INTRODUCERE

Ghidul de etică și integritate academică reprezintă în primul rând un

rezultat al proiectului “Îmbunătățirea calității activității didactice în Universitatea
”1 Decembrie 1918” din Alba Iulia prin perfecționarea cadrelor didactice și
implementare de instrumente e-Learning dedicate masteratelor” finanțat de
Ministerul Educației Naționale din Fondul de Dezvoltare Instituțională (Contract
CNFIS-FDI-2018-0012), iar pe de altă parte, reprezintă un element cheie în etapa
de formare a tinerilor și integrarea lor socială, bazată pe principiile eticii,
deontologiei și moralității academice, dar și profesionale.
Ghidul se adresează studenților Universității ”1 Decembrie 1918” din Alba
Iulia, fiind structurat în șase capitole: Etica și integritatea academică – aspecte
conceptuale; Principii fundamentale privind organizarea și desfășurarea
activității didactice; Etica și deontologia profesională - tipologie și forme ale
activității didactice; Etică şi deontologie profesională în activitatea de cercetare;
Plagiatul și autoplagiatul; Reglementări legislative.
Sunt prezentate definiții, responsabilități și coduri de etică, fiind abordat și
cadrul general de desfășurare al activității didactice în Universitatea „1 Decembrie
1918” din Alba Iulia, bazat pe o serie de principii fundamentale, cu integrarea
tipologiei activității didactice într-un capitol separat. Ghidul abordează pe de altă
parte aspecte legate de cercetare științifică, astfel încât studenții să poată cunoaște
principalele direcții legate de aspectele deontologice ale publicării rezultatelor
ştiinţifice, pornind de la modul de elaborare al unei lucrări.
Capitolul dedicat plagiatului și autoplagiatului prezintă principalele forme
de plagiat, mijloacele electronice de verificare, precum și exemple care ilustrează
conceptele abordate.
Prin conținutul său, lucrarea reprezintă un ghid util și pentru cadrele
didactice din Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, inclusiv a celor
care predau disciplina Etică și integritate academică, precum și pentru alte
categorii de utilizatori, contribuind în egală măsură la înțelegerea și aplicarea
principiilor eticii și integritatății academice.
Autorii capitolelor își asumă structura și conținutul acestora.

Coordonator, Prof. univ. dr. MARIA POPA

5
6
 CAPITOLUL I
ETICA ȘI INTEGRITATEA ACADEMICĂ – ASPECTE
CONCEPTUALE

Autor: Prof. univ. dr. MIHAI HIMCINSCHI

Societatea contemporană promovează valorile individuale sau de grup. În

mediul academic, axiologia - ca știință a valorilor - se bazează pe doi piloni
importanți: etica și integritatea.
Etica aplicată și integritatea academică sunt complementare,
interdisciplinare într-un mediu universitar, capabile să elaboreze principii, să
nominalizeze valori și norme care stau la baza conduitei profesorilor și, deopotrivă,
studenților angajați în procesul de învățământ.
Principalele concepte specifice eticii și integrității academice, inclusiv
aplicarea lor, sunt importante pentru cariera didactică și de cercetare, pentru că
ținuta morală a fost dintotdeauna un azimut central al profesionalismului.

Etica universitară cuprinde toate normele de conduită morală ale

individului. A fi un om moral înseamnă a respecta principiile de bază ale
colectivității în care trăiești și îți desfășori activitatea, principii (demnitate,
responsabilitate, libertate, solidaritate, dreptate și caritate) care cuprind drepturi și
obligații, norme de conviețuire și comportament întărite de sistemul legislativ și
susținute de opinia publică.
Etica (lat.„ethica”), potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, este
definită ca fiind „ştiinţa care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legile lor
de dezvoltare istorică, cu conţinutul lor de clasă şi cu rolul lor în viaţa socială;
totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare unei anumite clase sau
societăţi”.
Înţelegerea eticii este critică pentru noi ca indivizi, deoarece o etică
sănătoasă reprezintă însăşi esenţa unei societăţi civilizate.
Etica reprezintă fundamentul calităţii relaţiilor noastre în cadrul
comunităţii în care ne aflăm. Impunerea în practică a valorilor acceptate de către o
comunitate cât mai largă prin intermediul eticii aplicate, a adus o contribuţie foarte
importantă atât în domeniul dreptului cât şi al medicinii, în care etica legală - sau
jurisprudenţa şi respectiv, etica medicală sunt subiecte bine stabilite.
Privită în sens etic, integritatea este deopotrivă un atribut al caracterului
dar şi o faţetă a autonomiei şi demnităţii persoanei.
Ca virtute a caracterului, integritatea ţine de domeniul psihologiei morale.
O virtute are valoare morală doar în contextul unui caracter moral armonios.
Integritatea ca autonomie personală presupune, potrivit filozofului german
Immanuel Kant, să acţionezi „întotdeauna astfel încât să tratezi umanitatea, atât în
persoana ta, cât şi a altora, întotdeauna ca scop în sine şi niciodată numai ca
7
mijloc”1. Din această perspectivă, integritatea devine o condiţie restrictivă necesară
ce se aplică asupra sistemelor de reguli instituţionale.
Integritatea ca faţetă a demnităţii persoanei este întemeiată pe realitatea că
fiecare fiinţă umană are o demnitate (un statut moral) ca fiinţă umană; cu alte
cuvinte, este un întreg de sine stătător.
Una din căile de asigurare a unui comportament etic este adoptarea unui
cod etic sau cod de deontologie profesională.

Deontologia (fr., deontologie) reprezintă doctrina privitoare la normele de

conduită şi la obligaţiile etice ale unei profesiuni (conform DEX, ed. 1998).
Sintagma deontologie provine din cuvintele greceşti deontos care înseamnă
ceea ce se cuvine şi logos care înseamnă ştiinţă.
Într-o accepţie generală, M. Oroveanu definea noţiunea de deontologie ca
fiind „ceea ce trebuie făcut şi cuprinde obligaţiile de îndeplinit, normele de
conduită şi îndatoririle morale ale unei profesii”2.
În accepţiune specială, cu referire la funcţionarii publici, acelaşi autor
defineşte noţiunea de deontologie ca fiind „ansamblul atribuţiilor, obligaţiilor
morale şi juridice ale acestora necesare pentru îndeplinirea misiunilor ce incumbă
funcţiilor lor, considerate ca îndatoriri în slujba societăţii, în scopul înfăptuirii
raţionale, eficiente, operative şi legale a administraţiei de stat şi a satisfacerii
drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice. Prin specificul
obiectului său de cercetare, deontologia se află la interferenţa între drept şi
morală, ea putând fi definită ca reprezentând ansamblul normelor referitoare la
comportamentul profesional şi moral al funcţionarilor publici în serviciu şi în
afara serviciului”3.
Deontologia profesională, în general, desemnează totalitatea normelor de
conduită, în care se evidenţiază “minima moralia” cu privire la exercitarea unei
profesiuni (cadru didactic, medic, avocat, procuror, judecător etc).
Normele de deontologie profesională sintetizează experienţa unei
profesiuni şi prescriu reguli cu privire la exercitarea profesiunii respective în
societate. Aceste norme se regăsesc în instrucţiuni, statute, coduri etc., adoptate de
autorităţile internaţionale şi naţionale abilitate.
Normele de deontologie profesională, în sens general, nu prevăd sancţiuni;
sunt, în ultimă analiză, expresia filozofiei unei profesiuni, sinteza
comandamentelor pe care societatea le formulează la adresa acestora. Ele sunt, mai
degrabă, profesiuni de credinţă, care conferă slujitorilor lor un statut aparte, sunt
recomandări care au în substanţa lor norme juridice.

1
Immanuel Kant, Critica rațiunii practice, Editura ISR, p. 71.
2
M. T. Oroveanu, Deontologia funcţionarului public, Editura Academiei Române, Studii
de drept românesc, p. 35.
3
Ibidem.
8
 Atunci când normele deontologice sunt încălcate şi prin nesocotirea lor
sunt afectate valorile apărate prin drept, ele sunt sancţionate de către stat, devenind
astfel norme juridice.
Integritatea se poate naşte şi se poate dezvolta doar într-un climat în care se
pune preţ pe demnitatea umană, în care oamenii îşi pot afirma opţiunile şi sunt
lăsaţi liberi să facă alegeri. Acolo unde adevărul, dreptatea şi conştiinciozitatea
sunt valorile morale unanim acceptate. În mod paradoxal însă, integritatea se
probează într-un mediu în care valorile acestea nu sunt recunoscute. Mai mult, doar
în situaţii extreme liderii îşi dovedesc integritatea, alegând în mod conştient să
sacrifice interesul propriu în interesul organizaţiei pe care o conduc.

Termenul de morală provine din limba latină, moralitas, tis4 (s. f.) și
definește felul de a fi, o caracteristică personală.
În limbajul românesc cuvântul morală definește: forma conștiinței sociale
care cuprinde anumite idei, concepții, convingeri privind normele de conviețuire și
de comportare a oamenilor în raporturile dintre ei și față de societate.5 „Există o
morală personală definită ca echilibru al dorinţelor interioare şi al nevoilor
exterioare, alături de o morală socială, înţeleasă ca echilibru între propriile dorinţe
şi dorinţele altora. Există o morală pozitivă (morala binelui care ne spune ce
trebuie să facem) şi o morală negativă (morala răului care ne spune ce nu trebuie
să facem, să ne abţinem a face). Există o morală minoră, a lucrurilor mărunte
(maniere alese, politeţe, morală estetică) alături de o morală majoră sau a
lucrurilor importante care se confundă, în concepţia autorului citat, cu dreptul.
Există o morală religioasă şi una laică, după cum, din punct de vedere al
extensiunii sale, există o morală familială, o morală de grup, o morală naţională şi
o morală internaţională. Fiecare categorie socială are morala sa specială şi proprie:
a intelectualilor şi a muncitorilor; a stăpânilor şi servitorilor; a profesorilor şi
elevilor; a guvernanţilor şi a guvernaţilor; a bărbaţilor şi a femeilor; a adulţilor şi a
copiilor; a şefilor şi a subalternilor etc ”.6
Profesorul și studentul sunt cel puțin doi factori ai comunicării academice.
Ori, comunicarea de acest tip trebuie să se facă cu onestitate, adică, conținutul
mesajului să fie făcut clar, ambii să își manifeste convingerea sinceră pentru
tema/subiectul tratat. Onestitatea presupune verticalitate morală, stare ce poate fi
denaturată prin false inițiative care-și au drept scop perpetuarea sentimentului de
răutate. Doar omul moral poate anihila starea de răutate pentru că el este dreptarul
situației concrete de la care nu face nici un rabat.
„Moralitatea reprezintă suma virtuţilor sociale (justiţie, altruism, caritate,
bunătate,milă, generozitate, iubire, devotament, adevăr, sinceritate, modestie,

4
Gheorghe Guțu, Dictionar latin-român, Editura Științifică și Enciclopedică, București
1983, p. 766.
5
Florin Marcu, Constant Maneca, Dicționar de neologisme, Editura Academiei, București
1986, p. 705.
6
Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2005, p.
136.
9
respectul pentru altul etc.), este concordanţa dintre tendinţele şi comportamentele
proprii şi tendinţele şi comportamentele altora.
Moralitatea este:
- arta de a amplifica forţele individuale prin punerea lor în concordanţă cu
forţele sociale;
- echilibrul între drepturi şi îndatoriri;
- este ceea ce se conformează cu interesul general; ceea ce este util vieţii
sociale, majorităţii societăţii;
Imoralitatea este opusul moralităţii, suma viciilor sociale (egoism, răutate, ură,
orgoliu, minciună, ipocrizie, dispreţ etc.), este starea de dezechilibru în favoarea
drepturilor şi pe socoteala îndatoririlor individului. Imoralitatea dăunează vieţii
sociale, fiind cea care contrazice interesul general al majorităţii.
Amoralitatea este o stare neutră intermediară sau nehotărâtă între moralitate şi
imoralitate. Ea desemnează gradul cel mai mic de moralitate şi, în acelaşi timp, cel
mai mic grad de imoralitate. Ea înseamnă izolare, individualism, indiferenţă
socială”.7
Onestitatea comunicării presupune recunoașterea limitelor noastre8 pentru că
omul, cât de pregătit ar fi din punct de vedere intelectual, nu deține adevărul
absolut.

Integritate
Termenul de integritate provine din limba latină, integritas, tis (s. f). și
înseamnă totalitate, întreg, cinste exemplară, corectitudine.9 În limba română, prin
termenul integritate se înțelege cinste, probitate, calitatea de a fi întreg, intact.10
Persoana umană are această capacitate de a trăi sentimentul de dreptate,
cinste, corectitudine și demnitate în toate acțiunile sale în raport cu toți membrii
societății în care își desfășoară activitatea. Etimologic, integritatea exprimă o
calitate umană, o valoare a ființei noastre de a se păstra intactă, verticală și fără
imperfecțiuni.
Societatea nu este deschisă progresului decât prin relaționare
interpersonală. Fină, dar ușor de sesizat, deosebirea dintre integritatea personală și
cea individuală ne determină să gândim importanța manifestării calității umane mai
ales în raport cu celelalte persoane, fără să o deținem strict la nivel de subiect. O
valoare individualizată, de care nu se poate împărtăși colectivitatea, este o valoare
egoistă, egocentristă și incapabilă de a genera alte valori, cu atât mai mult cu cât
într-o instituție de învățământ superior există lideri și manageri de experiența
cărora se leagă indistructibil întreaga colectivitate academică. „Un om integru este
un om care ţine la principiile sale, o persoană care acţionează fără părtinire atunci

7
Ibidem, p. 137.
8
Gabriela Bodea, Comunicarea: expresie și deontologie, Editura Casa Cărții de Știință,
Cluj-Napoca, 2007, p. 305.
9
Gheorghe Guțu, op. cit., p. 639.
10
Florin Marcu, Constant Maneca, op. cit., p. 578.
10
când evaluează cazuri în care este implicat şi care îşi îndeplineşte cu devoţiune
sarcinile, dovedind probitate. Totodată, a fi o persoană integră presupune a acorda
şi celorlalţi prezumţia de integritate”.11
Societatea contemporană este în plin dinamism, iar rolul universităților în
cadrul acesteia este unul normativ. Domeniul educațional este unul prioritar atât
pentru România, cât și la nivel european, de aceea etica și integritatea academică
susțin temeinic misiunea universității în societatea bazată pe cunoaștere, de aici
rezultă necesitatea unor documente și coduri, la nivel instituțional, capabile să
ofere norme și bune practici în ghidarea comunității academice. „În acest fel s-ar
contura un ethos bazat pe respectarea principiilor privind demnitatea şi integritatea
fizică şi morală a oamenilor, instruirea lor continuă, dezvoltarea cunoaşterii şi
îmbunătăţirea calităţii, participarea la procesele de democratizare şi de asigurarea
egalităţii de şanse”12.
Conferinţa internaţională privind Dimensiunile Morale şi Etice ale
Învăţământului Superior şi Ştiinţei din Europa - desfăşurată la Bucureşti în
septembrie 2004, şi-a propus să identifice şi să analizeze sistemul de valori şi
norme etice ce guvernează viaţa academică:
a. Valorile-cheie ale unei comunităţi academice sunt onestitatea,
încrederea, discreţia, respectul, responsabilitatea şi subordonarea ierarhică.
Aceste valori sunt, de asemenea, cruciale pentru oferirea unei predări eficiente şi a
unei cercetări de calitate;
b. Tendința spre onestitate se va manifesta de fiecare membru al
comunităţii academice în parte, fiind extinsă spre ceilalţi, evitându-se, în mod
sistematic, orice formă de înşelăciune, minciună, fraudă, furt sau alte
comportamente necinstite care afectează în mod negativ calitatea relaţiilor dintre
membrii comunităţii academice;
c. Garantarea onestităţii în predare, evaluarea studenților, cercetarea,
promovarea profesională şi funcţională şi în orice altă activitate legată de
acordarea de titluri şi grade va fi bazată pe criterii legitime, transparente,
echitabile, predictibile, consecvente şi obiective;
d. Schimbul liber de idei şi libertatea de exprimare sunt bazate pe
respectul reciproc manifestat de toţi membrii comunităţii academice, indiferent de
poziția lor în ierarhia profesională. Responsabilităţile comune ale tuturor
membrilor comunităţii academice contribuie la libera exprimare a opiniilor şi
acţiunilor13.

Asigurarea integrității în procesul de cercetare se bazează pe următoarele

principii:

11
Daniela Șarpe, Delia Popescu, Aurel Neagu, Violeta Ciucur, Standarde de integritate în
învățământul universitar, București 2011, (varianta on line), p. 12.
12
Ibidem, p. 6.
13
Ibidem.
11
 - Libertatea intelectuală şi responsabilitatea socială sunt valorile de bază ale
cercetării ştiinţifice, care trebuie să fie respectate şi promovate în mod
consecvent. Aceste două valori ar trebui să se consolideze reciproc în
cadrul sistemelor tot mai deschise de instruire şi de producere a
cunoştinţelor caracteristice societăţii secolului al XXI-lea;
- Cercetătorii individuali şi grupurile de savanţi sunt responsabili moral nu
doar pentru procesele de cercetare (alegerea subiectului, metodele de
cercetare şi integritatea cercetării), ci şi pentru rezultatele lor. De aceea, ei
trebuie să elaboreze şi să respecte în mod riguros coduri de norme etice
care să reglementeze activitatea lor de cercetare ştiinţifică;
- Orice cod de conduită trebuie să includă norme etice şi proceduri de
aplicare, astfel evitându-se tratarea superficială, lipsa de conţinut, ipocrizia,
corupția sau impunitatea;
- Comunităţile ştiinţifice trebuie să promoveze cooperarea internaţională şi
să asigure o solidaritate intelectuală şi morala bazată pe valorile unei
culturi a păcii şi pe imperativul orientării spre o bunăstare a omenirii
printr-o dezvoltare durabilă14.

Orice cultură organizaţională are la bază un set de valori, comportamente,

principii şi norme care exprimă fără echivoc sănătatea fiecărei organizaţii, în
corelaţie directă cu nivelul de integritate al acesteia. Pofesorul Ovidiu Nicolescu, în
lucrarea Fundamentele managementului organizaţiei defineşte cultura
organizaţională ca fiind „ansamblul valorilor, credinţelor, aspiraţiilor, aşteptărilor
şi comportamentelor conturate în decursul timpului în fiecare organizaţie, care
predomină în cadrul său şi care îi condiţionează direct şi indirect funcţionalitatea şi
performanţele”15.
Noţiunea de cultură a organizaţiei defineşte aşadar un sistem de valori,
prezumţii, credinţe şi norme împărtăşite de membrii unei organizaţii, care îi unesc.
Acestea prezintă următoarele trăsături:
- aparţin indivizilor din organizaţie;
- constituie baza culturii organizaţionale;
- sunt o sinteză a celor individuale;
- sunt reflectate în simboluri, atitudini, comportamente şi diferite structuri;
- influenţează semnificativ evoluţia şi performanţele organizaţiei.
Integritatea publică poate fi definită atât prin prisma integrităţii proceselor
în cadrul organizaţiei - de luare a deciziilor, de implementare a deciziilor, de
gestiune a banilor publici - cât şi prin prisma integrităţii personalului sau agenţilor
publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul acesteia (aleşi locali, funcţionari
publici, personal contractual din instituţiile publice).

14
www.cepes.ro/September/declaration.htm
15
Ovidiu Nicolescu, Ion Verboncu, Fundamentele menagementului organizației, Editura
Universitară, București 2008.
12
 Din perspectiva integrităţii, reprezentanţii oricărei entităţi publice au
obligaţia să acorde un tratament imparţial şi echitabil tuturor persoanelor care se
adresează acesteia.
Una din componentele integrităţii publice o reprezintă transparenţa în
desfăşurarea activităţii instituţiilor publice, prin care înţelegem setul de instrumente
prin care administraţia (instituţiile şi autorităţile administraţiei publice locale sau
centrale) dă socoteală cetăţenilor/contribuabililor cu privire la activitatea
desfăşurată în serviciul acestora.
Conceptul de transparenţă a procesului decizional derulat în instituţii se
referă la asigurarea accesului cetăţenilor la documentele aflate în gestiunea
instituţiilor statului precum şi la consultarea cetăţenilor cu privire la adoptarea unor
reglementări.16
Ca să putem fi etici, sau morali, în cele ce scriem, trebuie să evităm
principalele trei forme de conduită imorală: falsificarea datelor, fabricarea lor și
plagiatul. Nu este etic să ignori voit argumentele care nu sunt pe linia tezei noastre,
precum nici selectarea bibliografiei pe linia a ceea ce ne satisface doar pe noi. Nu
putem ignora sugestiile, completările sau analizele critice ale unor evaluatori deja
consacrați.
În ceea ce priveşte falsificarea datelor, fabricarea lor, plagiatul şi chiar
autoplagiatul, acestea au fost de la început şi sunt încă interzise, uneori gravitatea
acestor forme de conduită imorală făcându-le pe acestea să fie incluse în categoria
faptelor de natură penală. Opera plagiată este lucrarea scrisă, realizată și publicată
de o persoană sau grup de persoane care se declară în acest fel autori, lucrare care
cuprinde în mod integral sau numai parțial o operă de creație intelectuală scrisă,
realizată și publicată anterior de o altă persoană. [...] Lucrarea plagiată se produce
prin copiere, preluare, traducere și/sau modificare neautorizată, în mod parțial sau
integral și prin omiterea indicării sursei de proveniență în care numele autorului
acesteia să apară în mod explicit. Conform Legii nr. 319 din 8 iulie 2003, plagiatul
și autoplagiatul sunt definite astfel:
• Plagiatul - expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv
în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii,
rezultate ori metode științifice extrase din opere scrise, inclusiv în format
electronic, ale altor autori, fără a menționa acest lucru și fără a face trimitere la
sursele originale;
• Autoplagiatul - expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală,
inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, demonstrații, date, ipoteze,
teorii, rezultate ori metode științifice extrase din opere scrise, inclusiv în format
electronic, ale aceluiași sau acelorași autori, fără a menționa acest lucru și fără a
face trimitere la sursele originale.17

16
Daniela Șarpe, Delia Popescu, Aurel Neagu, Violeta Ciucur, op. cit., p. 14.
17
ANSOR, Universitățile „copy-paste”: fenomenul plagiatului și impostura academică în
învățământul superior românesc – perspectiva studenților, Bucureşti, 2016, (varianta on
line), p. 4.
13
 Odată cu apariția internetului, folosit extensiv de studenți pentru copy-
paste, conceptul de „copie”, în raport cu cel de „original”, este chestionat, de două
decenii, cel puțin, în literatura de specialitate (filonul platonician privind „copia” a
răzbătut, prin Renaștere, până azi). Baza morală a lui „a copia” e acum pusă în
discuție și cred că studenții noștri ar putea beneficia de invitația la o re-fixare a
unor fundamente morale. Copierea ilicită din internet, nu numai că substituie
fraudulos efortul propriu pentru realizarea unei lucrări, dar sacrifică aspectul
original al acesteia. Plagiatul prin preluare de pe internet a devenit mai ușor și a
permis proliferarea sistemului de înșelăciune contractuală (contract cheating și
site-urile specializate în furnizarea, la cerere, contra cost, a produsului cerut:
lucrare de licență, disertație, referate etc. Denumite și Essay Mills (fabrici de
lucrări), acestea au situație legală intens criticată la această oră. Internetul produce,
astfel, noi provocări pentru ideile de Plagiat, Autorat, Copie, Remix, Drepturi de
autor ș.a.18 Iar această problemă se face resimţită astăzi tot mai acut atât la nivel
naţional, cât şi internaţional. Ca principal remediu legat de această denaturare ar
trebui ca studenţii noştri să aibă parte de o instruire mai insistentă şi mai
consecventă pe parcursul şcolarităţii aşa încât atât citarea, dar şi referenţierea, să nu
se transforme într-o problemă cu urmări nefaste atât asupra situației lor academice,
dar chiar şi asupra tutorilor sau a supervizorilor lor academici. Prin aceasta se
poate promova totodată şi conştiinţa responsabilităţii morale ştiinţifice reciproce
între student şi îndrumător.
Problema plagiatului intră în sfera deontologiei academice, adică ține de
normarea conduitei și moralității comunităților academice în virtutea unor valori,
principii și standarde autoimpuse. Deși stabilirea acestor jaloane de moralitate
academică nu depinde în principal de consecințele acțiunilor, acestea sînt
determinante în judecarea și sancționarea acțiunilor și comportamentelor din lumea
academică.
Din felul în care universitățile definesc și descriu plagiatul, precum și din
politicile lor de prevenire și sancționare a acestuia, rezultă câteva principii și valori
ale deontologiei academice:
- onestitatea și onoarea;
- echitatea (evaluarea fiecăruia după propriile performanțe);
- originalitatea și creativitatea cercetării;
- excelența în predare și în procesul de învățare.
Deschiderea internațională și multiculturală a universităților de astăzi a
condus la înțelegerea comparativă a normelor deontologice. Lumea academică a
observat că practicile acceptabile ale citării și onestității academice variază în
funcție de disciplină, gen (discursiv) și situație academică, dar și de la o cultură la
alta. De aceea, este nevoie ca principiile și normele deontologice, inclusiv cele

18
Marian Popescu, Redactarea corectă a unei lucrări academice, în vol. „Deontologie
academică. Curriculum –cadru”. Coord: Liviu Papadima, Bucureşti, 2016, p. 39.
14
legate de plagiat și de conduita citării, să fie contextualizate și explicate clar și în
detaliu19.
Vorbind acum despre autoplagiat, trebuie avut în vedere faptul că acesta
este diferit de plagiat și constă tocmai în înțelegerea conceptului de originalitate.
Autoplagiatul apare atunci când cineva pretinde că o contribuție a sa este originală,
însă în adevăr nu este, deoarece tot el sau ea a publicat deja respectiva contribuție
într-o lucrare anterioară. Avem deci același autor care și-a publicat în prima lucrare
contribuția într-un mod original, iar în a doua lucrare, prin publicarea aceleiași
contribuții, aceasta este autoplagiată, pierzându-și astfel originalitatea.
”Problema auto-plagiatului este importantă deoarece în multe domenii
indivizii primesc recompense pe baza numărului de contribuții originale dovedite.
Astfel, o studentă primește o diplomă de licență ca urmare a absolvirii studiilor de
licență și a finalizării unei teze de licență. Dacă studenta va preda propria teză de
licență (sau părți din aceasta) și sub forma unei teze de dizertație, ea va primi o
diplomă de studii masterale în temeiul aceleiași lucrări. Astfel, ea va fi de două ori
recompensată pentru aceeași muncă. Această dublă recompensă înșeală încrederea
comisiei și a publicului ce îi va judeca abilitățile pe baza diplomei, fiind și
incorectă pentru colegii și colegele care au realizat o teză originală de dizertație. De
asemenea, dacă o persoană promovează în ierarhia științifică pe baza unor
publicații ce repetă contribuții deja publicate anterior, tot de el/ea, beneficiile
suplimentare pe care le obține conform noii poziții (autoritate, recompense
financiare) se bazează pe o înșelătorie. Cei înșelați sunt evaluatorii, cei care au
decis meritele candidatului, dar și contra-candidații care s-au prezentat doar cu
contribuțiile lor originale reale, fără să le repete. Auto-plagiatul reprezintă deci o
re-utilizare nelegitimă a propriilor contribuții științifice. Există și cazuri în care
autorii pot reutiliza legitim fragmente din creațiile lor anterioare – de regulă,
precizând explicit unde au mai fost publicate. De exemplu, anumite descrieri ale
metodei de cercetare se pot regăsi în articole ce raportează rezultate diferite ale
unor studii proprii bazate pe aceeași metodă, indicând faptul că metoda a fost
publicată și anterior. Un articol apărut într-o revistă poate fi republicat într-un
volum, cu mențiunea clară a primei apariții. Cheia re-utilizării legitime constă în
faptul că nu conduce la o inflație artificială a meritelor autorului privind
contribuțiile originale, deoarece este menționată publicarea originală și, eventual,
deoarece contribuțiile originale din a doua lucrare necesită și justifică reproducerea
anumitor precizări metodologice, tehnice etc. din lucrarea inițială”20.
În condițiile în care diferențele de cultură și mentalitate sunt diferite față de
țările altor continente, ne vom referi la statele membre ale Uniunii Europene
comparativ cu situația din România. Trebuie să menționăm că în alte sisteme de
învățământ, cum este cazul Statelor Unite ale Americii, există o abordare mai dură
atunci când vine vorba de astfel de practici. Poate cel mai important demers la
nivel european în domeniul plagiatelor și al integrității academice îl constituie

