimi diferite, dupa specie. Hilul – locul de fixare a ovulului de ovar, respectiv a seminţei
de pericarp – este un caracter de specie, varietate sau chiar de soi, fiind diferit ca aşezare,
formă, mărime, culoare. În zona hilului cele două cotiledoane sunt unite prin tigelă.
Seminţele leguminoaselor n-au endosterm, acesta fiind consumat de embrion în cursul
creşterii; un „rest” de endosperm se află doar la năut (N. Zamfirescu, 1965).
Caracteristic pentru leguminoase sunt aşa – zisele „seminţe tari”, care germinează
greu, deoarece au în înveliş un strat celular palisadic, dens, greu, permeabil pentru apă şi
aer. În cotiledoane se află grăunciori mari de amidon şi grăunciori foarte fini de aleuronă.
Formarea fructului şi a seminţei începe după fecundaare, iar după un timp intră în
cele trei faze de coacere (N. Zamfirescu, 1965 etc.)
- coacerea în verde (lapte), când planta, păstăile şi seminţele sunt verzi,
continuând să crească, iar conţinutul seminţelor este moale, lăptos;
- coacerea galbenă (sau pârgă), când lanul în întregime devine galben, păstăile
sunt îngălbenite, seminţele devin consistente ca ceara, culoarea lor fiind
caracteristică speciei, varietăţii şi soiului la care aparţin;
- coacerea deplină, când lanul este complet uscat, fructele şi seminţele sunt tari,
la cele dehiscente fructele plesnesc, scuturându-se seminţele şi producând
pierderi.
Organogeneza la leguminoase este mai puţin studiată. Diferenţierele la nivelul
conului de creştere sunt putin vizibile şi se succed foarte rapid. La apariţia primelor frunze,
vârful de creştere ia formă semisferică, iar mai tarziu la baza lui apar conuri secundare
care, treptat, dau naştere organelor de fructificare, primordiile florali, apoi a organelor
florii.

Tema de casa: Referat - Descrierea principalelor leguminoase pentru boabe (enumerare,

incadrare sistematica, caracteristicile plantei, utilitate, imagine) - termen de elaborare
14.04.2020

Fiecare student va elabora tema de casa si o va trimite cadrului didactic pana la acest
termen pentru evaluare.

Pagină 5 din 5
Ecosisteme agricole

Lucrarea nr. 7
Particularităţile morfologice si biologice ale plantelor
oleaginoase

Floarea-soarelui este o plantă anuală, cu o mare dezvoltare vegetativă, cu tulpini de 1,5-

4 cm înalţime şi frunze mari.
Sistemul radicular este de tip pivotant, care atunci cand condiţiile de sol permit
poate explora orizonturile mai profunde mai bine ca alte culturi; ajunge în sol pană la 2
m adancime şi formează numeroase ramificaţii laterale active, pe o raza de 75-150 cm de
pivot. Masa principală a rădăcinilor se dezvoltă, în general, pană la 50-70 cm adancime.
Pivotul rădăcinii de floarea-soarelui se caracterizează printr-o slabă putere de
penetrare în sol, creşterea sa fiind împiedicată de cel mai mic obstacol (straturi
compactate). De aceea, trebuie acordată o atenţie specială lucrărilor solului, evitandu-se, mai
ales, formarea hardpanului care poate limita dezvoltarea sistemului radicular, cu consecinţe
daunătoare asupra culturii.
La începutul vegetaţiei, rădăcina creşte într-un ritm mult mai pronunţat decat tulpina,
mai ales pana în faza de 10-12 frunze.Ritmul de creştere a rădăcinii este influenţat favorabil
de fertilizare, şi îndeosebi de îngraşarea cu fosfor (efect favorabil asupra masei rădăcinilor
si asupra suprafeţei de absorbţie), precum şi de executarea afanărilor adanci, pentru
distrugerea hardpanului.Planta de floarea-soarelui are capacitatea de a se adapta, prin
creşterea sistemului radicular, la rezervele de apa din sol: înrădăcinare mai superficiala, cand
straturile superioare sunt bogate în apă şi înrădăcinare mai adancă in caz de secetă,
valorificand astfel rezervele de umiditate din straturile profunde ale solului şi rezistand la
secetă; printr-o înrădăcinare mai bună se ameliorează rezistenţa la cădere şi sporeşte
capacitatea de absorbţie a substanţelor nutritive din rezervele solului .

Pagină 1 din 5
 Fig. 1 - Sistemul radicular la floarea-soarelui
Tulpina de floarea-soarelui creşte foarte încet la începutul vegetaţiei, apoi într-un
ritm intens pană la înflorit, dupa care creşterea ,practic, încetează. Tulpina este acoperită
cu peri scurţi si aspri, iar în înterior are un ţesut medular bine dezvoltat, în care poate
înmagazina apa. Ambele caracteristici conferă plantei rezistenţa la secetă.
Sunt considerate mai valoroase formele care au tulpina de înalţime mijlocie (140-160
cm) şi groasă (pana la 2,5 cm în diametru la 1 m înalţime), pentru a rezista mai bine la
frangere şi cadere (după V. Birnaure, 1991).
Frunzele, în număr de 25-40 (corelat cu tardivitatea hibrizilor), dispuse altern, sunt
cordiforme, cu marginea dinţată, sunt acoperite cu perişori, bine dezvoltate, asigurand o
bună asimilaţie clorofiliană. Aparatul foliar se formează pană la apariţia inflorescenţei
(38-50 zile de la semănat), dar creşterea intensă continuă pană la înflorit. Indicele foliar,
la densitatea normală a culturii, este de 3,2 , în conditii de irigare putand fi de 3,8-4,0.
Creşterea suprafeţei foliare totale este foarte rapidă, începand de la 30 zile după răsărit.
Suprafaţa foliară maximă este de 4 000-7 000 cm2/plantă.
Actualmente, se intenţionează crearea de hibrizi cu 25-30 frunze, cu limbul mare şi
gofrat, pentru a obţine un indice al suprafeţei foliare de peste 4,0, cu peţiol diferenţiat ca
lungime pe verticală plantei, realizandu-se astfel o arhitectonică a aparatului foliar cu o
suprafaţă activă mult mai mare (V. Birnaure, 1991).
Inflorescenţa este un calatidiu foarte lat (diametral 12-40 cm), specific compozitelor,
protejat de frunze modificate, involucrale cuprinde la exterior un rand de flori ligulate,
galbene-aurii (asexuate sau unisexuate de tip femel) şi numeroase flori tubuloase

Pagină 2 din 5
 hermafrodite, fertile (de regulă, 1200-2 000 la o inflorescenţă), ce înfloresc
succesiv, în 6-8 zone concentrice a cate 2 randuri. Diametrul calatidiului, foarte variabil
genetic, depinde în, mare masura de conditiile de cultură (în primul rand de densitate).

Sunt valoroase formele fără seminţe seci în mijlocul calatidiului, cu peduncul

strans curbat (corelare cu rezistenţa la frangere), cu inflorescenţa plată sau uşor
convexa, cu 1 800-2 000 fructe (seminţe) bine formate.

Fig. 2 - Secţiune prin calatidiul de floarea soarelui

Înfioritul debutează după 65-70 zile de la răsărire şi este centripet; organele mascule
(staminele) apar înaintea celor femele (stigmatele).Înflorirea durează pană la 21 zile (sfarsit
de iunie - mijlocul lunii iulie, mai mult în cazul soiurilor şi mai puţin, chiar 7-8 zile, în cazul
hibrizilor) şi reprezintă perioada cea mai sensibilă la factorii de mediu, în special la
asigurarea apei. Ofilirea florilor ligulate indică incheierea înfloritului.Planta este autofertila,
tipic alogamă si entomofilă; o fecundare bună se realizează dacă, în apropierea lanului
sunt aduşi stupi de albine.
Fructul este o achenă de culori diferite (de la albă pană la neagră, adesea striată) de
7,5-17 mm lungime, 3,5-9 mm laţime si 2,5-5 mm grosime. Achena atinge lungimea normală la
circa 9 zile după fecundare, iar grosimea la 14 zile. Pericarpul se dezvoltă şi fără fecundare (de
aceea se pot gasi adeseori ,,seminţe seci"). Sămanţa propriu-zisă (miezul) reprezintă, la
hibrizii din ţara noastră, circa 75% din greutatea fructului şi işi atinge mărimea şi consistenţa

Pagină 3 din 5
în 14-18 zile.După fecundare, faza de umplene a achenelor se caracterizează, în principal,
prin procese de sinteză a lipidelor şi de redistribuire a proteinelor.
Uleiurile se acumulează în sămanţă in ritm susţinut în primele 20-25 zile de formare a se-
minţei, în timp ce proteinele se acumulează mai tarziu. După ingălbenirea receptaculelor
depunerea de substanţă uscată, practic, încetează, constatandu-se doar schimbări ale
raportului între acizii oleic si linoleic. Acumularea uleiului este favorizată de temperaturile
moderate, o bună aprovizionare cu apă şi un raport de nutriţie echilibrat (excesul de azot
favorizează acumularea de proteine).
In procesul de ameliorare se scontează pe obţinerea de hibrizi cu seminţe mari
(MMB = 80-85 g) şi uniforme, insuşiri corelate pozitiv cu rezistenţa la şiştavire, al căror
procent de ulei să crească pană la 56.
Ciclul de vegetatie. Din punct de vedere agronomic, ciclul de vegetaţie al florii-soarelui
poate fi descompus în cinci subperioade şi poate fi codificat prin stadiile reper.
- perioada semănat-rasărire (stadiile reper Al-A2) durează 7- 20 zile (mai frecvent 10-
15 zile). Germinarea seminţei poate avea loc începand de la 4°C la nivelul patului
germinativ, dar procesul se desfăşoară normal începand de la 8°C. Această fază este esenţială
pentru dezvoltarea viitoare a culturii, deoarece, în acest interval, se stabileşte populaţia de
plante din lan (densitatea culturii); durata perioadei este foarte variabilă ,fiind condiţionată de
temperatură şi umiditate.
- perioada răsărire -4/5 perechi de frunze (B3—B4) este faza în care este decisă
vigoarea plantei, în principal, prin dezvoltarea sistemului radicular. Ritmul de formare a
biomasei aeriene este încă scăzut (10 kg/ha/zi substanţă uscată), iar radicula reprezintă
deja, la sfarşitul acestei perioade, 12-17% din substanţa uscată totală. Este perioada de
definitivare a sistemului radicular, care condiţionează, în continuare, alimentarea cu apă
şi substanţe nutritive a plantei. Este şi perioada de formare a primordiilor foliare,
apoi a celor florale, proces care poate fi afectat de unii factori de stres (în primul rand
temperaturile mai scăzute). Perioada de iniţiere a aparatului reproducător debutează
foarte devreme (la circa 18 zile după răsărire) şi durează circa 7 zile;
-perioada 4/5 perechi de frunze - început de înflorire (F1). Este faza de creştere
cea mai activă, cand ritmul formării substanţei uscate poate atinge 200 kg/ha/zi.
Avand o durată de 40-50 zile, este deasemenea perioada de absorbţie maximă a
elementelor nutritive.Aparitia stadiului de ,,buton floral",de 3 cm diametru, marchează
începutul perioadei sensibile a florii-soarelui la stresul hidric.

Pagină 4 din 5
 -perioada inflorire -formarea achenelor (F3, ce dureaza 3 saptămani). În această
perioadă se remarcă o creştere importantă a masei calatidiului, către care se îndreaptă
cea mai mare parte din substanţele asimilate.
La nivelul unei inflorescenţe înfloritul durează 8 -10 zile, iar pentru plantete de
pe o parcelă 15-21 zile. De-a lungul intregii acestei faze, planta este foarte sensibilă la
deficitul de umiditate; în final, planta are acumulate 70-85% din substanţa uscată totală:
- perioada de maturare (Mo-M4). Se înregistrează puţine creşteri ale substanţei
uscate în această perioadă, caracterizată, în principal, prin procese de translocare a
substanţelor de rezervă şi de sinteză a lipidelor. Are loc, mai ales, o redistribuire a
asimilatelor şi o migrare a rezervelor către seminţe. Maturitatea fiziologică este atinsă
atunci cand boabele au 28% umiditate, acesta fiind stadiul M2(partea dorsală a calatidiului
este galbenă, bracteele sunt pe 3/4 brune).Un recoltat în condiţii bune se poate realiza
cu un conţinut de apă al bobului de 15% (stadiul M3).
Cantitatea totală de substanţă uscată elaborată pe întreaga perioadă de vegetaţie a
florii-soarelui variază între 8 şi 11 tone, pentru producţii de boabe ce oscilează între 20
si 30 q/ha. Ea poate atinge 15-20 tone, pentru producţii mai mari (sau la formele mai
tardive).

Tema de casa: Referat - Principalele plante oleaginoase cultivate în Romania (enumerare,

încadrare sistematica, descriere, utilitate, imagine) - termen de elaborare 14. 04. 2020.

Fiecare student va elabora tema de casa si o va trimite cadrului didactic pana la

acest termen pentru evaluare.

Pagină 5 din 5
Ecosisteme agricole

Lucrarea nr. 8
Particularitaţi biologice și morfologice ale cartofului

Cartoful este o plantă anuală cu inmulţire prin tuberculi şi,mai rar,prin sămânţă.
Rădăcina este pivotantă, când planta se dezvoltă din sămânţă şi fasciculată,când se
dezvoltă din tuberculi. Rădăcina fasciculată este formată din ramificaţii
primare,mugurale,care se formează la nodurile tulpinii subterane si rădăcini secundare(sau
stalonifere), care sunt grupate (3-5) in jurul fiecarui stolon.Sistemul radicular este relativ puţin
dezvoltat,reprezentând sub 8-10% din masa întregii plante,iar în unele cazuri sub 5%; însă,o
bună capacitate de absorbtie a apei si elementelor nutritive.Rădăcinile pătrund în sol până la
70-100 cm (mai rar 150-200 cm) si se răspândesc în jurul plantei pe o razăde 30-60 cm.Circa
50% din masa rădăcinilor se dezvoltă în stratul de sol arat.Sistemul radicular este mai
dezvoltat la soiurile tardive si semitardive.
Rădăcinile cresc intens imediat după răsărire,masa cea mai mare înregistrându-se de la
formarea mugurilor florali,la înflorire.Dezvoltarea rădăcinilor este influentată de factori
genetici,pedo-climatici si de tehnologie.
Tulpina cartofului cuprinde două porţiuni: subterană si aeriană (epigee).Tulpina se
formeaza din mugurii tuberculi laînmulţirea vegetativă sau din sămânţă la înmulţirea
vegetativă.Tulpina este ierboasă,erectă la începutul vegetaţiei,semierectă sau culcată la
maturitate, cu lungimea de 30-150 cm, mai rar 200 cm.Tulpina epigee este,de regulă,rotundă
în partea superioară şi prismatică,triunghiulară sau patrată în partea bazală,uneori
aripată,având culoarea verde cu pigmentaţie brună-roşcată,albastră-violacee,roşie-
purpurie,acestea fiind caractere de soi.Creşterea intensă a parţii aeriene durează,la diferitele
soiuri,intre 37 si 80 zile dupa răsărire.
În general,când raportul dintre vrejuri şi tuberculi este de 1:1,tufa îşi încetează
creşterea,acumulându-se substanţe de rezervă în tuberculi.La o cultură de cartof normal
dezvoltată,greutatea tubercurilor,în final,este de 3 ori mai mare decât a vrejurilor (inclusiv
frunzele).
Numărul de tulpini ce se formează dintr-un tubercul oscilează între 4 şi 8,în funcţie de
soi, formând tufe de forma sferică sau conică,erectă,semierectă,culcată,rasfirată sau compactă.
Tulpina subterană este rotundă şi nearipată,pe ea formându-se rădăcinile şi stolonii.

