Principiile etice

În studiul semnat de Beauchamp și Childress, autori care fundamentează principiile etice,

(citați de Mureșan, 2009, p. 27) se afirmă că principiile etice reprezintă un „set de valori larg
acceptate care să ghideze evaluările morale”. Între principiile etice generale, fundamentate
pentru domeniul bioeticii se numără respectul pentru autonomie, nefacerea răului, facerea
binelui, dreptatea și relațiile profesionist-pacient.
Problema principiilor etice este una controversată, deoarece există autori care susțin existența
unor astfel de principii, dar și autori care neagă existența lor. Din categoria primilor face parte
Gülen, (citat de Paya, 2007) care definește morala ca „set de principii nobile care își au originea
într-o spiritualitate înaltă și conduc comportamentul uman”. Mureșan arată însă în lucrarea
„Managementul eticii în organizații” (2009) că luarea în considerare a principiilor etice generale
se datorează „principiismului”, care este o metodă specifică eticii aplicate de analiză a faptelor
morale (p. 27). În timp, principiile generale au ajuns să fie considerate baza pe care pot fi
formulate, criticate și interpretate regulile morale, sau valorile centrale ale unei societăți.
La nivel european principiile etice generale primesc formulări adaptate sau chiar formulări noi:
principul respectului autonomiei, principul deminității, principiul integrității, și principiul
vulnerabilității. Acestea sunt înscrise în Raportul Comisiei Europene ”Basic Ethical Principles
on Bioethics and Biolaw” (1995-1998). La acestea se adaugă mai nou, principul precauției și
principiul solidarității. Semnificația fiecăruia dintre principiile înscrise în Raportul Comisiei
Europene este redată în lucrarea autorului citat.
Astfel, principiul respectului autonomiei presupune respectarea următoarelor capacități ale
individului: de a crea idei şi scopuri în viaţă; de a te înţelege moral, şi de a avea o viaţă morală
privată; de a acţiona şi de a reflecta fără a fi constrâns; de a-ţi asuma responsabilităţi personale,
implicarea politică și capacitatea consimţământului informat. Principiul demnităţii se referă la
respectul fiinţei umane ca „fiinţă morală”, dar, şi ca „fiinţă specific umană”, având „suflet şi
corp”. Principiul integrităţii prevede respectul pentru viața privată a individului, condiţia sa de a
avea o viaţă demnă, pe plan mental şi fizic, asupra căreia nu trebuie să se intervină din afară.
Acesta vizează protecţia indivizilor în raport cu stocarea publică de date personale, dreptul la
viaţă, dreptul de a-ţi hotărî singur moartea etc. Principiul vulnerabilităţii vizează „fragilitatea
vieţii”, făcând trimitere la grija pentru cei vulnerabili (Mureșan, 2009).
Analiza la clasă a principiilor etice în variantă europeană poate să ia forma unei activități în care,
studenții organizați în grupe de 4 sau 5 completează o fișă de lucru care conține cerințele de mai
jos.
 Analizați în interiorul grupelor semnificația fiecăruia dintre principiile etice definite în
Raportul Comisiei Europene.
 Caracterizați relația ideală între studenți și profesorii din universiatate, ierarhizând
principiile analizate.
 Argumentați ierarhia realizată, plecând de la explicațiile date fiecărui principiu.