19
Marian Popescu, Dumitru Sandu, Bogdan Ștefănescu, Plagiatul, în op. cit., p. 48.
20
Cosmin Rughiniș, Autoplagiatul, în op. cit., p. 64-65.
15
proiectul Impact of Policies for Plagiarism in Higher Education Across Europe
(IPPHAE), desfășurat în perioada octombrie 2010 - noiembrie 2013. Acesta și-a
propus să radiografieze statele membre ale Uniunii Europene, pornind de la
modelul propus de Irene Glenedinning și intitulat Academic Integrity Maturity
Model (AIMM). Programul IPPHAE s-a axat pe evidențierea politicilor și
procedurilor referitoare la cazurile de plagiat, funcționalitatea acestora, mecanisme
de prevenție și depistare, monitorizarea acestora și perspectiva principalilor actori
din sistemul educațional al fiecărei țări cu privire la acest subiect. S-a urmărit
chestionarea a cel puțin 10% din numărul total de universități din statele UE,
deziderat care nu a fost atins din cauza reticenței pe care comunitățile academice o
au când sunt abordate privitor la integritatea academică. Situația la nivel european
în ceea ce privește politicile/strategiile cu privire la plagiat și integritate academică
este extrem de diferită. Există anumite state care excelează în acest domeniu
(Austria, Franța, Ungaria, Irlanda, Germania sau Marea Britanie), în timp ce altele
nu au politici coerente în acest sens (Bulgaria, România, Italia, Olanda). În general,
regăsim aceleași state în poziții antagoniste și când ne referim la monitorizarea și
contorizarea derapajelor de acest tip. Trebuie să subliniem aici importanța pe care o
acordă țări precum Austria, Irlanda, Marea Britanie sau Suedia fenomenului de
combatere a plagiatului, atât în învățământul superior, cât și în învățământul
preuniversitar, în unele cazuri21.
Studiul IPPHAE cu privire la situația fenomenului de plagiat din România
subliniază faptul că metodele de predare utilizate în țara noastră descurajează, în
general, lucrul în echipă, fapt care duce la un mod de lucru preponderent
individual. Prin urmare, se creează practic o situație în care plagierea unor lucrări
este mult mai ușoară.
În România nu există studii specifice privitoare la fenomenul plagiatului.
Conform studiului IPPHAE, 51% dintre studenți și 21% dintre cadrele didactice
chestionate admit că au plagiat în mod intenționat. Considerând că Legea Educației
Naționale sancționează corespunzător plagiatul, conducerile universităților
chestionate consideră că adoptă o politică riguroasă cu privire la prevenirea
plagiatului.
Prin urmare, 54% din cadrele didactice și 40% dintre studenți confirmă că
instituțiile lor au politici și proceduri cu privire la plagiat. Mai mult, 41% dintre
cadrele didactice consideră că instituția unde sunt afiliați abordează în mod serios
această problemă, în timp ce 51% dintre aceștia consideră că informațiile
referitoare la acest subiect sunt accesibile studenților. În schimb, doar 42% dintre
studenți consideră că au acces în mod real la acestea. Prin urmare, se resimte o
lipsă de informare în rândul participanților la procesul de învățământ superior,
având în vedere faptul că noțiunea de plagiat a fost lăsată la latitudinea celor
chestionați.
Lipsa unui cadru legislativ bine definit duce, automat, la o diferență
semnificativă în ceea ce privește optica abordării acestui flagel. În orice caz,

21
ANSOR, op. cit., p. 5-6.
16
pornind de la autoritățile naționale în domeniu și ajungând la cea mai mare parte a
comisiilor de etică și deontologie profesională ale universităților, sancțiunile în
cazurile depistate sunt fie blânde, fie inexistente. Acest lucru nu este de mirare câtă
vreme 60% dintre studenți și 40% dintre cadrele didactice nu cunosc exact care
sunt metodele de prevenire și depistare în cazul plagiatului. Mai mult, 62% dintre
studenți și 36% dintre cadrele didactice consideră că regulamentele și metodele de
depistare sunt aplicate după „placul cadrelor universitare”.
În ciuda unor situații pozitive, precum cea de la Universitatea de Vest din
Timișoara, Universitatea din București sau Academia de Studii Economice din
București, care au achiziționat software-uri anti-plagiat specializate, cea mai mare
parte dintre universitățile din România utilizează programe software anti-plagiat cu
licență gratuită, în contextul în care acestea nu sunt pregătite să acceseze literatura
de specialitate în limba română sau din anumite baze de date internaționale.
Având în vedere situația prezentată este intrigant faptul că 86% dintre
studenți și 49% dintre cadrele didactice consideră că primii au primit pregătirea
adecvată în vederea redactării unor lucrări de factură academică, deși 40% dintre
studenți și 74% dintre cadrele didactice își doresc să citească mai mult pe acest
subiect.
Sistemul de învățământ superior românesc este alcătuit dintr-un ansamblu
de instituții publice și private a căror autonomie universitară duce la diferențe
semnificative în ceea ce privește structura și modul de funcționare. Principalele
structuri naționale care au atribuții în domeniul integrității academice și a eticii sunt
Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și
Inovării (CNECSDTI), Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și
Certificatelor Universitare (CNATDCU) și Consiliul de Etică și Management
Universitar (CEMU)22.

Codurile şi principiile etice

Pentru evitarea tuturor acestor forme de deviere de la o conduită etică şi
morală în domeniul universitar, trebuie luate în considerare şi aplicate cu
conştinciozitate de către factorii responsabili o serie de coduri etice sau morale.
Potrivit definiţiei date de Valentin Mureşan, la nivel instituţional, un cod de etică
sau de morală este „un ansamblu coerent de valori, principii şi norme morale,
impuse sau nu prin sancţiuni punitive de instituţie, pentru asigurarea unei vieţi
sociale şi profesionale reuşite, integre, pentru sporirea bunăstării membrilor ei, a
instituţiei ca atare şi a societăţii în sens larg, pentru diminuarea sau eliminarea
oricăror vătămări ce ar putea fi aduse membrilor instituţiei, pentru respectarea
demnităţii, integrităţii şi autonomiei tuturor celor afectaţi de activităţile instituţiei şi
pentru asigurarea unei protecţii egale, imparţiale, a tuturor membrilor instituţiei în
raporturile reciproce şi în raporturile acestora cu societatea în ansamblu”.23

22
Ibidem, p. 9-11.
23
Valentin Mureşan, Managementul eticii în organizaţii, Editura Universităţii din
Bucureşti, Bucureşti, 2009, p. 102.
17
 După opinia unora dintre specialiştii în etica aplicată, rolurile pe care le au
codurile etice pot fi diverse. Bunăoară, ele ar putea avea fie un rol a) punitiv, de
reglementare, de impunere a valorilor şi regulilor morale promovate de societate (şi
de aceea includ un capitol de sancţiuni administrative), fie unul b) aspiraţional,
orientativ, respectarea regulilor fiind facultativă (codurile ziariştilor şi
universitarilor români precizează că nu constrâng pe nimeni), fie, în sfârşit, unul c)
pur educativ (acestea nu prescriu reguli sau standarde căci individul trebuie să
decidă pentru sine iar conştiinţa sa morală e cea care trebuie să-i orienteze
comportamentul)24.
Trecând acum peste modurile diferite de a stabili, atât în cadrul mai restâns
al unei organizaţii, cât şi în cadrul mai extins al unei societăţi, ce trebuie să se
înţeleagă prin termenii cheie de valori, principii şi norme morale, precum şi peste
eventualele interpretări individuale contradictorii ale acestora, în mediul universitar
principiile de bază ale codurilor etice sunt bazate pe anumite standarde morale,
care, la rândul lor, au la bază norme morale generale sau universale, dar şi norme
morale speciale şi particulare. „Principiile morale circumscriu sfera moralităţii.
Unii creatori de coduri încep cu aşa-zisele principii ale moralei unui domeniu, de
exemplu cu principiile moralei universitare”.25 Dintre acestea pot fi amintite
următoarele, care se regăsesc şi în sfera etică a altor domenii:
1) Principiul respectului autonomiei. Trebuie să recunoaştem şi să nu
împiedicăm manifestarea capacităţii persoanelor de a-şi hotărî liber
propriile alegeri şi de a acţiona fără interferenţa altora pe baza
propriului sistem de valori şi credinţe.
2) Principiul binefacerii (beneficence): Persoanele au obligaţia să
promoveze acele interese care sunt importante şi legitime punând în
balanţă beneficiile, daunele şi riscurile în vederea obţinerii celui mai
mare beneficiu net pentru toţi cei implicaţi, trataţi în mod imparţial.
3) Principiul nefacerii răului (nonmaleficence): Persoanele trebuie să
nu facă acele acte care e probabil să cauzeze mai multe daune decât
beneficii, cu excepţia situaţiei în care există un temei suficient pentru a
nu proceda aşa.
4) Principiul dreptăţii: Trebuie să distribuim echitabil (nepărtinitor)
bunurile şi serviciile din domeniul evaluat, să nu discriminăm
persoanele, să le apreciem după merit, nevoi, contribuţie şi
responsabilitate etc., ţinând cont de resursele disponibile.
5) Principiul respectului demnităţii: Trebuie să respectăm fiinţa umană
ca valoare supremă în lumea naturală; adică să nu o tratăm niciodată
doar ca mijloc, ci întotdeauna ca depozitara unei valori intrinseci
supreme.
6) Principiul integrităţii: Trebuie să protejăm de orice ingerinţă externă o
sferă de valori şi însuşiri intangibile prin care indivizii umani îşi

24
Ibidem, p. 103-104.
25
Ibidem, p. 107.
18
 identifică felul lor esenţial de a fi sau a munci şi care, dacă sunt
afectate, se pune în pericol chiar identitatea indivizilor umani.
7) Principiul vulnerabilităţii: Trebuie să avem o grijă specială de cei
vulnerabili, de cei a căror autonomie, demnitate sau integritate e
posibil să fie ameninţate.
8) Principiul precauţiei: Nu trebuie să acţionăm în modalităţi care pot fi
dăunătoare în viitor chiar şi în condiţiile în care nu putem prezice exact
care vor fi daunele şi cine vor fi cei afectaţi.
9) Principiul dublului efect: E moral să faci o acţiune care are consecinţe
previzibile bune, dar şi rele (deci producerea unui rău e justificată
moral) dacă sunt îndeplinite următoarele patru condiţii: 1) acţiunea nu
e rea în sine; 2) consecinţa bună e intenţionată iar cea rea e
neintenţionată, dar previzibilă; 3) consecinţa rea nu e un mijloc în
producerea consecinţei bune; 4) există un temei serios pentru
acceptarea consecinţei rele.
10) Principiul subsidiarităţii: Cei aflaţi pe poziţii de autoritate trebuie să
recunoască dreptul persoanelor (sau comunităţilor) subordonate de a
participa la deciziile care-i afectează direct, în acord cu principiul
respectului demnităţii şi cu responsabilitatea lor pentru maximizarea
binelui comun.
11) Principiul publicităţii: Regulile morale acceptabile, ca şi temeiurile
justificării lor, trebuie să fie cunoscute şi recunoscute de toţi cei
implicaţi (să fie publice).
12) Principiul solidarităţii: Trebuie să acţionăm astfel încât să împărtăşim
atât avantajele cât şi poverile, în mod egal şi drept. Comunitatea are
obligaţia de a participa la sprijinirea persoanelor care nu îşi pot asigura
singure nevoile sociale, la sporirea coeziunii sociale.
13) Principiul egalităţii: Trebuie acţionat pentru asigurarea egalităţii
şanselor pentru toate persoanele şi pentru eliminarea oricăror forme de
discriminare.
14) Principiul fericirii sau al « binelui omului »: Trebuie să acţionăm
pentru cultivarea acelor virtuţi ale omului sau profesionistului care
sprijină înfăptuirea funcţiei sale definitorii – de medic, de om, etc.
Respectarea mecanică a regulilor nu e suficientă şi nici sigură.26
Deşi aceste principii, după cum se poate deduce chiar din denumirile lor,
au o valoare şi o valabilitate mai largă şi mai extinsă decât cea strict doar în mediul
academic, trebuie să se aibă în vedere şi latura morală specifică vieţii academice.
Există principii și/sau valori morale specifice ale vieții academice. Acceptarea lor
socială largă de azi este și rezultatul unui proces tumultuos și nu lipsit de asperități.
Cele mai des invocate sunt probabil libertatea academică, autonomia intelectuală a
cercetătorului și acceptarea diversității de opinii și convingeri. Pentru fiecare dintre
acestea poate fi oferită o justificare pornind de la principii etice generale, de tipul

26
Ibidem, p. 109-115.
19
celui de inspirație kantiană al respectului pentru demnitatea persoanei umane. De
asemenea, fiecărei valori sau fiecărui principiu îi sunt de obicei atașate anumite
interpretări sau condiții limitative. Spre exemplu, libertatea academică nu poate fi
invocată pentru a justifica fabricarea sau falsificarea rezultatelor de cercetare;
analog, acceptarea diversității de opinii poate avea o condiție limitativă atunci când
vine vorba despre opinii intolerante, rasiste etc. Mediul academic, atât în
dimensiunea de predare, cât și în cea de cercetare, asumă ca ideal discuția liberă,
rațională și critică. Propriile valori și principii morale sunt în mod legitim obiecte
ale acestei discuții. Reexaminarea și dezbaterea lor continuă, actualizarea și
specificarea lor atunci când este nevoie, nu fac decât să le mențină vii și să le
sporească forța de a genera comportamente morale27.
Există, mai apoi, o varietate de tipuri de coduri etice, precum cele
fundamentate pe drepturi, cele bazate pe un principiu singular, cele bazate pe
anumite datorii morale specifice diverselor instituții, toate aceste coduri putând
avea deci o valoare la nivel mondial, european (în aceste cazuri ne referim la
coduri etice ale unor domenii profesionale largi), național (coduri etice ale
domeniilor profesionale: minister, asociații profesionale) sau local (firme, spitale,
centre de cercetare, etc.). Iar în ceea ce privește codurile etice locale, acestea, la
rândul lor, se clasifică în mai multe categorii: bazate pe principii fundamentale
universale, bazate pe tipuri de responsabilități, bazate pe principii ”alese la
întâmplare”, bazate pe valorile morale definitorii ale instituției. Se pune acum
întrebarea dacă această diversitate a codurilor etice poate fi redusă și acestea să fie
aduse la un numitor comun? ” Diversitatea manierelor de a structura codurile etice
e considerată firească de unii autori. Alţii o consideră o slăbiciune specifică
începutului. Aceştia din urmă au iniţiat tentative de a crea „ghiduri pentru scrierea
codurilor etice” menite să omogenizeze redactarea. Au apărut, şi probabil se vor
înmulţi, experţii în această materie. În această tendinţă se înscrie metodologia de
elaborare şi adoptare a codurilor de etică în universităţi scrisă de prof. univ. dr.
Mihaela Miroiu şi care a influenţat major o redactare omogenă a acestor documente
în România”28.
În continuare să vedem care sunt pașii prin care se construiește un cod etic.
În acest sens trebuie avute în vedere următoarele aspecte stabilite de C. Mac
Donald:
1. Care e scopul noului cod? Va reglementa el comportamentele sau doar
va inspira anumite atitudini?
Apoi, e bine să acceptăm faptul că:
2. Un cod etic trebuie întemeiat pe valori-principii universale, care să-i
justifice statutul de cod moral şi să dea sensul apartenenţei la un etos comun, dar în
acelaşi timp trebuie croit pe nevoile şi valorile organizaţiei în cauză. Ele formează

27
Emanuel Socaciu, Fundamente ale eticii academice, în vol. „Deontologie academică.
Curriculum –cadru”, p. 9.
28
Valentin Mureşan, op. cit., p. 129.
20
centrul de greutate al codului şi de aceea sunt atât de importanţi specialiştii locului
în redactarea lui.
3. Multe coduri etice au două componente: una aspiraţională (de regulă în
Preambul, care schiţează idealurile spre ce aspiră organizaţia) şi a doua, formată
dintr-o listă de principii şi reguli la care ne aşteptăm să adere liber membrii
organizaţiei.
4. Va trebui să ne hotărâm dacă includem în cod vreo formă de
constrângere, de impunere a normelor morale. În caz că da, care sunt aceste
constrângeri? Sau funcţia sa e pur educativă şi respectarea regulilor pur opţională?
Să ne reamintim totuşi vorbele lui Aristotel: „legile bune, dacă nu sunt respectate,
nu reprezintă un guvernământ bun”.
5. De regulă, valorile sau principiile se pun în ordinea importanţei lor
pentru organizaţie, dar ordinea nu trebuie să fie strictă. Principiile unui cod sunt
principii prima facie.
6. Cine va participa la procesul de creare al codului? Un mic grup de lucru,
întreaga organizaţie, şi unii şi alţii? Cum vom face să separăm interesele
organizaţiei de cele ale creatorilor codului? Cum vom implementa codul? Cum îl
vom difuza? Cum vom face ca el să fie interiorizat de personal (educaţia morală
intrainstituţională)?
7. Cum şi când îl vom revizui şi cine va face aceasta? Dezvoltarea codului
se face pe bază de bun simţ moral sau e nevoie de competenţe etico-
metodologice29?
Toate aceste întrebări trebuie să primească răspunsuri adaptate la
circumstanţele instituţiei.
Cu toate acestea, vorbind despre instituţionalizarea codurilor de etică la
nivel de cercetare academică în ţara noastră, atunci se poate observa o anumită
reţinere în ceea ce priveşte acest proces, atât din partea managerilor, cât şi din
partea specialiştilor în etică. Aşadar, din moment ce se presupune că „românul e
născut poet”, atunci „se vorbeşte deseori cu respect despre “morală”, dar rareori se
depăşeşte nivelul declaraţiilor sau al redactării codurilor etice, îndeobşte ţinute cu
grijă în sertare, şi foarte rar sunt abordate frontal marile teme ale micii corupţii sau
ale unor pattern-uri de comportament imoral intrate în tradiţie şi acceptate ca
atare”30. A avea un cod etic nu e suficient. Ne-am putea afla în situaţia în care
aproape toate instituţiile unei ţări au coduri etice dar nici una nu funcţionează după
ele. Cred că aceasta e, în bună măsură, situaţia României de azi. Codurile etice sunt
o hârtie uitată în sertar sau scoasă numai atunci când apar conflicte între persoane.
Pentru a conferi eficienţă unui cod etic trebuie să luăm măsuri complexe de
implementare a lui. Altfel, eşecul e aproape garantat, iar motivele acestui eșec ar
putea fi următoarele:
- pentru că nu au precizate obiective comportamentale clare, explicite;

29
C. MacDonald, Guidance for Writing a Code of ethics (chrismac@ethicsweb.ca).
30
Mihaela Constantinescu, Valentin Mureşan, Instituţionalizarea eticii: mecanisme şi
instrumente, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2013, p. 71.
21
 - pentru că nu reglementează activităţile specifice acelei organizaţii;
- pentru că nu au obiective pragmatice, ci promit prea mult;
- pentru că nu se sprijină pe un constant feedback din partea beneficiarilor;
- pentru că fie antrenează aşteptări nerealiste, fie reglementează prea mult
şi prea ferm;
- pentru că sunt victima unor schimbări politice;
- pentru că sunt pur şi simplu învechite şi trebuie împrospătate.
Dar ele eşuează în primul rând pentru că nu sunt susţinute de programe de
implementare, iar acestea ar trebui organizate atât sub forma unui program de
conformitate, cât și sub forma unui program de dezvoltare31.
Revenind acum la situația din țara noastră în ceea ce privește
instituționalizarea eticii, se poate remarca predilecţia pentru un model al
instituţionalizării eticii cu accent pe reguli, norme şi sancţiuni. E modelul
„conformităţii”. Organizaţiile par să reducă programele de management al eticii la
redactarea, implementarea şi monitorizarea unui cod de etică. Este acest lucru
suficient pentru a vorbi de organizaţii integre? Mai mult decât atât, oare
organizaţiile din România înţeleg acelaşi lucru prin „cod de etică” şi adoptă o
manieră similară de redactare? Se vorbeşte uneori despre „scrierea” codurilor de
etică ca despre o nouă şi promiţătoare meserie. Oricât ar părea de curios, această
predilecţie lingvistică vădeşte o mentalitate inadecvată. Codurile de etică nu se
scriu, ci se montează într-un dispozitiv de management al eticii fără de care nu pot
funcţiona. Doar „scrise”, ele sunt simple bucăţi de hârtie fără niciun efect. Din
păcate, ne aflăm într-o situaţie în care nici măcar „scriitori” profesionişti de coduri
de etică nu avem. Cu atât mai puţin proiectanţi de „infrastructuri etice”. Acestea nu
au ajuns încă meserii în ţara noastră. Lupta împotriva corupţiei şi pentru moralitate
în viaţa publică nu s-a instituţionalizat şi profesionalizat, prin urmare nu trebuie să
ne mire lipsa de rezultate şi scepticismul majorităţii. În locul profesioniştilor în
managementul eticii au proliferat „ofiţerii etici” avizi de fonduri europene şi
formaţi la “morala bunicii”; prin urmare va trebui să ne obişnuim în continuare cu
mimarea preocupărilor de etică instituţională32.
Promovarea integrității academice este un imperativ atât la nivel
mondial/european, cât și național. Problemele de etică în viziunea Comunităţii
Europene îmbracă doua aspecte şi anume: aplicarea principiilor etice în cercetarea
ştiinţifică şi cercetarea ştiinţifică în domeniul eticii. În acest context anul 2005
reprezintă o dată de referinţă pentru Comunitatea Europeană. În 11 martie Comisia
Europeană a adoptat Carta Europeană a Cercetătorului şi Codul de Conduită pentru
Recrutarea Cercetătorilor. Aceste două documente sunt elemente cheie ale politicii
Uniunii Europene de a transforma munca în cercetare ca profesie într-o carieră
atrăgătoare, care reprezintă o caracteristică vitală a strategiei sale de a stimula
dezvoltarea economică şi creşterea numărului de locuri de muncă. Carta şi Codul
de Conduită vor atribui fiecărui cercetător în parte aceleaşi drepturi şi obligaţii

Valentin Mureșan, op. cit., p. 138-139.

31

Mihaela Constantinescu, Valentin Mureşan, op. cit., p. 71.

32

22
indiferent de locul din Uniunea Europeană în care îşi pot desfăşura activitatea.
Aceasta ar trebui să ajute la contracararea faptului că cercetarea în Europa este
fragmentată la nivel local, regional, naţional sau sectorial şi permite Europei să-şi
valorifice la maxim potenţialul ştiinţific33.
România este prin poziţia geografică o ţară europeană, ţară care de-a
lungul timpului s-a manifestat ca atare. Tradiţia cercetării ştiinţifice este puternică
în România şi mărturie stă un lung şir de personalităţi cu renume în acest domeniu,
recunoscute ca atare de comunitatea ştiinţifică internaţională. Din punctul de
vedere al principiilor etice, România nu putea face excepţie de la tendinţa
permanentă manifestată atât la nivel european cât şi internaţional şi anume aceea a
precizării continui a unor norme de conduită şi de comportament etic în foarte
multe domenii de activitate între care şi cercetarea ştiinţifică. Chiar dacă aceste
norme nu au fost întotdeauna prezente sub forma unor documente juridice la nivel
naţional, aceasta nu înseamnă că, la nivelul unor grupuri, societăţi de profil sau
organizaţii, ele nu au existat şi nu s-au respectat. Un moment important pentru
clarificarea aspectelor eticii aplicate în cercetarea ştiinţifică din România l-a
constituit apariţia Legii nr.206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică,
dezvoltarea tehnologică şi inovare, promulgată prin Decretul nr.371/2004 şi
publicată în Monitorul Oficial,Partea I, nr.505 din 04/06/2004.
Legea are patru capitole destinate: Dispoziţiilor generale, Consiliului
Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării,
Comisiilor de etică şi Dispoziţiilor finale. Această lege, bazată pe tradiţiile
naţionale dar şi pe experienţa internaţională şi în special europeană în domeniu,
stabileşte atotputernicia principiilor etice în activitatea de cercetare ştiinţifică,
dezvoltare tehnologică şi inovare, principii reunite în Codul de etică şi deontologie
profesională a personalului de cercetare-dezvoltare, cod elaborat de Autoritatea de
Stat pentru Cercetare-Dezvoltare.
Legea defineşte buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare care
trebuie să excludă: ascunderea sau înlăturarea rezultatelor nedorite, confecţionarea
de rezultate, înlocuirea rezultatelor cu date fictive, interpretarea deliberat
distorsionată a rezultatelor şi deformarea concluziilor, plagierea rezultatelor sau a
publicaţiilor altor autori, prezentarea deliberat deformată a rezultatelor altor
cercetători, neatribuirea corectă a paternităţii unei lucrări, introducerea de
informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţare, nedezvăluirea
conflictelor de interese, deturnarea fondurilor de cercetare, neînregistrarea şi/sau
nestocarea rezultatelor, precum şi înregistrarea şi/sau stocarea eronată a
rezultatelor, lipsa de informare a echipei de cercetare înaintea începerii proiectului,
cu privire la drepturi salariale, răspunderi, coautorat, drepturi asupra rezultatelor
cercetărilor, surse de finanţare şi asocieri, lipsa de obiectivitate în evaluări şi

Aurel Pisoschi, Văcariu Vintilă, Ioana Popescu, Etica în cercetare. Livrabilul 3.7 (L 3.7),
33

București, Mai 2016, p. 9.