Pagină 1 din 4
 Stolonii sunt ramificaţii ale tulpinii subterane,care se formează,de regulă,înaintea
dezvoltării lăstarilor axilari de pe tulpina epigee.
Stolonii,în număr de 12-15 la o plantă,sunt scurţi (sub 10-15 cm),pentru a asigura
formarea grupată a tubercurilor în cuib sunt mai groşi decât rădăcinile şi poartă frunze
modificate (solzi) la fiecare nod,având forma unor ramuri îngroşate,suculente,cărnoase,de
culoare albă sau pigmentate.Ei au o poziţie orizontală sau oblică în jos, cresc la început în
lungime,formând noduri şi internoduri,apoi se ingroaşă,depăşind rădăcinile de care se
diferenţiază.Stolonii îşi îngroaşa ultimele 10-15 internoduri la partea terminală,
transformându-se în tuberculi de cartof.
Tuberculii au, iniţial, forma unor noduli,ca apoi, prin creşterea în grosime (mai repede) şi
în lungime (mai încet), să capete mărimea şi forma caracteristică soiului.Tuberculul este o
tulpină subterană,tuberizată,ceea ce se deduce si din prezenţa reminiscenţelor foliare pe
tuberculii tineri, lipsite de clorofila, care, odată cu ingroşarea peridermului, se atrofiază
treptat,formând "sprânceana" ochilor.Sub aceasta formaţiune iau naştere mugurii
dorminzi,grupaţi câte trei,formând ochiul propriu-zis al tuberculului.
Tuberculul de cartof are o parte bazală sau "ombilicală", cu care se prinde de stolon şi o
parte opusă,numită"coronară", apicală sau vârful care poartă mugurele terminal.Distribuirea
ochilor pe suprafaţa tuberculului este în spirală,aflându-se mai mulţi pe partea
coronară.Numărul,mărimea si adâncimea ochilor se diferenţiază în funcţie de specie şi soi.La
germinare se dezvoltă mai întai mugurele din mijloc,iar ceilalţi doi,de rezervă,apar ,de regulă,
după eventuala rupere a lăstarului principal.
Iniţierea formării tubercurilor (tuberizarea) are loc la 10-35 zile după răsărirea plantelor,iar
creşterea acestora durează 45-85 de zile,perioadă considerată critică pentru apă şi substanţe
nutritive.Tuberculul tânăr este protejat de epidermă care se exfoliază,locul ei fiind luat de
inveliş-periderma sau coaja.Periderma este elastică,densă,netedă,rugoasă sau reticulată,de
culoare albă,găbuie,roză,pătată cu galben,violacee sau roşie,în funcţie de specie şi soi.
Tuberculii incolţiţi la lumină formează nişte lăstari groşi şi viguroşi, pubescenţi sau
glabri,constituind caractere morfologice constante şi specifice de soi.
În funcţie de raportul dintre lungime şi lăţimea tuberculilor,se defineşte conturul acestoraîn
secţiune longitudinală (Dambroth,1969),astfel:rotund,rotund oval,oval,oval lung,lung oval
spre lung,lung.
După greutate,tuberculii se împart în:mari(peste 120 g),mijlocii (80-120 g),mici (40-80 g)
şi foarte mici (sub 40 g).
Structura anatomică a tuberculului este asemănătoare cu aceea a tulpinii şi stolonului.

Pagină 2 din 4
 Într-o secţiune transversală prin tuberculi se poate vedea cu ochiul liber un inel mai intens
colorat,care porneşte din partea ombilicală şi se apropie mai mult de epidermă în locul de
dispunere a ochilor.Acest inel este format din vase libero-lemnoase prin care tuberculul se
aprovizionează cu apă şi elemente nutritive.Spre exteriorul acestui inel se situează scoarţa şi
periderma,iar spre interior parenchimul medular (maduva).Periderma incepe să se formeze de
la partea ombilicală a tuberculului spre partea coronară şi se compune din suber,felogen (zona
generatoare de suber şi feloderm) şi feloderm spre interior.După fomarea suberului schimbul
de gaze între tubercul şi atmosferă se face prin lenticele care se formează sub
stomate.Fasciculele conducătoare sunt bicolaterale cu floemul extern mai dezvoltat faţa de cel
intern.Scoarţa este un ţesut parenchimatic cu celule pline cu grăunciori de amidon,de formă
elipsoidală cu o stratificare concentrică în jurul hilului (excentric),cu porţiuni mai luminoase
sau mai întunecate în funcţie de depunerea amidonului noaptea sau ziua.
Frunzele, formate după germinarea seminţei sau pe lăstarii proveniţi din tuberculi,sunt mici
şi simple.Celelalte frunze sunt compuse şi imparipenat-selectate,cu foliole de mărimi diferite
care alternează, foliola terminală fiind mai mare şi unită cu una sau ambele foliole laterale la
unele soiuri.Numărul de frunze pe tulpină oscilează între 8 si 12 , în funcţie de soi.Foliolele au
formă eliptică, ovală,ovoidală cu vârful lung sau scurt acuminat.Frunzele au culoare verde
închis, verde-gălbuie sau verde-cenuşie,fiind lucioase sau mate.
Inflorescenţa şi florile Florile sunt grupate în cime simple sau compuse.Floarea este
formată dintr-un caliciu de 5 sepale laciniate,parţial gamosepal,persistent pe fruct,corola este
formată din 5 petale de culoare albă,violacee-deschis sau închis,albastră,albastră-
violacee,roză-violacee,albă-gălbuie,cu tubul scurt şi limbul explanat.
Androceul este format din 5 stamine cu filamente scurte concrescute la bază cu petalelele şi
între ele,având anterele conice de culoare galbenă sau portocalie.
Pistilul se compune din ovarul rotund-oval,format din 2-4 carpele,cu mai multe ovule,un
stil şi un stigmat glandulos bilobat sau trilobat.
Polenizarea este predominant autogamă. Înfloritul şi durata lui variază in funcţie de soi si
condiţiile climatice;la soiurile timpurii şi în zonele mai calde înfloritul este mai slab si de
durata scurtă.Plantele crescute în condiţii optime înfloresc si fructifica mai bine.
Fructul este o bacă de formă sferică sau conică, carnoasă,suculentă,îndehiscentă şi
polispermă,(150-200 seminţe).Baca are culoare verde sau verde-pigmentată în albastru sau
violaceu.
Sămânţa este mică, de formă ovoidală-turtită de culoare albă gălbuie,cu capacitate
germinativă mai mare în anul al doilea, fiind utilizată în lucrări de ameliorare.

Pagină 3 din 4
Tema de casa: Referat - Importanța culturii cartofului - termen de elaborare 28.04.2020

Fiecare student va elabora tema de casa si o va trimite cadrului didactic pana la acest termen
pentru evaluare.

Pagină 4 din 4
Ecosisteme agricole

Lucrarea nr. 8

Identificarea semintelor de plante legumicole

Deoarece majoritatea plantelor legumicole se înmulţesc prin seminţe este necesară

cunoaşterea acestora pentru verificarea autenticităţii lor, seminţele de legume se pot identifica
pe baza caracterelor morfologice, botanice, organoleptice şi agrobiologice.
Caractere de recunoaştere a seminţelor de legume:
- caractere botanice: ceea ce denumim în practică drept sămânţă, din punct de vedere
botanic se împarte în 2 categorii:
1. seminţe propriu-zise: tomate, castraveţi, fasole
2. fructe uscate indehiscente : achena-salată, anghinare, măcriş, ştevie, revent ; cariopsa
– morcov, pătrunjel, ţelină.
- caracterele morfologice şi organizatorice stau la baza identificării seminţelor speciilor
de legume cu excepţia familiei Cruciferae; se caracterizează prin :
▪ Formă;
▪ Aspect;
▪ Mărime;
▪ Culoare;
▪ Luciu;
▪ Miros;
▪ Gust.
Primele 3 caractere se păstrează cu trecerea timpului şi sunt numite caractere
permanente ; următoarele sunt numite temporare deoarece se modifică în funcţie de:
trecerea timpului, condiţii de păstrare,temperatură
Forma seminţelor . Seminţele au forme variate:
- rotundă (bame, mazăre, sparanghel);
- aplatizate (tomate, ardei, vinete);
- triedrice (măcriş, praz);
- ovoidale (pepene galben);
- reniforme (fasole).

Pagină 1 din 6
 Aspectul suprafeţei:
- neted;
- zbârcit (ardei, bame);
- aspru;
- costat (morcov);
- cu ţepi (morcov);
- cu perişori (tomate).
Mărimea – poate fi apreciată vizual, sau prin măsurători. Este un caracter specific speciei,
se încadrează între anumite variaţii. În practică se apreciază mai mult după greutate şi se
exprimă sub mai multe forme:
- număr seminţe la 1g;
- greutatea a 1000 de seminţe;
- greutatea hectolitrică.
Ex: după numărul de seminţe la 1 g, acestea se clasifică:
• foarte mari: 1-10 - bob, mazăre, fasole, dovlecel;
• mari: 10-60 - pepene galben, sfeclă roşie, castraveţi;
• mijlocii: 150-350 - tomate, ardei, vinete, ceapă, varză;
• mici: 350-900 - morcov, pătrunjel, mărar;
• foarte mici: 1000-3000 – ţelină, măcriş, cimbru, salată.
Culoarea - diferă de la specie la specie şi de la soi la soi există o gamă variată de culori.
Odată cu învechirea seminţelor culoarea se închide; excepţie- ardeiul la care seminţele
capătă o culoare albicioasă.
Luciul – caracteristic unor seminţe: măcriş, fasole; majoritatea seminţelor sunt lipsite de
luciu.
Mirosul şi gustul sunt caracteristice anumitor seminţe: ţelină, pătrunjel, mărar, ceapă; se
diminuează pe măsură ce se învechesc.
Caractere agrobiologice –au importanţă deosebităşi se referă la :
*temperatura minimă de încolţire, optimă şi maximă;
*durata perioadei de încolţire;
*durata facultăţii germinative.
Aceste caractere diferă de la o specie la alta.

Pagină 2 din 6
 Controlul şi pregătirea seminţelor pentru semănat

Calitatea seminţelor este dată de : autenticitate, viabilitate, puritate, facultatea germinativă,

energia germinativă, MMB,umiditate şi valoarea culturală.
Autenticitatea – însuşirea seminţelor de a aparţine speciei, solului sau hibridului respectiv.
Se mai numeşte şi puritate biologică; se asigură în procesul de producţie din ferme.
Viabilitatea – însuşirea seminţelor de a putea germina.
Puritatea – însuşirea seminţelor de a fi lipite de corpuri străine, de a aparţine unei anumite
specii, soi, hibrid şi de a fi capabile de a germina.
Facultatea germinativă – capacitatea sau puterea seminţelor de încolţire.

Calculul normelor de sămânţă

Norma de sămânţă care se aplică la unitatea de suprafaţă este diferită, în funcţie de specie şi
de valoarea culturală a seminţelor. Din această cauză, înainte de semănat, se determină
facultatea germinativă şi puritatea seminţelor ce urmează să le însămânţăm.
Pe baza acestor indici de calitate se calculează apoi valoarea culturală (V) după formula :
PxG
V = 100

P- puritatea (%)
G – facultate germinativă (%)

În funcţie de valoarea culturală a seminţelor pe care le avem se execută corectarea normei

de sămânţă astfel:
nx100
N= v

N – cantitatea corectată de sămânţă kg/ha

n – norma de sămânţă kg/ha
v – valoarea culturală a seminţelor de care dispunem
La semănatul cu maşina în rânduri, cantitatea de sămânţă este mai redusă cu 25%
decât la semănatul prin împrăştiere. În cazul semănăturilor de toamnă se foloseşte o
cantitate mai mare de seminţe cu 15 – 20% faţă de semănatul de primăvară.

Pagină 3 din 6
 Pregătirea seminţelor pentru semănat

Deşi pentru semănat se foloseşte numai sămânţa de calitate superioară, este necesar ca
înainte de semănat aceasta să fie supusă unor lucrări de pregătire care au ca scop sporirea
valorii agrobiologice a seminţelor, să prevină transmiterea bolilor şi dăunătorilor şi să asigure
o germinare mai rapidă.
1. Sortarea şi calibrarea - se face cu scopul de a separa seminţele sănătoase,întregi, cu
însuşiri calitative superioare.
La cultura plantelor legumicole s-a constatat că sortarea seminţelor după mărime
(calibrarea) şi folosirea la semănat a fracţiunilor cu dimensiuni mari asigură sporuri
eficiente de producţie ca şi o precocitate şi calitate mai bună a produselor.
Cantităţi mici de seminţe se pot sorta prin alegerea la masă (fasole, mazăre, tomate,
ardei), cu ajutorul sitelor sau prin scufundare în apă (castraveţi, pepeni)
Cantităţi mai mari se sortează cu maşini speciale (selectoare).
2. Umectarea – necesară pentru seminţele care germinează greu şi pentru cele care se
seamănă în vederea înlocuirii golurilor.
Prin umectare se urmăreşte îmbibarea seminţelor cu apă în vederea declanşării
procesului de germinaţie.Umectarea se face:
- pentru cantităţi mici de seminţe, în săculeţi de tifon sau pânză rară umplându-se ½ sau
2/3. Se ţin alternativ 1-3 ore în recipiente cu apă şi 1-3 ore la aer, schimbându-se mereu
apa, apoi seminţele se zvântă şi se seamănă imediat.
- pentru cantităţi mari, seminţele se aşează pe platforme de beton sau scândură în straturi
cu grosime de până la 30 cm, se udă cu stropitoarea cu sită în 2-4 reprize şi se amestecă
de 2-3 ori pe zi, timp de 2-3 zile, apoi se seamană imediat.
3. Încolţirea forţată - se aplică seminţelor umectate, înainte de semănat cu scopul de a
grăbi mai mult răsărirea plantelor
- în cazul însămânţării culturilor foarte timpurii în răsadniţe sau în câmp, la înlocuirea
golurilor ce apar în culturile semănate direct în câmp
- se aşează într-un strat subţire de 5-6 cm, se acoperă cu prelate umezite şi se menţin la
temperaturi de 22-25 oC până apare colţul (radicula) . Seminţele încolţite trebuie
neapărat semănate în pământ reavăn sau în condiţii de irigare imediată.