2.1 Teorii etice cu impact asupra eticii academice contemporane

Etica virtuții, etica utilitaristă, etica kantiană (deontologică), etica responsabilității sunt numai
câteva dintre teoriile etice care își găsesc aplicarea în domenii diferite de activitate, incluzând
domeniul academic. O caracterizare sumară a unora dintre teoriile enumerate mai sus este
necesară pentru introducerea în problematica cursului de etică academică. Noțiunile referitoare la
teoriile etice, pe care le prezentăm studenților, reprezintă baza cunoașterii fundamentale în
domeniul eticii, de la care pornim atunci când îi solicităm să formuleze predicții sau să reflecteze
asupra celor învățate. De altfel, în accepțiunea sa inițială, etica aplicată viza aplicarea marilor
teorii etice la situații din viața reală.
Etica virtuții
Filosofii greci ai Antichității, începând cu Socrate au pus la baza moralității, rațiunea ca virtute
sau valoare morală supremă. În ordinea importanței lor urmau alte valori morale precum
înțelepciunea, curajul, cumpătarea sau dreptatea. Pentru Platon etica reprezenta știința organizării
raționale a societății. În gândirea acestui filosof, ierarhia virtuților a fost modificată, dreptatea
luând locul cel mai important. Urmau înțelepciunea, curajul și cumpătarea. Aristotel considera că
virtuțile reprezentau forme ale deprinderilor care puteau fi însușite, nefiind înnăscute. Virtuțile
etice nu se deprind însă prin studiu. Ele erau cultivate de părinți în familie, de dascăli în școli și
de oamenii politici în cetate. Aristotel susținea că traiul împreună cu semenii, pentru idealul unei
vieți mai bune reprezenta scopul existenței umane. Statul avea funcția de formare a preferințelor
și caracterelor cetățenilor, care trebuiau să dispună de libertatea de a alege, ca urmare a relațiilor
sociale. Aristotel considera că educația politică avea un rol esențial în formarea individului, iar
educația morală avea la bază legi care îi obligau pe cetățeni la acțiuni virtuoase. Dreptatea era
virtutea primordială pentru că ea genera raporturile individului cu societatea. Înțelepciunea,
curajul și cumpătarea determină, în accepțiunea lui Aristotel raportul individului cu sine (Carr și
Steutel, 1999).
Etica deontologică
Mulți ani mai târziu, Kant a introdus conceptul de „imperativ categoric”. Explicând una dintre
cele trei formulări ale lui Kant relativ la conceptul de imperativ categoric, „Acționează ca și cum
maximul acțiunii tale ar deveni prin voința ta o Lege Universa a naturii”, Dimmock și Fisher
(2017, p. 35) au afirmat că morala este judecată prin natura acțiunilor, iar dacă maximul acțiunii
nu este capabil să fie universalizat, atunci el este inacceptabil. Cu alte cuvinte, dacă maximul
eșuează nu este niciun argument pentru tine să urmezi acea acțiune și nu este moral permis să
faci așa. O altă versiune a formulării date de Kant imperativului categoric lua forma „Acționează
astfel încât să tratezi umanitatea indiferent dacă din persoana proprie ori din persoana altuia,
întotdeauna în acelaşi timp ca scop, niciodată însă numai ca mijloc” (Dimock și Fisher, 2017, p.
35), ceea ce însemna că persoanele, spre deosebire de lucruri nu ar trebui niciodată să fie
folosite. În concepția lui Kant, dreptatea este virtutea principală a instituțiilor sociale și ceea ce
este corect moral are prioritate față de ceea ce este bun. Teoria lui Kant reprezintă etica
deontologică sau etica datoriei. Kant susținea că Legea Morală este datoria individuală deoarece
este înzestrată cu „voința bună” care este motorul moralei.
Etica responsabilitate
În postmodernism, drepturile omului au devenit baza viziunii despre omenire, absolutismul
exprimat prin imperativul categoric al lui Kant a fost înlocuit cu un relativismul bazat pe
autonomia individuală, iar valorile datoriei morale absolute au fost înlocuite prin fericirea
personală. Etica responsabilității a fost noua direcție a eticii. Pentru Levinas, „Fața” sau
„Celălalt” reprezintă responsabilitatea ultimă a individului. Legând însă etica și morala de actul
predării, Levinas afirmă că: „Predarea juxtapune automat Eul ca instructor, Celuilalt, ca elev.
Predarea este un dialog între instructor și Celălalt, Fața care vine spre noi, în «slăbiciunea» sa,
fără protecție și fără apărare”. (Levinas, citat de Carriere, 2007, para.2).
Potrivit lui Levinas (citat de Carriere, 2007), profesorul proiectează universul pe care dorește să-l
creeze prin actul predării, iar elevul este parte a acestui univers limitat. În efortul său de
dezvoltare, elevul transcende însă, această proiecție limitată, imaginată inițial de profesor, care
este responsabil pentru devenirea elevului său.
Noi construim lumea noastră în mintea noastră. Dar când Fața Celuilalt pătrunde în această
construcție mărginită, Celălalt devine inevitabil parte a construcției noastre. Și cum Ceălalt nu
poate niciodată să devină unul și același cu sinele nostru, el transcende în continuu slaba noastră
încercare de a-l cunoaște. Celălalt se ridică deasupra marginilor noastre, deasupra cunoașterii
noastre construite, și astfel ne transcende, transcende sărmana noastră încercare de a-l cunoaște și
de a-l categorisi și devine cel pentru care Eu sunt responsabil, cel pentru care trebuie să răspund.
(Levinas, citat de Carriere, 2007, para. 4).
Astfel de fragmente ar putea să prilejuiască exerciții de interpretare și în același timp, reflecții
pentru studenți, referitor la natura relației lor cu profesorii din universitate. Sarcinile de lucru
pentru studenții antrenați în această activitate ar putea fi: Discutați în interiorul grupelor
semnificația fragmentelor analizate. Comunicați colegilor concluziile la care ați ajuns.
Tipuri noi de etică
Realitatea noastră de astăzi este însă mult modificată față de etapele trecute în care gânditorii
produceau marile teorii filosofice. Etica aplicată, etica profesională sau etica grijii (ethics of
care) sunt tipuri de etică specifice zilelor noastre.
Potrivit lui Sandu (2012) etica aplicată, analizează din punct de vedere moral o serie de situații
concrete din practica socială sau profesională, în vederea luării unor decizii adecvate. Beuchamp
(citat de Mureșan, 2009, p.15) afirmă că etica aplicată „presupune utilizarea unor metode
specifice pentru examinarea critică a problemelor morale ale diferitelor profesii, a tehnologiilor
sau a diferitelor politici publice”. Între metodele specifice, amintite mai sus se numără analiza
conceptuală, echilibrul reflectat, cazuistica, moralitatea comună, cântărirea principiilor, etc.
Etica grijii (ethics of care) sau etica feministă a fost fundamentată de Gilligan (2014) și Okano
(2016). Acest tip de etică, consideră Pettersen (2011), descrie agenții morali, nu în primul rând
prin independență, ci mai degrabă ca fiind interconectați, vulnerabili, dependenți și asimetrici.
Etica grijii studiază toate felurile de relații, nu numai pe cele private sau profesionale. Ea
atenționează asupra violenței structurale, care alterează relațiile între instituții și indivizi și este
caracterizată prin lipsa grijii între părți inegale (corporația globală vis a vis de individ). Un
etician al grijii aplică un set diferit de concepte analitice decât un deontologist sau un utilitarist.
Etica grijii condamnă universal explotarea și rănirea (princpiul nefacerii răului) și asumă un
angajament universal față de înflorirea umană (principiul facerii binelui). Merge mai departe
decât alte tipuri de etică solicitând o intervenție activă, luarea în considerare a experiențelor,
exersarea auto-reflecției și judecăți sensibile în timpul cărora sunt asistate diferențele contextuale
(Pettersen, 2011).