23
nerespectarea condiţiilor de confidenţialitate, şi, în sfârşit, publicarea sau finanţarea
repetată a aceloraşi rezultate ca elemente de noutate ştiinţifică34.
Sunt stabilite definiţii pentru o serie de termeni cu care legea operează în
aplicarea ei. Astfel:
1. frauda în ştiinţă este o acţiune deliberată de confecţionare, falsificare,
plagiere sau înstrăinare ilicită a rezultatelor cercetării ştiinţifice;
2. confecţionarea de date este orice înregistrare şi prezentare a unor date din
imaginaţie, care nu sunt obţinute prin metodele de lucru folosite în
cercetare;
3. falsificarea este măsluirea materialelor de cercetare, a echipamentelor,
proceselor sau rezultatelor, omiterea unor date sau rezultate de natură a
deforma rezultatele cercetării;
4. plagiatul este însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor,
rezultatelor sau textelor unei persoane, indiferent de calea prin care acestea
au fost obţinute, prezentându-le drept creaţie personală;
5. conflictul de interese este acea situaţie de incompatibilitate în care se află o
persoană care are un interes personal ce influenţează imparţialitatea şi
obiectivitatea activităţilor sale în evaluarea, monitorizarea, realizarea şi
raportarea activităţilor de cercetare-dezvoltare.
În lege se stabilesc de asemenea condiţiile în care se înfiinţează şi
funcţionează Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării
Tehnologice şi Inovării, pe scurt Consiliul Naţional de Etică precum şi atribuţiile
acestuia privind: stabilirea principiilor etice specifice domeniului de cercetare-
dezvoltare, elaborarea codurilor de etică pe domenii de activitate, stabilirii
procedurilor specifice de urmat în cazul apariţiei unei conduite necorespunzătoare,
urmărirea aplicării şi respectării de către unităţile şi instituţiile de cercetare-
dezvoltare, precum şi de către personalul de cercetare-dezvoltare a dispoziţiilor
legale referitoare la normele de conduită morală şi profesională, formularea
opiniilor şi recomandărilor în legătură cu problemele de natură etică ridicate de
evoluţia ştiinţei şi a cunoaşterii, analizarea cazurilor sesizate referitoare la
încălcarea regulilor de bună conduită şi elaborarea recomandărilor de soluţionare
şi/sau de aplicare a sancţiunilor, înfiinţarea de Comisii de etică pe domenii.
Comisiile de etică se pot înfiinţa, conform legii, pe lângă Consiliile
Ştiinţifice sau de Administraţie ale unităţilor de cercetare - dezvoltare, unităţile
care conduc programe de cercetare - dezvoltare şi cele care asigură valorificarea
rezultatelor. Atribuţiile Comisiilor de etică se referă la urmărirea respectării
codurilor de etică specifice domeniului unităţii şi cercetarea cazurilor de abateri de
la etică şi luării măsurilor necesare. Se stabileşte de asemenea modalitatea de
anchetare a abaterilor, de soluţionare a sesizărilor şi de aplicare a sancţiunilor. O
sarcină importantă a Comisiilor de Etică constă în evaluarea din punct de vedere
etic a proiectelor de cercetare - dezvoltare conform reglementărilor de etică
generală aplicabile, şi de etică specifică internă şi internaţională.

34
Ibidem, p. 33.
24
 În conformitate cu prevederile Legii nr. 206/2004 au fost numiţi membrii
Consiliului Naţional de Etică din domeniul cercetării ştiinţifice, dezvoltării
tehnologice şi inovării din România. Acest consiliu urmează să procedeze la
numirea Comisiilor de specialitate, la întocmirea Codului de etică al cercetătorului
şi a codurilor de etică specifice pe domenii şi să sprijine unităţile şi instituţiile de
cercetare - dezvoltare la numirea Comisiilor de etică.
Stimularea bunelor practici ştiinţifice şi prevederea unor măsuri adecvate
atunci când apar suspiciuni de conduită ştiinţifică necorespunzătoare, reprezintă
sarcini instituţionale. Responsabilitatea implementării lor revine directorilor
executivi ai fiecărei instituţii de cercetare şi organelor conducătoare responsabile.
Aceasta rezultă, pe de o parte din rolul acestora ca angajatori sau superiori ierarhic,
iar pe de altă parte în cazul instituţiilor de învăţământ superior, din monopolul lor
în acordarea de grade universitare.
Existenţa unei legislaţii naţionale în domeniul eticii aplicabile cercetării
este un fapt pozitiv şi apreciat de Comisia Europeană în contextul în care se caută
generalizarea la nivel european a bunelor practici în domeniul atât de vast al
cercetării ştiinţifice. În acelaşi timp cei care lucrează în acest domeniu nu trebuie să
neglijeze recomandările Comisiei Europene privind aplicarea prevederilor Cartei
Europene a Cercetătorului şi a Codului de Conduită pentru Recrutarea
Cercetătorilor, recent publicate, mai ales atunci când este vorba de proiecte de
cercetare finanţate din fonduri ale Uniunii Europene, proiecte la care participarea
românească trebuie să se ridice la nivelul aşteptat, impus atât de tradiţia României
în acest domeniu cât şi de potenţialul uman şi material existent35.
Am utilizat pe parcursul acestei expuneri în mai multe rânduri și în mai
multe situații termenii de ”morală”, ”etică” și ”deontologie”. Există oare însă, pe
lângă asemănările sau, mai corect spus, pe lângă conexiunile care sunt între cei trei
termeni, și unele diferențe, mai mari sau mai mici, mai mult sau mai puțin
semnificative, mai mult sau mai puțin evidente, între cele trei noțiuni amintite mai
înainte?
Potrivit Gabrielei Țigu, cele trei noțiuni au mai multe puncte comune,
decât puncte care să le diferențieze, iar această diferențiere apare doar în funcție de
contextul în care sunt utilizate respectivele noțiuni. Astfel, ”În timp ce morala este
considerată un fenomen real, ce ţine de comportamentul cotidian, de viaţa practico-
spirituală reală a indivizilor şi colectivităţilor umane, etica desemnează teoria care
are ca obiect de studiu acest fenomen real. Etica semnifică deci “ştiinţa binelui şi a
răului”. Deontologia desemnează normele de conduită şi obligaţiile etice în cadrul
unei profesii. Este o teorie a datoriei, a obligaţiilor morale în acea profesie (de ex.
deontologia medicilor, a avocaţilor, a profesorilor, a contabililor etc.). Ea aplică
deci anumite norme morale particulare”36.

35
Ibidem, p. 33-35.
36
Gabriela Țigu, Etica afacerilor. Puncte de vedere, cazuri, teme de reflecție, Bucureşti,
2016, (varianta on line), p. 9-11.
25
 CAPITOLUL II
PRINCIPII FUNDAMENTALE PRIVIND ORGANIZAREA ȘI
DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII DIDACTICE

Autor: Conf. univ. dr. CORINA ROTAR

Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, instituție de învățământ

superior de stat, înființată în 1991, reprezintă o instituție academică centrată pe
educație și cercetare. Universitatea asigură climatul necesar unei bune desfășurări a
activităților specifice aferente angajaților săi, personal didactic și auxiliar, menită a
duce atât la creșterea prestigiului invididual, cât și al instituției noastre. De
asemenea, Universitatea asigură buna desfășurare a actului didactic, respectând
regulile specifice de predare și însușire a cunoștințelor, pentru fiecare ramură de
specializare existentă în cadrul instituției noastre. Aceasta se realizează atât prin
punerea la dispoziția cadrelor didactice ale universității a materialelor didactice
necesare actului de predare, cât și a spațiilor de desfășurare a diverselor activități
specifice.
Prezentul capitol, dedicat eticii și deontologiei profesionale, stabilește, în
aceste condiții, cadrul general de desfășurare a activității personalului didactic al
Universității, bazându-se pe o serie de principii fundamentale, care vor fi detaliate
mai jos: autonomia personală, deplina libertate academică, profesionalismul,
integritatea, onestitatea academică, dreptatea și echitatea.

1. Autonomia personală
Principiul autonomiei personale pornește de la ideea trăsăturilor inerente
personalității fiecărui individ în parte. Universitatea crează astfel cadrul adecvat al
manifestării acestora, lăsând libertatea individului de a își exprima opiniile, pe baza
competențelor specifice atât în ceea ce privește activitatea didactică, cât și de
cercetare. Astfel, cadrele didactice ale Universității noastre au deplina libertate de
a-și expune părerile, inițiativele și propunerile privind conceperea planurilor de
învățământ, a fișelor disciplinelor ș.a.m.d de la nivelul ramurilor de specializare
aferente departamentelor la care sunt arondați. Regula de față se aplică la nivelul
tuturor programelor de studiu pe care le oferim (licență, masterat, doctorat),
stimulându-se așadar, creativitatea și originalitatea. Cadrele didactice au libertatea
de a își organiza precum consideră adecvat, însă în acord cu rigorile științifice și
pedagogice, atât cantitatea de informație științitifică livrată studenților, cât și
maniera prin care aceasta este predată. În conformitate de prevederile legii
Universitatea va putea folosi datele personale ale cadrelor didactice, în unele
situații care o impun (programele de studiu și programele de cercetare, evaluarea,
promovarea sau participarea cadrelor didactice pentru concursurile de ocupare a
unor posturi noi).

26
 2. Libertatea academică
Aceasta presupune asigurarea, de către Universitatea noastră, a unei
depline libertăți de expresie și creație, ferită de orice ingerință religioasă,
economică, politică sau de altă natură externă și dăunătoare mediului academic.
Universitatea respinge astfel, orice tip de presiune, manipulare sau formă de
autoritarism care ar leza atât activitatea didactică cât și cea de cercetare. Asemenea
formule ar determina apariția unui spirit contraproductiv și falimentar, care ar
afecta credibilitatea instituției noastre, atât pe plan intern cât și internațional. Prin
definiție, Universitatea este un spațiu neutru diverselor dispute din societatea
actuală, având mize și interese explicite. Universitatea noastră încurajează
dezvoltarea unui spirit critic în cadrul activităților didactice și de cercetare, oferind
astfel un posibil model profesional pentru cei care urmează cursurile programelor
noastre de studii (licență, masterat, doctorat). Orice cadru didactic al Universității
noastre este liber să își exprime opiniile științifice în cadrul activităților didactice
pe care le desfășoară, precum și la nivelul activității de cercetare. Universitatea,
prin caracterul ei, asigură protecția opiniilor exprimate de către personalul angajat
în activitatea didactică, precum și de cercetare, indiferent de gradul universitar al
persoanei în cauză (asistent, lector, conferențiar, profesor, cadru didactic titular,
cadru didactic asociat).
În cadrul și în spațiile Universității sunt interzise, ca și contravenind
principiului libertății academice:
a. Orice activități cu caracter politic, aceasta însemnând, în primul rând,
propagandă politică;
b. Exprimarea unor atitudini xenofobe, rasiste sau extremiste;
c. Orice maniere de discriminare bazată pe etnie, naționalitate, categorii
defavorizate, dizabilități, convingeri religioase, orientare sexuală sau
opțiuni/simpatii politice;
d. Orice formulă a prozelitismului religios;
e. Acțiunile voite de defăimare ale Universității, implicând sau nu membrii
comunității noastre academice.
f. Divulgarea unor informații de ordin confidențial în spațiul public a unor
aspecte privind organizarea și buna desfășurare a activității în cadrul
Universității noastre.
În cadrul Universității noastre orice cadru didactic dispune de libertatea de
a candida la orice funcție administrativă, în conformitate cu normele interne de
funcționare ale Universității noastre, precum și a respectării legislației în vigoare,
putând astfel alege și să fie ales. Orice cadru didactic titular sau asociat al
Universității noastre poate organiza (în cadrul Universității) manifestări științifice
(conferințe, simpozioane, prelegeri, mese rotunde, workshop-uri etc) sau poate
participa la manifestări știintifice interne sau internaționale, instituția noastră
asigurându-i, în limita posibilităților, suport moral, logistic și material.

27
 3. Profesionalismul
Principiul fundamental al actului didactic din Universitatea noastră îl
constituie competența profesională, dobândită în urma acumulărilor personale, la
nivel formativ, ale membrilor comunității noastre academice. Universitatea asigură
astfel un cadru propice manifestărilor competențelor specifice fiecărui cadru
didactic, într-un spirit onest și colegial. Obligațiile cadrelor didactice ale
Univeristății noastre presupun așadar:
a. Pregătirea atentă a cursurilor și seminariilor;
b. Asigurarea materialului didactic pentru studenți (curs, seminar, laborator);
c. Permanenta actualizare a actului și materialul didactic pentru fiecare
disciplină predată, în acord cu ultimele evoluții în domeniu specializării
aferente și cu cerințele specifice ale acestora;
d. Existența unui orar de consulații cu studenții, indiferent de nivelul de studii
(licență, masterat, doctorat) atât în ceea ce privește actul didactic, cât și în
legătură cu redactarea lucrărilor de licență, masterat sau doctorat;
e. Să răspundă prompt solicitărilor directorilor de departament, decanilor sau
a altor persoane din conducerea Universității privind efectuarea unor
activități didactice și administrative.
Contravin principiului profesionalismului: neacoperirea planificării
conform fișei disciplinei; impunerea însușirii de către student doar a unor
interpretări științifice favorite ale cadrului didactic, omiterea sau neluarea voită în
discuție a unor opinii argumentate, din punct de vedere științitific, de către cadrul
didactic în cursul actului de predare, încredințarea desfășurării activităților de curs,
seminar și laborator unor persoane care nu dețin competențe profesionale în
domeniu, predare incompletă, în conformitate cu fișa disciplinei, a unui curs
universitar.

4. Integritatea
Integritatea constituie fundamentul actului didactic și de cercetare în
Universitatea noastră, fiind premisa esențială a creșterii prestigiului intern și
internațional al insitutiției pe care o reprezentăm. Astfel, fiecare cadrul didactic va
căuta să evite situațiile de conflict de interese, incompatibilitate sau cele privind
apariția unor suspiciuni privind integritatea sa personală, ca membru al comunității
locale, naționale, internaționale sau academice. Probitatea morală, precum și cea
științifică reprezintă, de asemenea, garanțiile cele mai potrivite privind integritatea
persoanei, ca membru al comunității noastre academice.
În ceea ce privește relațiile cadre didactice-studenți, se interzic cu
desăvârșire:
• Solicitarea unor favoruri, indiferent de natura lor;
• Mita, cadouri sau alte foloase necuvenite;
• Împrumuturile financiare între cadre didactice și studenți, masteranzi sau
doctoranzi;

28
 • Solicitarea efectuării unor activități care presupun câștiguri materiale din
partea cadrului didactic către student, masteranzi sau doctoranzi precum și
a studentului, masterandului sau doctorandului către cadrul didactic;
• Utilizarea traficului de influență, în situația unor cadre didactice, atât în
cadrul propriilor departamente, cât și a tuturor celorlalte, în situația unor
studenți, masteranzi sau doctoranzi;
• Utilizarea de către cadrele didactice a activității de cercetare a studentului,
masterandului, doctorandului sau absolventului (a oricărui program de
studiu din universitate), fără acordul explicit al acestuia.

5. Incompatibilitatea
Se interzice examinarea de către un cadru didactic al unei rude de până la
gradul al III-lea, în cadrul oricărui program de studii oferit de către Universitatea
„1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Cadrul didactic este obligat să declare astfel
existența oricărui grad de rudenie între persoana proprie și cea a
studentului/masterandului/doctorandului, până la gradul al III-lea inclusiv, putând
efectua activitatea de predare, dar nu și de examinare finală a acestuia. În asemenea
situații, directorul de departament va forma o comisie de examinare specială, fără
participarea cadrului didactic în cauză. În această manieră se vor putea evita
suspiciunile de favoritism, ce ar putea apărea, afectând atât credibilitatea
membrului comunității noastre academice, precum și a instituției.
Această regulă se aplică și pentru concursurile privind ocuparea posturilor
didactice și auxiliare din Universitatea noastră, precum și examinările finale pentru
toate programele de studii pe care le oferim (susținerea lucrării de licență, de
disertație, de masterat).
La nivelul studiilor doctorale este interzisă acceptarea îndrumării de către
un conducător de doctorat a unui doctorand aflat în situațiile descrise mai sus.

6. Loialitatea față de instituție

Acest principiu constituie un alt fundament al unei bune desfășurări a
activității didactice și de cercetare în cadrul comunității noastre academice, întrucât
presupune susținerea, pe durată lungă, a eforturilor universității privind întărirea
prestigiului intern și internațional. Este vorba despre punerea în aplicare a unor
strategii pe termen mediu și lung, care, în cazul procesului didactic, presupun
lărgirea ofertei educaționale, prin dezvoltarea unor programe de studii și
deschiderea altora noi.
Constituie încălcări ale principiului loialității față de universitate:
a. Desfășurarea unor activități de predare în alte universități concurente, fără
acordul structurilor de conducere ale Instituției noastre;
b. Defăimarea voită a universității și nerespectarea informațiilor cu caracter
confidențial, menite a discredita și periclita imaginea Instituției noastre;
c. Angajarea în proiecte de cercetare la alte universități sau institute de
cercetare, din care rezultă neglijarea obligațiilor didactice și de cercetare,
existente în fișa postului, față de Instituția noastră;
29
 d. Îndemnul adresat studenților, masteranzilor sau doctoranzilor de a renunța
la programele oferite de către Instituția noastră și alegerea unor programe
de studii desfășurare în universități concurente.

7. Principiul colegialității
Universitatea, prin definiție, constituie o comunitate academică, unde
activează persoane având tipuri de personalitate bine definite, dar diferite ca
temperament și personalitate. Colaborarea și, mai ales, spiritul colegial constituie
unul dintre fundamentele bunei funcționări a Instituției noastre și, în această
direcție, cadrele didactice trebuie să respecte principiul respectului reciproc între
membrii comunității academice. Astfel, cadrele didactice ale Universității noastre
au obligația morală de a acorda sprijin colegial în activitățile administrative și
didactice, atunci când este cazul (de exemplu, suplinirea colegială, în situații bine
întemeiate). De asemenea, principiul colegialității reclamă și buna înțelegere în
ceea ce privește derularea unor proiecte și programe care implică mai mulți
membrii ai comunității noastre academice. Pot apărea și situații care încalcă acest
principiu al colegialității și care se va urmări să fie evitate (hărțuirea, discriminarea,
defăimarea, abuzul de putere, utilizarea limbajului ofensator, discreditatea
activității didactice și de cercetare a unui coleg, emiterea în prezența studenților a
unor opinii negative fața de unii colegi sau acceptarea tacită a unor asemenea
comportamente).

8. Implicarea în activitățile subsidiare actului didactic

Uneori, cadrele didactice, resping sau tratează cu superficialitate
activitățile subsidiare actului didactic, precum întocmirea corectă a fișelor de
disciplină, implicarea în actul de actualizare și rafinare a conținutului didactic în
planurile de învățământ, respectarea modului de evaluare propus în fișele de
disciplină, întocmirea corectă și la timp a rapoartelor solicitate de directorul de
departament.
Activitatea didactică este o activitate complexă de proiectare, programare,
învățare, predare, evaluare, care implică mai mult decât timpul, cuantificat în ore
fizice, alocat actului de predare (cursuri, laboratoare, seminarii).
Obligațiile cadrului didactic, titular de disciplină sunt următoarele:
1. Informarea periodică cu privire la standardele de evaluare a programelor de
studii ARACIS, pentru o imagine corectă asupra modului în care fiecare
cadru didactic își poate aduce contribuția în scopul menținerii acreditării
programului discutat.
2. Participarea activă la procesul de elaborare a planului de învățământ, în
cadrul ședințelor colectivelor de specialitate.
3. Elaborarea corectă și în termenul stabilit de departament a fișei de
disciplină, actualizând periodic conținutul, tematica, bibliografia,
modalitatea de evaluare. Trebuie avut în vedere faptul că bibliografia
minimală recomandată trebuie să se regăsească în bibliotecile Universității,
pentru a asigura suporturile didactice în procesul de învățare.
30
 4. Elaborarea și actualizarea periodică a materialelor didactice suport, în
concordanță cu fișa de disciplină elaborată:
a. Manuale universitare
b. Note de curs
c. Culegere de lucrări de laborator
d. Culegere de probleme de seminar
e. Prezentări electronice, etc.
5. Implicarea activă în elaborarea listelor de dotări solicitate la nivelul
facultății pentru asigurarea suportului necesar în sălile de laborator utilizate
la disciplina al cărei titular este.
6. Respectarea cu strictețe a planului de învățământ și a fișelor de disciplină
elaborate și avizate în departament. Conținutul de disciplină, bibliografia,
modalitatea de evaluare prevăzută în fișele de disciplină vor fi prezentate la
prima întâlnire cu studenții (curs/seminar/laborator).
7. Respectarea orarului și a regulamentelor interne cu privire la modalitatea
de recuperare a orelor de curs/seminar/laborator, în cazuri bine întemeiate,
când cadrul didactic este în imposibilitatea de a respecta orarul oficial al
programelor de studiu.
8. Alocarea unui timp pentru pregătirea orelor de predare și de laborator,
pentru o activitate didactică eficient. Se va avea în vedere încadrarea în
timpul prevăzut în orar, urmărirea temelor descrise în fișa de disciplină,
elaborarea unor materiale suport pentru activitatea didactică propriu-zisă.
9. Respectarea orarului de consultații cu studenții și stabilirea unei strategii de
comunicare eficientă pentru susținerea studenților care solicită sprijinul în
procesul de învățare.
Amânarea fără vreun motiv evident în predarea documentelor pe care are
obligația să le elaboreze, tratarea cu superficialitate a unor solicitări din partea
directorului, decanului, precum și neglijențele în elaborarea planurilor/ rapoartelor/
documentelor diverse, produc un efect major de întârzieri, depășirea termenelor
asumate de colectivul din care face parte, precum și disconfortul colegilor și al
conducătorului direct.
Actul didactic este susținut de respectarea reciprocă a celor doi actori
implicați, profesor și student. În acest sens, studentul va avea obligațiile prevăzute
în regulamentele interne ale universității/facultății.
Obligațiile și datoriile studentului sunt:
1. Participarea activă la activitatea didactică (seminar/laborator);
2. Respectarea orarului oficial al specializării/grupei;
3. Prezența la activitatea didactică precum este prevăzut în Regulamentul
activității profesionale a studentului;
4. Respectarea colegilor și a profesorului prin conduita și comportamentul
afișat;
5. Folosirea unui limbaj adecvat în adresarea către colegi și cadre
didactice, precum și a unei ținute care reflectă statutul de student;

31
 6. Elaborarea referatelor, lucrărilor de laborator sau a temelor de seminar
în termenele stabilite de cadrul didactic;
7. Alocarea timpului pentru studiu individual săptămânal, așa cum este
stabilit în fișa de disciplină;
8. Participarea activă la acțiuni care implică consultarea studenților cu
privire la conținutul planului de învățământ.

Bibliografie
1. Liviu Andreescu, Libertatea academică între teorie și politicile
universitare, Iași, Institutul European, 2010.
2. Deontologia academică. Curriculum cadru, coord. Liviu Papadima,
Universitatea din București, http://mepopa.com/Pdfs/papadima_2017.pdf
3. Învățământul românesc azi. Studiu de diagnoză, coord. Adrian Muroiu,
Iași, Polirom 1998.
4. Mihaela Miroiu, Daniel Cutaș, Liviu Andreescu, Etica în universităţi: Cum
este şi cum ar trebui să fie-Cercetare şi Cod,
https://www.academia.edu/978104/Etica_%C3%AEn_universit%C4%83%
C5%A3i_Cum_este_%C5%9Fi_cum_ar_trebui_s%C4%83_fie_Cercetare_
%C5%9Fi_Cod.
5. Adrian Neculau, Libertările academice și autonomia
universitară.,București, Forum, 1992.
6. Maria Elena Osiceanu, Consideraţii privind drepturile de proprietate
intelectuală în ştiinţă, tehnică şi artă sau între „creaţie” şi „plagiat”,
http://www.sinuc.utilajutcb.ro/IV1.pdf.

32
 CAPITOLUL III
ETICA ȘI DEONTOLOGIA PROFESIONALĂ - TIPOLOGIE ȘI
FORME ALE ACTIVITĂȚII DIDACTICE

Autor: Conf. univ.dr. TEODORA IORDĂCHESCU

1. Tipologie
În contextul mutațiilor majore ale societății globalizante a secolului XXI,
educația universitară trebuie să facă față unor provocări profunde, de ordin
psihosocial, cognitiv-afectiv și atitudinal. În acest sens, o metodologie universitară
progresistă, bazată pe principii umaniste, holist-integratoare este răspunsul la
provocările și frământările didactice de ordin general (metodologia didactică
generală) şi particular (metodologii ale didacticilor de specialitate) contemporane,
dar și de perspectivă, previzionale. Aceasta trebuie să fie condiționată de integrarea
şi de exploatarea multicriterială, eficientă, relevantă şi efectivă a tuturor resurselor
metodologice moderne disponibile.
Într-o accepțiune mai largă, prin metodologie didactică înțelegem teoria şi
practica metodelor didactice, a tehnicilor şi procedeelor întrebuințate în vederea
îndeplinirii obiectivelor procesului educativ, a triadei predare – învățare - evaluare.
Prin cele patru funcții de bază ale metodologiei didactice, și anume: cognitivă,
formativă, instrumental-operaţională şi normativă (de optimizare a acțiunii
didactice), aceasta necesită folosirea unui sistem multidimensional de forme de
activitate, strategii, metode şi procedee didactice diverse, complexe,
interrelaționate, interactive şi eficiente dar în același timp presupune recursul la
tehnologiile educaționale moderne, la mijloacele de învățământ menite a veni în
sprijinul procesului de instruire şi, mai ales, de autoinstruire, precum ar fi:
- mijloace cu mesaj informaţional explicit (logico-noţionale sau logico-
intuitive);
- mijloace / tehnici audiovizuale (înregistrări video, filme educaționale etc.);
- mijloace care asigură formarea, exersarea şi dezvoltarea deprinderilor,
efectuarea de experimente didactice adecvate disciplinei de specialitate,
precum şi învăţarea prin descoperire: sisteme şi tehnologii multimedia,
laboratoare de specialitate, simulatoare, mijloace şi tehnici web de inter-
relaționare cu internetul etc.
Pe de altă parte, metodologia didactică trebuie să aibă în vedere volumul,
calitatea şi succesiunea logică a operaţiilor ce presupun realizarea finalităţilor
procesuale ale actului didactic şi trebuie să conţină indicaţii precise, relevante cu
privire la condițiile de îndeplinire a operaţiilor respective.
Prin valorificarea celor mai recente rezultate ale cercetărilor din științele
socio-umane, în special cele psihopedagogice, dar și pragmadidactice sau de
neoretorică didactică, actuala metodologie universitară, pe lângă strategiile şi
metodele clasice, tradiționale (euristice, algoritmice, experimentale sau de tip
evaluativ), încorporează şi o serie de strategii şi metode moderne de predare –

33
învăţare – evaluare, dar mai ales procedee noi de reevaluare și repoziționare a celor
mai cunoscute metode tradiționale, între care mai ales metodele formativ-
participative (dezbaterea, problematizarea, rezolvarea de probleme, descoperirea,
conversaţia euristică, studiul de caz sau exerciţiul), respectiv metodele formativ-
nonparticipative: investigarea individuală, munca independentă, exerciţiul şi alte
metode de cercetare individuală şi de explorare indirectă (studiul pe
modele/șabloane). Așadar, fie că este vorba de metode dialogice, demonstrative, de
modelare, sau de instruire programată, metodele active (şi interactive) ale formării
şi instruirii participative actuale se bazează atât pe creativitatea individuală (eseul
argumentativ, referatul, recenzia, proiectul de cercetare, investigația empirică sau
experimentală, portofoliul), cât și pe creativitatea de grup (brainstorming, Philips
6-6, metoda 6-5-3, interviul grupului creativ, reuniunea panel, friscosinectica,
metoda piramidei, grupul de descoperire, metoda Delphi, studiul de caz, jurnalul).
La ora actuală, metodologia cursurilor universitare presupune valorificarea
unei largi palete de metode, corespunzând unei game criteriale şi taxonomice
deosebit de comprehensive.
Metodele formării şi instruirii activ-participative moderne recurg în
principal la analizarea problemelor în grupuri mici şi pe discuţii dirijate, pentru a
asigura din partea tuturor studenților prezenți o participare extrem de activă la
rezolvarea problemelor puse în dezbatere. Recursul la aceste metode conduce la
provocări ale individului de a-şi reorganiza cunoștințele, experiențele, trăirile și
atitudinile ca urmare a participării sale active la lucrul în echipă şi totodată
generează contexte care favorizează afirmarea, recunoașterea şi acceptarea
diferențelor individuale socio-culturale, a diversității, a pluralismului ideologic și
identitar.
Toate metodele de participare activă au în centrul lor comunicarea, lucru ce
atribuie activităţii în grup avantaje sporite: oferă manifestarea unor puncte de
vedere diferite, asigură un climat interactiv stimulativ, susține apariţia unor
dinamici noi de cunoaştere şi de stimă reciprocă, deprind participanţii cu
acceptarea unor puncte de vedere sau convingeri diferite, creşte toleranţa şi
dezvoltă capacitatea de susţinere a propriului punct de vedere, oferă şanse sporite
de a reflecta asupra propriilor concepții, valori şi atitudini, ca de altfel şi şansa
redefinirii acestora în cazul contactului cu diferenţele interindividuale.
Activitățile didactice universitare se împart în cursuri (prelegeri),
seminarii, laboratoare sau cursuri practice.