Pagină 4 din 6
 4. Stratificarea seminţelor - are drept scop accentuarea şi uniformizarea germinării
acestora.Se aplică la acele specii care au caracteristică maturarea eşalonată a seminţelor
(morcov,ceapă, crucifere )
După o uşoară umectare seminţele se ţin 1- 1½ ore la temperaturi de 15-20oC, se aşează în
strat de 3-5 cm grosime între pânze umede sau între straturi de nisip umectate, unde rămân
1-3 zile la temperaturi de 15-20°C.
Înainte de semănat seminţele se zvântă şi se seamănă în teren reavăn.
5. Călirea seminţelor- înainte de semănat, în special pentru culturi timpurii, cu scopul de a
spori vitalitatea şi rezistenţa la frig a viitoarelor plante, seminţele umectate şi în curs de
încolţire se ţin fie în mod continuu un anumit timp la temperaturi scăzute ( în jur de 0oC) fie
în mod alternativ la temperaturi scăzute şi temperaturi ridicate.
4. Drajarea seminţelor - se face în vederea repartizării mai uniforme a seminţelor mici
la semănatul cu maşina, pentru asigurarea unui mediu nutritiv mai bun şi a umidităţii
constante în timpul încolţirii.
Prin lucrări de drajare, mărindu-se volumul, seminţele mici pot fi semănate bob cu bob
şi se elimină lucrarea de rărit.
Seminţele sunt înglobate într-un amestec organo-mineral. Proporţia dintre seminţe şi
materialul organo-mineral este 1 : 5. Drajarea se face cu maşini speciale.
Seminţele granulate trebuie semănate în sol reavăn şi mai la suprafaţă, deoarece la
adâncime mai mare condiţiile de aerisire sunt mai puţin prielnice şi răsărirea mai
defectuoasă.
5. Amestecarea seminţelor mici (morcov, pătrunjel, salată) înainte de semănat cu nisip
sau rumeguş când lipsesc maşini de semănat de precizie, asigură o repartizare mai uniformă
a seminţelor.
6. Stimularea seminţelor
Scop : de a scoate seminţele din repaus pentru grăbirea germinării şi îmbunătăţirea unor
indici cantitativi şi calitativi ai producţiei de legume.
- cu agenţi fizici – ultrasunete, curent electric, raze laser, temperaturi ridicate sau
coborâte
- cu agenţi chimici : - auxive, vitamine şi microelemente
Acţiunea agenţilor accelerează respiraţia seminţelor şi intensifică activitatea enzimatică în
faza de încolţire, stimulând astfel încolţirea şi creşterea ulterioara a plantelor.

Pagină 5 din 6
7. Dezinfecţia seminţelor
Scop : prevenirea şi combaterea atacului de boli şi dăunători care se transmit prin
seminţe.
- pe cale termică – în unităţi specializate, dotate cu aparatura corespunzătoare – cu
ajutorul temperaturilor ridicate, cu apă încălzită şi prin expunere la soare
- pe cale chimică – cu o gamă foarte mare de substanţe, fie pe cale uscată cu
pulberi(substanţă Tiuran), fie pe cale umedă (fosfat trisodic).

Pagină 6 din 6
 Ecosisteme agricole

Lucrarea nr. 13

COEFICIENTUL DE OFILIRE

Coeficientul de ofilire (CO) reprezintă cantitatea de apă conţinută de un sol în

momentul apariţiei (instalării) ofilirii permanente.
Ofilirea este un fenomen fiziologic, care se instalează în cazul apariţiei unui
dezechilibru în bilanţul hidric al plantei ca urmare a intensificării transpiraţiei şi a reducerii
rezervei de apă accesibilă la nivel radicular şi poate avea caracter temporar când acest
dezechilibru (dintre absorbţia radiculară şi transpiraţie) se poate restabili prin introducerea
plantelor într-o atmosferă saturată în vapori de apă sau permanent când rezerva de apă din sol
este inaccesibilă, absorbţia radiculară nu se poate realiza, iar plantele introduse într-o
atmosferă saturată în vapori nu-şi mai revin.
Importanţa. Cunoscând coeficientul de ofilire se poate determina rezerva de apă
accesibilă plantelor, intervalul umidităţii active. Plantele care au trecut printr-o perioadă de
secetă chiar de scurtă durată, se resimt în timpul creşterii şi dezvoltării, de aceea se recomandă
să se determine intervalul de ofilire, adică conţinutul de apă din sol în momentul când începe
ofilirea plantelor şi acestea pier.
Factorii care influenţează valoarea coeficientului de ofilire. Coeficientul de ofilire
variază în funcţie de mai mulţi factori, dintre care o importanţă mai mare prezintă: textura
solului, natura particulelor de sol, conţinutul de săruri mobile, temperatura, umiditatea relativă
a aerului, curenţii de aer, particularităţile plantelor de cultură, etc.

Metodele de determinare a coeficientului de ofilire

Pentru determinarea coeficientului de ofilire se pot folosi atât metode

directe, cât şi metode indirecte. Metodele directe, sunt metodele biologice care
constau în determinarea umidităţii solului în momentul instalării ofilirii
permanente. Metodele indirecte folosesc pentru determinarea coeficientului de
ofilire, fie coeficientul de higroscopicitate, fie umiditatea la sucţiunea de 15 atm.

Pagină 1 din 8
 Metodele indirecte prezintă avantajul că sunt mai rapide, dar rezultatele
obţinute prin metodele directe sunt mai precise.

Determinarea coeficientului de ofilire pe cale vegetativă

Principiul metodei. Constă în determinarea umidităţii solului în momentul instalării

ofilirii permanente. Metoda a fost propusă pentru prima dată de Briggs şi Schautz, fiind
completată de diferiţi autori. Deosebirile între diferite metode constau în cantitatea de sol şi
specia folosită. În ţara noastră se lucrează după metoda Dulgov care recomandă folosirea a
40-60 g de sol şi a speciei orz.
Materiale necesare. Vase de vegetaţie care pot fi pahare Berzelius sau de plastic, fie
fiole de aluminiu cu un volum de aproximativ 100 cm3 (4-6 cm înălţime şi 3-5 cm diametru).
Etuvă exicator, balanţă cu precizia de 10-2g, amestec pentru etanşare (parafină/vaselină 4/1
sau nisip), fiole de aluminiu pentru determinarea umidităţii, carton sau plastic pentru
acoperirea vaselor, seminţe de orz.
Mod de lucru. Proba de sol de cercetat de aproximativ 40-60 g se pune într-un pahar.
Se umectează încet, ţinând paharul înclinat şi turnând cu ajutorul unei pipete picătură cu
picătură pe perete, pe măsură ce se infiltrează. Dacă este necesar odată cu apa se introduc şi
săruri minerale. După umectarea solului până la capacitatea de câmp, în fiecare fiolă se
introduc 5-6 boabe de orz. Până la răcire vasele se acoperă cu o bucată de carton sau plastic,
pentru a se evita pierderea apei prin evaporare.
După răsărire plantele se expun la lumină pentru a nu se alungi. În momentul când cea
de-a doua pereche de frunze depăşeşte în lungime prima frunză, atunci rădăcinile plantelor au
străbătut complet stratul de sol. În această fază, în fiecare se vor lăsa numai câte 4 plante, se
încetează aprovizionarea cu apă şi se acoperă solul cu amestecul de parafină/vaselină sau nisip
pentru a evita pierderea apei prin evaporare. Amestecul se toarnă pe sol când este aproape
răcit, pentru a nu distruge plantele. În acest strat se fac 2-3 orificii, pentru a se putea realiza
circulaţia aerului. Vasele astfel pregătite se aşează într-un loc luminat, dar ferit de acţiunea
directă a razelor solare.
Din acest moment se fac observaţii de 3 ori pe zi asupra ofilirii plantelor. Procesul de
ofilire cuprinde 3 faze:
Pagină 2 din 8
 - începutul ofilirii, ofilire incipientă când vârful frunzelor inferioare s-au ofilit şi s-
au lăsat în jos până la jumătatea lor;
- ofilire vădită, evidentă când toate frunzele s-au ofilit şi s-au lăsat în jos până la
jumătatea lor;
- ofilire totală când toate frunzele s-au ofilit şi s-au lăsat în jos pe toată lungimea lor.
În urma cercetărilor s-a constatat că ofilirea permanentă începe cu ofilirea evidentă.
Pentru verificarea stadiului de ofilire vasul cu plante se introduce sub un clopot de sticlă, în
care atmosfera este saturată de vapori de apă. Dacă până în ziua următoare plantele îşi revin,
se continuă observaţia până când plantele ajung la ofilire permanentă. Dacă nu-şi mai revin,
înseamnă că s-a instalat deja ofilirea permanentă.

Determinarea coeficientului de ofilire cu ajutorul

coeficientului de higroscopicitate

Briggs şi Schantz au constatat că între coeficientul de ofilire şi coeficientul de

higroscopicitate există următoarea relaţie:
CO = 1,47 x CH unde: CH – coeficientul de higroscopicitate
CO – coeficientul de ofilire
Coeficientul de higroscopicitate sau apa strâns legată fizic reprezintă cantitatea
maximă de apă ce poate fi absorbită de un sol uscat (8 ore la 105oC) dacă este introdus într-o
atmosferă saturată în vapori de apă.
În funcţie de caracteristicile solului (textură, conţinut de humus, etc.) indicele de
proporţionalitate dintre CO şi CH variază în intervalul 1,35 – 2,0. Deoarece la solurile zonale
eroarea nu este prea mare, această metodă este des folosită în practică.
Pentru orientare în tabelul următor sunt prezentate valorile coeficientului de
higroscopicitate pentru diferite soluri.

Valorile caracteristice ale coeficientului de higroscopicitate pentru diferite

categorii texturale
Categoria texturală Coeficientul de higroscopicitate (%)
Nisip Sub 2,0
Nisip lutos 2,1 – 3,0
Lut nisipos 3,1 – 5,0
Lut 5,1 – 8,0
Pagină 3 din 8
 Lut argilos 8,1 – 11,0
Argilă lutoasă 11,1 – 14,0
Argilă şi argilă grea peste 14,1

Determinarea coeficientului de ofilire cu ajutorul

umidităţii la sucţiunea de 15 atm.
Sucţiunea reprezintă forţa cu care solul reţine apa. Cu cât solul conţine o cantitate mai
mică de apă, cu atât forţa de sucţiune este mai mare iar apa mai greu accesibilă plantelor. S-a
demonstrat că la o forţă de sucţiune de 15 atm, rezerva de apă existentă în sol este inaccesibilă
plantelor, iar acestea se ofilesc în mod permanent. Determinând umiditatea solului la
sucţiunea de 15 atm se obţin valori comparabile cu ale coeficientului de ofilire.
Principiul metodei: Constă în supunerea probei de sol saturată cu apă, unei forţe de
sucţiune de 15 atm într-un aparat cu membrană. După ce în aparat se realizează un echilibru al
umidităţii probei de sol se determină conţinutul de apă prin uscare la etuvă.
Interpretarea rezultatelor. Indiferent prin ce metodă s-a făcut determinarea
coeficientului de ofilire, valorile obţinute se compară cu valorile corespunzătoare diferitelor
categorii de soluri prezentate în tabelul următor.

Valorile coeficientului de ofilire pentru diferite categorii texturale de soluri:

Categoria texturală Coeficient de ofilire
Nisip 1-3
Nisip lutos 3-6
Lut nisipos 6-9
Lut 9-13
Lut argilos 13-15
Argilă lutoasă 15-19
Argilă, argilă grea 19-24

CAPACITATEA PENTRU APĂ ÎN CÂMP

Capacitatea pentru apă în câmp (CC) numită şi capacitatea totală pentru apă în câmp
reprezintă cantitatea de apă reţinută în mod durabil de către sol, după ce acesta a fost saturat

Pagină 4 din 8
cu apă şi a pierdut prin infiltrare normală apa gravitaţională şi o parte din apa capilară uşor
mobilă.
Importanţă. Capacitatea de apă în câmp este un indice hidrofizic specific fiecărui sol şi
se foloseşte la: calcularea intervalului umidităţii active (umidităţii accesibile plantelor),
calcularea cantităţii de apă reţinută în mod durabil de sol după o ploaie sau după topirea
zăpezilor şi la stabilirea eventualelor măsuri de evacuare a surplusului; calcularea normelor de
udare şi la caracterizarea agroproductivă a solurilor.
Factorii de care depinde. Fiind un indice hidrofizic specific fiecărui sol este influenţat
de: plantele de cultură, prin tipul şi dezvoltarea rădăcinilor; textura solului; structura şi
stabilitatea acestuia; compoziţia mecanică a solului; alcătuirea granulometrică; porozitatea
totală (capilară şi lacunară necapilară); compactizarea, aşezarea naturală din profilul solului
(un orizont subarabil compact micşorează capacitatea de câmp în straturile inferioare);
adâncimea pânzei de apă freatică şi a diferitelor orizonturi (solurile aprovizionate cu apă prin
franjul capilar); conţinutul de săruri şi de humus.

Metode de determinare a capacităţii de apă în câmp

Metodele de determinare a capacităţii totale pentru apă în câmp se împart în metode de

câmp şi metode de laborator.
Metodele de câmp sunt metode directe, cea mai folosită fiind metoda Kacinski.
Determinarea în câmp a capacităţii de apă a solului, deşi oferă cele mai concludente valori se
face cu greutate, de aceea cercetătorii au urmărit găsirea unor metode de laborator mai rapide
şi mai simple.
Metodele de laborator sunt:
- metode directe m. cu cilindrii Wolf-Wahnschaffel, m. cu monoliţi de sol;
- metode indirecte m. cu echivalentul umidităţii descrisă de Briggs şi Lane, m.
determinării capacităţii de apă la sucţiunea de 15 atmosfere (De Richards şi
Weawer).
Aceste metode deşi sunt mai rapide prezintă dezavantajul că nu ţin seama de influenţa
constituţiei profilului de sol, mai ales faţă de distanţa fiecărui orizont faţă de suprafaţa solului
precum şi de prezenţa pânzei de apă freatică.

Determinarea capacităţii de apă în câmp

Metoda Kacinski

Principiul metodei se bazează pe determinarea umidităţii solului, după ce solul

parcelei respective a fost umezit până la saturare, iar excesul de apă s-a infiltrat. În acest scop
se folosesc două rame, care se aşează concentric în câmp în diferite puncte, în 3-4 repetiţii.