Cursul universitar
Cursul universitar reprezintă forma principală a activităţilor didactice din
învăţământul universitar, având ca fundament criteriul organizării frontale a
procesului de predare–învăţare în care profesorul transmite informația colectivului
de studenți.
Cursurile universitare pot fi clasificate în funcție de trei criterii principale,
și anume:
În funcție de scopul urmărit, putem identifica:
34
• cursul introductiv: în care se realizează orientarea generală în problematica
cursului, familiarizarea cu temele principale, repartizarea acestora pe săptămâni,
precum și aducerea la cunoștința studenților a bibliografiei obligatorii, a formelor și
modalităților de evaluare;
• cursul tematic curent : prezentarea selectivă şi structurală a temelor planificate;
• cursul de sinteză: sistematizarea şi generalizarea aspectelor esenţiale ale
disciplinei.
Din punctul de vedere al raportului dintre teorie și practică, putem distinge:
• cursul teoretic: se aplică la toate disciplinele;
• cursul practic-aplicativ: se aplică la disciplinele tehnice, medicale, psihologice,
artistice, umaniste (limbi moderne, limba maternă);
• cursul sandwich (modular-integrativ): alternează etapele de comunicare teoretică
cu cea de activitate practică.
În ceea ce privește ponderea metodelor didactice, putem identifica:
•cursul de tip prelegere clasică (în care profesorul este singurul transmițător de
informație, aceasta ajungând la studenți unidirecțional);
• cursul dezbatere (în care studenții sunt activizați pentru a participa plenar la
procesul de predare-învățare);
• cursul mixt prelegere–dezbatere, în care se îmbină cele două tipuri anterior
menționate.
În vederea realizării unei activitatăți didactice eficiente desfăşurate în
cadrul cursului, este de dorit îndeplinirea următoarelor condiţii:
•încadrarea temei cursului în tematica cadru, în vederea asigurării unității în triada
predare-învăţare-evaluare;
• proiectarea clară și concisă a obiectivelor educaţionale;
•asigurarea consistenţei, continuităţii şi coerenţei logice a conţinutului disciplinei
de specialitate;
• identificarea corelaţiilor între cursurile fundamentale şi cele de specialitate sau
complementare, între teorie şi practică (caracterul aplicativ):
• deschiderea spre multi- și interdisciplinaritate;
• cunoaşterea stadiului actual şi de perspectivă al cercetării ştiinţifice în domeniul
respectiv;
• crearea unei ambianţe proactive de comunicare profesor-student;
• stimularea interesului pentru şi motivaţiei în învăţare.
Astfel, sintetizând conţinutul condiţiilor expuse, se pot postula patru reguli
de bază privind realizarea eficientă a unui curs universitar:
1. definirea clară a subiectului sau a problemei care urmează a fi studiată;
2. adaptarea la nivelul de cunoştinţe, abilități şi atitudini (competenţele
generale și specifice) ale studenţilor;
3. stabilirea coerenţei dintre obiective-conţinuturi-tehnologii educaționale
şi formele de evaluare;

35
 4. valorificarea criteriilor valorice, intereselor şi preocupărilor individuale
și de grup ale studenţilor.
Putem sintetiza astfel un model de curs universitar (un proiect didactic, cu
următoarele componente esențiale):
I. Titlul (tema) cursului
Alegerea temei va fi explicată din punctul de vedere al nevoilor studenților.
II. Obiectivele cursului
1. Trebuie avut în vedere faptul că obiectivele se proiectează în acord cu
obiectivele generale ale disciplinei şi taxonomia obiectivelor.
2. Este necesar a se elabora obiective concrete, prin care să se indice clar ce
urmează să facă studenţii, și mai ales, ce vor ști sau putea să facă la finalul
cursului.
3. Obiectivele, așa cum reies din grila competenţelor specifice acumulate, se împart
în obiective generale ale disiplinei și obiective specifice.
Exemplu:
La sfîrșitul cursului, studenții:
- (la nivel de cunoștințe – obiective cognitive)
• Vor fi capabili să identifice principiile ...
• Vor putea să reproducă definiţia ...
- (la nivel de aplicare)
• Vor fi capabili să clasifice metodele ...
• Vor putea să argumenteze situaţii ...
•Vor reuși să deducă tendinţele ...
- (la nivel de integrare)
• Vor putea să realizeze independent ...
• Vor fi capabili să rezolve o situaţie-problemă dată;
• Vor putea să-și expună propria părere.
III. Introducere
• Se folosesc anumite materiale didactice (audio)vizuale, exemplificări, alte
materiale auxiliare din realitatea concretă în scopul motivării studenţilor.
• Se planifică acţiunile concrete de activizare și motivare a studenţilor.
• Se elaborează întrebările care vor fi puse, pentru a implica studenţii în activitățile
din cadrul cursului.
• Se transmite studenţilor cum se încadrează cursul curent în sistemul altor cursuri
prevăzute în planul de învățământ.

IV. Desfăşurarea cursului

• Cursul realizează o tranziție graduală de la ideile simple la cele complicate.

36
• Planificarea modalităţilor de implicare a studenţilor în activitatea didactică.
• Planificarea tipului de notiţe pe care le vor lua studenţii.
• Utilizarea materialelor suport care se distribuie studenţilor pe durata cursului (fișe
de lucru etc.).
• Utilizarea materialelor vizuale pentru a crește interesul studenților faţă de curs.
• Realizarea conexiunilor dintre cursul şi aplicațiile practice ale cunoştinţelor
asimilate.
• Structurarea și gradarea sarcinilor didactice pentru studenţi.
• Planificarea utilizării timpului alocat diferitelor momente ale cursului, a spațiului
tablei, a videoproiectorului etc.

V. Concluziile cursului
1. Planificarea modalităţilor de prezentare a concluziilor.
2. Proiectarea întrebărilor (sarcinilor de lucru), pentru a verifica dacă obiectivele
cursului au fost atinse.
3. Informarea studenţilor cu privire la modul în care se va desfăşura următorul curs
sau seminar.

Seminarul universitar
Seminarul universitar, la fel ca şi cursul universitar, este o formă esențială
a activităţii didactice în învăţământul superior. Dacă în cadrul cursului universitar
importanța este acordată transmiterii/acumulării cunoştinţelor, atunci în cadrul
seminarului, accentul se pune mai mult pe aprofundarea, sistematizarea
cunoştinţelor şi pe formarea de competenţe cognitive şi aplicative, pe formarea de
atitudini pozitive, integrative.
Clasificarea seminariilor universitare se poate face în funcție de două
criterii principale, și anume:
În conformitate cu scopul urmărit, se disting:
•seminarul introductiv: de iniţiere în tematica şi problematica cursului, de formare
a competenţelor de informare şi documentare etc.;
• seminarul de reluare şi aprofundare a anumitelor probleme abordate în cadrul
cursului, de realizare a corelaţiilor intra-inter- şi transdisciplinare;
• seminarul de dezvoltare a tematicii cursului;
• seminarul aplicativ de rezolvare a sarcinilor şi a problemelor;
• seminarul de tip training, care vizează formarea şi dezvoltarea unor competenţe
cognitive şi aplicative;
• seminarul integrativ: îmbinarea cercetării cu practica aplicativă, a cunoștințelor
teoretice (cognitive) cu deprinderile practice (în cazul practicii profesionale etc.);
• seminarul de evaluare: testare, verificări orale etc.
Din punctul de vedere al ponderii metodelor utilizate, distingem:
• seminarul de tip dezbatere;
• seminarul pe baza referatelor individuale sau în binom/grup elaborate și
prezentate de către studenți;
37
• seminarul pe baza exerciţiului: rezolvare de probleme şi exerciţii, analiză și
interpretare de text etc.
• seminarul pe baza cercetării efectuate de studenți;
• seminarul centrat pe jocul didactic;
• seminarul pe baza metodei brainstorming-ului etc.
Pentru a fi eficientă, activitatea didactică desfăşurată în cadrul unui
seminar trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• formularea taxonomică a obiectivelor de învăţare;
• selectarea subiectelor şi problemelor importante;
• antrenarea studenţilor în învăţare activă;
• schimbul liber de impresii, opinii, convingeri;
•deschiderea spre aplicabilitatea practică a cunoştinţelor teoretice;
• corespunderea obiectivelor, conţinuturilor şi metodelor de învăţare;
• realizarea corelaţiei intra- şi interdisciplinare (transdisciplinare);
• rezolvarea exerciţiilor şi problemelor variate, actuale din perspectiva formării
cognitive şi profesionale;
• evaluarea formativă a activităţii studenţilor.
Tehnicile activităților didactice de predare-învățare în cadrul seminarului
sunt foarte diverse. Organizarea activităţii didactice în grupuri mici (chiar în
binom) poate fi considerată cea mai eficientă datorită următoarelor motive:
1. Poate asigura un cadru social sigur în care până şi studenţii mai puţini
activi se simt capabili să aducă o contribuţie proprie în rezolvarea problemelor
înaintate.
2. Îi încurajează pe studenţi:
• să contribuie prin ideile, părerile şi relatările lor la evaluarea şi acceptarea
acestora;
•să clarifice, să aprofundeze şi să-și dezvolte afirmaţiile pentru a răspunde
întrebărilor ridicate şi a satisface criteriile impuse;
•să dezvolte capacităţile de exprimare şi de comunicare eficientă;
• să-și dezvolte abilităţile de a accepta şi a propune soluţii şi de a contribui la un
consens de opinii, idei;
• să coopereze și să negocieze în cadrul activităţii respective.
Oferim în continuare un proiect didactic (model) al seminarului universitar:
I. Tema seminarului (tema se alege în conformitate cu subiectul cursului
predat).
II. Tipul seminarului: de exemplu introductiv.
III. Obiectivele seminarului (se proiectează conform modelului taxonomic
dat).
IV. Introducere.
• se comunică studenţilor obiectivele seminarului;
• se stabilesc formele principale de învăţare: în grupuri mici, individual, în perechi
etc;
38
• se distribuie sarcinile de lucru concrete şi se explică modalităţile de rezolvare a
acestora (la modul general).
V. Desfăşurarea seminarului:
• studenţii notează sarcinile (întrebările) legate de subiectul seminarului;
• studenţii discută şi își pregătesc răspunsurile (în grup sau individual);
• studenţii își prezintă răspunsurile cu argumentări şi completări necesare, ce se
impun;
• profesorul generalizează răspunsurile prezentate şi enunță următoarea sarcină de
lucru;
• studenţii rezolvă sarcina următoare etc.
VI. Concluziile seminarului:
• profesorul evaluează rezultatele seminarului: prin testele, întrebările productive,
rezolvarea de probleme etc.;
• studenţii sunt implicaţi în formularea concluziilor.
Spre exemplificare, expunem mai jos un proiect didactic al seminarului
care are la bază metoda piramidei:
• tema seminarului;
• tipul seminarului;
• obiectivele;
• metoda de bază: metoda piramidei;
• materialele didactice.
Desfăşurarea seminarului
• Etapa 1. Introducere.
• Etapa 2. Studenţii notează întrebările referitoare la subiectul seminarului
(activitate individuală).
• Etapa 3. Studenţii lucrează în perechi (binom). Unul răspunde la întrebările
celuilalt (activitate în perechi).
• Etapa 4. Perechile se reunesc pentru a forma grupuri de câte patru, pentru a
identifica problemele de ordin general şi ariile de controversă în contextul
discuţiilor avute în perechi (activitate în grupuri mici).
• Etapa 5. Expunere în plen. Un reprezentant al fiecărui grup de patru studenţi
rezumă în fața clasei concluziile echipei sale. Acestea se notează pe tablă drept
concluzii finale (activitate colectivă).
• Faza 6. Concluzii și generalizări. Profesorul analizează modul de realizare a
seminarului, atingerea obiectivelor etc.

2. Forme de activitate academică ale studenților

Din punctul de vedere al implicării studenților în activitatea academică
de pregătire și formare, formele de activitate specifică sunt următoarele:
a) participarea la cursurile universitare (prelegeri susținute de cadrul
didactic – minim cu gradul didactic de asistent universitar doctor);
b) pregătirea seminariilor/laboratoarelor și participarea activă în cadrul
acestora;
39
 c) efectuarea lucrărilor practice și de laborator;
d) studiul individual pe baza tematicilor și bibliografiei stabilite de
departamente;
e) elaborarea de referate și lucrări științifice;
f) practica de specialitate (în cadru instituționalizat, la partenerii agreați);
g) participarea la programele de cercetare ale facultăților sau unităților de
cercetare;
h) alte forme de activitate stabilite de departamente sau cadrele didactice.
Succesul academic al studenților pe parcursul unui program de studii este
stabilit prin evaluări sumative de tip examen și prin evaluarea continuă. Formele de
evaluare, obligațiile profesionale (proiecte, lucrări practice, referate, monografii
etc.), modalitățile de notare, condițiile pentru promovarea disciplinei sunt stabilite
prin programe analitice și nu pot fi contestate. Programele analitice sunt aduse la
cunoștința studenților de către titularii de curs la începutul semestrului și se depun,
anterior datei de începere a anului universitar, la biblioteca universității, de către
departamentele de specialitate care gestionează respectivele programe de studiu.
Nivelul și calitatea pregătirii studenților se determină prin sistemul de
evaluare a performanțelor profesionale ale studenților, în baza obiectivelor și
conținutului disciplinelor de învățământ și a cerințelor generale de performanță
specifice învățământului superior. Sistemul de evaluare este alcătuit din metode,
forme și criterii de evaluare.
Metodele de evaluare se referă la căile, procedeele și tehnicile prin care se
efectuează verificarea nivelului de pregătire a studenților și prin care se obțin
informațiile necesare stabilirii notelor sau calificativelor care atestă și consfințește
acest nivel. Din acest punct de vedere, sistemul de evaluare este format din
următoarele:
a) examenele scrise prevăzute în perioada sesiunilor de examene, pe bază
de lucrări scrise sau teste de cunoștințe;
b) examenele orale prevăzute, de asemenea, în perioada sesiunilor de
examene, pe bază de bilete de examen individuale, tratate liber (individual,
monologic) sau prin conversație de evaluare (dialogic);
c) colocviile stabilite înaintea sesiunilor de examene, în ultimele două
săptămâni de activitate didactică ale fiecărui semestru academic;
d) testele de cunoștințe sau lucrările scrise susținute în cursul semestrului;
e) referatele, proiectele, lucrările practice și de laborator elaborate în
cadrul activității de seminar (laborator) și în perioadele compacte de practică
(portofoliu de practică);
f) portofoliile de evaluare, constând în pachete (dosare) de materiale
reunite în jurul unei teme sau domeniu din cadrul disciplinei de învățământ,
abordate teoretic și practic, realizate prin activitate independentă de către studenți,
în cursul semestrelor sau al perioadelor de practică;
g) evaluarea pe baza activității prestate de studenți în cadrul seminariilor,
laboratoarelor și practicii, constând în participarea activă și calitativă la
desfășurarea acestora.
40
 Formele de evaluare se decid în funcție de obiectivele urmărite, de
ponderea pe care o au în stabilirea notelor sau calificativelor finale și de frecvența
și perioadele în care se desfășoară evaluările. Sistemul de evaluare cuprinde două
forme principale: evaluarea continuă (verificarea pe parcurs – corespunzătoare unei
evaluări formative) și evaluarea finală (corespunzătoare unei evaluări sumative).
Evaluarea continuă (sau verificarea pe parcurs) se realizează în cursul
perioadei de studiu al disciplinei de învățământ, respectiv pe parcursul semestrelor
sau al perioadelor compacte de practică, prin examinări periodice, lucrări practice
și de laborator, referate, întocmire de proiecte ș.a. Rezultatele obținute la evaluările
continue sunt luate în considerare în vederea stabilirii notei finale de promovare a
disciplinei, în ponderile și în condițiile prevăzute de către cadrul didactic titular în
fișa disciplinei pusă la dispoziția studenților încă de la începutul semestrului.
Evaluarea finală se realizează la încheierea perioadei de studiu a disciplinei
de învățământ, adică a unui semestru academic, având rolul de a oficializa, prin
note și calificative, nivelul performanțelor atinse de studenți după efectuarea
parcursului de studiu la disciplina respectivă.
a) Evaluarea finală se realizează prin examene scrise sau/și orale
programate în sesiunile de examene, precum și prin colocvii programate înaintea
sesiunilor de examene. În cadrul aceleiași sesiuni, numărul de discipline la care se
susțin probe scrise și probe orale nu poate fi mai mare de două.
b) Studenții au dreptul să se prezinte la examene și colocvii numai dacă și-
au îndeplinit toate obligațiile profesionale prevăzute în parcursul de studiu al
disciplinelor, precum și toate obligațiile financiare (taxa de studii, taxele pe
disciplină, taxele de reexaminare). La examene, studenții trebuie să se prezinte cu
carnetul de student și cartea de identitate.
c) Datele și orele de desfășurare a examenelor se stabilesc la propunerea
studenților, cu acordul cadrelor didactice examinatoare. Programarea examenelor
pe ansamblul sesiunii, pe zile și pe săli, se aprobă de către decanul facultății și se
afișează cu două săptămâni înaintea sesiunii de examene.
d) Examenele se desfășoară sub conducerea cadrului didactic care a predat
disciplina, asistat de cadrul didactic care a condus seminariile (laboratoarele,
lucrările practice) sau de către un alt cadru didactic de specialitate.
e) Examinarea orală se efectuează pe baza biletului de examen extras, în
mod individual, de către fiecare student, din totalul biletelor întocmite. Biletele de
examen sunt semnate de cadrul didactic examinator și de directorul departament.
Studenții au dreptul la cel puțin 15 minute pentru pregătirea răspunsurilor.
f) În cazul examenelor scrise, cadrele didactice au obligația ca, înainte de
începerea probei, să verifice prezența studenților la examen și să informeze
studenții asupra timpului pe care îl au la dispoziție pentru elaborarea lucrărilor și
asupra criteriilor și baremului de evaluare a lucrărilor.
g) Neprezentarea la examene și colocvii este consemnată în catalog ca
absență. Frauda și tentativa de fraudă se sancționează cu nota 1 și cu eliminarea
studentului din examen.

41
 h) Rezultatele examenelor orale se comunică studenților în ziua
desfășurării acestora. Rezultatele examenelor scrise se comunică studenților în
termen de cel mult 3 zile la învățământul de zi și 5 zile la învățământul la distanță,
de la data desfășurării examenelor respective.
i) Cadrul didactic examinator are obligația de a înscrie notele în catalog,
sub semnătură proprie. Orice modificare de notă se face cu precizarea datei
modificării, cu mențiunea „rectificat de mine” și sub semnătura cadrului didactic.
Criteriile de evaluare se referă la indicatorii de performanță pe baza cărora
se face evaluarea și au rolul de a asigura o relație cât mai directă între nivelurile de
performanță dovedite de studenți și nivelurile (treptele) scării de evaluare
desemnate prin note sau prin calificative. Criteriile de evaluare au, de asemenea,
rolul de a standardiza sistemul de notare și de a permite un minimum (optim) de
comparabilitate între notele acordate la discipline diferite și la forme de evaluare
diferite.
Criteriile de evaluare sunt grupate în două categorii: criterii generale și
criterii specifice.
a) Criteriile generale de evaluare sunt criterii cu aplicabilitate largă, la
toate disciplinele de învățământ. Acestea reflectă strategia Universității în materie
de învățământ și au rolul de a orienta activitatea de învățare a studenților și
activitatea de predare a cadrelor didactice în realizarea acestei strategii.
Principalele criterii generale de evaluare sunt: completitudinea și corectitudinea
cunoștințelor, coerența logică, fluența, expresivitatea, forța de argumentare,
capacitatea de a opera cu cunoștințele asimilate în activități intelectuale complexe,
capacitatea de aplicare în practică, în contexte diferite, a cunoștințelor învățate,
capacitatea de analiză, de interpretare personală, originalitatea, creativitatea, gradul
de asimilare a limbajului de specialitate și capacitatea de comunicare. La aceste
criterii de performanță se pot adăuga și criterii vizând aspectele atitudinale și
motivaționale cum sunt: conștinciozitatea, interesul pentru studiul individual și
participarea la seminarii, frecvența la cursuri etc.
b) Criteriile specifice de evaluare sunt criterii care decurg din
particularitățile disciplinelor de învățământ. Ele reprezintă o aplicare a criteriilor
generale la specificul fiecărei discipline. Aceste criterii sunt stabilite de către
departamente și sunt cuprinse în sistemele creditelor de studii ale specializărilor.

3. Elaborarea materialelor didactice

Tipuri de lucrări didactice
Vom aborda în acest sub-capitol publicaţiile didactice, care reprezintă
lucrări didactice ce vin în completarea manualului, sau uneori îl chiar substituie.
Acestea corespund fișei disciplinei şi includ un material suplimentar al cursului,
extinzând cunoaşterea fundamentală.
Manualul este o lucrare cu caracter didactic, cuprinzând noţiunile
fundamentale dintr-un anumit domeniu teoretic sau practic-aplicativ, este o carte
didactică la o disciplină concretă, ce conţine elementele fundamentale ale unei
ştiinţe (discipline), totalitatea procedeelor și tehnicilor utilizate în asimilarea
42
fundamentelor disciplinei respective, reguli de învăţare. Manualul universitar
înglobează atât fundamentele unei ştiinţe, cât și totodată expune ştiinţa respectivă
ca atare.
Cursul universitar este o lucrare didactică, cu o expunere clară, precisă,
sistematică de teorii, idei şi fapte concrete, structurate într-un sistem de conţinut, cu
o tematică concretă, bine stabilită. Un curs universitar reprezintă astfel un conţinut
ştiinţifico-metodic, care se remarcă prin corectitudinea și claritatea expunerii, prin
noutate și prin bogăţia de informaţii. Cursul universitar se centrează pe două
aspecte principale: descoperirea şi însuşirea de cunoştinţe ştiinţifice de specialitate
şi de valori culturale.
Notele (suportul) de curs reprezintă o lucrare didactică de proiectare, în
viziune proprie, a unor unităţi de învăţare şi a activităţii didactice (de instruire și
formare), care expune componentele esențiale ale procesului instructiv-educativ
într-o succesiune logică de conţinut şi metodologie didactică.
Elementele componente ale demersului educaţional sunt următoarele:
- tema abordată;
- introducerea/ preambulul/ preliminariile (în care se prezintă domeniul,
actualitatea şi finalitatea temei);
- scopul activităţii instructiv-formative;
- obiective şi finalităţi de referinţă ale activităţii didactice;
- metodologia/ strategii /tehnologii aplicate;
- unităţile de conţinut şi activităţile practice (sarcini de lucru, probe, exerciţii
ce încurajează educabilul să devină reflexiv, flexibil, creativ, imaginativ);
- modalităţi de evaluare.
Extinderea unui suport de curs /de lecţii este în limita de 50-60 pagini.
Comentariul metodic /metodologic este o lucrare de explicitare a unei
cercetări sau acţiuni metodologice, o explicație critică, interpretativă a unei
probleme; un ansamblu de informaţii, explicaţii, note, opinii critice şi aprecieri cu
privire la procesul de învăţământ.
Culegerea de exerciţii /teste este o lucrare didactică cu caracter practico-
aplicativ, utilizată în cadrul activităţilor practice cu studenţii, menită să
aprofundeze cunoștințele teoretice dobândite în cadrul cursurilor. Este un
instrument utilizabil atât sub supravegherea cadrului didactic, cât și în mod
independent.
Caietul de lucru este un material didactic ce conţine un suport de asigurare
a muncii independente a educabilului.
Antologiile, crestomaţiile, cărţile de lectură sunt lucrări didactice extinse,
comprehensive, de proporţii, elaborate pe baza principiului tematic, reprezentând
un supliment la manuale. Acestea pot conține texte esențiale din bibliografia de
specialitate. Conţinutul lor este divizat în părţi şi capitole în conformitate cu
subiectele/temele abordate.
Dicţionarele (glosarele) sunt lucrări de referinţă cu caracter lexicografic,
care se utilizează în procesul didactic şi care codifică lexicul unui domeniu sau al

43
unei discipline, definit succint şi explicat pe scurt în aceeaşi limbă sau traduse în
una sau mai multe limbi străine.
Materialul didactic ilustrativ reprezintă o lucrare didactică ce conţine
materiale cu preponderență grafice, venite în sprijinul instruirii (atlase, hărţi, tabele
murale, albume, fişe etc.).