Pagină 5 din 8
Punctele sunt alese aşa fel încât să reflecte media însuşirilor suprafeţei de teren sau să fie o
parcelă tipică solului respectiv.
Materiale necesare: două rame pătrate din lemn îmbrăcat în tablă cu latura de 1 m şi
1,5 m şi înălţimea de 30-50 cm şi marginea inferioară ascuţită în formă de pană pentru a putea
intra în sol, sondă pentru recoltat probe de sol, fiole de aluminiu, etuvă, balanţă, exicatoare,
sursă de apă (rezervor, cisternă cu o capacitate de minim 600 l).
Mod de lucru. Se delimitează parcelele în care se va face determinarea capacităţii de
câmp (aceste parcele sunt cât mai uniforme şi orizontale). Se determină umiditatea şi
porozitatea totală.
Se calculează cantitatea de apă necesară, astfel încât toţi porii solului pe o adâncime de
50 cm să fie saturaţi cu apă, la care se adaugă un surplus de aproximativ 50%. Dacă se aplică
o cantitate de apă mai mică decât cea necesară se vor obţine valori ale capacităţii de câmp mai
mari decât cele reale. Această cantitate a fost evaluată la 200 l pentru solurile nisipoase şi la
600 l pentru un sol argilos şi argilo-lutos.
Se aşează ramele concentric, introducându-le în sol pe o adâncime de 8-10 cm, în lipsa
ramelor Vorabiov recomandă folosirea cu succes a unor diguleţe din pământ.
Se adaugă uniform cantitatea de apă necesară, atât în parcela de lucru cât şi în zona de
protecţie dintre cele două rame, astfel încât înălţimea stratului de apă să nu depăşească 5 cm
înălţime durata de aplicare a apei trebuie să fie de cel puţin 2 ore.
După infiltrarea apei se acoperă parcela şi o zonă de 1-2 m în jurul acesteia cu o
prelată pentru a reduce evaporarea şi influenţa ploilor. Se aşteaptă un timp suficient pentru
infiltrarea excesului de apă, 3-4 zile în cazul solurilor nisipoase şi 5-7 zile pentru solurile
argiloase. După acest interval se recoltează probe de sol în mod succesiv la intervale de 24 h
timp de 5-7 zile din partea centrală a platformei. Determinând umiditatea acestor probe se
stabileşte cu precizie momentul când se ajunge la un echilibru relativ şi deci se realizează
capacitatea de apă în câmp. Dacă în timpul acestor determinări umiditatea straturilor
superioare scade, iar cea a orizonturilor inferioare creşte înseamnă că infiltrarea nu s-a
încheiat, nu s-a atins încă capacitatea de câmp pentru apă. Infiltrarea se consideră încheiată
atunci când umiditatea la determinări succesive făcute pe probe din acelaşi orizont este
constantă, în partea centrală a platformei să se efectueze 3 sondaje, recoltându-se probe pe
straturi de 10-20 cm până la adâncimea dorită.
Umiditatea probelor de sol recoltate se determină apoi prin uscare la etuvă.

Pagină 6 din 8
 Mod de lucru. Datele obţinute în urma determinărilor succesive se vor reprezenta
grafic pentru fiecare orizont al solului, notând pe abscisă timp în zile, iar pe ordonată valorile
procentuale ale umidităţii.

Determinarea capacităţii totale pentru apă a solului

în condiţii de laborator

Importanţă. Această metodă se recomandă a fi folosită pentru determinarea capacităţii

de câmp în cazul experienţelor din casa de vegetaţie sau fitotron.
Materiale necesare. Cilindrii Wolff-Wahnschoffe (cu înălţime de 16 cm şi diametrul
de 4 cm şi prezintă la partea inferioară un fund perforat prelungit cu un manşon metalic),
hârtie de filtru, baie de apă, etuvă.
Mod de lucru. Pe fundul cilindrului se introduce o rondelă de hârtie de filtru cu
ajutorul unei baghete. Cilindrul se umectează bine în interior, se scurge excesul de apă şi apoi
se execută cântărirea cilindrului.
Se umple cilindrul cu sol uscat la aer în 3 etape, de fiecare dată putând 1/3 din
înălţimea cilindrului. La fiecare umplere, cilindrul se loveşte de 100 de ori cu baza de un corp
de plastic. La terminarea umplerii în partea superioară a cilindrului trebuie să rămână un
spaţiu liber de aproximativ 1 cm înălţime. Se cântăreşte cilindrul cu sol şi se aşează într-un
vas cu apă în care nivelul apei se menţine constant la nivelul suprafeţei solului din cilindru.
Apa pătrunde în spaţiile lacunare pe principiul vaselor comunicante.
Se consideră că saturarea solului s-a realizat atunci când cilindrul a ajuns la greutate
constantă în urma cântăririlor succesive, în acest moment se determină conţinutul de apă al
solului.

Mod de calcul. Aplicând formula:

Su = greutatea solului din cilindrul uscat la etuvă

Ss = greutatea solului saturat din cilindru.

Interpretarea rezultatelor. Datele obţinute în urma determinărilor se compară cu cele

din tabelul următor:
Capacitatea de apă în câmp în funcţie de categoriile texturale ale solurilor
Solurile Caracterizare texturală Capacitatea de apă în câmp
La 1m La 1,5 m
Pagină 7 din 8
Zonale medii Luto-nisipo-lutos 23,8 23,0
Zonale grele Luto-argilos-argilos-greu 23,7 22,6
Aluvionare uşoare Nisipo-nisipo-lutos 22,3 19,7
Aluvionare medii Luto-nisipos-lutos 25,2 24,3
Aluvionare grele Luto-argilos greu 29,8 28,8
Lăcovişte Luto-argilos-argilos greu 28,8 26,8
De dune Nisipo-nisipo-lutos 19,5 17,0

Analizând datele din tabel se observă că cele mai mici valori ale capacităţii de apă în
câmp le au solurile uşoare, nisipoase, iar cele mai mari, solurile lutoase şi argiloase.
Pentru solurile din Bărăgan formate pe loess, valorile capacităţii de câmp (medii pe
adâncimea de 1 m a profilului de sol) sunt cuprinse între 22 şi 26% fără diferenţieri sensibile
în raport cu tipul genetic sau categoria texturală de sol.

Pagină 8 din 8
Ecosisteme agricole

Lucrarea nr. 6

Caracteristicile de recunoaştere a fructelor

CLASIFICAREA SORTIMENTULUI din punct de vedere pomicol:

- Grupa Pomaceelor sau grupa Pomoideae (măe, păr, gutui, moşmon, scoruş) – la
alcătuirea părtii comestibile a fructului participa ovarul şi receptaculul. Avem de a face cu
fructe false, denumite poame. Speciile din aceste grupe sunt foarte bine adaptate climatului
temperat, această perioadă fiind legată de apariţia brumelor şi îngheţurilor târzii de
primăvară. Sunt foarte rezistente la temperaturile scăzute de iarnă, în schimb au cerinţe
mari faţă de apă şi sol.
- Grupa Drupaceae (cireş, vişin, cais, piersic, prun, migdal) – fructul este o drupă,
au repaus de iarnă foarte scurt, înfloresc primăvara devreme. Trăiesc mai puţin decât
pomaceele 15-20 ani (cais şi piersic), 40-50 ani (cireş şi vişin). Intrarea pe rod este mai
rapidă decât la pomacee.
- Grupa nucifere (nuc, castan comestibil, alun). Speciile din această grupă formează
fructe uscate. Sunt pretenţioase la căldură. Durata de viaţă este foarte diferită (300 ani la
nuc şi castan 800-1000 ani).
- Grupa baciforme (coacăz, agriş, zmeur şi capşun). Sunt specii cu durata de viaţă
redusă: zmeurul 2 ani, căpşun 4-5 ani.

Elemente necesare pentru identificarea soiurilor de măr

Pentru identificarea soiurilor de măr sunt folosite în primul rand caracterele
fructului şi de asemenea caracterele pomului.
Epoca de coacere este un important criteriu de identificare a soiurilor. După epoca
de coacere, soiurile de mere se împart în : soiuri de mere de vară, care se coc în lunile
iulie-august, de toamnă, care se coc în septembrie – noiembrie şi soiuri de iarnă, care ajung
la maturitatea de consum târziu după recoltare şi se păstrează până la sfârşitul iernii sau
chiar târziu.
În afară de epoca de coacere, pentru identificarea soiurilor de fructe, se analizează
atât caracterele interne cât şi cele externe ale fructelor, se analizează atât caracterele interne
cât şi cele externe ale fructelor şi anume:
Pagină 1 din 5
 - caractere externe: mărimea, forma, culoarea, pedunculul, cavitatea pedunculară,
caliciul, cantitatea calicală;
- caractere interne: cavitatea subcalicială, ovarul, lojile seminale, axul fructului,
seminţele şi pulpă
Caractere externe
1. Mărimea fructelor este dată de media dintre înaltime şi diametrul mare al merelor,
adică mărimea = (l+D)/2. S-a stabilit că fructele fiecarui soi au o mărime medie anumită,
specifică soiului respectiv.
a) Fructe mici sunt considerate fructele a căror mărime este sub 55 mm (Renet
ananas).
b) Fructe mijlocii sunt acelea care au mărimea între 56 si 76 mm (Parmen auriu,
Ionathan, Cretesc auriu, Astrahan etc).
c) Fructe mari sunt acelea care au mărimea între 76 si 85 mm (Boiken, Domnesc,
Renet de Canada).
d) Fructe foarte mari sunt socotite acelea ce depăsesc mărimea de 85 mm şi greutatea
de peste 175 g ( Aport, Frumos de Boskoop, Renet de Landsberg etc.)
2. Forma fructelor. La măr este un caracter care rămâne destul de constant în cadrul
fiecărui soi. Forma fructelor poate fi: sferică (Masanschi, Patul), sferic turtit (Domnesc),
sferică alungită conică (soiul Bismark), tronconică (Delicios rosu), conic alungită (Delicios
auriu), cilindrică (Candil sinap).
Pentru a stabili forma fructului se analizează conturul sectiunii sale longitudinale şi al
sectiunii transversale făcute aproximativ la jumatatea înalţimii fructului. În secţiune
transversală, conturul poate fi regulat rotunjit, neregulat rotunjit, unghiulos.
Unele soiuri de mere prezintă doua sau chiar mai multe tipuri de forme. La identificare
se ţine seama de forma cea mai frecvent întâlnită.
În sfârşit, în ceea ce priveste forma, trebuie precizate în descriere şi alte caractere care o
influentează, cum ar fi prezenţa crestelor la caliciu, prezenţa coastelor de-a lungul fructului
etc.
3. Pedunculul fructului- La mere este situat într-o cavitate denumită cavitate
pedunculară. Pentru identificarea soiurilor are importantă în special lungimea
pedunculului.
Pedunculul este considerat scurt atunci când nu depăşeste marginile cavităţii
pedunculare : dacă depăseşte cu 1—5 mm această cavitate este considerată mijlociu. În
cazul când depăşirea atinge 5—15 mm, pedunculul este considerat lung, şi dacă iese din
cavitatea pedunculară cu mai mult de 15 mm, pedunculul este foarte lung (fig. 96).
Pagină 2 din 5
 4. Cavitatea pedunculară. Poate oferi elemente pentru identificarea soiurilor prin
mărimea, adâncimea şi prin forma sa.
Largimea cavităţii se apreciază între umerii fructului şi ea poate fi : mare (când
depăşeste o treime din diametrul fructului) sau când se poate observa cu uşurinţă punctul
de inserţie al pedunculului ;
- mijlocie, când este cuprinsă între o patrime şi o treime din diametrul fructului;
- mică (strâmtă), când ocupă mai puţin de un sfert din diametrul fructului şi, ca urmare,
nu se poate observa punctul de insertie al pedunculului. Adâncimea cavităţii pedunculare
poate fi :
- superficială, când este mai mică decât o zecime din înălţimea fructului ;
- mică, când reprezintă 1/8 până la 1/10 din înălţimea fructului
- potrivită (mijlocie), când este cuprinsă între 1/6 până la 1/8 din înălţimea fructului;
- adâncă sau foarte adâncă, atunci când este mai mare de 1/4 din înăltimea fructului.
Cavitatea pedunculară poate să aibă o formă regulată (pâlnie, litera v etc.) şi poate să
aibă formă neregulată, cu contur unghiulos sau ondulat.
În sfârşit, un alt caracter pomologic al cavitaţii pedunculare este culoarea pieliţei şi
prezenţa sau absenţa ruginii.
5. Caliciul sau ochiul fructului este alcatuit din sepalele florii care ramân persistente
pe fruct. Caliciul poate fi mare, mic sau miilociu, iar sepalele pot avea vârfurile şi chiar
baza depărtate, lăsând să se vadă interiorul camerei subcaliciale (caliciu sau ochi deschisi.
La unele soiuri se întâlnesc fructe la care vârfurile sepalelor sunt strânse, suprapuse astfel
că nu se poate obseva camera subcaliciala (caliciu închis). Există şi soiuri de mere la care
caliciul este semi deschis sau semiînchis.
6. Cavitatea calicială. Este depresiunea în care se găseşte caliciul şi are_aceleaşi
particularităţi ca şi cavitatea pedunculară (lărgime adâncime şi formă). În general, cavitatea
calicială este mult mai neregulată decât cavitatea pedunculară. În unele cazuri, cavitatea
calicială este marginită de creste, care constituie un caracter foarte important de soi (fig
99).
7. Culoarea pielitei. Unele soiuri de mere sunt unicolore (Renet de Champagne) altele
au doua culori şi, în sfârşit, la alte soiuri se întâlnesc trei culori : culoarea de fond sau de
bază, culoarea acoperitoare şi culoarea suprapusă.
Culoarea de fond ocupă în întregime fructul şi poate fi verzuie sau galbenă, cu diferite
nuanţe, portocalie sau aurie.
Culoarea acoperitoare ocupă, de obicei, numai o parte din fruct, acoperind culoarea de
fond în portiunea respectivă. De obicei, culoarea acoperitoare este o nuanţă de roşu (de la
Pagină 3 din 5
roz sau roşu spălăcit până la roşu mai intens) şi este dispusa pe partea însorită a fructului şi
numai în rare cazuri ocupă toată suprafaţa fructului. În multe cazuri, culoarea acoperitoare
este reprezentată numai printr-o uşoară rumeneală.
Culoarea suprapusă este, de obicei, şi mai intensă şi dispusă sub forma de dungi, strii
sau pete peste culoarea acoperitoare.
La unele soiuri, pielita este acoperită de un strat de ceară, care atenuează în mare
masură nuanţele culorilor pieliţei (soiul Ontario, Gustav durabil, Wagner etc.).
La alte soiuri, pieliţa are puncte şi pete de rugină de forme şi mărimi diferite, care poate
ajunge la unele exemplare să acopere fructul în întregime (soiul Frumos de Boskoop, Renet
de Canada etc.).
În sfârşit, un alt caracter de soi al pieliţei fructului il constituie existenţa sau absenţa
punctelor subcutanate, a caror formă şi culoare variază de la soi la soi.

Caracterele interne se analizează după secţionarea longitudinală şi transversală a

fructelor
1. Cavitatea subcalicială. Este reprezentată de golul situat sub sepale (sub caliciu),
care pătrunde spre interiorul fructutui şi în care se gasesc staminele şi stilul sau urmele
acestora. Caracterele specifice ale acestei cavităţi sunt date de mărimea şi de forma ei.
Unele soiuri au cavitatea subcalicială în forma de V larg deschis sau mai inchis, altele au
cavitatea subcalicială în forma de pălnie sau de fus etc.
2. Ovarul (inima fructului). Este partea centrală a fructului, fiind delimitat de partea
provenită din receptacul, prin fasciculele vasculare.
Ovarul este considerat mare, când diametrul lui depăşeste jumătate din diametrul
fructului. Dacă este aproape egal cu jumătate din diametrul fructului, ovarul este considerat
mijlociu, iar dacă este sub 1/2 din diametrul fructului, ovarul este considerat mic.
Forma ovarului în majoritatea cazurilor variază între limitele prezentate în figura 100.
3. Lojile seminale şi în special aspectul peretilor variază de la soi la soi în privinţa
mărimii şi a formei. Unele soiuri au lojile seminale cu pereţii netezi, altele însă prezintă un
fel de fisuri cicatrizate (un fel de calus).
4. Axul fructului este format din fascicule de vase conducatoare, situate în centrul
fructului. El poate fi deschis, formand o camera axiară între cele 5 loji, sau poate fi strâns,
unind astfel lojile seminale.
5. Seminţele se pot deosebi într-o oarecare masură de la soi la soi prin : culcare, formă,
număr şi mărime.

Pagină 4 din 5
 6. Pulpa fructului furnizează cele mai importante caractere pentru aprecierea calitaţii
soiului, prin culoarea, consistenţă, suculenţă, gustul şi aroma sa.
În aprecierea calităţilor soiurilor se ia în considerare şi rezistenţa fructelor la transport,
precum şi rezistenţa în timpul păstrării.
La descrierea soiurilor de mere se acordă un loc de seama caracterelor pomului, care
pot si ele să ajute identificarea soiurilor. Astfel, în descrieri se precizează vigoarea, forma
şi dimensiunile coroanei, unghiul şi modul de ramificare a ramurilor, ramurile de rod
specifice, longevitatea pomului, precocitatea (vârsta intrării pe rod), caracteristicile florilor
timpul înfloririi, comportarea în procesul polenizării, comportarea faţă de boli, dăunători,
cerinţele faţă de factorii de vegetaţie etc., precum şi lucrările agrotehnice specifice care
sunt necesare pentru obţinerea unor recolte bogate.

Pagină 5 din 5
Ecosisteme agricole
Lucrarea nr. 5

Particularitățile morfologice ale cerealelor

Recunoaşterea cerealelor după boabe

Boabele la cereale, numite în mod curent în practica agricolă "seminţe", sunt din punt
de vedere botanic fructe uscate indehiscente denumite cariopse.
La unele specii de cereale, boabele sunt "golaşe", adică sunt desprinse după treierat din
învelişurile florale (denumite şi "pleve"), şi anume la: grâu comun, grâu durum, secară,
triticale, porumb, sorg pentru boabe. La alte specii de cereale, boabele sunt "îmbrăcate", adică
rămân şi după treierat acoperite de pleve, şi anume la: orz, orzoaică, ovăz, orez, mei, sorg
tehnic.
Bobul la cereale este constituit din trei părţi (fig. 1) și anume:
1. învelişuri, care sunt dispuse la exterior și care reprezintă 6-14 % din masa bobului, în
funcţie de specie, fiind alcătuite din două părţi distincte, concrescute și anume:
- pericarp (învelişul fructului), alcătuit din:
 epicarp – dispus la exterior şi format dintr-un rând de celule turtite, acoperite cu o cuticulă
groasă;
 mezocarp - alcătuit din mai multe rânduri de celule cu pereţii îngroşaţi, ultimul rând fiind
format din celule tubulare, prevăzute cu striuri transversale;
 endocarp - format dintr-un singur rând de celule, rotunde în secţiune şi dispuse
perpendicular pe mezocarp;
 tegument seminal (învelişul seminţei).
2.endosperm, care ocupă cea mai mare parte din interiorul bobului şi constituie ţesutul de
rezervă în care sunt depozitate cea mai mare parte din substanţele nutritive ale bobului,
reprezentând 80-86 % din masa bobului.
Endospermul prezintă la exterior un strat de celule de formă regulată, cu pereţii mai
groşi, citoplasmă şi nucleu şi care conţin grăunciori fini de aleuronă şi picături de lipide.
Acest strat poartă numele de strat de aleuronă şi este alcătuit, la majoritatea cerealelor, dintr-
un singur rând de celule, cu excepţia orzului, la care stratul de aleuronă este format din 2-3
rânduri de celule.

Pagină 1 din 6
Sub stratul de aleuronă, endospermului este format din celule mari, cu pereţii subţiri, plini cu
grăunciori de amidon. Grăunciorii de amidon sunt deşi, acoperind citoplasma şi nucleii
celulelor, având caracteristici diferite în funcţie de specie, şi anume (fig. 2):
- la grâu sunt sferici sau lenticulari, de dimensiuni variabile (mari şi mici), cu hilul central
puţin vizibil;
- la secară sunt mai mari ca la grâu, sferici, cu hilul central în formă de stea;
- la orz sunt mici, poliedrici;
- la porumb sunt mici, poliedrici, cu hilul în formă de stea;
- la ovăz, orez şi hrişcă, pe lângă grăunciorii de amidon simpli, apar şi grăunciori compuşi.

Fig. 1 - Structura anatomică a bobului de grâu

Cunoaşterea caracteristicilor grăunciorilor de amidon permite identificarea

provenienţei făini şi a amestecurilor de făină.
3- embrion, care este aşezat într-o poziţie oblică la baza bobului. Embrionul reprezintă
viitoarea plantă într-o formă incipientă, ocupă 1,5-12 % din masa bobului, în funcţie de
specie, şi este alcătuit din:
- muguraş (gemulă sau plumulă), care se găseşte la partea superioară a embrionului şi se
prezintă ca un vârf rotund (con de creştere) acoperit de 2-4 frunzişoare;

Pagină 2 din 6
- coleoptil, care este o teacă protectoare ce acoperă muguraşul până în momentul ajungerii la
suprafaţa solului (faza de ace);
- rădăciniţă (radiculă sau radicelă), care se găseşte la partea inferioară a embrionului;
- coleoriză, care este o teacă protectoare ce acoperă radicula până în momentul străpungerii
tegumentului bobului;
- tulpiniţă (tigelă), care face legătura între muguraş şi rădăciniţă;
- scutişor (scutellum), care reprezintă cotiledonul embrionului, are formă de disc sau scut,
acoperă embrionul în partea dinspre endosperm şi este echipat cu o reţea de vase
conducătoare care, în timpul germinaţiei, explorează endospermul şi aprovizionează
embrionul cu substanţe de rezervă până la răsărire;
- epiblast, care se prezintă ca un apendice aşezat în partea din faţă a embrionului (opus
scutişorului) şi care este considerat rudimentul celui de-al doilea cotiledon.

Fig. 2. Grăunciori de amidon la cereale

grâu (după Zamfirescu N. şi col., 1965)
1 – grâu; 2 – secară; 3 – porumb; 4 – orez;
5 – orz; 6 – ovăz; 7 – mei; 8 – sorg; 9 – hrişcă

Pagină 3 din 6
Sticlozitatea boabelor
Sticlozitatea arată gradul de compactizare a endospermului în bob. Structura şi
aspectul endospermului bobului de grâu sunt foarte variate - de la albă, afânată şi făinoasă în
ruptură sau secţiune, până la semitransparentă, sticloasă, cu nuanţă galben închis.
În zonele sticloase, granulele de amidon, aflate într-o matrice proteică puternică, ocupă
tot spaţiul şi de aceea structura apare compactizată. În zonele făinoase rămân spaţii libere
astfel că structura nu mai apare densă.
Factoricare influenţează sticlozitatea boabelor:
 condiţiile pedo-climatice de cultură şi recoltare;
 îngrăşămintele minerale introduse;
 condiţiile de conservare;
 particularităţile botanice, calităţile diferitelor soiuri selecţionate;
Se apreciază că cerealele cultivate pe soluri nisipoase sau dezvoltate în condiţii de
secetă apar la recoltare mai sticloase. De obicei grâul cu sticlozitate mare se obţine în
regiunile cu climat uscat şi călduros, iar grâul făinos în regiunile răcoroase şi umede.
făinos în regiunile răcoroase şi umede.
Introducerea în sol a îngrăşămintelor azotate, şi în special îngrăşarea suplimentară a
grâului în stadiul de înspicare, contribuie în mod însemnat la creşterea sticlozităţii. Cea mai
mare sticlozitate se obţine în cazul grâului care se cultivă pe soluri bogate în azot şi cu
umiditate insuficientă. Irigarea fără îngrăşarea concomitentă a solului cu azot poate contribui
la scăderea însemnată a sticlozităţii.
Grâul de panificaţie trebuie să aibă min. 30% sticlozitate.
Sticlozitatea reprezintă însuşirea unor boabe de cereale de a prezenta în secţiune un aspect
translucid, cu luciu sticlos. Această proprietate este valabilă în funcţie de tipul de cereale, iar pentru
acelaşi tip, în funcţie de soi şi de condiţiile climatice. Ea se datorează unui conţinut ridicat de proteineşi a
modului de aşezare a granulelor de amidon în masa endospermului. Sticlozitatea, respectiv gradul de
compactizare a substanţelor din bob (amidonşi proteine) si influenţează procesul de mărunţire. Astfel
grânele pot fi dure, mediişi moi din punct de vedere al valorii sticlozităţii, respectiv >70%; între 40-
70%şi <40%.
Grânele destinate măcinişului au sticlozitate optimă cuprinsă între 50-60%.
Principiul metodei:
Metoda se bazează pe examinarea cu ochiul liber a boabelor de grâu secţionate cu farinotomul.
Farinotomul este un aparat de laborator, folosit la secţionarea boabelor de grâu, format din trei discuri cu

Pagină 4 din 6
mânere. Discul inferior este prevăzut cu orificiişi este perforat, cel intermediar este un disc ascuţit, iar cel
superior este prevăzut cu 50 alveole în care se introduc boabele de grâu ce urmează a fi secţionate.
Perforaţiile discului coincid cu poziţia alveolelor de pe discul superior. Pentru asigurarea stabilităţii
boabelor în timpul secţionării discul superior se presează cu un capac de lemn de formă circulară.
Modul de lucru:
Sticlozitatea se determină cu ajutorul aparatului numit farinotom.
1. Se suprapune discul 1 peste discul 3, iar cuţitul 2 este scos în afară. Se introduc boabele în orificiile
discului 1, în poziţia verticală.
2. Se presează boabele cu discul de lemn 4,se secţionează boabele prin deplasarea discului tăietor 2.
3. Se deplasează discul 3, se numără boabele sticloase, semisticloaseşi făinoase.
Calcul:
Sticlozitatea se calculează cu relaţia:
S (%) = 2 (n+0,75n1+0,50n2+0,25n3), în care:
n – numărul de boabe sticloase;
n1 – boabe ¾ sticloase;
n2 – boabe ½ sticloase;
n3 – boabe ¼ sticloase.

Tema de casa: Referat - Principalele cereale cultivate în Romania (enumerare, incadrare sistematica,
descriere, utilitate, imagine) - termen de elaborare 07. 04. 2020.

Pagină 5 din 6
Tema de casa: Referat - Descrierea principalelor cereale (enumerare, incadrare sistematica,
caracteristicile plantei, utilitate, imagine) - termen de elaborare 07.04.2020

Fiecare student va elabora tema de casa si o va trimite cadrului didactic pana la acest termen
pentru evaluare.

Pagină 6 din 6
Ecosisteme agricole
Lucrarea nr. 1

DETERMINAREA ÎNSUŞIRILOR AGROBIOLOGICE ALE

SEMINŢELOR

Prin sămânţă se înţelege orice material de reproducere (seminţe, fructe, organe

vegetative, material săditor produs prin orice metode de înmulţire) destinat multiplicării sau
reproducerii unei plante agricole.

Sămânţa bună pentru semănat trebuie să îndeplinească mai multe condiții, care
reprezintă indicii de calitate ai acesteia. Astfel, sămânţa destinată semănatului trebuie:
- să fie autentică;
- să fie pură;
- să fie sănătoasă;
- să aibă facultate germinativă mare, etc.
Pentru determinarea însuşirilor agrobiologice ale seminţelor folosite la semănat
acestea sunt supuse în prealabil unui control obligatoriu pentru verificarea indicilor de calitate
ceruţi de normele în vigoare.
Principalele determinări fizice care se efectuează asupra seminţelor destinate
semănatului sunt: determinarea caracteristicilor organoleptice (aspect, culoare, miros, gust),
determinarea purităţii fizice şi a componenţei botanice, determinarea masei a 1000 de boabe,
determinarea masei hectolitrice, determinarea umidităţii, determinarea germinaţiei şi a
viabilităţii, determinarea puterii de străbatere şi a stării sanitare etc.

Determinarea purităţii fizice

Puritatea fizică reprezintă conţinutul procentual de sămânţă pură din specia de
analizat, raportat la masa totală a probei de analiză
Noţiunea de sămânţă pură îmbracă însă diferite aspecte. Astfel, sămânţa pură poate fi
considerată orice sămânţă căreia i se poate cunoaşte identitatea botanică sau sămânţa care,
după aspectul exterior este capabilă să germineze şi să producă germeni normali.

Pagină 1 din 5
 Determinarea purităţii fizice este impusă de prezenţa în masa de seminţe a speciei de
analizat a unor impurităţi, cum sunt: seminţe de buruieni, seminţe de alte plante de cultură,
materii inerte.
Determinarea purităţii fizice a seminţelor are o deosebită importanţă practică, deoarece
procentul de puritate intră în calculul cantităţii de sămânţă la hectar folosită la semănat. De
asemenea, în anumite situaţii puritatea fizică şi natura impurităţilor sunt utilizate pentru
elaborarea procesului tehnologic de curăţire şi sortare a seminţelor.
Scopul lucrării. Determinarea purităţii fizice la diferite seminţe de plante agricole şi
însuşirea tehnicii de calcul al procentului de puritate.
Material şi aparatură.
- balanţe;
- lupe, binoculare;
- rigle şi spatule;
- probe de seminţe.
Tehnica de determinare.
Tehnica determinării purităţii seminţelor cuprinde următoarele operaţii:
- formarea probei de analiză din proba de laborator;
- separarea probei pe componente;
- cântărirea impurităţilor;
- calcularea rezultatelor.
Dacă se constată că proba de laborator conţine impurităţi mari (pietricele, pământ)
care nu se pot distribui uniform înainte de formarea probei de analiză, acestea se extrag, se
cântăresc separat şi se exprimă în procente faţă de masa probei de laborator, folosind
următoarea formulă:
mimp
I= x100 (%),
M
În care:
I este procentul de impurităţi mari;
mimp = masa impurităţilor mari (g);
M = masa probei de laborator (g).
Proba de analiză se întinde pe masa de lucru şi se separă cu ajutorul unei spatule sau
pensete, în patru categorii de componente:
- sămânţă pură;
- seminţe de alte plante de cultură;

Pagină 2 din 5
 - seminţe de buruieni;
- materii inerte.