Servicii suport oferite de Universitatea "1 Decembrie 1918" din Alba

Iulia pentru elaborarea materialelor didactice

Seria Didactica
Publicarea materialelor didatice la nivel intern, pentru uzul studenților
proprii se realizează în cadrul universității, prin finanțare proprie, cu sprijinul
serviciului de tipografie intern.
În conformitate cu Regulamentul aprobat de Senatul Universității, seria
Didactica este destinată publicării cursurilor şi manualelor universitare, culegerilor
de probleme, antologiilor şi crestomaţiilor, caietelor de laborator, seminar şi
practică, a tuturor lucrărilor necesare procesului de învăţământ şi activităţii
profesionale a studenţilor, masteranzilor și doctoranzilor.
Seria Didactica este coordonată de un colegiu redacţional alcătuit dintr-un
redactor responsabil numit de Senatul Universităţii, reprezentanţii facultăților
(numiţi de consiliile facultăţilor) și un secretar al Seriei.
Pentru publicarea în Seria Didactica se întocmeşte anual un plan editorial
la nivelul facultăţilor, plan aprobat la nivelul fiecărui departament, la nivelul
Consiliului Facultății și, ulterior, supus aprobării Senatului universitar. Planul
editorial al fiecărui departament cuprinde titlul lucrării propuse spre publicare,
autorul sau autorii lucrării, formatul lucrării, numărul de pagini propus, numărul de
exemplare, forma de predare a materialului (machetă sau suport electronic).
Tehnoredactarea lucrărilor trebuie să respecte cerinţele interne privind
standardele generale de tehnoredactare. De regulă, se va folosi formatul B5 (17x24
cm) redactat cu font Times New Roman (TNR), cu mărime de 11 puncte
tipografice, alinierea rândurilor full (stânga-dreapta), la 1 rând distanţă, pagina
având margini de 2 cm de jur împrejur. Trimiterile bibliografice se vor redacta cu
caractere TNR de 9 puncte tipografice. Tehnoredactarea va fi efectuată în WORD,
folosind diacriticele, corectarea gramaticală şi despărţirea automată în silabe.
Multiplicarea lucrărilor se face de către Biroul de Tipografie, pe baza unei
convenţii încheiate între Biroul de Tipografie şi autorul materialului, cu aprobarea
directorului de departament, a decanului şi a redactorului responsabil al Seriei.
Convenția se va semna numai în momentul în care autorul materialului are dosarul
de editare complet, acesta incluzând obligatoriu cele două recomandări/referate
științifice. După completarea şi semnarea convenţiei, autorul va prezenta macheta
sau, după caz, formatul electronic, împreună cu recomandările/referatele de
specialitate, secretarului Seriei Didactica, acesta urmând să lanseze în lucru
multiplicarea şi să urmărească realizarea materialului până la finalizare.

44
 Biroul de Tipografie stabilește un preț minimal de vânzare prin intermediul
librăriei interne, stabilit în funcție de costurile de producție.

Editura Aeternitas
Editura Aeternitas a luat naștere ca o rezultantă a activității de învățământ
și cercetare a comunității academice din Alba Iulia, prin Decizia nr. 12/7 februarie
2002, a Rectorului Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, confirmată
prin avizul Bibliotecii Naționale a României – Centrul Național de Numerotare și
Standardizare, din 18 februarie, același an. Editura Aeternitas funcționează în
conformitate cu legislația în vigoare, precum și în conformitate cu Carta
Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia.
Scopul editurii este promovarea valorilor științifice și culturale naționale și
universale, contribuind astfel la asigurarea circulației nestânjenite a ideilor și
informațiilor. Obiectivele editurii vizează următoarele aspecte:
a. editarea cărții universitare în condiții profesionale;
b. stimularea producției de manuale și carte universitară;
c. încurajarea cadrelor didactice și a cercetătorilor din universitate pentru
valorificarea activității științifice proprii și implicarea în proiecte colective;
d. inițierea unor parteneriate cu instituții similare;
e. creșterea vizibilității editurii în rândul comunității academice și al
instituțiilor de profil, prin participarea la expoziții, târguri și saloane de carte;
f. prestigiul și îmbunătățirea imaginii universității, atât în mediul academic,
cât și în rândul societății civile.
Aeternitas este o editură recunoscută de CNCSIS, având codul 18 în lista
instituțiilor care beneficiază de această calitate până în 2012 și din 2012 este
recunoscută de CNCS în categoria C, domeniul CNADTCU Filologie.
Editura Aeternitas ființează ca departament al universității fără
personalitate juridică și își desfășoară activitatea pe baza unui plan editorial în care
se precizează titlurile aparițiilor editoriale, domeniul și perioada de publicare a
acestora.
Baza legală a publicării o reprezintă convenția de editare. Aceasta
reprezintă acordul scris între Editură și autor/ responsabil volum, care stabilește:
obligațiile părților, condițiile de publicare, durata contractului, titlul lucrării,
precum și numărul de pagini.
Editura își desfășoară activitatea în directă colaborare cu Biroul Tipografie
al Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, care execută lucrările de
tipărire și multiplicare a publicațiilor pe baza planului editorial și a avizului "bun
de tipar". Planul editorial și programele academice de cercetare, avizate de
Consiliul științific al editurii, sunt aprobate ulterior de Senat.
Conducerea editurii este asigurată de Consiliul științific al editurii și de
director. Membrii Consiliului științific și directorul sunt aprobați de Senat.
Atribuțiile Consiliului sunt următoarele:
a. avizează planul editorial;
b. avizează programele academice și de cercetare;
45
 c. stabilește standardele de calitate privind conținutul și tehnoredactarea
lucrărilor publicate sub egida editurii;
d. stabilește coordonatorii științifici pentru fiecare serie de activitate
editorială.
Colegiul editorial este consultat de director pentru avizarea editării fiecărei
lucrări în parte, ia act de referatele sau recomandările adiacente și propune sau
discută măsurile destinate ameliorării activității editurii.
Conducerea editurii furnizează Bibliotecii Naționale a României datele
bibliografice în vederea obținerii descrierilor CIP pentru lucrările pe care urmează
să le editeze. De asemenea, împreună cu serviciul Centrului Național ISBN-ISSN
și Biroul CIP al Bibliotecii Naționale a României, asigură atribuirea numerelor
internaționale de standardizare a cărților și periodicelor.
Metodologia derulării activității editoriale prevede, de regulă, următoarele
etape:
a. preluarea manuscrisului de la autor în format tipărit sau electronic;
b. stabilirea formatului și tirajului publicației;
c. perfectarea documentelor (referate, convenție, declarație de originalitate
etc.) de editare și publicare;
d. întocmirea fișei CIP;
e. atribuirea numerelor internaționale de standardizare a cărților (ISBN) și
a publicațiilor în serie (ISSN) de la Serviciul Centrului Național ISBN-ISSN-CIP al
Bibliotecii Naționale a României;
f. achitarea taxei de editare la casieria Universității de către
autorul/responsabilul de volum;
g. analiza lucrării, încadrarea în domeniile Editurii și pregătirea pentru
tipar;
h. acordarea bunului de tipar pe formă și predarea către Tipografie pentru
multiplicare;
i. preluarea tirajului de la Tipografie și predarea către autor;
j. distribuirea lucrărilor.
Lucrările publicate vor fi însoțite de două referate elaborate de specialiști
în domeniu, iar materialul va fi tehnoredactat computerizat, conform cerințelor
editurii și normelor Academiei Române, și corectat, inclusiv lingvistic, prin grija
autorilor.
Lucrările care nu vor fi multiplicate la tipografia Universității pot fi
executate prin alte tipografii, cu respectarea legislației în vigoare.
Tirajul minim al fiecărei ediții este de 100 de exemplare. Tirajele tipărite,
conform modalităților de mai sus, se vor distribui după cum urmează:
-7 exemplare (lucrări cu ISBN)/ 6 exemplare (lucrări cu ISSN)/ 2
exemplare (cursuri universitare), cu titlul de depozit legal pentru Biblioteca
Națională a României;
- 3 exemplare Editura Aeternitas, conform deciziei Senatului Universității;
- 1 exemplar cu titlul de depozit legal pentru Biblioteca Județeană „Lucian
Blaga” Alba;
46
 - 1 exemplar cu titlul de depozit legal pentru Biblioteca Națională a
Republicii Moldova;
Lansarea materialului tipărit se poate realiza la nivelul universității, al
facultății sau departamentului de specialitate, în funcție de conținutul, calitatea și
adresabilitatea lucrării.

Bibliografie
1. Cerghit, Ioan, Neacşu, Ioan Negreţ-Dobridor, Ion, Pânişoară, Ion-Ovidiu,
Prelegeri pedagogice, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
2. Cucoş Constantin (coord.), Psihopedagogie pentru examenele de
definitivare şi grade didactice, Editura Polirom, Iaşi, 1998.Ionescu Miron,
Radu Ion, Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995.
3. Regulamentului activităţii profesionale a studenţilor pentru Ciclul I - studii
universitare de licenţă şi Ciclul II - studii universitare de master, valabil
pentru anul universitar 2018/2019
4. Codul universitar al drepturilor şi obligaţiilor studentului
5. Regulamentul Seriei Didactica
6. Procedura operaţională privind editarea şi publicarea de cărţi şi materiale
didactice (Editura Aeternitas)

47
 CAPITOLUL IV
ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE PROFESIONALĂ ÎN
ACTIVITATEA DE CERCETARE
Autor: Prof. univ. dr. NICOLETA BREAZ
1. Etica cercetării
Respectarea principiilor eticii şi a deontologiei aferente activităţii de
cercetare desfăşurate într-o universitate are dublă valoare, una fiind dată de
implicaţia directă, cea a obţinerii şi diseminării unor rezultate ştiinţifice corecte, cu
metode corecte. Cea de-a doua are caracter formativ, întrucât bunele principii
încetăţenite în rândul cadrelor didactice, în demersul cercetării ştiinţifice din
cadrul unei universităţi, se transmit discipolilor, studenţii de azi fiind cercetătorii
de mâine. Rolul eticii în cercetare este, astfel, evident, un cod de norme şi principii
fiind absolut necesar, în fiecare pas al cercetării, contribuind la dezvoltarea
capacităţilor de autorat ştiinţific şi la formarea unui cercetător autentic. Demersul
de a cerceta presupune, de fapt, parcurgerea următoarelor etape:
• alegerea unui domeniu de cercetare;
• conturarea preliminară a temei de cercetare;
• documentarea;
• cercetarea propriu-zisă;
• elaborarea şi redactarea lucrării;
• publicarea sau în general, validarea şi valorificarea rezultatelor originale
prin diseminarea în comunitatea ştiinţifică;
• gestionarea citărilor.
Aşadar, normele deontologice trebuie să fie respectate pe tot parcursul
procesului de cercetare, generând astfel şi bune practici în domeniu. Desigur,
anumite etape, cum ar fi cea a cercetării propriu-zise, a elaborării lucrării şi a
publicării rezultatelor reclamă o mai mare atenţie acordată eticii, în timp ce altele
presupun o abordare mai relaxată din acest punct de vedere.
Astfel, un principiu minimal care ţine de deontologia profesională în
alegerea domeniului de cercetare presupune ca stabilirea domeniului să se facă pe
baza competenţelor şi a cunoştinţelor asimilate până la acel moment, pe baza
motivaţiei, a intuiţiei şi a pasiunii pentru un anumit domeniu, precum şi pe baza
relaţiilor profesionale de colaborare cu diverse echipe de cercetare, împiedicând
astfel stagnarea într-un domeniu pentru care aplicantul nu are resurse.
Conturarea preliminară a temei de cercetare se va face ţinând cont de
aceleaşi resurse, evitând temele aride, temele create doar artificial pentru eventuala
utilizare a unor oportunităţi financiare, fără o finalitate ştiinţifică, precum şi temele
care nu sunt validate din punct de vedere etic (spre exemplu, clonarea umană
reprezintă încă o temă de cercetare controversată, în ciuda potenţialului ştiinţific
uriaş).
Documentarea în vederea înţelegerii contextului în care se desfăşoară
cercetarea trebuie realizată de asemenea, respectând principiile eticii. Un aspect
48
deontologic care merită menţionat în acest sens este obligativitatea de a respecta
tipul de acces la anumite resurse. Se cunoaşte faptul că unele jurnale sunt de tip
open-acces, accesibile tuturor, finanţarea venind din taxele percepute pe publicare
(recenzia este desigur obligatorie), iar altele percep o taxă de abonat sau o taxă
pentru descărcarea unui anume articol. Principiile eticii cer în acest caz ca
documentarea să fie făcută cu respectarea statutului revistei. Un alt aspect care ţine
de etica în documentare este şi acela că informaţia trebuie să provină din surse
imparţiale, care să nu dezinformeze, care să nu fie susceptibile de eroare, cu o
anumită validare în domeniu, care respectă, la rândul lor, principiile eticii. Pentru o
abordare exhaustivă a tematicii de cercetare, este recomandat ca documentarea să
se facă pe surse cât mai variate, provenind eventual din mai multe şcoli de gândire
etc. Desigur, sursele trebuie să fie corect consemnate încă din etapa consultării, în
vederea asigurării unei citări corecte, în etapa de elaborare a acesteia. Mai mult, în
domeniul tehnic, consultarea brevetelor este obligatorie.
Un alt aspect care ţine de o documentare corectă este şi verificarea cât se
poate de amănunţită a literaturii de specialitate din domeniu, pentru a evita
obţinerea de rezultate care au fost deja publicate. Pe lângă consultarea bazelor de
date care conţin jurnale şi articole din diverse domenii, o soluţie este şi publicarea
rezultatelor sub formă de preprint sau raport tehnic, articolul având astfel
posibilitatea unei pre-validări. Ca instrument de pre-validare dar şi de documentare
ştiinţifică, amintim aici site-ul cu acces gratuit, ArXiv https://arxiv.org/, specializat
pe Fizică, Matematică, Informatică, găzduind preprinturi cu cele mai recente
descoperiri, pentru care se asigură proprietatea intelectuală deşi lucrările nu sunt
încă publicate.
Pentru a obţine informaţii relevante despre literatura de specialitate şi
despre rezultatele deja existente (un aspect necesar în deontologia cercetării), se
poate utiliza documentarea on-line, atât prin accesul direct la bazele de date, cât şi
prin căutare, fie prin motoare de căutare, fie pe reţele academice de genul Research
Gate (https://www.researchgate.net/) şi Academia (https://www.academia.edu/).
Pentru evitarea erorilor de documentare este de dorit ca aceasta să fie
făcută prin intermediul resurselor care au o anumită validare în cercul cercetătorilor
consacraţi. Cele mai cunoscute motoare de căutare sunt Mendeley, Microsoft
Academic Search şi Google Scholar.
Mendeley are şi rol de reţea academică, permiţând colaborarea cu alţi
cercetători, dar şi facilităţi suplimentare, de tipul: generarea automată a
bibliografiilor, sugerarea unor articole relevante pe baza căutărilor anterioare,
accesarea online a propriilor lucrări; (https://blog.mendeley.com/2012/05/31/11-
free-tools-for-discovering-research).
Microsoft Academic Search(https://academic.microsoft.com/) permite şi
vizualizarea citărilor şi a coautorilor deşi este axată mai mult pe matematică-
informatică.
Componenta academică a lui Google, Google Scholar
(https://scholar.google.ro) caută în câteva baze cunoscute dar şi pe tot web-ul, fiind

49
un bun instrument pentru afişarea tuturor articolelor de pe web care citează o
anumită lucrare.
Aşadar, pentru o cât mai bună documentare în vederea înţelegerii
contextului în care este posibilă apariţia de noi rezultate ştiinţifice, este
recomandată consultarea articolelor relevante în domeniu, accesul fiind astăzi mult
înlesnit de bazele de date. Cele mai cunoscute baze de date sunt oferite de Institutul
pentru Informaţii Ştiinţifice (ISI), componentă a corporaţiei Thomson Reuters
(www.isiknowledge.com, bază de date americană cu peste 16.000 de jurnale în
Master Journal List), JStor (https://www.jstor.org/), Oxford Journals
(https://academic.oup.com/journals/), Ebsco (http://search.ebscohost.com/),
Cambridge Journals (https://www.cambridge.org/core), Springer Link
(www.springerlink.com), Scopus (www.scopus.com, bază de date europeană cu
peste 14.000 de jurnale), Science Direct (www.sciencedirect.com, una dintre cele
mai mari colecţii de publicaţii ştiintifice cu peste 9,8 milioane articole din peste
2500 jurnale şi 6000 de cărţi), precum şi baze specializate pe anumite domenii,
cum ar fi cele pe matematică, ZentralBlatt Math (https://zbmath.org/) şi
Mathematical reviews/MathSciNet (https://mathscinet.ams.org/mathscinet/).
În ce priveşte gestionarea citărilor, se ştie că există mai mulţi indicatori
luaţi în calcul, cum ar fi numărul total de citări, numărul mediu de citări pe articol,
indicele Hirsch (a n-a cea mai citată lucrare trebuie să fie citată de cel puţin n ori,
pentru ca indicele să fie n) etc. Desigur că toţi aceşti indicatori suferă de un anumit
grad de subiectivitate, însă pericolul în nerespectarea normelor deontologice pe
acest aspect provine din citările create artificial, de către autor, pe baza unei
reciprocităţi, în vederea atingerii anumitor praguri ale indicatorilor menţionaţi sau
folosirea exagerată a autocitărilor, doar în scopul creşterii vizibilităţii rezultatelor
proprii. Aşadar, deontologic este să reuşim atragerea naturală a citărilor prin
publicarea articolelor în reviste cu vizibilitate mare si prin diseminarea rezultatelor
în cadrul evenimentelor ştiinţifice. Modul în care alţi autori sunt citaţi în mod
corect va fi prezentat la secţiunea de elaborare a unei lucrări ştiinţifice.
În gestionarea citărilor, un rol important îl au şi instrumentele pentru
administrarea citărilor online, ca spre exemplu:
• RefWorks – program de management al bibliografiei publicată pe web
permite crearea propriei bănci de date prin importarea referinţelor din alte
texte sau bănci de date online;
• EndNote Web – permite lucrul cu ISI Web of Knowledge dar şi alte bănci
de date permiţând utilizatorilor să-şi organizeze, formateze şi să distribuie
listele de citări.
Desigur, etapa principală a cercetării o constituie cercetarea propriu-zisă.
Urmărind ideea de bază a acestui ghid, şi anume, principiile deontologice care se
impun, se poate spune că în cercetarea propriu-zisă, sunt importante aspecte
precum:
• rigurozitatea şi corectitudinea cu care se utilizează informaţiile din
literatura de specialitate în crearea noilor rezultate;

50
 • în cazul unei cercetări aplicative, manipularea şi procesarea corectă a
datelor, utilizarea corectă a metodelor şi instrumentelor de lucru;
• respectarea drepturilor omului şi a legilor privind protecţia animalelor, în
cazul studiilor pe subiecţi umani sau pe animale;
• protejarea datelor cu caracter personal sau confidenţial care se utilizează în
cercetare;
• evitarea oricăror acţiuni care ar duce la falsificarea adevărului ştiinţific.
Celelate etape ale cercetării, mai precis elaborarea lucrării ştiinţifice şi
publicarea acesteia vor fi tratate sub aspect deontologic, mai pe larg, în paragrafe
distincte ale acestui capitol. În cel de-al doilea paragraf, vom trece în revistă
principalele tipuri de lucrări ştiinţifice.
2. Tipologia lucrărilor ştiinţifice
De cele mai multe ori, după etapa de cercetare propriu-zisă, urmează etapa
de asumare a paternităţii unui rezultat şi implicit de diseminare a acestuia, fie prin
obţinerea de brevete, fie prin publicarea rezultatelor, sub formă de lucrări
ştiinţifice, fie prin prezentarea acestora în cadrul unor evenimente ştiinţifice.
În aria lucrărilor ştiinţifice produse în mediul academic, intră atât cărţi şi
articole ştiinţifice elaborate de cadrele didactice, cercetători şi studenţi (cu
precădere studenţii de la studiile doctorale dar şi studenţii care participă la diverse
manifestări ştiinţifice), cât şi tezele de abilitare, doctorat, lucrările de dizertaţie şi,
într-o oarecare măsură, lucrările de licenţă şi lucrările metodico-ştiinţifice dedicate
obţinerii gradelor didactice.
Deontologia de elaborare a acestor lucrări diferă în funcţie de tipul de
lucrare, fiecare făcând apel la anumite ghiduri specifice. Astfel, în cazul cărţilor şi
articolelor ştiinţifice, se recomandă ca entitatea care are în atribuţii publicarea unei
astfel de lucrări, fie că vorbim despre comitetul editorial al unei reviste sau al unui
proceedings sau despre comitetul de redacţie al unei edituri, să elaboreze un set de
indicaţii, numite instrucţiuni pentru autori. În ce priveşte lucrările metodico-
ştiinţifice, de licenţă, de masterat, precum şi în cazul tezelor de doctorat şi abilitare,
entităţile organizatoare (departamentul care organizează programul de studii sau
şcoala doctorală) au obligaţia de a pune la dispoziţia studentului/candidatului, un
ghid metodologic de elaborare a unei astfel de lucrări. Desigur, în toate aceste
situaţii, mai puţin în cazul tezei de abilitare, există şi un cadru didactic care joacă
rolul de coordonator ştiinţific şi care are obligaţia de a transmite studentului
îndrumat, fie el, cadru didactic din mediul preuniversitar, absolvent al primului
ciclu de studii universitare, masterand sau doctorand, câteva reguli, în ce priveşte
etica şi deontologia elaborării şi atunci când este cazul, a publicării lucrărilor
ştiinţifice. Aşadar, fie că suntem în poziţia de cadru didactic sau cercetător, fie în
cea de student sau cadru didactic din mediul preuniversitar, o primă regulă care
ţine de deontologia elaborării lucrării pe care o vizăm este aceea de a urma
standardele prezente în instrucţiunile pentru autori, respectiv, în ghidurile
metodologice, precum şi, în funcţie de caz, sugestiile coordonatorilor ştiinţifici şi
ale recenzorilor.

51
 Dacă în ce priveşte lucrările metodico-ştiinţifice, lucrările de licenţă,
masterat şi tezele de doctorat/abilitare, nu există diferenţe mari de redactare, de la o
universitate la alta (dacă ne referim la aceeaşi specializare), în cazul articolelor şi
chiar şi al cărţilor ştiinţifice, regulile diferă destul de mult, de la o revistă/editură la
alta, chiar şi în cadrul aceluiaşi domeniu.
Desigur, diferenţe semnificative apar de la un domeniu la altul, atât în ce
priveşte forma de redactare cât şi în ce priveşte etica specifică. Spre exemplu, în
domeniile umaniste va exista specificul notelor de subsol, în timp ce în domeniile
tehnice, regăsim diverse tabele, grafice şi diagrame, toate acestea generând noi
reguli care trebuie respectate.
În ce priveşte etica, un anumit cod deontologic va fi de urmat în cadrul
cercetării în domenii teoretice şi un altul în cele aplicative, în care este necesară şi
o abordare corectă a datelor utilizate. În acest sens, în domenii precum cel al
medicinei, care presupun studii pe subiecţi umani sau pe animale, pe lângă etica şi
deontologia de bază, există şi alte cerinţe care protejează subiecţii dar şi rezultatele
cercetării, de abordări şi prelucrări incorecte care ar putea pune în pericol chiar şi
viaţa celor implicaţi în studiile respective. De asemenea, anumite specificităţi în
normele de etică şi deontologie a publicării rezultatelor apar în procesul de
elaborare unui articol ştiinţific, şi în funcţie de tipul acestuia, acelaşi lucru fiind
valabil şi în cazul unei cărţi cu caracter ştiinţific.
O carte ştiinţifică poate îmbrăţişa diverse forme, precum monografia sau
antologia, ea poate fi de unic autor sau rezultatul unei munci în echipă, poate fi
publicată în edituri comerciale sau în edituri academice etc., toate aceste tipuri de
carte având rigorile specifice în ce priveşte etica şi deontologia.
Un articol ştiinţific poate fi [3]:
• articol de tip cercetare originală;
• articol de tip review;
• studii de caz (clinice);
• experimente clinice;
• perspective, opinii, comentarii;
• recenzie de carte.
Cea mai întâlnită formă este cea de articol de tip cercetare originală. Un
astfel de articol este de lungime mare şi presupune un grad mare de originalitate,
fiind bazat pe studii detaliate cu privire la o anumită tematică, acestea cuprinzând
ipoteze, nivelul actual al cunoaşterii în domeniu, rezultate noi, analize privind
dezvoltări ulterioare etc.
Articolul de tip review este de regulă, de lungime mare şi conţine o sinteză
critică a literaturii de specialitate, bazată pe analize şi comparaţii, pe identificarea
unor probleme şi pe formularea unor sugestii de rezolvare a acestora.
Studiile de caz prezintă detalii privind evoluţia unei boli la nivelul unor
pacienţi reali, sunt lucrări care aduc informaţii semnificative pentru boala studiată,
necesitând o practică îndelungată şi axându-se pe simptomatologie, diagnoză şi
tratament.