Sămânţa pură cuprinde seminţele varietăţilor şi soiurilor speciei de analizat, aşa cum
a fost ea declarată de expeditor sau aşa cum a fost găsită predominantă la analiză. Se
consideră seminţe pure următoarele structuri, chiar dacă sunt nemature, nedezvoltate, şiştave,
bolnave sau germinate, cu condiţia ca ele să poată fi identificate ca aparţinând speciei de
analizat:

- seminţe intacte, indiferent dacă sunt pline sau goale, cu excepţia cazurilor când
sunt transformate în scleroţi, conglomerate de spori de tăciune, mălură sau gale de
nematozi;
- fragmente de seminţe rezultate din spargere, care reprezintă mai mult de jumătate
din mărimea iniţială a seminţei;
- seminţe lipsite de tegument, cu excepţia celor de leguminoase şi crucifere, care
pentru a fi incluse la categoria sămânţă pură trebuie să-şi fi păstrat mai mult de
jumătate din înveliş;
- seminţe şi spiculeţe monoflorale având evident o cariopsă conţinând endosperm;
- cariopse nude de graminee eliberate din glume şi palee.

Semințe de alte plante de cultură sunt considerate seminţele speciilor cultivate,

altele decât specia de analizat, dacă pot fi deosebite după aspectul exterior, de seminţele
speciilor sălbatice şi de seminţele de buruieni.

Seminţe de buruieni sunt considerate seminţele speciilor sălbatice cum ar fi:

Cicorium intybus, C. endivia, Atriplex hortensis, Rumex actosa, Daucus carota precum şi
seminţele plantelor medicinale şi aromatice cultivate sau spontane.

Materiile inerte sunt formate din:

- fragmente de seminţe sparte sau vătămate, care reprezintă jumătate sau mai puţin
de jumătate din mărimea iniţială a seminţei;
- seminţe de leguminoase şi crucifere la care lipseşte mai mult de jumătate din
înveliş;
- seminţe şi spiculeţe de graminee care nu conţin măcar o cariopsă cu endosperm;
- bractee, glume şi palee goale, lipsite de seminţe;
- fragmente de tulpini, frunze sau alte organe vegetale;

Pagină 3 din 5
 - insecte vii sau moarte, gale de nematozi, scleroţi, glomerule de mălură sau tăciune
şi alte forme de rezistenţă ale ciupercilor;
- pământ, nisip, pietricele.

Cântărirea impurităţilor. După terminarea separării, impurităţile se cântăresc separat,

pe categorii. Sămânţa pură nu se cântăreşte, masa ei determinându-se prin diferenţa dintre
masa probei de analiză şi masa impurităţilor.

Calcularea rezultatelor. Rezultatele cântăririlor se trec în fişa de analiză şi se

calculează conţinutul procentual (Xi) al fiecărei categorii de impurităţi, după formula:

mi x100
Xi = xC (%)
m

în care:
mi reprezintă masa categoriei respective de impurităţi (g);
m = masa totală a probei pentru analiză (g);
C = coeficient de corecţie (dacă este cazul).
Se notează cu :
X1 = conţinutul de seminţe de alte plante de cultură (%);
X2 = conţinutul de seminţe de buruieni (%);
X3 = conţinutul de materii inerte (%);
m1 = masa seminţelor de alte plante de cultură (g);
m2 = masa seminţelor de buruieni (g);
m3 = masa materiilor inerte (g);
Se obţine:

m1 x100
X1 = xC (%)
m

m2 x100
X2 = xC (%)
m

m3 x100
X3 = xC (%)
m

În cazul în care în proba de laborator s-au găsit impurităţi mari (I), calcularea
categoriilor de impurităţi se face prin aplicarea coeficientului de corecţie. Coeficientul de
corecţie (C) reprezintă raportul dintre masa probei de laborator după separarea impurităţilor
Pagină 4 din 5
mari (B), în grame şi masa probei de laborator înainte de separarea impurităţilor mari (A), în
grame. Coeficientul de corecţie se calculează după formula:

B
C=
A

Pentru calcularea procentului de sămânţă pură (P) se însumează conţinutul procentual

al categoriilor de impurităţi, precum şi procentul de impurităţi mari (I), iar totalul se scade din
100, conform formulei:

P = 100 – (X1 + X2 + X3 +I) (%)

Pagină 5 din 5
Ecosisteme agricole
Lucrarea nr. 2

DETERMINAREA ÎNSUŞIRILOR AGROBIOLOGICE ALE

SEMINŢELOR

Determinarea masei a 1000 de boabe (MMB)

Masa a 1000 de boabe reprezintă masa a 1000 de seminţe pure din specia de analizat,
exprimată în grame. Masa a 1000 de boabe poate fi exprimată ca masă relativă şi ca masă
absolută.
Masa relativă a 1000 de boabe reprezintă masa exprimată a 1000 de seminţe pure, la
umiditatea pe care acestea o au în momentul analizării.
Masa absolută a 1000 de boabe reprezintă masa exprimată în grame a 1000 de seminţe
pure, raportată la substanţa uscată şi calculată în funcţie de conţinutul de umiditate al
seminţelor în momentul analizării.
Masa a 1000 de boabe (MMB) este un indice calitativ deosebit de important pentru
seminţele destinate semănatului, aceasta fiind necesară pentru calculul cantităţii de sămânţă la
hectar, folosită la semănat. De asemenea, MMB serveşte şi la evaluarea producţiei probabile.
Trebuie apreciat şi faptul că din seminţele mai mari şi mai grele ale aceluiaşi soi (deci cu
MMB mai mare) ase obţin plante mai viguroase, cu un potenţial productiv mai ridicat.
Scopul lucrării. Determinarea masei a 1000 de seminţe la diferite plante agricole şi
însuşirea tehnicii de calcul a acesteia.
Materiale necesare:
- probe de seminţe;
- balanţe tehnice;
- balanţe analitice;
- spatule.
Determinarea masei relative a 1000 de boabe (MMBr)
Determinarea se face numai la seminţe pure, rezultate din analiza prealabilă a purităţii
fizice, folosind două metode:
- metoda cu două repetiţii a 500 de seminţe fiecare;
- metoda cu opt repetiții a 100 de seminţe fiecare.

Pagină 1 din 7
 Metoda cu două repetiţii a câte 500 de seminţe este mai rapidă dar mai puţin precisă,
fiind recomandată în cazul seminţelor mari. Se numără două repetiţii a câte 500 de seminţe,
luate la întâmplare. Cele două probe-repetiţii se cântăresc separat la o balanţă tehnică, dacă
MMB este mai mare de 1gram sau la balanţa analitică dacă MMB este sub 1 gram. Ca rezultat
al determinării se ia suma celor două repetiţii.
Metoda cu opt repetiţii a câte 100 de seminţe este mai laborioasă dar mai precisă, fiind
recomandată în cazul seminţelor mici. Se numără opt repetiţii a câte 100 de seminţe pure şi se
cântăreşte fiecare repetiţie. Se calculează mai întâi abaterea standard (s) a celor opt valori
obţinute la cântărire, după formula:

( x1 + x2 + ... + xn ) 2
( x + x2 + ... + xn ) −
1
2 2 2

s= n în care,
n −1

x1...xn = masele individuale ale celor n repetiţii a câte 100 de seminţe

n = numărul repetiţiilor.
Se calculează apoi coeficientul de variaţie (CV) al valorilor obţinute, după formula:

s
CV = −
x100 în care,
x
S = abaterea standard;
x = media aritmetică a valorilor maselor pentru n repetiţii.
Atunci când coeficientul de variaţie nu depăşeşte 4%, rezultatul final al determinării
masei relative a 1000 de boabe va fi însăşi media aritmetică a celor 8 valori, multiplicată cu
10, după formula:

x1 + x2 + ... + xn
MMBr = x10
n

În cazul în care coeficientul de variaţie depăşeşte 4%, se numără şi se cântăresc încă 8

repetiţii, calculându-se abaterea standard pentru toate cele 16 repetiţii. În continuare, media
lor aritmetică se compară cu fiecare rezultat individual, pentru a elimina repetiţiile care diferă
faţă de medie cu mai mult de 2s. Rezultatul final al MMBr va fi obţinut din media repetiţiilor
rămase, multiplicată cu 10.

Pagină 2 din 7
 Determinarea masei absolute a 1000 de boabe (MMBa).
Ca metodă, se face mai întâi determinarea masei relative a 1000 de boabe, iar separat
se determină umiditatea seminţelor. În continuare, pentru calcularea MMBa se foloseşte
formula:
100 − U
MMBa = MMBr x în care,
100
MMBa = masa absolută a 1000 de boabe (g);
MMBr = masa relativă a 1000 de boabe (g);
U = umiditatea seminţelor (%).
Rezultatul se exprimă în grame, ca şi la masa relativă.

Determinarea germinaţiei la semințele destinate semănatului

Germinaţia este principala însuşire a seminţelor destinate însămânțării. Se exprimă

prin doi indici: facultatea (capacitatea) germinativă şi energia germinativă.
Facultatea germinativă reprezintă numărul de seminţe pure, exprimat procentual, care,
în condiţii optime de temperatură şi umiditate, produc germeni normali într-un anumit timp
stabilit pentru fiecare specie în parte.
Energia germinativă reprezintă numărul de seminţe pure, exprimat procentual, care, în
condiţii optime de temperatură şi umiditate, produc germeni normali într-un timp mai scurt, şi
anume, de 1/3 până la ½ din timpul stabilit pentru determinarea facultăţii germinative.
Facultatea germinativă serveşte la calculul valorii utile a seminţelor şi la calculul
cantităţii de sămânţă la hectar (norma de semănat).

Scopul lucrării. Însuşirea de către studenţi a tehnicii de determinare a germinaţiei la

diferite specii de plante agricole.
Material şi aparatură:
- hârtie sugativă sau de filtru;
- sol, nisip, marcatoare, pensete,
- vase pentru germinat;
- termostate, germinatoare,
- probe de sămânţă.

Pagină 3 din 7
 Straturi de germinaţie. Seminţele se pun la germinat pe diferite straturi de
germinaţie, care se aleg în funcţie de felul seminţelor (tabelul 1). În laborator, principalele
straturi de germinaţie folosite sunt: hârtie sugativă, hârtie de filtru, nisip, sol.
Hârtia sugativă, ca şi hârtia de filtru, trebuie să îndeplinească anumite condiţii de
calitate referitoare la structură, să fie liberă de ciuperci şi bacterii, la culoare (albă sau colorată
cu un colorant netoxic), textura hârtiei să favorizeze creşterea germenilor la suprafaţa acesteia
şi nu în interiorul ei.
Hârtia se poate folosi sub formă de plicuri, pliseuri şi rulouri sau discuri şi fâşii.
Nisipul folosit ca strat de germinaţie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să nu conţină substanţe toxice,
- să fie alcătuit din particule fine de cuarţ,
- să aibă pH-ul de 6,0…7,5.
Înainte de întrebuinţare nisipul trebuie sterilizat.
Solul ca strat de germinaţie trebuie să fie de bună calitate (pământ de grădină),
cernut pentru îndepărtarea particulelor mari şi sterilizat. Pentru a nu forma crustă trebuie
să i se adauge nisip.
Înainte de punerea seminţelor la germinat, stratul de germinaţie se umectează
astfel:
- hârtia de filtru şi hârtia sugativă – până la saturaţie prin scufundare în apă,
îndepărtându-se surplusul de apă prin scurgere;
- nisipul – cu o anumită cantitate de apă, care reprezintă 50% din capacitatea lui
maximă de absorbţie pentru seminţele de cereale păioase şi 60% pentru seminţele
mari (porumb, leguminoase pentru boabe).
Exemplu: Capacitatea maximă pentru apă a nisipului este de 27,5%. Rezultă că
100 g nisip uscat vor absorbi 27,5 ml apă. Dacă umectarea se face la 50% din
capacitatea maximă, cantitatea de apă necesară pentru 100 g nisip uscat va fi de 13,75
ml apă.
Aparate de germinat. Termostatul se foloseşte îndeosebi pentru seminţele care
germinează la întuneric.
Germinatoarele se folosesc pentru seminţele mici, care au nevoie de lumină în
timpul germinaţiei. Ex. germinator de tip Iacobsen şi Polikeit-Halle.
Condiţii de germinaţie. Factorii care condiţionează procesul de germinaţie
sunt: temperatura,umiditatea, lumina. Aceşti factori de vegetaţie trebuie menţinuţi cât
mai aproape de optim pentru fiecare specie în parte.

Pagină 4 din 7
 Condiţiile optime şi timpul stabilit pentru determinarea energiei şi facultăţii
germinative sunt prezentate în tabelul 2.
Tehnica de determinare.
Tehnica de determinare a germinaţiei presupune următoarele etape:
- punerea seminţelor la germinat;
- controlul seminţelor în timpul germinaţiei,
- aprecierea germinaţiei;
- înscrierea rezultatelor in fişa de analiză şi calculul procentului de germinaţie.
Punerea seminţelor la germinat. Din sămânţa pură rezultată de la analiza
purităţii, se numără la rând 400 de seminţe din care se formează 4 repetiţii a câte 100 de
seminţe fiecare. În cazul seminţelor mari (porumb, bob, ricin, etc.), repetiţiile se
formează din câte 50 de seminţe. Seminţele se pun la germinat pe stratul de germinaţie.
Probele sunt introduse în pungi care se aşează în vase, cutii sau tăviţe de germinaţie,
care se introduc la rândul lor în dulapuri, camere de germinaţie sau în aparate de
germinaţie.
Pentru identificarea probelor, pe stratul de germinaţie se pune un bileţel pe care
se notează numărul de înregistrare al probei, numărul repetiţiei şi data punerii la
germinat.
Controlul seminţelor în timpul germinaţiei. În timpul germinaţiei se verifică zilnic
temperatura recomandată pentru fiecare specie în parte, starea de umiditate a
seminţelor,menţinându-se o umiditate suficientă, însă nu în exces.
Aprecierea germinaţiei. Aprecierea germinaţiei se face prin numărarea germenilor
normali în două etape:
- prima, după trecerea a 3-5 zile, serveşte pentru determinarea energiei germinative;
- a doua, la sfârșitul duratei stabilite, pentru determinarea facultăţii germinative (în
general 7-10 zile).
Se consideră seminţe germinate normal toate seminţele care dau germeni normali cu
capacitatea de a-şi continua dezvoltarea în plante normale într-un sol de bună calitate şi în
condiţii favorabile de mediu.
În categoria germenilor normali sunt incluşi germenii care prezintă:
- un sistem radicular bine dezvoltat, cu o rădăcină embrionară sau cel puțin două
rădăcini embrionare la speciile care formează mai multe rădăcini embrionare
(unele graminee);

Pagină 5 din 7
 - un hipocotil bine dezvoltat şi intact şi/sau un epicotil fără vătămări care să ajungă
la ţesuturile conducătoare,
- un mugur plumar intact la dicotiledonate, iar la graminee o plumulă intactă şi un
coleoptil cu o frunzuliţă verde bine dezvoltată în interior,ocupând mai mult de ½
din lungimea coleoptilului sau străbătându-l;
- germeni cu defecte uşoare, cu condiţia ca dezvoltarea celorlalte structuri esenţiale
să fie viguroasă şi echilibrată;
- germeni de porumb, floarea-soarelui, malvacee, cucurbitacee şi leguminoase cu
bobul mare cu rădăcina primară vătămată, însă cu mai multe rădăcini adventive
şi/sau laterale suficient de lungi şi viguroase;
- germeni de dicotiledonate cu un singur cotiledon;
- germeni cu putreziri grave cauzate de ciuperci sau bacterii, dar numai dacă este
evident că sursa de infecţie nu este sămânţa respectivă şi poate fi determinat că
toate structurile esenţiale au existat.
Se consideră seminţe negerminate seminţele putrezite şi mucegăite, precum şi
seminţele care nu au germinat în timpul stabilit ţi care nu sunt nici proaspete şi nici tari
(seminţe moarte).
În aceeaşi grupă sunt incluse seminţele germinate anormal, adică toate seminţele
care dau germeni anormali, care după aspectul lor morfologic nu pot fi consideraţi că au
capacitatea de a-şi continua dezvoltarea în plante normale. De exemplu:
-germeni vătămaţi (fără cotiledoane, cu leziuni care afectează ţesuturile
conducătoare,fără rădăcină primară);
-germeni putreziţi;
-germeni deformaţi;
-radiculă, hipocotil sau epicotil şi plumulă răsucită în spirală sau oprită din
creştere;
-coleoptil fără frunzuliţă verde în interior sau cu frunzuliţa care ocupă mai puţin de ½
din lungimea coleoptilului la graminee.
Seminţele proaspete sunt seminţele care nu germinează datorită faptului că se
află în repaus germinativ şi care sunt sănătoase.
Seminţele tari sunt seminţele care nu germinează datorită impermeabilităţii
tegumentului pentru apă şi aer. Pe măsură ce tegumentul seminţelor devine permeabil
pentru apă şi aer,seminţele devin capabile să germineze.

Pagină 6 din 7
 Numărarea germenilor normali se face la fiecare repetiţie în parte. Seminţele
normal germinate, precum şi cele putrezite şi mucegăite se numără şi se îndepărtează cu
ajutorul unei pensete. Se lasă în continuare pe stratul de germinaţie seminţele
negerminate până la sfârșitul perioadei corespunzătoare determinării facultăţii
germinative.
Înscrierea rezultatelor în fişa de analiză. Calculul procentului de germinaţie.
Rezultatele obţinute la numărare se trec în fişa de analiză. Facultatea germinativă se
calculează astfel: se face media aritmetică a rezultatelor celor 4 repetiţii şi se
rotunjeşte procentul mediu la cel mai apropiat număr întreg.
În fişa de analiză se trece şi procentul de seminţe negerminate, în care intră
seminţele cu germeni anormali, seminţele mucegăite şi putrezite,seminţele
negerminate(proaspete şi tari).

Pagină 7 din 7
 METODE DE CALCUL A DOZELOR DE AMENDAMENTE ȘI ÎNGRĂȘĂMINTE;
CALCULAREA DOZELOR DE AMENDAMENTE ȘI ÎNGRĂȘĂMINTE PENTRU
DIFERITE CULTURI

Aplicarea îngrăşămintelor îşi aduce aportul optim numai în măsura în care sunt
încadrate într-un sistem de măsuri tehnologice bine ierarhizate, iar dozele ce se stabilesc sunt
în corelaţie cu planta, solul, factorii climatici, tehnologia de cultură (irigat, neirigat).
Urmărind să asigurăm plantelor elementele nutritive necesare pe toată perioada de
vegetaţie prin sistemul de fertilizare va trebui să se repartizeze îngrăşămintele în raport cu
cerinţele fiecărei faze de creştere şi dezvoltare, ceea ce presupune aplicarea diferenţiată în
raport cu specia, soiul, hibridul, vârsta, durata perioadei de vegetaţie, lungimea perioadei de
lumină, condiţiile de sol etc. Un alt factor care condiţionează sistemul de fertilizare este
mărimea recoltei, ce se urmăreşte a se realiza la cultura respectivă şi în funcţie de aceasta, se
modifică atât cantitatea cât şi epoca la care se aplică îngrăşămintele. În condiţiile culturilor
protejate, ca şi a aplicării irigaţiei, sistemul de fertilizare suferă modificări faţă de aceleaşi
specii cultivate în câmp sau neirigate.
Aplicarea îngrăşămintelor în cadrul sistemului de fertilizare vizează următoarele
obiective:
• satisfacerea în fiecare fază de vegetaţie a elementelor nutritive necesare, ceea ce
implică aplicarea fracţionată a dozelor;
• repartizarea astfel încât să ajungă la nivelul sistemului radicular activ, corespunzător
cu dezvoltarea acestuia pe verticală şi pe orizontală, fapt ce presupune repartizarea
îngrăşămintelor la diferite adâncimi;
• sporirea coeficientului de utilizare al elementelor nutritive din îngrăşăminte prin
utilizarea de produse care nu retrogradează uşor sau nu se levigă, precum şi prin fracţionarea
dozelor de îngrăşăminte în cursul perioadei de vegetaţie, de la semănat sau plantat până la
fructificare, în raport cu nevoile fiecărei specii, în raport cu fazele critice de nutriţie pentru
evitarea carenţei în aceste faze, ştiut fiind că intervenţiile ulterioare nu vor putea remedia
scăderea producţiei;
• îmbunătăţirea regimului aero-hidric al solului.
Deoarece procesele biologice din plante sunt ireversibile, trebuie evitate stările de
carenţă, sau cele de stress, în perioadele critice, întrucât în acest caz planta îşi reglează

Pagină 1 din 6
creşterea şi dezvoltarea ulterioară după conţinutul "minim" în sol al elementului respectiv fără
să valorifice întregul potenţial genetic caracteristic speciei, soiului, hibridului.
Valorificarea eficientă a îngrăşămintelor chimice în cadrul unui sistem raţional de
fertilizare este posibilă în condiţiile respectării tuturor cerinţelor cerute de tehnologia de
cultură. O agrotehnică superioară, aplicată chiar în cazul utilizării unor doze mici de
îngrăşăminte permite obţinerea unor sporuri de recoltă deoarece coeficientul de utilizare al
îngrăşământului creşte. În prezent, procedeele cele mai utilizate pentru stabilirea dozelor de
îngrăşăminte sunt:
Directe
• Rezultatele experienţelor în condiţii de câmp, cu doze şi repetiţii, variabile
interpretate statistic prin analiză dispersională sau a varianţei.
• Rezultatele experienţelor în casa de vegetaţie.
Intermediare (relaţii matematice de calcul)
• Suprafeţele de răspuns şi ecuaţiile de regresie ce rezultă din interpretarea unor
experienţe în câmp.
• Recolta exprimată în valori relative (%) şi unele însuşiri agrochimice.
• Metoda bilanţului elementelor nutritive.
• Utilizarea indicilor agrochimici etalonaţi în cadrul unor experienţe de lungă durată,
corelaţi cu potenţialul genetic, note de bonitare a solului, clasa de fertilitate a culturii,
curbele de consum pentru elementele nutritive, coeficientul de utilizare a
îngrăşămintelor.
• Nomograme şi curbe de fertilizare şi de consum ale elementelor nutritive, ce exprimă
în mod sintetic corelaţii dintre recoltă, grad de aprovizionare şi elemete nutritive (prin
analize) şi necesarul de îngrăşăminte.
Indirecte:
• Recomandări ale OSPA; ale catedrelor de tehnologia plantelor cultivate; ale organelor
de îndrumare a unităţilor agricole în subordine;
• Fertilizarea la vedere (empirică) de rutină
• Reţete standardizate, practicate de unii ingineri.
• Analiza solului şi a plantei – testarea stării de fertilitate.
• Cartarea agrochimică a solului
• Folosirea unor teste de laborator (testul cu secara pentru aprovizionarea solurilor cu P
şi K, folosirea microorganismelor în evaluarea conţinutului de N din sol)

Pagină 2 din 6
 În urma transpunerii în practică a unora din aceste metode, întrucât nu apar
carenţe evidente, cei ce le aplică par satisfăcuţi. O analiză mai atentă arată însă că
după cîţiva ani se constată ori o fluctuaţie a recoltei, ori o plafonare a ei, ca urmare a
necunoaşterii a ceea ce se întâmplă în sol şi a creării unui dezechilibru nutritiv faţă de
unele elemente. Pentru stabilirea dozelor optime trebuie să se ia în considerare un
complex de factori care, în ansamblul lor, constiutie aşa-zisa strategie a aplicării
îngrăşămintelor.
• Din punct de vedere tehnic dozele optime se referă la sporul cantitativ cel mai
mare.
• Din punct de vedere economic rezultatele se analizează prin prisma venitului
net, când pot exista trei posibilităţi: obţinerea unui venit maxim, obţinerea unui
anumit venit, valoarea sporului de recoltă să acopere cheltuielile făcute.
• Din punct de vedere al consumului de energie, efectul îngrăşămintelor
trebuie să se analizeze prin raportul de bioconversie al energiei investite în
îngrăşământ (J/kg) la energie obţinută în sporul de recoltă realizat pe o unitate (kg) de
produs vegetal.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte după indicii agrochimici şi bilanţul
elementelor nutritive, varianta Davidescu-Crişan.
Bilanţul elementelor nutritve constă în:
Aportul de elemente nutritive din mediul natural (atmosferă, sol) şi prin
tehnologia de cultură (fertilizat, irigat, amendare).
Îndepărtarea (exportul) elementelor nutritive prin recoltă, levigare, fixare în
forme accesibile.
Din diferenţă rezultă soldul care poate fi nul, pozitiv sau negativ.
După acest criteriu dozele se stabilesc în principiu, după relaţia:

Pagină 3 din 6
Stabilirea urgentei de amendare se face dupa relatia:

Uca = 4-a x (Al/SBi) x 100

unde,

◦ UCa este urgena (I, II, III) de amendare;

• a - coeficient de efect al amendamentelor în functie de culturi si vegetatie (0,085 la

pajisti naturale; 0,2 asolamente fara leguminoase; 0,4 asolamente cu leguminoase);

• Al – continutul de Al schimbabil, me/100g sol ;

• SBi – suma bazelor schimbabile initiala, me/100g sol.

Cu cât valoarea rezultata din calcul a UCa este mai mica, cu atât urgenta aplicarii
amendamentelor este mai mare.

CaCO3 se aplica în ordinea indicilor aciditatii:

• Urgenta I – la soluri cu pH <5 si V <50%

• Urgenta II – la soluri cu pH 5,01-5,60 si V 51-70%

• Urgetna III – la soluri cu pH 5,61-6,00 si V 71-80%

1a) Doza de îngrasaminte cu azot (DN), în kg/ha

(DN), în kg/ha = (Nex – Nt) . 100

Cu

Nex -cantitatea de azot ce se îndeparteaza odata cu recolta probabila, în kg/ha;

Nex = Y.Csp

Y – productia scontata, t/ha

Csp - consumul specific de azot pe tona de produs principal, kgN/t;

Nt -rezerva totala de N din sol, în kg/ha;

Cu -coeficientul de utilizare a azotului din îngrasaminte (38-71%).

1b)Doza de îngrasaminte cu fosfor (DP), în kg/ha

(DP) kg/ha= (Pex - Pt) . 100

Cu

Pagină 4 din 6
Pex -fosforul extras cu recolta (Y), în kg/ha, ce se calculeaza astfel: Pex = Y.Csp

Y – producie scontata, t/ha

Csp - consumul specific de fosfor pe tona de produs principal;

Pt -rezerva totala de fosfor potenial asimilabil, în kg/ha

Ppac -fosforul potenial asimilabil corectat (kg/ha); se calculeaza astfel, pornind de la

analizele agrochimice: Ppac = Gsa.PAL.kP.CApH.CAg.10-6

Gsa -greutatea stratului arabil, în kg/ha;

PAL -coninutul solului în fosfor (extras cu acetat lactat de amoniu,în ppm);

kP -coeficientul de asimilabilitate al fosforului din îngrasaminte;

10-6 -coeficient de transformare din ppm în kg;

CApH -coeficientul de asimilabilitate în raport cu pH-ul;

CAg -coeficientul de asimilabilitate în raport cu gradul de gleizare al solului.

Po -fosforul provenit din îngrasamintele organice, ce se calculeaza astfel:

Po = Dg.Cpg.kuP.CApg

Dg -doza de gunoi de grajd, în t/ha;

Cpg -coninutul în fosfor (P2O5) al unei tone de gunoi de grajd, în kg;

kuP -coeficientul mediu de utilizare al fosforuluidin gunoiul de grajd: 0,35 în primul an de

aplicare si 0,30 în al doilea an;

CApg -coeficientul de asimilare al fosforului din gunoiul de grajd în raport cu gradul de

gleizare al solului.