52
 Studiile clinice sunt lucrări specifice ştiinţelor medicale, de lungime mare,
descriind metodologia, implementarea şi rezultatele unor studii efectuate pe
eşantioane mari de subiecţi; ele presupun respectarea unor standarde înalte de etică
şi sunt scrise de către autori având experienţă în practică.
Articolele de tip perspective, opinii, comentarii sunt articole scurte, care
prezintă într-o formă critică, un punct de vedere asupra unei anumite teorii sau
asupra unei alte lucrări ştiinţifice.
Recenziile de carte se pot constitui în articole scurte conţinând o descriere
succintă şi corectă a unei cărţi şi sunt utile în menţinerea tinerilor cercetători, la
curent cu noutăţile din domeniu.
De asemenea, după nivelul de aprofundare a unui subiect, lucrările
ştiinţifice pot fi [2]:
• articole ştiinţifice predominant descriptive (caracteristice stadiilor de
început al cercetării, acestea descriu sistemele investigate);
• articole ştiinţifice predominant comparative (rezultatele obţinute sunt
comparate cu cele din literatura de specialitate);
• articole ştiinţifice predominant interpretative (articole în care se
argumentează una sau mai multe ipoteze despre funcţionarea unui sistem).
O altă clasificare [1] împarte articolele ştiinţifice după conţinut, astfel:
• articole ştiinţifice de sinteză (metodologice şi conceptuale, analizează
diferite metode sau concepte şi se publică de regulă în jurnale orientate
precum Earth-Science Review (Elsevier), Applied Mechanics Review
(ASME); tot aici intră şi recenziile de cărţi şi articolele de sinteză
bibliografică, utile pentru începători);
• articole ştiinţifice predominant teoretice (metodologice, prezintă o metodă
nouă sau testează o metodă existentă, compară diferite metode);
• articole ştiinţifice predominant experimentale/numerice (bazate pe
rezultate experimentale, simulări numerice).
Desigur, unul dintre cele mai importante principii deontologice în ce
priveşte elaborarea unei lucrări ştiinţifice este cel bazat pe originalitate. În funcţie
de tipul de articol, se vor impune grade diferite de originalitate, cel mai mare nivel
fiind însă cerut în articolele de tip cercetare originală. Mai mult, în articolele
predominant experimentale/numerice, principiile deontologice fac referire şi la
etica obţinerii datelor, precum şi a modului de prelucrare a datelor dar şi a modului
de publicare, mai ales atunci când este vorba despre descoperiri de o importanţă
capitală în evoluţia omenirii.
În paragraful următor, vom detalia principiile deontologice aferente
elaborării unei lucrări ştiinţifice, referindu-ne cu precădere la principiile eticii în
elaborarea unui articol ştiinţific, de tip cercetare originală.
3. Elaborarea unei lucrări ştiinţifice
Conceperea şi scrierea unei lucrări ştiinţifice reprezintă în fapt,
materializarea cercetării propriu-zise sub forma descrierii rezultatelor obţinute.
Astfel, principiile eticii şi deontologiei urmate în etapa de cercetare îşi găsesc

53
continuitate şi în această etapă, în toate elementele care compun un articol, atât cele
referitoare la conţinutul acestuia, la elaborare, cât şi cele referitoare la formă, la
partea de redactare.
În structura unui articol ştiinţific se regăsesc următoarele elemente:
• titlul articolului
• autorii şi afilierea acestora
• cuvintele cheie
• rezumatul
• introducerea
• rezultate principale
• discuţii, concluzii
• mulţumiri
• bibliografie
• anexe.
Titlul lucrării, având în vedere că este cea mai citită parte a unui articol
(este citit inclusiv de cei care nu vor continua şi cu citirea articolului), trebuie să
descrie clar şi sintetic, într-un mod original şi atractiv dar şi cu cuvinte consacrate
în comunitatea ştiinţifică, fără a fi redundant, conţinutul lucrării.
Autorii unei lucrări trebuie menţionaţi corect, atât în ce priveşte numele,
cât şi în ce priveşte afilierea şi datele de contact. În vederea unei indexări corecte,
se recomandă utilizarea unui format unitar al numelui (de exemplu: doar unul din
I.Popa, I.M. Popa).
Deontologia în stabilirea autorilor unei lucrări ştiinţifice ţine de respectarea
faptului că un autor trebuie să aibă o contribuţie semnificativă, parţială sau totală,
la: generarea conţinutului ştiinţific, proiectarea cercetării, analiza şi/sau
interpretarea rezultatelor cercetării, elaborarea primară a manuscrisului sau analiza
critică a acestuia şi optimizarea conţinutului ştiinţific, decizia asupra versiunii
finale. Prin urmare, este necesară menţionarea tuturor celor care au contribuit
semnificativ la calitatea articolului, după caz, în calitate de autori, în calitate de
furnizor de informaţii pentru lucrările aplicative etc. dar şi evitarea falşilor
contributori la articol, în sensul că fiecare autor menţionat trebuie să aibă o
contribuţie la realizarea articolului, ponderea acestei contribuţii fiind de asemenea
necesar să fie menţionată într-o formă sau alta, în funcţie de cutumele domeniului
şi ale jurnalului.
În ce priveşte ordinea autorilor, în funcţie de jurnal şi domeniu, se practică
fie o ordine descrescătoare a contribuţiei acestora, fie ordinea alfabetică, atunci
când contribuţiile autorilor sunt relativ egale.
De regulă, primul autor este responsabil cu colectarea, analizarea datelor
şi redactarea primei versiuni iar coordonatorul cercetării este de obicei şi autorul de
corespondenţă. În cazul publicării rezultatelor cercetării ştiinţifice, obţinute de
tineri (disertaţii, teze de doctorat, articole ştiinţifice), tinerii vor fi nominalizaţi ca
autori principali, dar de regulă, vor fi menţionaţi şi coordonatorii ştiinţifici.
Cuvintele cheie (keywords) furnizează informaţia minim necesară pentru
indexarea articolelor, permit gruparea lucrărilor pe domenii şi alături de titlu şi
54
rezumat, conturează imaginea primară a articolului. Pentru a creşte vizibilitatea
articolului prin detectarea de către motoarele de căutare, se recomandă utilizarea
unui număr mare de cuvinte cheie (în jur de 6), deşi unele jurnale restricţionează
setul de cuvinte cheie din care autorii trebuie să aleagă, în scopul validării adecvării
articolului la scopul şi obiectivele jurnalului, caz în care trebuie respectate
particularităţile menţionate.
Pe lângă cuvintele cheie, se pot folosi şi anumite coduri care încadrează
lucrarea într-un anumit domeniu (de exemplu, MSC 2010 - Mathematics Subject
Classifications, MSC 2010).
Rezumatul este componenta care poate face sau nu cititorul care a trecut
deja de titlu, să citească articolul complet, prin urmare trebuie să descrie succinct
(în 200-300 cuvinte) secţiunile articolului, scopul studiului, metodele şi
experimentele utilizate, eventuale tehnici speciale, prezentarea rezultatelor
importante, interpretarea datelor şi concluziile.
În Introducere trebuie să fie prezentată clar şi concis problema abordată, cu
încadrarea corectă în literatura de specialitate, subliniind ce este deja cunoscut, ce
nu este cunoscut, ce aduce nou cercetarea, menţionând avantajele noii abordări. De
asemenea, o introducere trebuie să conţină şi trimiteri la surse bibliografice care
susţin analiza critică a stadiului actual. La final se specifică planul de lucru pentru
următoarele secţiuni.
Rezultatele principale, constituind baza unui articol, pot fi împărţite pe
secţiuni, descrise succint la început. Spre exemplu, în cazul unor studii practice, se
vor prezenta mai întâi metodele de lucru, apoi rezultatele şi integrarea acestora în
studiile anterioare, precum şi discuţiile privind eventualele rezultate negative.
Autorii trebuie să expună în mod onest propriile rezultate, fără a falsifica adevărul
ştiinţific sau paternitatea acestuia. De asemenea, rezultatele trebuie să fie originale,
deşi definirea în sine a termenului poate fi destul de relativă. Detalii despre ce se
consideră a fi originalitate în cercetarea ştiinţifică se pot găsi în lucrarea [4].
În ce priveşte forma, trebuie să se respecte stilul de redactare impus de
jurnal, se evită abrevierile de limbaj, se recomandă diateza pasivă şi conjugarea
verbelor la trecut, pluralul de politeţe precum şi exprimarea şi tehnoredactarea
corectă, indiferent de limba utilizată.
Discuţiile şi concluziile asupra rezultatelor obţinute trebuie să fie în total
acord cu acestea, subliniind relevanţa rezultatelor, dar evitând exagerarea
importanţei sau nivelul descoperirilor, precum şi interpretarea incorectă a
rezultatelor obţinute. Este constructivă menţionarea de direcţii viitoare şi probleme
deschise. Din punct de vedere etic se recomandă să se specifice şi eventualele
limitări ale noii abordări.
La secţiunea de Mulţumiri, se nominalizează persoanele care au facilitat
realizarea unei cercetări, fără a avea contribuţii ştiinţifice. De asemenea, se
menţionează instituţiile care au finanţat cercetarea, dacă acestea există.
La partea de Bibliografie sau Referinţe bibliografice, se realizează
menţionarea surselor utilizate, acestea fiind citate şi în text. Cel mai important

55
aspect deontologic este, desigur, evitarea omiterii unor citări ale surselor folosite
dar şi evitarea utilizării artficiale a surselor nefolosite efectiv în cercetare.
Atunci când se doreşte citarea integrală a unui paragraf dintr-o altă lucrare,
paragraful trebuie pus între ghilimele, cu citarea sursei, lungimea citatului trebuie
să fie justificată de utilizarea sa, aceasta fiind motivată prin necesitatea de a analiza
şi exemplifica o idee. Pe parcursul unei lucrări nu trebuie să se abuzeze de citarea
integrală a unor texte.
Toate citǎrile trebuie fǎcute cu acurateţe, precizând autorii, titlul lucrării,
jurnalul, volumul sau editura, coordonatele lucrării (numărul volumului, pagină
etc.), anul publicării, adresa de web (dacă e cazul). Ca formă, se respectă stilul de
citare impus de jurnal.
De regulă, articolele ştiinţifice, fie prin rigoarea autorilor, fie prin normele
impuse de jurnale, urmează un anumit stil consacrat de citare cum ar fi, spre
exemplu, stilul APA (ştiinţe sociale, economie, educaţie), stilul MLA (umaniste,
arte, studii interdisciplinare), stilul Turabian (pentru toate domeniile şi pentru teze
de doctorat), stilul AMS (pentru matematică) etc. (detalii se pot găsi, spre exemplu,
în [5]. De asemenea, citarea în text se poate face fie după stilul Harvard,
menţionând autorul şi anul, fie după stilul Vancouver, numeric, menţionând poziţia
în lista de referinţe ([5]).
• Exemplu de citare Vancouver: în text avem “(see [77])” sau “in [77],
Altintas et al...”, iar lucrarea este menţionată în lista de referinţe
bibliografice, sub forma:
[77] Altintas, O., Irmak, H. and Srivastava, H.M., Neighborhoods for certain
subclasses of multivalently analytic functions defined by using a differential
operator, Comput.Math. Appl. 55 (2008), 331-338.
• Exemplu de citare Harvard: “see Altintas, 2008”, în listă, lucrarea
regăsindu-se ca: Altintas, O., Irmak, H. and Srivastava, H.M., 2008,
Neighborhoods for certain subclasses of multivalently analytic functions
defined by using a differential operator, Comput.Math. Appl. 55 (2008),
331-338.
În anumite domenii există liste cu denumirea abreviată standard a
jurnalelor, formă în care se găsesc şi în bazele de date. Se recomandă utilizarea
celor mai relevante lucrări (noi, riguroase, importante); citarea doar a acelor
materiale care sunt deja publicate sau acceptate spre publicare, care au fost citite şi
care sunt utilizate în articol şi menţionate în text.
În anexe se pot trece datele primare, demonstraţia unei formule
matematice, detalii privind un program de computer, scheme tehnice, formule
chimice complete, etc. De menţionat este că, atunci când este cazul, trebuie
specificate şi aici resursele informative, spre exemplu, când este vorba de date
primare, deontologia reclamă necesitatea menţionării sursei datelor.

56
 4. Aspectele deontologice ale publicării rezultatelor ştiinţifice
Odată elaborat şi tehnoredactat corect, articolul trece prin procesul de
trimitere spre publicare şi, eventual, publicare. Deontologia publicării unei lucrări
ştiinţifice trebuie formulată în aspecte care ţin de:
• elaborarea corectă a lucrării trimise spre publicare, incluzând citarea
corectă a informaţiilor utilizate, cu respectarea după caz a proprietăţii
intelectuale şi a drepturilor de autor, eliminând astfel plagiatul;
• documentarea temeinică în cadrul literaturii de specialitate dar şi a celor
mai noi descoperiri în domeniu, pentru a fi la curent cu stadiul actual al
cunoaşterii, cu scopul de a evita plagiatul neintenţionat;
• alegerea corectă a jurnalului, evitarea posibilelor conflicte de interese cu
comitetul editorial al jurnalului dar şi cu potenţialii recenzorii sugeraţi (atunci
când jurnalul cere autorului o listă de recenzori);
• evitarea autoplagiatului, prin trimiterea articolului la un alt jurnal doar
succesiv, după decizia de nepublicare şi nu simultan, la mai multe jurnale
(manuscrisul nu a fost trimis şi nu va fi trimis spre publicare în altă revista,
până la decizia finală cu privire la publicare);
• utilizarea corectă a articolului publicat, în acord cu politica jurnalului.
Autoplagiatul, adică, republicarea intenţionată a unor rezultate proprii deja
publicate, doar pentru a beneficia suplimentar de un anumit succes ştiinţific, este de
asemenea, în totală contradicţie cu etica publicării rezultatelor ştiinţifice. Desigur,
anumite rezultate pot fi republicate atunci când se intenţionează anumite completări
sau analize critice, facilitarea accesului unui public mai larg de cititori, sau
includerea în sinteze şi antologii, cu menţionarea publicaţiei anterioare.
O distincţie trebuie făcută totuşi între plagiatul/autoplagiatul voit,
intenţionat care reprezintă o fraudă evidentă şi acelaşi fapt, neintenţionat, care se
produce din necunoaşterea normelor deontologice în domeniu (citarea incorectă
sau incompletă a unei surse, neglijarea şi lipsa rigurozităţii în a distinge între
propriile idei şi ideile internalizate prin documentare, publicarea dublă
întâmplătoare, ca urmare a neglijenţei în procesul de trimitere spre publicare a unui
articol etc.) sau mai rar, dintr-o întâmplare (omiterea neintenţionată a unei surse, în
cazul unui volum mare de lucru, descoperirea aceluiaşi rezultat de către doi autori
diferiţi, fără a avea cunoştiinţă de aspectul respectiv, republicarea aceloraşi
rezultate de către un co-autor fără ştiinţa autorului) deşi diferenţa este uneori greu
de dovedit. Mai mult, în cele din urmă, toţi autorii trebuie să cunoască manuscrisul
şi să îşi asume responsabilitatea în cazul unei fraude.
De asemenea, de o mare importanţă este şi modul în care se prezintă
rezultatele obţinute, pentru a evita emiterea de concluzii false sau ascunderea
adevărului ştiinţific, din interese personale.
În acest sens, în Legea nr. 206 din 27 mai 2004 [6], sunt menţionate
următoarele acţiuni incompatibile cu buna conduită în publicarea rezultatelor
cercetării ştiinţifice:
• ascunderea sau înlăturarea rezultatelor nedorite;
• confecţionarea (fabricarea) de rezultate;
57
 • înlocuirea rezultatelor cu date fictive;
• interpretarea deliberat distorsionată a rezultatelor şi deformarea
concluziilor;
• plagierea rezultatelor sau a publicaţiilor altor autori;
• prezentarea deliberat deformată a rezultatelor altor cercetători;
• neatribuirea corectă a paternităţii unei lucrări;
• introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţare;
• nedezvăluirea conflictelor de interese;
• deturnarea fondurilor de cercetare;
• neînregistrarea şi/sau nestocarea rezultatelor, precum şi înregistrarea şi/sau
stocarea eronată a rezultatelor;
• lipsa de informare a echipei de cercetare, înaintea începerii proiectului, cu
privire la: drepturi salariale, răspunderi, coautorat, drepturi asupra
rezultatelor cercetărilor, surse de finanţare şi asocieri;
• lipsa de obiectivitate în evaluări şi nerespectarea condiţiilor de
confidenţialitate;
• publicarea sau finanţarea repetată a aceloraşi rezultate ca elemente de
noutate ştiinţifică.
În ce priveşte selectarea jurnalului la care se va aplica pentru publicare,
este de dorit ca acesta să fie indexat în baze de date cunoscute. ISI (Institutul pentru
Informaţii Ştiinţifice) cu toate componentele sale (Web of Knowledge, Web of
Science, Science Citation Index Expanded (SCIE), Social Sciences Citation Index®
(SSCI), Arts & Humanities Citation Index® (AHCI)), Master Journal List,
Clarivate Analytics, Journal Citation Reports (JCR)) este furnizorul major de
servicii de indexare, specializat în indexarea şi analiza citărilor, acoperind peste
16.000 de jurnale academice din 30 de baze de date), fiind astfel util şi la evaluarea
jurnalului pentru selecţie dar şi la evaluarea autorului.
Factorul de impact (IF), măsură a numărului mediu de citări recente per
articol, indicator scientometric destul de controversat şi susceptibil de
artificialitate, permite totuşi o bună orientare a autorilor în procesul de selecţie a
unui jurnal, în vederea publicării rezultatelor cercetării. Consiliul Naţional al
Cercetării Ştiinţifice utilizează de altfel, factorul de impact precum şi alţi indicatori
scientometrici ca scorul relativ de influenţă, în clasificarea jurnalelor pe cele trei
zone (zona roşie, primele 25% după IF, zona galbenă, primele 50%, în general, cu
rată mare de respingere şi zona gri, restul jurnalelor).
Desigur, o deontologie corectă în procesul de selectare a jurnalului, cu
efecte în deontologia generală a cercetării şi publicării, trebuie să ţină cont, pe
lângă clasificarea revistei, reflectată în diverse metrici, precum factorul de impact,
şi de următoarele aspecte:
• alegerea jurnalului în care se publică lucrarea se va face pornind de la ideea
că cititorii jurnalului trebuie să fie specializaţi în tematica abordată în
lucrare, publicul ţintă regăsindu-se în jurnale specializate sau jurnale
multidisciplinare;
58
 • vizibilitatea jurnalului se reflectă în general, în nivelul de indexare în
diverse baze de date dar, de multe ori şi în statutul de open-acces al revistei
deşi acesta nu oferă neapărat garanţia calităţii;
• este necesară respectarea politicii editurii/jurnalului în ce priveşte
eventualul transfer al drepturilor de autor către editură, precum şi alte
aspecte menţionate în “instrucţiunile pentru autori”;
• pentru o bună organizare a demersului de publicare a rezultatelor este
important să se ţină seama şi de şansele de acceptare, în funcţie de criteriile
de acceptare, de rata de respingere, de transparenţa procesului de recenzie
de către editori şi mai apoi recenzori, de rapiditatea evaluării
(săptămâni/luni) etc.
În concluzie, etica şi deontologia profesională în cercetarea ştiinţifică
presupun o conduită care să nu lase loc de fraudă, aceasta din urmă fiind
traductibilă prin oricare din următoarele fapte: acţiunea deliberată de falsificare,
omitere sau deformare a adevărului ştiinţific, confecţionarea, măsluirea de date din
imaginaţie, însuşirea ideilor, a metodelor sau a rezultatelor unei alte persoane,
numindu-le drept creaţie personală, publicarea multiplă, în mod voit, fără a preciza
corespunzător referinţele, precum şi uzitarea de interese personale ce influenţează
obiectivitatea în evaluarea rezultatelor cercetării.

Bibliografie
1. Castellanos Abella, E.A., Types of scientific papers in Earth Sciences,
2005, disponibil la https://www.eacastellanos.googlepages.com/ESpapers.pdf
2. Little, J.W., Parker, R., How to read a scientific paper, 2009, disponibil
la: http://www.biochem.arizona.edu/classes/bioc568/papers.htm
3. Majumder, K., 6-article-types-that-journals-publish-a-guide-for-early-
career-researchers, 2015, disponibil la
https://www.editage.com/insights/6-article-types-that-journals-publish-a-guide-for-
early-career-researchers
4. Papadima, L. (coord.), Deontologie academică, 2017, disponibil la:
http://mepopa.com/Pdfs/papadima_2017.pdf
5. Ursachi, L., Citarea surselor de informare utilizate pentru dezvoltarea
unei teme de cercetare, 2015, disponibil la
https://www.researchgate.net/publication/275341869_Citarea_surselor_de_informa
re_utilizate_pentru_dezvoltarea_unei_teme_de_cercetare
6. LEGEA nr. 206 din 27 mai 2004 privind buna conduită în cercetarea
ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare, modificată şi completată prin Legea
nr. 398/2006, Monitorul Oficial partea I nr. 892/02.11.2006, disponibilă la:
http://www.ecs-univ.ro/UserFiles/File/Microsoft%20PowerPoint%20-%202.4.pdf

59
 CAPITOLUL V
PLAGIATUL ȘI AUTOPLAGIATUL

Autor: Conf.univ.dr. DAN DĂNULEȚIU

Plagiatul reprezintă un aspect etic important în domeniul academic,

întrucât universităţile sunt considerate instituții în care dezbaterea de idei ce se
realizează are la bază recunoașterea contribuţiei fiecărei persoane la aceasta, în care
ideile noi care apar au la bază ideile expuse anterior de aceeași persoană sau de altă
persoană, în cadrul cărora se formează studenţi ce trebuie să poată evalua justeţea
ideilor expuse şi să formuleze opinii proprii corecte şi pertinente.
Din punct de vedere etimologic, termenul de plagiat provine din limba
latină, unde prin plagiarius se înţelegea “persoană care fură sclavi”37.
Dicţionarul explicativ al limbii române furnizează câteva definiţii ale
plagiatului sau ale acţiunii de a plagia:
“ - operă literară, artistică sau științifică a altcuiva, însușită (integral sau
parțial) și prezentată drept creație personală;
- lucrare însușită de la altcineva și prezentată drept creație personală;
- lucrare (artistică, științifică) străină prezentată drept personală;
- furt literar, furt de idei;
- (a plagia) a-și însuși idei din scrierile altora păstrând forma lor originală
și prezentându-le drept creații personale; a publica, sub semnătură proprie, părți din
opera altuia; a comite un furt literar;
- (a plagia) a-și însuși, a copia total sau parțial ideile, operele etc. cuiva,
prezentându-le drept creații personale; a comite un furt literar, artistic sau
științific.”38
O abordare mai pragmatică asupra conţinutului noţiunii de plagiat este
oferită de H. Williams (2008), care include în aceasta următoarele situaţii:
“- cumpărarea, împrumutul sau furtul unei lucrări de cercetare sau a unui
eseu şi prezentarea drept creaţie proprie;
- reformularea, prin intermediul cuvintelor proprii, a ideilor, argumentelor
sau schiţelor altcuiva şi prezentarea acestora ca fiind proprii;
- utilizarea cuvânt cu cuvânt a propoziţiilor, frazelor sau paragrafelor altor
autori, fără a cita în mod corespunzător;â
- reformularea propoziţiilor, frazelor sau paragrafelor altor autori, fără a cita
în mod corespunzător;
- prezentarea unor date, statistici, fără a cita sursa acestora.”39

37
S. Chelcea, Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat, un articol ştiinţific
în domeniul ştiinţelor socioumane, Ediţia a IV-a, Editura Comunicare.ro, 2010, pag. 41
38
Informaţii preluate din Dicționarul explicativ al limbii române, disponibil online la
adresa: https://dexonline.ro/definitie/plagiat, accesat în data de 11 septembrie 2018.
39
H. Williams (editor), Plagiarism, Greenhaven Press, Farmington Hills, 2008, pag. 87
60
 În prezent se consideră că “grosso modo, a plagia înseamnă “a-ţi însuşi
ideile, textele (integral sau parţial), creaţiile altora, fără a cita”40.
Plagiatul este definit în legislaţia din ţara noastră care prevede că, alături
de alte aspecte, plagiatul şi autoplagiatul sunt considerate “abateri de la normele de
bună conduită în activitatea de comunicare, publicare, diseminare şi popularizare
ştiinţifică, inclusiv în cadrul cererilor de finanţare depuse în cadrul competiţiilor de
proiecte organizate din fonduri publice.”41
În definirea legii, prin plagiat se înţelege “expunerea într-o operă scrisă sau
o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei,
demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere
scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menţiona acest lucru şi
fără a face trimitere la sursele originale”42, în timp ce prin autoplagiat se înţelege
“expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format
electronic, a unor texte, expresii, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori
metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale
aceluiaşi sau aceloraşi autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la
sursele originale”43. Referitor la această definiţie, S. Florea (2016) argumentează că
“sintagma “fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele
originale” înseamnă încălcarea obligaţiei de a cita într-un mod corespunzător
standardelor academice opera publicată de acelaşi autor sau alt autor, prin indicarea
numelui autorului, titlului operei, editurii la care s-a făcut publicarea, anul
publicării, paginii de la care s-a făcut preluarea informaţiilor de tipul celor
enumerate şi, în cazul preluării unui text, fragment de text sau expresie, prin
delimitarea clară a ceea ce s-a preluat din altă sursă de ceea ce reprezintă munca
intelectuală proprie.”44
Mai recent, în cadrul Ghidului pentru identificarea plagiatului în lucrările
ştiinţifice elaborat de către Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice,
Dezvoltării Tehnologice şi Inovării se precizează că “plagierea este preluarea de
către un autor a unor elemente din opera de creaţie intelectuală a altui autor şi
prezentarea lor în spaţiul public drept componente ale unei opere proprii. Plagiatul
este rezultatul acţiunii de a plagia şi se referă la opera generată prin preluarea
ilegitimă, intenţionată sau nu, din punct de vedere deontologic.”45
40
S. Chelcea, op.cit., pag. 42
41
Legea 206/2004 actualizata (la 2011), art. 2^1, 2)
42
Legea 206/2004 actualizata (la 2011), art. 4
43
Legea 206/2004 actualizata (la 2011), art. 4
44
S. Florea, Plagiatul şi încălcarea drepturilor de autor, în Revista Română de Dreptul
Proprietăţii Intelectuale, nr. 4/2016, pag. 112, apud .E. Ştefan, Etică şi integritate
academică: curs universitar, Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2018, p. 145
45
Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării
(CNECSDTI), Ghid pentru identificarea plagiatului în lucrările ştiinţifice, Noiembrie, 2017,
pag. 3, disponibil la adresa: http://cne.ancs.ro/wp-
content/uploads/cne/2017/12/Ghid_identificare_plagiat_final_site.pdf, accesat la data de 9
august 2018.
61
 După cum precizează şi Ghidul pentru identificarea plagiatului în lucrările
ştiinţifice elaborat de către Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice,
Dezvoltării Tehnologice şi Inovării, există şi situaţii de plagiat involuntar. Aceste
situații apar, de obicei, datorită “confundării bunurilor comune din știință cu
proprietatea intelectuală”46 sau atunci când “parafrazăm enunțurile altora, când
exprimăm cu cuvintele noastre ce au spus alții înaintea noastră”47.
“Pentru a evita plagiatul involuntar ar trebui:
- Să închidem între ghilimele orice text care aparţine altora.
- Să menţionăm autorul, titlul lucrării, locul de apariţie, editura,
anul, pagina.
- Să fim atenţi la distincţia dintre cunoştinţele comune, care au
intrat în patrimoniul ştiinţei, şi informaţiile din sfera dreptului de
proprietate intelectuală.
- Să reproducem cu cuvintele noastre ideile centrale ale unui text,
menţionând corect autorul şi opera care ne-au inspirat.
- Să prescurtăm textul original, exprimând într-o manieră proprie
ideile de bază din opera citată.
- Să învăţăm să luăm “notiţe inteligente”, nu copiind propoziţii şi
fraze din prelegerile profesorilor.
- Să ne obişnuim să lucrăm cu fişe de lectură, în care să sintetizăm
ideile autorilor, nu doar să le reproducem între ghilimele.”48
Ghidul antiplagiat al Universităţii din Harvard precizează că “singurul
material care poate fi utilizat în lucrare fără citare este cel considerat “cunoaştere
comună“ şi care nu poate fi atribuit unei surse. “Cunoaşterea comună“ reprezintă
informaţia general cunoscută unui cititor avizat, şi include de obicei fapte şi date
arhicunoscute şi, destul de rar, idei sau limbaj. Faptele, ideile sau limbajul specific,
ca produs unic al unei lucrări individuale particulare nu se consideră “cunoaştere
comună“ şi trebuie citat întotdeauna.”49
Din punct de vedere teoretic, în diferite lucrări se urmărește o sintetizare a
tipurilor de plagiat în funcție de tipurile de încălcări ale eticii scrierii academice.
Astfel, printre cele mai răspândite tipuri de plagiat considerate în literatura de
specialitate se numără următoarele50:

46
S. Chelcea, op.cit., pag. 44
47
S. Chelcea, op.cit., pag. 45
48
S. Chelcea, op.cit., pag. 46
49
Harvard Guide to Using Sources, disponibil online la adresa:
https://usingsources.fas.harvard.edu/exception-common-knowledge, accesat la data de 24
octombrie 2018
50
Pentru o sinteză a tipurilor de plagiat am folosit următoarele surse: Harvard Guide to
Using Sources, disponibil online la adresa: https://usingsources.fas.harvard.edu/what-
constitutes-plagiarism, accesat la data de 24 octombrie 2018, Eassom, H. (2013). 10 types
of plagiarism in research. disponibil la adresa:
http://exchanges.wiley.com/blog/2015/11/12/10-types-of-plagiarism-in-research/, accesat la
data de 19 noiembrie 2017, E.E. Ştefan, Etică şi integritate academică: curs universitar,
62
 - plagiat tip „verbatim” (se mai întâlnește sub denumirea de plagiat
copy-paste);
- plagiat de tip mozaic;
- plagiat datorat parafrazării;
- plagiat prin traducere;
- cyberplagiat;
- plagiat prin precizarea necorespunzătoare a surselor.