C) Doza de îngrasaminte cu potasiu (DK), în kg/ha

DK (kg/ha) = (Kex- Kt) . 100

Cu

Kex -potasiul extras cu recolta (Y)( kg/ha):Kex = Y.Csp

Y – producia scontata, t/ha

Csp - consumul specific de potasiu pe tona de produs principal, kg/t;

Kt -rezerva totala de potasiu potential asimilabil, (kg/ha):Kt = Kpa+Ko

Pagină 5 din 6
Kpa -potasiul potenial asimilabil (kg/ha); se calculeaza astfel, pornind de la analizele
agrochimice: Kpa = Gsa.KAL.10-6

Gsa -greutatea stratului arabil, în kg/ha:

KAL -coninutul solului în potasiu (extras cu acetat lactat de amoniu,în ppm);

10-6 -coeficient de transformare din ppm în kg;

Ko -potasiu provenit din îngrasamintele organice, ce se calculeaza astfel:

Ko = Dg.CKg.kuK

Dg -doza de gunoi de grajd, în t/ha;

CKg -coninutul în potasiu (K2O) al unei tone de gunoi de grajd, în kg;

kuK -coeficientul mediu de utilizare al potasiului: 0,65 în primul an de aplicare si 0,25 în al

doilea an;

Pagină 6 din 6
Ecosisteme agricole

Plantarea pomilor şi arbuştilor fructiferi

Alegerea terenului. Terenul ales si destinat plantarii pomilor fructiferi, fie ca este vorba
de o suprafata mai mica sau de una mai mare, trebuie sa intruneasca anumite cerinte legate de
situarea lor, gradul de fertilitate, posibilitatile de udare si mecanizare.
Pentru o plantare reusita terenul trebuie sa fie plan sau sa aiba o panta usoara, de pana la
10%. Terenurile cu pante de peste 10% si pana la 15% nu sunt recomandate pentru cais, piersic si
nectarin.
Cele mai bune soluri pentru plantarea pomilor fructiferi sunt cernoziomurile, bogate in
humus si solurile brun-roscate de padure, solurile lutoase si luto-argiloase nefiind favorabile
pentru cultura pomilor.
Solul trebuie sa permeabil, pentru a se evita baltirea apei, avand grija ca panza de apa
freatica sa se afle la peste 2-3 m adancime. Atentie ca sursele permanente de apa pentru udarea
pomilor si pentru tratamente fitosanitare sa nu fie poluate.
Se va evita plantarea pomilor fructiferi pe terenurile puternic inierbate, pe solurile mai putin
fertile, recomandandu-se utilizarea unei culturi premergatoare (lucerna) care fertilizeaza natural
terenul.
Terenurile unde se va efectua plantarea pomilor fructiferi vor fi expuse la soare, orientarea
preferata a randurilor fiind Nord-Sud. In zona dealurilor inalte se vor alege numai specii si soiuri
mai rezistente la frig si care pot lega fructe chiar in primaverile ploioase. Nu se recomanda
plantarea in vaile inguste, cu curenti puternici de aer, precum si zonele cu frecvente ingheturi tarzii
de primavara. In zonele cu frecventa mare a vanturilor sunt obligatorii perdelele de protectie cu
arbori inalti (stejar, frasin, artar, salcam).
Zonarea speciilor pomicole.
Zonarea speciilor se va face in functie de pretentiile fiecarei specii si chiar a soiurilor fata
de lumina si caldura, precum si de rezistenta la geruri, oscilatii de temperatura si alte accidente
climatice.
Marul, parul, gutui, prunul, ciresul, visinul, se pot cultiva in zona dealurilor
subcarpatice,iar in zonele calde de campie, se vor planta mai ales: cais, piersic, fara a exclude
celelalte specii. Desi in cadrul tuturor speciilor s-au creat soiuri autocompatibile, se recomanda

Pagină 1 din 6
folosirea a cel putin 2-3 soiuri, pentru o mai buna polenizare.
Plantarea pomilor fructiferi
Perioada optima de plantare a pomilor fructiferi este toamna, incepand cu 15 octombrie si
pana la venirea primului inghet. Exista avantajul ca prinderea este sigura, deoarece exista in sol
umiditate suficienta. In perioada de iarna ranile de pe radacini au timp suficent sa se cicatrizeze,
emitand noi perisori absorbanti, care permit reluarea vegetatiei primavara timpuriu.
Plantarea de primavara da rezultate bune cu cat se face mai devreme. Plantarea pomilor
fructiferi primavara, este recomandata a se efectua inainte de umflarea mugurilor, prinderea fiind
conditionata de udarile repetate, ce devin absolut obligatorii in perioada de seceta.
In vederea plantarii de toamna trebuie efectuate o serie de pregatiri absolut necesare si
anume dupa care se executa plantarea propriu-zisa. De asemenea trebuie stabilite dinainte speciile
ce se planteaza in livada.
Stabilirea corecta a distantei dintre randuri si dintre pomi pe rand se face pentru
fiecare specie in parte de pe grupe de soiuri cu vigoare asemanatoare, tinandu-se seama si de
portaltoiul utilizat, deoarece el are importanta foarte mare asupra cresterii pomilor.
Distanta intre randuri trebuie sa nu fie mai mica de 3,5-4,5 m, pentru a asigura spatiul de
lumina necesar. Sunt foarte pretentiosi la acest factor caisii, piersicii, migdalii, ciresii, ca si unele
soiuri de mar si par. Pe solurile cu fertilitate naturala ridicata, distantele de plantare trebuie marite,
deoarece pomii cresc mai voluminosi.
Pregatirea gropilor
Sapatul gropilor se face cu 40-60 zile inainte de plantarea propriu-zisa, cu scopul de a crea
conditii de aerare a pamantului si de a activa dezvoltarea microflorei din sol. Pamantul rezultat de
la sapatul gropilor se asaza de o parte si de alta a randului sub forma de musuroaie (se are grija ca
peretii gropii sa fie verticali).
Stratul de la suprafata (30-35 cm) se asaza in aceeasi parte a randului la toate gropile (de
exemplu spre est), iar stratul inferior in cealalta parte (spre vest). De aceasta asezare a straturilor
de pamant in musuroaie se va tine cont la umplerea partiala a gropilor inainte de plantare.
Umplerea partiala a gropilor se executa cu 2-3 saptamani inainte de plantare. La fundul
gropii se arunca 15-20 cm pamant din stratul inferior, apoi se completeaza pana la jumatate sau
doua treimi cu pamant din stratul de la suprafata. Se urmareste ca pamantul cel mai fertil sa se
gaseasca in zona radacinilor pomului.
Procurarea pomilor fructiferi
Pentru pomilor fructiferi, se face o alegere riguroasa a materialului saditor. Este indicat ca
materialul saditor sa fie procurat din toamna, din pepiniere, recunoscute oficial si controlate, care
garanteaza autenticitatea, calitatea si sanatatea pomului.
Pagină 2 din 6
 Pomii fructiferi cumparati se vor transporta direct in gospodarie, mentinand radacinile
protejate de contactul cu aerul, de caldura sau curent, pentru a nu se deshidrata. In functie de data
cand are loc plantarea, pomii fructiferi se pot tine in beciuri, cu umiditate corectata prin udarea
radacinilor.
Pentru pastrarea un timp mai indelungat, pomii fructiferi se vor stratifica in santuri sau
gropi adanci de 30-40 cm, cu latimea de 30-50 cm, facute la adapostul cladirilor, in scopul
protectiei pomilor. Materialul saditor se va aseza in picioare, in legaturi, cu eticheta, si se va
acoperi pe radacini si pe 20-30 cm din tulpina cu nisip sau pamant bine maruntit.
Se vor planta numai pomi fructiferi bine dezvoltati, sanatosi, cu radacini lungi de peste 25-30 cm,
neofilite, turgescente. Se inlatura toti pomii cu tumori canceroase pe radacini, oricat de mici ar fi
acestea.
Alegerea portaltoilor trebuie facuta in functie de calitatile solului. Pentru solurile uscate
din zona de campie se prefera ca portaltoi zarzarul pentru cais, eventual pentru prun; migdalul
amar si piersicul pentru piersic; mahalebul pentru cires si visin, corcodusul pentru prun, parul
franc pentru par, marul franc pentru mar.
Un pom corespunzator pentru plantare trebuie:
- sa aiba 1-2 ani, si o inaltime de peste 1m;
- radacinile principale sa fie sanatoase, de peste 20-30 cm, iar in cazul pomilor altoiti pe
portaltoi vegetativi sa fie cu un smoc de radacini subtiri;
-tulpina si radacina nu trebuie sa fie deshidratate sau cu rani;
-la pomii de 2-3 ani, coroana trebuie sa fie deja formata.
Fasonarea radacinilor se face pentru improspatarea sectiunii la radacinile de schelet mai
groase de 3-4mm. Tinand cont ca prinderea se face pe baza radacinilor groase, de schelet, acestea
se lasa cat mai lungi daca nu sunt ranite, in caz contrar acestea se fasoneaza deasupra ranii. Prin
aceasta se innoiesc taieturile facute la scos, operand cu foarfeca; se scurteaza radacinile frante ori
ranite, imediat deasupra ranii, lasandu-se intregi cele sanatoase principale. Radacinile subtiri, sub
un milimetru diametru, se scurteaza la 1-2 cm, iar cele uscate se pot suprima de la baza, pentru a
stimula aparitia altora noi.
Mocirlirea radacinilor consta in scufundarea repetata a radacinilor pomilor intr-un
amestec alcatuit din parti egale de balega proaspata de vaca, pamant de telina si apa. Aceasta
mocirla stimuleaza vindecarea ranilor si aparitia de noi radacini. Pomii se vor planta imediat dupa
aceasta operatiune pentru ca mocirla sa nu se usuce pe radacini.
Ingrasarea la plantare este o alta conditie esentiala. In pamantul destinat plantarii (stratul
provenit de la suprafata) se amesteca 10-15 kg (1-2 galeti) de gunoi de grajd bine putrezit, plus 50-
60 g superfosfat si 50-60 g sare potasica.
Pagină 3 din 6
 Stabilirea corecta a adancimii de plantare a pomilor fructiferi
Pomii se aseaza in gropi astfel ca punctul de altoire sa ramana deasupra nivelului solului.Pe fundul
gropii se face un musuroi din pamant reavan pe care se aseaza radacinile pomulu. Se arunca apoi
pamant marunt si reavan (din cel amestecat cu ingrasaminte), introducandu-se usor cu degetele
rasfirate printre radacini.
Dupa ce au fost acoperite radacinile, se scutura usor pomul (fara sa fie tras afara) pentru ca
pamantul sa patrunda bine intre toate radacinile. Dupa ce s-a nivelat solul tras peste radacini, se
taseaza foarte bine prin calcare insistenta. Se trage apoi tot pamantul in groapa, pana la nivelul
superior al acesteia si se calca din nou.
Daca este cazul se mai adauga 5-10 kg mranita, o galeata de apa, apoi se mai calca o data
si se face un musuroi larg in jurul trunchiului pentru a proteja radacinile de ger. Cu restul
pamantului ramas se executa apoi o copca (farfurie) in jurul pomului. In aceasta copca se toarna 1-
2 galeti de apa.
Udarea este absolut necesara la plantare pentru ca apa dreneaza toti graunciorii de pamant
intre radacini, elimina aerul, previne aparitia mucegaiului, iar pomul se lasa putin in jos, "se asaza"
revenind astfel cu coletul exact la nivelul suprafetei solului; adica la fel cat a fost in pepiniera.
Dupa ce apa a patruns in sol, se strange tot pamantul din jurul pomului sub forma de
musuroi. Acesta are rolul de a proteja radacinile pomului impotriva inghetului din timpul iernii.
Coroana sau partea aeriana a pomului ramane nefasonata; taierile urmand sa se efectueze in
primavara, la sfarsitul lunii februarie, inceputul lunii martie.

Metode de altoire a pomilor și arbuștilor fructiferi în vederea

promovării soiurilor valoroase

Altoirea pomilor reprezintă procedura prin care se îmbină porțiuni dintr-o plantă, cu o altă
plantă, pentru ca aceasta din urmă să preia calitatile celei dintâi – este una dintre cele mai
importante lucrari realizate într-o livadă. Principalul scop este înmulțirea vegetativă a pomilor dar
portaltoiul aduce și alte beneficii, cum ar fi creșterea rezistenței plantei la boli sau la secetă și
înghet.
Altoirea se poate realiza prin mai multe modalitati, in functie de specia de pomi, de perioada
anului si de mediu – daca pomii se afla in teren sau in sera. Astfel, exista cateva tehnici care sunt
frecvent utilizate pentru altoire.
Altoirea in despicatura este una dintre cele mai simple metode de altoire, fiind si una dintre cele
mai frecvent utilizate. Printre principalele avantaje se numara faptul ca se poate realiza oricand in
sezonul de primavara, incepand cu sfarsitul lunii februarie, pana la sfarsitul lunii aprilie. Prin
Pagină 4 din 6
 altoirea in despicatura, se pot recupera pomii fructiferi care nu au o valoare biologica mare si se
pot altoi mai multe soiuri de pomi fructiferi, chiar daca se foloseste acelasi pom.
Altoirea in T se mai numeste si altoire in oculatie, fiind o metoda rapida si eficienta. La fel ca
altoirea prin despicatura, este o metoda care se utilizeaza foarte des. Se realizeaza in timpul
sezonului vegetativ, iar taietura in scoarta pomului are forma literei T. Mai exista si o alta varianta
pentru acesta metoda, asa-numita „altoire cu mugure dormind”, care se realizeaza pe perioada
verii, in intervalul 15 iunie – 15 septembrie si se aplica in general doar la anumite specii de pomi
cum ar fi de exemplu lamaiul sau liliacul, sau anumite specii de arbusti, asa cum este trandafirul.
Altoirea sub coaja se realizeaza prin taierea altoiului si a portaltoiului intr-o maniera similara,
astfel incat acestia sa poata fi prinsi impreuna. In acest caz, nu se face o despicatura. Pentru a se
sigila ranile create, se poate folosi o bucata de panza curata si banda adeziva si un mastic
cicatrizant. Masticul se aplica cu ajutorul unei pensule, iar pelicula protectoare se formeaza in
aproximativ 1 ora.
Altoirea sub scoarta este o alta metoda simpla de inmultire vegetativa, prin realizarea unei grefe
in scoarta pomilor.
Materiale si ustensile necesare pentru altoirea pomilor
Pentru ca procesul de altoire sa aiba succes, sunt necesare materialele si ustensile pentru
altoit specifice. In primul rand, este nevoie de foarfeci, cutite si bricege pentru altoire si mastic
cicatrizant pentru pomi. Ranile arborilor trebuie cicatrizate cu ajutorul unui mastic, deoarece
acesta ofera protectie impotriva anumitor agenti patogeni, a fungiilor si a conditiilor extreme de
mediu.
▪ Foarfeca pentru altoit este de obicei astfel creata incat sa realizeze o taietura in V si se poate
utiliza atat pentru pomii fructiferi, cat si pentru vita de vie.
▪ Cutitele pentru altoit au lame cu diferite dimensiuni, in functie de tipul de altoire, iar pana pentru
despicaturi usureaza foarte mult procesul de altoire, asigurand precizia necesara.
▪ Banda pentru altoit permite aplicarea rapida, este autoadeziva si nu necesita realizarea de noduri
pentru legare. Banda pentru altoit protejeaza mugurele impotriva bolilor si insectelor daunatoare,
insa ii permite acestuia sa respire, pentru a se dezvolta. Pe masura ce mugurele se dezvolta, acesta
strapunge banda. Fiind banda biodegradabila, se degradeaza in mod natural in 5-6 luni, daca este
expusa la soare.
Etapele altoirii pomilor
1. Pregatirea portaltoiului – o ramura care nu are un diametru mai mare de 6 cm. Se realizeaza o
taietura cat mai precisa, cu ajutorul ustensilelor pentru altoit. Rana este netezita cu ajutorul
cutitului pentru altoire, iar apoi capatul este despicat pana la o adancime de 5-6 cm. In mijlocul
taieturii se introduce o pana de lemn.
Pagină 5 din 6
2. Pregatirea altoiului – un lastar care trebuie sa provina de la un pom sanatos. Lastarul se ciopleste
la baza in forma de pana. Taieturile se fac cu 1 cm mai sus fata de mugure si trebuie sa fie cat mai
precise si curate.
3. Altoirea – lastarul cioplit este introdus in despicatura portaltoiului, printr-o imbinare cat mai
precisa, ceea ce inseamna ca este nevoie de atentie deosebita la realizarea taieturilor. Mugurii
aflati pe altoi trebuie sa ramana la exterior. Spatiul ramas liber se umple cu mastic, pentru a
asigura vindecarea. Intregul altoi este apoi sigilat si fixat cu atentie in portiunea unde se afla
imbinarea celor doua parti ale sale.

Pagină 6 din 6