Plagiatul tip verbatim (sau copy-paste) se manifestă atunci când lucrarea

conţine părţi importante de text dintr-o singură sursă fără modificări, fără atribuirea
corespunzătoare a textului. În acest caz, “chiar dacă în jurul textului preluat sunt
ideile dumneavoastră, scrise cu cuvinte proprii, trebuie realizată citarea autorului
materialului sursă fie prin introducerea în ghilimele a textului preluat și citarea
corespunzătoare, fie prin parafrazarea materialului sursă și citarea
corespunzătoare”51.

Plagiatul de tip mozaic se întâlnește atunci când are loc o preluare dintr-o
sursă sau, de obicei, din mai multe surse, se realizează anumite modificări ale
textului prin schimbarea unor cuvinte sau prin schimbarea ordinii cuvintelor, dar nu
se precizează sursa/sursele sau nu se realizează o citare corectă a acestora. În acest
fel, nu se poate cunoaște că „ceea ce s-a preluat ar aparține altui autor (autorul real
al textului)”52.
O cauză a acestui tip de plagiat poate fi neglijența în gestionarea surselor
de documentare, ceea ce conduce autorii spre citarea necorespunzătoare a surselor.
În acest fel se generează confuzie asupra paternității ideilor, fiind dificil de
identificat care dintre acestea provin din lucrarea-sursă, respectiv care dintre idei
sunt ale autorului53.

Plagiatul datorat parafrazării

Parafraza înseamnă “expunerea, explicația etc. într-o formulare personală
(și mai dezvoltată) a conținutului unui text, al unei comunicări orale etc.”54, altfel

Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2018, pag. 152-155 și Turnitin White Paper (2012).
The Plagiarism Spectrum; Instructor Insights into the 10 Types of Plagiarism, disponibil
online la adresa: https://www.turnitin.com/infographics/the-plagiarism-spectrum#form,
accesat 5 septembrie 2018.
51
Harvard Guide to Using Sources, disponibil online la adresa:
https://usingsources.fas.harvard.edu/what-constitutes-plagiarism, accesat la data de 24
octombrie 2018
52
E.E. Ştefan, op. cit., pag. 153.
53
Harvard Guide to Using Sources, disponibil online la adresa:
https://usingsources.fas.harvard.edu/what-constitutes-plagiarism, accesat la data de 24
octombrie 2018
54
Informaţii preluate din Dictionarul explicativ al limbii române, disponibil online la adresa
https://dexonline.ro/definitie/parafraz%C4%83, accesat la data de 24 octombrie 2018.
63
spus parafrazarea presupune preluarea informațiilor și ideilor din lucrarea altui
autor, dar prezentarea lor în lucrarea proprie se face prin reformularea completă cu
utilizarea cuvintelor proprii. Chiar dacă prezentarea ideilor are loc cu propriile
cuvinte, “şi în parafrazare trebuie indicate complet toate detaliile despre sursa
citată: autor, titlul operei, editura, locul, anul, pagina/adresa de internet şi data
accesării/ autorul, titlul articolului, revista unde s-a publicat, numărul şi anul
publicării, pagina/paginile, etc.”55
În acest sens, considerăm util să remarcăm distincția dintre citare, rezumat
și parafrază, astfel:
„a) citarea: se realizează inserarea cu ghilimele și fidelă a textului, trecând
și datele complete ale sursei de informare;
b) rezumatul unui text: se realizează o poveste scurtă a ceea ce a vrut să
spună autorul, combinând propriile cuvinte cu cele ale autorului original, dar
subliniind cuvintele autorului cu italic sau între ghilimele…..De asemenea, se trec
datele complete ale sursei de informare….
c) parafrazarea unui text: presupune, spre deosebire de rezumat, o povestire
a ceea ce s-a înțeles din text, cu propriile cuvinte, dar fără a schimba ordinea ideilor
și sensul acestora…..La fel, se trec datele complete ale sursei de informare pentru a
se putea verifica.”56
Ca urmare, plagiatul datorat parafrazării poate avea două cauze57:
- o parafrazare inadecvată;
- o parafrază necitată.
Pentru o realizare corectă a parafrazelor indicăm câteva sugestii cu
caracter general ale Centrului de scriere al Universității din Wisconsin-Madison:
“- La citirea unui pasaj, încercați în primul rând să îl înțelegi ca și întreg în
loc de a face pauze pentru a nota idei sau propoziții specifice;
- Fiți selectivi. Cu excepția situațiilor când vi se solicită realizarea unei
parafrazări formale sau ‚literale’, nu este necesar să parafrazați întregul paragraf;
alegeți și faceți un rezumat al materialului care vă ajută la susținerea punctelor de
vedere proprii din lucrare;
- Gândiți-vă care ar fi „propriile cuvinte” dacă ar trebui să povestiți ceea
ce se spune în materialul-sursă original unei persoane care nu este familiarizată cu
subiectul expus;
- Amintiți-vă că puteți utiliza citarea din sursa originală în cadrul
parafrazării și, de asemenea, faptul că nu este necesar să schimbați sau să puneți
ghilimele pentru limbajul comun al domeniului (de exemplu: persoane cu
dizabilități)”58.

55
E.E. Ştefan, op. cit. , pag. 154
56
E.E. Ştefan, op.cit., pag. 172-173.
57
Harvard Guide to Using Sources, disponibil online la adresa:
https://usingsources.fas.harvard.edu/what-constitutes-plagiarism, accesat la data de 24
octombrie 2018
58
University of Wisconsin-Madison, The writing center, Acknowledging, Paraphrasing,
and Quoting Sources, pag. 3, disponibil online la adresa:
64
 Dăm exemplul unui text care este parafrazat.

Varianta originală
E la modă orientarea prestațiilor sociale. În cea mai mare parte a țărilor
industrializate predomină ideea că selectivitatea constituie o soluție pentru a face
față crizei financiare în care se află statul-providență. Un raport al Comunității
Europene, Protecția socială în Europa, publicat în 1993, sublinia această evoluție:
“Pe timp de criză, resursele fiind rare iar nevoile considerabile, predomină dorința
de a focaliza în mai mare măsură prestațiile pentru cei mai defavorizați”. Putem da
un exemplu simbolic al acestei evoluții: Noua Zeelandă. Acest mic laborator
social-democrat al Antipozilor a fost prima țară din lume în care s-a instaurat, în
1926, un sistem universal de alocații familiale. Din 1990, acestea sunt atribuite
doar în mod condiționat, în funcție de resurse. Acum peste tot problema e la
ordinea zilei. Tot mai multe țări au sporit prestațiile modulate după venituri sau
supuse unor condiții legate de resurse (means test, în engl.). Una dintre teoriile de
bază ale statelor-providență moderne, cea a universalității prestațiilor, este astfel
total contrazisă. (P. Rosanvallon, Noua problemă socială, Editura Humanitas,
București, 1998, pag. 72)

Variantă inacceptabilă
Selectivitatea prestațiilor sociale reprezintă constituie o soluție pentru a
face față crizei financiare în care se află statul-providență pentru cea mai mare
parte a țărilor industrializate. În condițiile în care, pe timp de criză, resursele rare
nu pot acoperi nevoile considerabile, predomină dorința de a orienta în mai mare
măsură prestațiile pentru cei mai defavorizați. Această problemă a condus tot mai
multe țări la a introduce prestații modulate după venituri sau supuse unor condiții
legate de resurse. Un exemplu poate fi Noua Zeelandă, care a fost prima țară din
lume în care încă din 1926 s-a instaurat un sistem universal de alocații familiale, ce
însă a fost abandonat în anul 1990, moment din care prestațiile sunt atribuite doar
în mod condiționat, în funcție de resurse. În acest fel, statele-providență moderne
renunță la utilizarea universalității prestațiilor.

Pasajul precedent este considerat un plagiat pentru că:

- Autorul a schimbat doar câteva cuvinte și fraze sau a schimbat ordinea
propozițiilor inițiale;
- Autorul nu a citat sursa pentru ideile preluate.

Variantă acceptabilă
Statul-providență necesită resurse semnificative pentru a putea asigura
universalitatea prestațiilor presupuse de un astfel de tip de stat. În fața unor resurse
insuficiente însă, țările industrializate au renunțat la atingerea acestui deziderat

https://writing.wisc.edu/Handbook/Acknowledging_Sources.pdf, accesat în 13 septembrie

2018.
65
esențial al statelor-providență și au eliminat dintre beneficiari persoanele care
înregistrează venituri sau care dispun de resurse peste anumite limite. În acest fel,
resursele limitate au putut fi direcționate spre cetățenii cei mai defavorizați. Din
punct de vedere simbolic, pentru a evidenția renunțarea statelor contemporane la o
caracteristică esențială a statului-providență, P. Rosanvallon menționează că chiar
și Noua Zeelandă, țara care pentru prima dată în lume a introdus universalitatea
alocațiilor familiale, a renunțat în anul 1990 la acest sistem. (P. Rosanvallon, 1998,
pag. 72)

Aceasta este o variantă acceptabilă pentru că:

- Redă cu acuratețe ceea ce s-a spus în paragraful original;
- Utilizează cuvintele proprii;
- Furnizează citarea sursei.

Variantă acceptabilă
Statul-providență necesită resurse semnificative pentru a putea asigura
universalitatea prestațiilor. În fața unor resurse insuficiente, țările industrializate au
renunțat la atingerea acestui deziderat esențial al statelor-providență și “au sporit
prestațiile modulate după venituri sau supuse unor condiții legate de resurse (means
test, în engl.)”. În acest fel, resursele limitate au putut fi direcționate spre cetățenii
cei mai defavorizați. Din punct de vedere simbolic, pentru a evidenția renunțarea
statelor contemporane la o caracteristică esențială a statului-providență, este de
menționat că chiar și Noua Zeelandă, țara care pentru prima dată în lume a introdus
universalitatea alocațiilor familiale, a renunțat în anul 1990 la acest sistem. Astfel,
„una dintre teoriile de bază ale statelor-providență moderne, cea a universalității
prestațiilor, este astfel total contrazisă”. (P. Rosanvallon, 1998, pag. 72)

Este o variantă acceptabilă pentru că:

- Prezintă în mod corect informația din sursa originală;
- Prezintă sursa informațiilor și acordă paternitatea ideilor autorului
acestora;
- Indică părțile preluate din cadrul materialului sursă prin intermediul
ghilimelelor.

Plagiatul prin traducere se întâlnește la utilizarea surselor de documentare

în limbi străine celei în care se redactează lucrarea și apare când “autorul traduce
textul din limba în care a fost scris și își atribuie paternitatea ideilor ca și cum ar fi
fost ale sale”59. Legat de acest tip de plagiat apare situația unui “plagiat pentru o
limbă engleză științifică”60, atunci când autori care nu vorbesc nativ limba engleză
utilizează diferite fraze sau secțiuni ale acestora din alte lucrări scrise și publicate

59
E.E. Ştefan, op. cit., pag. 155
60
S.L. Shafer, Plagiarism Is Ubiquitous, în Anestesia and analgesia, volume 122, number 6,
june 2016, pag. 1777
66
deja în limba engleză. După cum subliniază S.L. Shafer (2016), o astfel de
abordare întrunește caracteristicile unui plagiat, dar, pornind de la aceste experiențe
întâlnite în calitate de editor șef al unui jurnal, acesta subliniază că o abordare mai
bună ar fi aceea de a scrie articolul în limba nativă a autorului, urmând ca apoi
autorul să apeleze la servicii de traducere profesională61.

Cyberplagiatul reprezintă o formă particulară a plagiatului de tip copy-

paste. În acest caz se preiau informații prin copiere electronică (cu funcția Copy)
din materiale de pe internet și ulterior sunt lipite în materialul propriu (cu funcția
Paste) fără a se atribui paternitatea informațiilor preluate. Trebuie avut în vedere că
ușurința de preluare a informațiilor, precum și multitudinea surselor de informare
electronice poate conduce foarte ușor la situații de plagiat dacă nu se gestionează în
mod corespunzător sursele. Din acest motiv, agreăm ideea că, pentru a evita
potențiale situații de plagiat ce pot apărea ca urmare a uitării surselor, “de fiecare
dată când se preia un material de pe un site web pentru a fi utilizat în lucrarea
proprie, este necesar să se salveze materialul într-un nou fișier. URL-ul site-ului ar
trebui copiat la începutul documentului, iar denumirea documentului ar trebui să
identifice cu ușurință site-ul web”62. De asemenea, întrucât conținutul site-urilor se
modifică în timp, este util să se adauge în document data accesării.

Plagiatul prin precizarea necorespunzătoare a surselor corespunde mai

multor situații63, cum ar fi: atunci când autorul utilizează surse secundare de
informare (studii de tip literature review, meta-studii, etc.), dar citează doar sursele
primare (care au fost de fapt utilizate în lucrarea consultată în realitate, adică în
sursa secundară, și nu în mod direct de către autor) și nu menționează că preluarea
informațiilor s-a realizat din sursa secundară sau atunci când autorul “face trimiteri
bibliografice la surse incorecte sau inexistente”64.
O situație aparte de plagiat este prevăzută de Ghidul pentru identificarea
plagiatului în lucrările ştiinţifice elaborat de Consiliul Naţional de Etică a
Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării. Se subliniază în acest
ghid faptul că “preluarea unei părți dintr-un text semnat în calitate de coautor fără

61
S.L. Shafer, op.cit., pag. 1777
62
Yale Center for Teaching and Learning, Using Sources, disponibil online la adresa:
https://ctl.yale.edu/writing/using-sources/citing-internet-
sources#Copying%20Text%20Without%20Plagiarizing, accesat în 26 octombrie 2018
63
H. Eassom (2013). 10 types of plagiarism in research. disponibil online la adresa:
http://exchanges.wiley.com/blog/2015/11/12/10-types-of-plagiarism-in-research/, accesat la
data de 19 noiembrie 2017
64
H. Eassom (2013). 10 types of plagiarism in research. disponibil online la adresa:
http://exchanges.wiley.com/blog/2015/11/12/10-types-of-plagiarism-in-research/, accesat la
data de 19 noiembrie 2017
67
specificarea clară a lucrării colective-sursă este plagiat, care apare ca uzurpare a
unui bun colectiv în interes personal.”65.
În ceea ce privește autoplagiatul, acesta reprezintă situația în care „autorii
reutilizează un conținut propriu deja diseminat și îl prezintă sub forma unui nou
produs științific, fără a face cunoscut cititorilor că materialul respectiv a apărut
anterior”66. Sintetizând literatura de specialitate, J. Callahan încadrează în cadrul
autoplagiatului patru situații: “publicarea multiplă, ’salami slicing’67, publicarea
redundantă și reciclarea textului.”68 După cum menționează Ghidul pentru
identificarea plagiatului în lucrările ştiinţifice elaborat de Consiliul Naţional de
Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării, “autoplagiatul
este de inclus mai mult în seria practicilor de conduită științifică inadecvată.
Trebuie descurajat, însă, pentru că poate duce la recunoașteri profesionale
nefundamentate prin multiplicarea aceleiași lucrări ca fiind probă de nouă
producție intelectuală.”69
După cum se poate observa, în cazurile de plagiat există grade de
similitudine între lucrarea analizată (integral sau doar în cazul anumitor paragrafe,
fraze, etc.) și alte lucrări deja existente la momentul apariției lucrării analizate. În
prezent există o serie de programe informatice care pot fi utilizate pentru depistarea
gradului de similitudine din lucrările științifice, dar pentru o prezentare mai
detaliată ne vom opri asupra celor prevăzute de Ordinul Ministerului Educației

65
Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării
(CNECSDTI), GHID PENTRU IDENTIFICAREA PLAGIATULUI ÎN LUCRĂRILE
ŞTIINŢIFICE, Noiembrie, 2017, pag. 4, disponibil online la adresa: http://cne.ancs.ro/wp-
content/uploads/cne/2017/12/Ghid_identificare_plagiat_final_site.pdf, accesat la data de 9
august 2018.
66
M. Roig (2015). Avoiding plagiarism, self-plagiarism, and other questionable writing
practices: A guide to ethical writing, disponibil online la adresa:
https://ori.hhs.gov/sites/default/files/plagiarism.pdf , accesat la data de 26 octombrie 2018
67
Prin ’salami slicing’ se înțelege, conform lui J.L. Callahan: “luarea unui set larg de date
și divizarea lui în mai multe proiecte pentru a maximiza numărul de publicații” sau
“utilizarea unei părți diferite a unui set de date existent pentru o altă lucrare” (conform J.L.
Callahan, The retrospective (im)moralization of self-plagiarism: Power interests in the
social construction of new norms for publishing, Organization, 2018, vol. 25 (3), pag. 308)
68
J.L. Callahan, The retrospective (im)moralization of self-plagiarism: Power interests in
the social construction of new norms for publishing, Organization, 2018, vol. 25 (3), pag.
308
69
Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării
(CNECSDTI), GHID PENTRU IDENTIFICAREA PLAGIATULUI ÎN LUCRĂRILE
ŞTIINŢIFICE, Noiembrie, 2017, pag. 4, disponibil online la adresa: http://cne.ancs.ro/wp-
content/uploads/cne/2017/12/Ghid_identificare_plagiat_final_site.pdf, accesat la data de 9
august 2018.
68
Naționale și Cercetării Științifice nr. 3485/201670, programe recunoscute de
CNATDCU și utilizate la nivelul instituțiilor de învățământ superior organizatoare
de studii universitare de doctorat și al Academiei Române:
- iThenticate;
- Turnitin;
- Plagiarism detector + PDAS (PDAS - Plagiarism Detector Accumutator
Server)
- Safe Assign
- SEMPLAG
- www.sistemantiplagiat.ro.
O prezentare mai extinsă este acordată programului
www.sistemantiplagiat.ro, program utilizat în cadrul instituției noastre.

Sistemantiplagiat.ro verifică toate documentele încărcate spre analiză

prin comparare cu documente sau surse aflate în baza de date proprie a
Universității (documente arhivate), bazele de date ale altor Universități (dacă s-a
semnat declarația de schimb reciproc de baze de date), resurse internet, baza de
date RefBooks și baza de date legislativă.
Documentele ce pot fi verificate prin acest sistem sunt de tipul DOC,
DOCX, ODT sau RTF, documente ce se încarcă în sistem, sau, în special în cazul
unor documente de alt tip, se poate utiliza metoda “copy/paste”, prin care se
selectează și se copiază textul dorit a fi verificat și apoi se lipește în secțiunea
corespunzătoare a programului pentru a fi analizat. În cadrul programului se pot
verifica cinci documente în același timp. Nu vom insista asupra modului de
utilizare a programului, care este descris detaliat în ghidul de utilizare a platformei
sistemantiplagiat.ro.
În urma verificării, programul furnizează un raport de similitudine (în
format sumar – pentru a-l vizualiza se selectează opțiunea Raport sumar - sau
complet – pentru a-l vizualiza se selectează opțiunea Raport complet), care este
însoțit de coeficienți de similitudine.
În conformitate cu documentația programului, interpretarea coeficienților
de similitudine este următoarea:
- Coeficientul de similitudine 1 reflectă mărimea procentuală a
porțiunilor din textul supus analizei care conțin cel puțin 5 cuvinte
regăsite și în alte documente sau surse din bazele cu care se
analizează (baza de date proprie, bazele de date ale celorlalte
universităţi, resursele internet). Platforma sistemantiplagiat.ro

70
Ordinul Ministerului Educației Naționale și Cercetării Științifice nr. 3485/2016 privind
lista programelor recunoscute de Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și
Certificatelor Universitare și utilizate la nivelul instituțiilor de învățământ superior
organizatoare de studii universitare de doctorat și al Academiei Române, în vederea
stabilirii gradului de similitudine pentru lucrările științifice, publicat în Monitorul Oficial
nr. 248/2016

69
recomandă ca atunci când mărimea acestui coeficient este peste
50% (adică peste 50% din textul analizat este format din secvențe
de cel puțin 5 de cuvinte care se regăsesc și în alte documente din
bazele de referință), documentul să fie analizat de către persoana
competentă (coordonatorul lucrării), considerând că un astfel de
coeficient poate ridica suspiciunea de plagiat.
- Coeficientul de similitudine 2 exprimă mărimea procentuală a
porțiunilor din textul supus analizei care conțin cel puțin 25 de
cuvinte (lungime de text ce poate fi modificată de administratorul
Universității) regăsite și în alte documente sau surse din bazele cu
care se analizează (baza de date proprie, bazele de date ale
celorlalte universităţi, resursele internet). Platforma
sistemantiplagiat.ro recomandă ca atunci când mărimea acestui
coeficient este peste 5% (adică peste 5% din textul analizat este
format din secvențe de cel puțin 25 de cuvinte care se regăsesc și
în alte documente din bazele de referință), documentul să fie
analizat de către coordonatorul lucrării sau persoana competentă,
considerând că un astfel de coeficient poate ridica suspiciunea de
plagiat. Întrucât o secvență de minim 25 de cuvinte este puțin
probabil să fie prezentă în două documente în alte situații decât
situația preluării de text, o valoare ridicată a acestui indicator
evidențiază de obicei împrumuturi de text, împrumuturi ce trebuie
analizate pentru a identifica dacă sunt citate, nu sunt citate, dacă
sursele sunt menționate la bibliografie/referințe, etc.

70
 Fig. nr. 1 – Exemplu de raport sumar de similitudine în urma aplicării
sistemantiplagiat.ro
Sursa: Universitatea “1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, Procedură
operaţională privind verificarea anti-plagiat, disponibil online la adresa
http://senat.uab.ro/index.php?pagina=-&id=26&l=ro

Altfel spus, pentru calcularea coeficientului de similitudine 1 sunt luate în

considerare fragmentele de minim 5 cuvinte descoperite de sistem în alte
documente, în timp ce „pentru calcularea coeficientului de similitudine 2 sunt luate
în considerare numai frazele a căror lungime depășește limita coeficientului de
similitudine 2 (valoarea inițială a limitei este de 25 de cuvinte, așadar sistemul
calculează procentul din text care conține fragmente similare care depășesc 25 de
cuvinte)”71.
Indiferent de mărimea coeficienților de similitudine, raportul de
similitudine ar trebui analizat însă pentru a se vedea dacă conține sau nu conține
elemente de plagiat, aceasta cu atât mai mult cu cât Ghidul pentru identificarea
plagiatului în lucrările ştiinţifice evidențiază faptul că, spre deosebire de alte

71
Universitatea “1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, Procedură operaţională privind
verificarea anti-plagiat, disponibil online la adresa: http://senat.uab.ro/index.php?pagina=-
&id=26&l=ro, accesat la data de 7 septembrie 2018.

71
ramuri științifice, “pentru științele exacte și pentru discipline cu înalt grad de
formalizare, această limită poate fi mai mare. În astfel de cazuri de formalizare
puternică a abordării este normal ca formulările standardizate extinse să aibă o
largă circulație în spațiile profesionale”72. Programul furnizează doar elementele
care să permită persoanei competente în domeniu/profesorului coordonator să
analizeze originalitatea textului.

Fig. nr. 2 – Detalierea secțiunii “Documente care conţin fragmente

Similare: de pe Internet”

Sursa: Universitatea “1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, Procedură

operaţională privind verificarea anti-plagiat, disponibil online la adresa
http://senat.uab.ro/index.php?pagina=-&id=26&l=ro

Fiecare dintre elementele subliniate în raportul sumar (cele mai lungi

fragmente identificate ca fiind similare; documentele care conţin fragmente
similare din baza de date mamă; documente care conțin fragmente similare din
baze de date externe; documente care conţin fragmente similare de pe internet) pot
fi detaliate prin apăsarea butonului corespunzător. Această
detaliere oferă informații referitoare la titlul/adresa URL a sursei în care se
regăsesc fragmente similare (cele care depăşesc limita coeficientului de

72
Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării
(CNECSDTI), GHID PENTRU IDENTIFICAREA PLAGIATULUI ÎN LUCRĂRILE
ŞTIINŢIFICE, Noiembrie, 2017, art. 4.2, alin.2, disponibil la adresa: http://cne.ancs.ro/wp-
content/uploads/cne/2017/12/Ghid_identificare_plagiat_final_site.pdf, accesat la data de 9
august 2018.
72
similitudine 2 în lungime sunt scrise cu bold), precum și numărul de cuvinte
identice din sursa respectivă (în paranteză fiind precizat numărul de fragmente
identice cu sursa respectivă). În partea dreaptă a acestor informații, prin apăsarea
butonului se vor evidenția cu culoare albastră în textul analizat cuvintele
identice din bazele de date cu care se compară documentul (baza de date proprie,
bazele de date ale celorlalte universităţi, resursele internet).
În raportul detaliat, care cuprinde tot textul analizat, fragmentele de text
regăsite bazele de date cu care se compară documentul (baza de date proprie,
bazele de date ale celorlalte universităţi, resursele internet) sunt evidențiate cu
culori astfel:
- cu verde sunt prezentate fragmentele identice găsite în surse
internet;
- cu roșu sunt prezentate fragmentele identice găsite în baza de
date proprie sau bazele de date ale celorlalte universităţi;
- cu portocaliu sunt prezentate fragmentele identice găsite în baza
de date RefBooks;
- cu fundal albastru sunt prezentate fragmentele identice găsite în
baza legislativă;
- cu fundal galben sunt prezentate caracterele non-latine.

Fig. nr. 3 – Parte dintr-un raport complet de similitudine

Sursa: Universitatea “1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, Procedură

operaţională privind verificarea anti-plagiat, disponibil online la adresa
http://senat.uab.ro/index.php?pagina=-&id=26&l=ro

73
 În baza raportului de similitudine, persoana competentă/profesorul
coordonator trebuie să realizeze însă o analiză detaliată a posibilității existenței
unor elemente de plagiat, întrucât există domenii științifice în care, datorită
limbajului relativ standardizat, coeficientul 1 să înregistreze valori ridicate, fără a fi
în situația de plagiat73. De asemenea, în cazul similitudinii dintre două documente
este în sarcina persoanei ce analizează raportul să identifice care dintre cele două
documente a apărut mai întâi.
În conformitate cu instrucțiunile pentru utilizatorul platformei
sistemantiplagiat.ro, programul oferă și posibilitatea comparării identității dintre
varianta electronică și varianta tipărită a lucrării, prin verificarea a trei pagini
determinate automat de program din ambele variante ale documentului.
Un alt program recunoscut de către CNATDCU este iThenticate74. Prin
intermediul acestui program pot fi supuse verificării fișiere de tipul MS WORD,
WORD XML, WORDPERFECT, POSTSCRIPT, POWERPOINT (.PPT, .PPTX),
PDF, HTML, RTF, HWP, OPENOFFICE (ODT) sau TEXT, fișiere care trebuie să
respecte câteva limitări:
- mărimea documentului trebuie să nu depășească 400 de pagini;
- mărimea fișierului trebuie să nu depășească 100 MB;
- textul trebuie să nu depășească 2MB.
Comparația documentului ce se dorește a fi verificat se va face cu:
- resursele internet (totalizează peste 50 de miliarde de pagini web);
- fișiere încărcate care reprezintă peste 40 de milioane de articole ale unor
autori din domeniul științific, tehnic sau medical;
- mai mult de un milion de rezumate și citări din PubMed și mai mult de
20.000 de titluri de cercetare din EBSCO și Gale InfoTrac OneFile.
Căutarea de conținut a programului iThenticate se face în 30 de limbi, între care
engleză, franceză, germană, maghiară, italiană, română, spaniolă.
Pentru documentele transmise spre verificare se generează un raport de
similitudine, în cadrul căruia se furnizează un index global de similitudine,
determinat ca procent de similitudine între documentul transmis și informația
existentă în bazele iThenticate selectate ca bază de comparație.

Turnitin75 este un program ce se utilizează în mod frecvent în universități,

care acceptă spre verificare documente în formatul MS WORD, WORDPERFECT,
POSTSCRIPT, PDF, HTML, RTF și text simplu, cu o limită a dimensiunii
fișierului de 40 MB, iar în cazul fișierelor de text simplu - o limită de 2 MB. De

73
Instrucțiuni pentru utilizatorul platformei sistemantiplagiat.ro, pag. 9, document
disponibil pe platforma antiplagiat.ro
74
Informațiile provin de pe pagina de internet a programului antiplagiat
http://www.ithenticate.com/products/faqs#ithenticate (secțiunea Întrebări frecvente – FAQ),
accesat la data de 24 octombrie 2018
75
Informațiile provin de pe pagina de internet a programului antiplagiat
https://guides.turnitin.com/01_Manuals_and_Guides/Translated_Guides/Rom%C3%A2n%
C4%83/Studen%C8%9Bi, accesat la data de 24 octombrie 2018
74
asemenea, se acceptă introducerea documentelor spre analiză în program fie prin
atașarea acestora în formatul acceptat, fie prin utilizarea opțiunii de copiere și lipire
(utilă mai ales pentru tipurile de fișiere care nu sunt suportate de program).
Compararea textelor se va face “cu miliarde de documente de pe
internet, date arhivate de pe internet care nu mai sunt disponibile live, un
depozit local de lucrări depuse anterior și un depozit cu abonamente la
periodice, jurnale și publicații”76.
Rezultatul comparației este un raport de similitudine care, în funcție de
decizia profesorului, poate fi vizualizat sau nu și de către studenți. Raportul de
similitudine afișează o pictogramă ce indică un procent ce reflectă cantitatea de text
similar cu texte din baza de date a Turnitin raportată la numărul total de cuvinte din
lucrarea depusă și o culoare corespunzătoare poziției procentului respectiv într-un
indice de similitudini (aceste culori pot fi albastru, verde, galben, portocaliu și roșu,
în funcție de mărimea indicelui de similitudine, și dau o indicație referitoare la
similitudinile cu alte surse din depozitele Turnitin). Indicele punctajului de
similitudine (SSI) doar “avertizează profesorul în legătură cu zonele
problematice din lucrare; profesorul va utiliza acest lucru ca pe un instrument
dintr-un proces mai amplu, cu scopul de a determina dacă similitudinea a fost
sau nu acceptabilă”77. Astfel, decizia referitoare la caracterul etic sau nu al
unor similitudini se realizează de către profesor pe baza analizei textului afișat
în raportul de similitudini.

Plagiarism detector + PDAS (PDAS - Plagiarism Detector Accumulator

Server)78 acceptă spre verificare documente de tipul PDF, DOC, DOCX, HTML,
TXT, RTF, ODT.
Plagiarism detector verifică acest tip de documente “folosind bazele de
date ale motoarelor de căutare majore pentru a găsi posibilele surse și numărul de
similarități”79, în timp ce Plagiarism Detector Accumulator Server verifică
documentele prin referire la cele existente într-o bază de date proprie instituției
care deține programul.
Rezultatul analizei programului este un grafic care evidențiază, cu culori
diferite, diferitele părți ale textului: cu verde – partea considerată originală, pentru
care nu s-au găsit similitudini în textul verificat cu nici o sursă considerată; cu roșu
– partea considerată plagiată, care a fost identificată a fi similară cu texte din alte

76
https://guides.turnitin.com/01_Manuals_and_Guides/Translated_Guides/Rom%C3%A2n
%C4%83/Studen%C8%9Bi/Originality_Check/Deschiderea_Raportului_de_similitudine,
accesat la data de 24 octombrie 2018
77
https://guides.turnitin.com/01_Manuals_and_Guides/Translated_Guides/Rom%C3%A2n
%C4%83/Studen%C8%9Bi/Originality_Check/Deschiderea_Raportului_de_similitudine,
accesat la data de 24 octombrie 2018
78
Informațiile provin de pe pagina de internet a programului antiplagiat https://plagiarism-
detector.com/c/ro/about_plagiarism_detector.php, accesat la data de 24 octombrie 2018
79
https://plagiarism-detector.com/c/ro/about_plagiarism_detector.php, accesat la data de 24
octombrie 2018
75
surse și care nu a fost citată în documentul supus verificării; cu albastru – partea
care este similară cu un text din sursele analizate, dar care este citată prin referire la
un URL, respectiv prin includerea între ghilimele; cu galben – exprimă cuvinte de
legătură între două fragmente considerate plagiate.
Este necesar, de asemenea, pe baza acestui raport, să fie realizată o analiză
aprofundată de către persoana competentă, profesor, autor.

SafeAssign80 permite verificarea documentelor în formatele următoare:

DOC, DOCX, PPT, PPTX, ODT, TXT, RTF, PDF, HTML, precum și documente
arhivate zip, iar documentele față de care se realizează verificarea sunt
documentele (peste 15 milioane) conținute de o bază de date globală, care include
lucrări ale studenților instituțiilor cliente ale Blackboard, documentele din arhiva
instituțională (documente transmise în cadrul instituției prin SafeAssign), surse
internet, precum și documente aparținând ProQuest ABI/Inform Journal Database.
În cazul ștergerii unui text transmis inițial și al transmiterii unei versiuni noi a
textului, programul păstrează în baza de date textul inițial, dar nu va confrunta
noua versiune cu versiunea inițială a aceleiași persoane, însă o va confrunta cu
documentele ce vor fi transmise de alte persoane. Programul generează un raport
de originalitate care “evidențiază procentul de similitudine al textului separat
pentru fiecare componentă a materialului transmis, inclusiv pentru întrebări și
atașamente”81, evidențiind un scor general. În conformitate cu datele publice oferite
de program, se consideră că un scor de sub 15% este specific lucrărilor în cadrul
cărora nu există elemente de plagiat, un scor între 15% și 40% poate include
elemente de plagiat și, de asemenea, citări sau parafrazări mai numeroase, în timp
ce un scor de peste 40% evidențiază obligativitatea realizării unei analize de
plagiat, pentru a verifica modalitățile de citare, parafrazare, elementele preluate
fără a fi citate, etc. Cu toate acestea, indiferent de mărimea coeficientului, lucrarea
analizată în program ar trebui verificată ulterior și de profesorul
coordonator/persoana competentă.

SEMPLAG82 este un program dezvoltat pentru analiza tezelor de doctorat

și a celor de abilitare, care se bazează pe verificarea documentelor introduse (în
format doc, docx, rtf, html, ppt, pptx, pdf, odt, txt) față de resurse internet și baze

80
Informațiile provin de pe pagina de internet a programului antiplagiat
https://help.blackboard.com/SafeAssign/Instructor, accesat la data de 24 octombrie 2018
81
https://help.blackboard.com/SafeAssign/Instructor/Grade/Originality_Report#interpret-
safeassign-scores_OTP-4, accesat la data de 24 octombrie 2018
82
Informațiile provin de pe pagina de internet a programului https://uefiscdi-
direct.ro/semplag/index.php?we=module.app.oferta&wtok=74d95b53871b22acc446eaade0
e3ad339d780a5a&wtkps=VY/LDoIwEEX/ZdainT4Eh6VrjYkfYDBFLBaoVsRo/HcLPhJ2
N2fmzORmlNDTkyLorifrITWEUiBPPQkCbzT0KSHY28IKPFoba86sMF2pnKizQ7RvL3
GN0aO8n28FfDyzXH0TKtmnBYE1/rpzWZH3P1hg8Y+Fr5owEJwTaO3qzXamEhSMs2S
wOSP4g4kQEhXK+HMZ5eCsxwYGY7zHQ8N8GIWuVaNbm08z56bHpgr49QY=&wchk
=d3778978debc60b9e6c17f29f1a446da5840f733, accesată la data de 24 octombrie 2018.
76
de date interne sau ale beneficiarului. Programul verifică texte în limbile română și
engleză, analizând și „similitudinea bilingvă”83, iar raportul final prezintă sub
formă de coeficienți și cu culori diferite textele identice (culoare roșie), textele
similare (culoare roz), textele citate (culoare albastră), respectiv textele care nu au
fost regăsite în bazele de date consultate și internet (culoare verde – intitulat
indecizie).
Așa cum am menționat, decizia de plagiat nu trebuie luată doar în baza
coeficientului/coeficienților de similitudine. Ghidul pentru identificarea plagiatului
în lucrările ştiinţifice elaborat de Consiliul Naţional de Etică a Cercetării
Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării, subliniază, la rândul lui, “în
evaluarea suspiciunilor de plagiat sunt necesare expertize multiple,
transparente.....Aplicațiile informatice care duc la estimarea ponderii pe care o au
textele din lucrarea de referință similare cu alte texte semnate de alți autori,
prezente pe internet, nu pot suplini evaluările experților prin analize calitative”84.
Astfel că, pentru o evaluare corectă a suspiciunilor de plagiat este necesară “o
combinație a tehnologiei cu analiza umană”85.
Același Ghid pentru identificarea plagiatului în lucrările ştiinţifice, care în
intenția autorilor „este destinat, în principal, activității de la nivelul Consiliului
Național de Etică”86 stabilește principiile și clasificările în analiza plagiatului,
precum și procedeele de utilizat în realizarea acestor analize.
Prezentăm sintetic aceste elemente, considerând că pot reprezenta linii
directoare în realizarea analizei.
Astfel, Ghidul pentru identificarea plagiatului în lucrările ştiinţifice
consideră că în analiza plagiatului trebuie avute în vedere aspecte referitoare la87:

83
https://uefiscdi-
direct.ro/semplag/index.php?we=module.app.oferta&wtok=06b12faf33cddf80d634a4b01a4
179d4f88beb02&wtkps=VY/dDoIwDEbfpdeCK90E66XXGhMfwGCGOJ04HYjR+O4O/E
m4+3La0+bLOeOnZ8XQ1kfrYWYYJSHNPBODNxq6lDFsbWkJ99amOhGWTHtQjqp8F
22ba1ph9DjcL7cSPp6ZL74JlezSlMEaX29cXhbdDxFY+mPhq2YMBCcMWrtqtR6rDEkkI
uvtRDD8wYhIokKZfi6j7J3l0MBgDPeS0LDoR6Hr6awbW8S5c/H+fAr49QY=&wchk=cb
dfafa009729f8b2544abe551d016abb732619d, accesată la data de 24 octombrie 2018.
84
Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării
(CNECSDTI), GHID PENTRU IDENTIFICAREA PLAGIATULUI ÎN LUCRĂRILE
ŞTIINŢIFICE, Noiembrie, 2017, pag. 9, disponibil la adresa: http://cne.ancs.ro/wp-
content/uploads/cne/2017/12/Ghid_identificare_plagiat_final_site.pdf, accesat la data de 9
august 2018.
85
iThenticate, Plagiarism Detection Software Misconceptions, disponibil online la
adresa: https://www.ithenticate.com/hs-fs/hub/92785/file-227590694-pdf/docs/plagiarism-
detection-misconceptions.pdf, accesat la data de 24 octombrie 2018
86
Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării
(CNECSDTI), GHID PENTRU IDENTIFICAREA PLAGIATULUI ÎN LUCRĂRILE
ŞTIINŢIFICE, Noiembrie, 2017, art. 1, disponibil la adresa: http://cne.ancs.ro/wp-
content/uploads/cne/2017/12/Ghid_identificare_plagiat_final_site.pdf, accesat la data de 9
august 2018.
87
idem, art. 3.
77
 - severitatea acestuia,
- combinațiile dintre textul original și textul plagiat,
- preluarea de text, dar și de idei,
- urmărirea bunelor practici de integritate,
- plagiatul din lucrări colective la care autorul lucrării analizate are
calitatea de coautor,
- problematica “cunoașterii comune”.
Procedeele vin să detalieze modul de aplicare al acestor principii,
subliniind elementele ce determină severitatea plagiatului (“extensia preluărilor
ilegitime, localizarea lor în arhitectura lucrării, caracterul realmente voluntar sau
involuntar al actelor de plagiat și repetabilitatea actelor de fraudă ale autorului în
diferite lucrări, avantajele obținute, nemeritat, de către autor ca urmare a
plagierii”88), modul de estimare a plagiatului prin norme cantitative, problematica
falsei cunoașteri comune sau a autorilor fantomă, precum și aspect referitoare la
expertiza de evaluare a plagiatului.

Bibliografie

a) Cărți și articole
1. Callahan J.L., The retrospective (im)moralization of self-plagiarism:
Power interests in the social construction of new norms for publishing, în
Organization, 2018, vol. 25 (3).
2. Chelcea S., Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat, un
articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane, Ediţia a IV-a, Editura
Comunicare.ro, 2010.
3. Florea S., Plagiatul şi încălcarea drepturilor de autor, Revista Română
de Dreptul Proprietăţii Intelectuale, nr. 4, 2016.
4. Shafer S.L., Plagiarism Is Ubiquitous, în Anestesia and analgesia,
volume 122, number 6, june 2016.
5. Ştefan E.E., Etică şi integritate academică: curs universitar, Editura
ProUniversitaria, Bucureşti, 2018.
6. Williams H. (editor), Plagiarism, Greenhaven Press, Farmington Hills,
2008.

b) Documente electronice și surse online

1. Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării
Tehnologice şi Inovării (CNECSDTI), Ghid pentru identificarea plagiatului în
lucrările ştiinţifice, Noiembrie, 2017, disponibil la adresa: http://cne.ancs.ro/wp-
content/uploads/cne/2017/12/Ghid_identificare_plagiat_final_site.pdf, accesat la
data de 9 august 2018.
2. Dicționarul explicativ al limbii române, disponibil online la adresa
https://dexonline.ro/.

88
idem, art. 4.1.
78
 3. Eassom, H. (2013). 10 types of plagiarism in research. disponibil la
adresa: http://exchanges.wiley.com/blog/2015/11/12/10-types-of-plagiarism-in-
research/, accesat la data de 19 noiembrie 2017.
4. Harvard Guide to Using Sources, disponibil online la adresa:
https://usingsources.fas.harvard.edu/exception-common-knowledge, accesat la
data de 24 octombrie 2018.
5. Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice. Ordinul nr.
3485/2016 privind lista programelor recunoscute de Consiliul Național de Atestare
a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare și utilizate la nivelul
instituțiilor de învățământ superior organizatoare de studii universitare de doctorat
și al Academiei Române, în vederea stabilirii gradului de similitudine pentru
lucrările științifice, publicat în Monitorul Oficial nr. 248/2016.
6. Roig M. (2015). Avoiding plagiarism, self-plagiarism, and other
questionable writing practices: A guide to ethical writing, disponibil online la
adresa: https://ori.hhs.gov/sites/default/files/plagiarism.pdf , accesat la data de 26
octombrie 2018.
7. Sistemantiplagiat.ro, Instrucțiuni pentru utilizatorul platformei
sistemantiplagiat.ro, document disponibil pe platforma antiplagiat.ro.
8. Turnitin White Paper (2012). The Plagiarism Spectrum; Instructor
Insights into the 10 Types of Plagiarism, disponibil online la adresa:
https://www.turnitin.com/infographics/the-plagiarism-spectrum#form, accesat 5
septembrie 2018.
9. Universitatea “1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, Procedură
operaţională privind verificarea anti-plagiat, disponibil online la adresa
http://senat.uab.ro/index.php?pagina=-&id=26&l=ro, accesat la data de 7
septembrie 2018.
10. University of Wisconsin-Madison, The writing center, Acknowledging,
Paraphrasing, and Quoting Sources, disponibil online la adresa:
https://writing.wisc.edu/Handbook/Acknowledging_Sources.pdf, accesat în 13
septembrie 2018.
11. Yale Center for Teaching and Learning, Using Sources, disponibil
online la adresa: https://ctl.yale.edu/writing/using-sources/citing-internet-
sources#Copying%20Text%20Without%20Plagiarizing, accesat în 26 octombrie
2018.
12.http://www.ithenticate.com/products/faqs#ithenticate (secțiunea
Întrebări frecvente – FAQ), accesat la data de 24 octombrie 2018.
13.https://guides.turnitin.com/01_Manuals_and_Guides/Translated_Guides
/Rom%C3%A2n%C4%83/Studen%C8%9Bi, accesat la data de 24 octombrie 2018
14.https://guides.turnitin.com/01_Manuals_and_Guides/Translated_Guides
/Rom%C3%A2n%C4%83/Studen%C8%9Bi/Originality_Check/Deschiderea_Rapo
rtului_de_similitudine, accesat la data de 24 octombrie 2018.
15.https://plagiarism-detector.com/c/ro/about_plagiarism_detector.php,
accesat la data de 24 octombrie 2018

79
 16.https://help.blackboard.com/SafeAssign/Instructor, accesat la data de 24
octombrie 2018
17.https://help.blackboard.com/SafeAssign/Instructor/Grade/Originality_R
eport#interpret-safeassign-scores_OTP-4, accesat la data de 24 octombrie 2018
18.https://uefiscdidirect.ro/semplag/index.php?we=module.app.oferta&wto
k=74d95b53871b22acc446eaade0e3ad339d780a5a&wtkps=VY/LDoIwEEX/Zdain
T4Eh6VrjYkfYDBFLBaoVsRo/HcLPhJ2N2fmzORmlNDTkyLorifrITWEUiBPPQ
kCbzT0KSHY28IKPFoba86sMF2pnKizQ7RvL3GN0aO8n28FfDyzXH0TKtmnB
YE1/rpzWZH3P1hg8Y+Fr5owEJwTaO3qzXamEhSMs2SwOSP4g4kQEhXK+H
MZ5eCsxwYGY7zHQ8N8GIWuVaNbm08z56bHpgr49QY=&wchk=d3778978de
bc60b9e6c17f29f1a446da5840f733, accesată la data de 24 octombrie 2018.
19.https://uefiscdidirect.ro/semplag/index.php?we=module.app.oferta&wto
k=06b12faf33cddf80d634a4b01a4179d4f88beb02&wtkps=VY/dDoIwDEbfpdeCK
90E66XXGhMfwGCGOJ04HYjR+O4O/Em4+3La0+bLOeOnZ8XQ1kfrYWYYJS
HNPBODNxq6lDFsbWkJ99amOhGWTHtQjqp8F22ba1ph9DjcL7cSPp6ZL74Jlez
SlMEaX29cXhbdDxFY+mPhq2YMBCcMWrtqtR6rDEkkIuvtRDD8wYhIokKZfi6
j7J3l0MBgDPeS0LDoR6Hr6awbW8S5c/H+fAr49QY=&wchk=cbdfafa009729f8b
2544abe551d016abb732619d, accesată la data de 24 octombrie 2018.

80
 CAPITOLUL VI
REGLEMENTĂRI LEGISLATIVE

Autori: Prof.univ.dr. VASILE LUHA, Conf.univ.dr. MIRUNA TUDORAȘCU

Proprietatea intelectuală, drepturi de autor, limitele exercitării dreptului de autor

În materia proprietății intelectuale, legiuitorul român a adoptat două legi

fundamentale care au menirea să transpună în sistemul de drept românesc
obiectivele directivelor europene și a convențiilor internaționale din domeniu la
care România a aderat.
Avem în vedere Directiva 2014/26/UE a Parlamentului European și a
Consiliului, Directiva 2006/116/UE a Parlamentului European și a Consiliului și
Directiva Consiliului nr. 93/98/EEC, precum și Convenția de la Berna pentru
protecția operelor literare și artistice, completată și revizuită, publicată în MO nr.
156/17.04.1998, Convenția de la Geneva – Tratatul OMPI privind drepturile de
autor – 1996, Convenția privind brevetul european adoptată la Munchen la
05.10.1993, revizuită și Convenția de la Paris pentru protecția proprietății
intelectuale din 20.03.1883, revizuită și modificată.

LEGE Nr. 8/1996 din 14 martie 1996 *** Republicată

privind dreptul de autor şi drepturile conexe
EMITENT: PARLAMENTUL ROMÂNIEI
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 489 din 14 iunie 2018
EXTRAS

TITLUL I Dreptul de autor

PARTEA I Dispoziţii generale

CAPITOLUL I Dispoziţii introductive

ART. 1
(1) Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi
asupra altor opere de creaţie intelectuală este recunoscut şi garantat în condiţiile
prezentei legi. Acest drept este legat de persoana autorului şi comportă atribute de
ordin moral şi patrimonial.
(2) Opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată, independent de
aducerea la cunoştinţa publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă
nefinalizată.
ART. 2
Recunoaşterea drepturilor prevăzute în prezenta lege nu prejudiciază şi nu
exclude protecţia acordată prin alte dispoziţii legale.

81
CAPITOLUL II Subiectul dreptului de autor
ART. 3
(1) Este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera.
(2) În cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecţia acordată
autorului persoanele juridice şi persoanele fizice, altele decât autorul.
(3) Calitatea de subiect al dreptului de autor se poate transmite în condiţiile legii.
(4) Sunt recunoscuţi şi protejaţi ca titulari ai dreptului de autor persoanele fizice
sau juridice, care au dobândit această calitate prin moştenire sau cesiune, în
condiţiile legii, precum şi editorii de opere muzicale şi de opere scrise, pentru
drepturile care le-au fost transferate în baza unor acorduri individuale şi care au
dreptul cel puţin la o parte din veniturile provenite din drepturi.
(5) Este considerat utilizator orice persoană fizică sau juridică care întreprinde
acţiuni condiţionate de autorizarea de către autori sau titularii de drepturi, de
remunerarea acestora sau de plata unor compensaţii către aceştia şi care nu
acţionează în calitate de consumator.
ART. 4
(1) Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia
opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publică.
(2) Când opera a fost adusă la cunoştinţa publică sub formă anonimă sau sub un
pseudonim care nu permite identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de
persoana fizică sau juridică ce o face publică având consimţământul autorului, atât
timp cât acesta nu îşi dezvăluie identitatea.
ART. 5
(1) Este operă comună opera creată de mai mulţi coautori, în colaborare.
(2) Dreptul de autor asupra operei comune aparţine coautorilor acesteia, între
care unul poate fi autorul principal, în condiţiile prezentei legi.
(3) În lipsa unei convenţii contrare, coautorii nu pot utiliza opera decât de comun
acord. Refuzul consimţământului din partea oricăruia dintre coautori trebuie să fie
temeinic justificat.
(4) În cazul în care contribuţia fiecărui coautor este distinctă, aceasta poate fi
utilizată separat, cu condiţia să nu se prejudicieze utilizarea operei comune sau
drepturile celorlalţi coautori.
(5) În cazul utilizării operei create în colaborare, remuneraţia se cuvine
coautorilor în proporţiile pe care aceştia le-au convenit. În lipsa unei convenţii,
remuneraţia se împarte proporţional cu părţile de contribuţie ale autorilor sau în
mod egal, dacă acestea nu se pot stabili.
ART. 6
(1) Este operă colectivă opera în care contribuţiile personale ale coautorilor
formează un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept
distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create.
(2) În lipsa unei convenţii contrare, dreptul de autor asupra operei colective
aparţine persoanei fizice sau juridice din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub
numele căreia a fost creată.

82
CAPITOLUL III Obiectul dreptului de autor
ART. 7
Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în
domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul
sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt:
a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile
şi orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;
b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile
universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice;
c) compoziţiile muzicale cu sau fără text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele;
e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu
analog fotografiei;
g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură,
gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica
sticlei şi a metalului, desene, design, precum şi alte opere de artă aplicată
produselor destinate unei utilizări practice;
h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce
formează proiectele de arhitectură;
i) lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi
ştiinţei în general.
ART. 8
Fără a prejudicia drepturile autorilor operei originale, constituie, de asemenea,
obiect al dreptului de autor operele derivate care au fost create plecând de la una
sau mai multe opere preexistente, şi anume:
a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele
muzicale şi orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice
care reprezintă o muncă intelectuală de creaţie;
b) culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi: enciclopediile şi
antologiile, colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date, protejate ori nu,
inclusiv bazele de date, care, prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie
creaţii intelectuale.
ART. 9
Nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor următoarele:
a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de
funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă,
oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;
b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi
traducerile oficiale ale acestora;
c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor,
cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi
medalia;
d) mijloacele de plată;
83
 e) ştirile şi informaţiile de presă;
f) simplele fapte şi date.

CAPITOLUL IV Conţinutul dreptului de autor

ART. 10
Autorul unei opere are următoarele drepturi morale:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa
publică;
b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei;
c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică;
d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei
modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau
reputaţia sa;
e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii
drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării.
ART. 11
(1) Drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări.
(2) După moartea autorului, exerciţiul drepturilor prevăzute la art. 10 lit. a), b) şi
d) se transmite prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe durată nelimitată. Dacă
nu există moştenitori, exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune
colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel
mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creaţie.
ART. 12
Autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod
şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către
alţii.
ART. 13
Utilizarea unei opere dă naştere la drepturi patrimoniale, distincte şi exclusive,
ale autorului de a autoriza sau de a interzice:
a) reproducerea operei;
b) distribuirea operei;
c) importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor realizate, cu
consimţământul autorului, după operă;
d) închirierea operei;
e) împrumutul operei;
f) comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv
prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice
loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public;
g) radiodifuzarea operei;
h) retransmiterea prin cablu a operei;
i) realizarea de opere derivate.
ART. 14
Prin reproducere, în sensul prezentei legi, se înţelege realizarea, integrală sau
parţială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar
84
ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei
înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum şi stocarea permanentă
ori temporară a acesteia cu mijloace electronice.
ART. 15
(1) Prin distribuire, în sensul prezentei legi, se înţelege vânzarea sau orice alt
mod de transmitere, cu titlu oneros ori gratuit, a originalului sau a copiilor unei
opere, precum şi oferirea publică a acestora.
(2) Dreptul de distribuire se epuizează o dată cu prima vânzare sau cu primul
transfer de drept de proprietate asupra originalului ori a copiilor unei opere, pe
piaţa internă, de către titularul de drepturi sau cu consimţământul acestuia.
ART. 16
Prin import, în sensul prezentei legi, se înţelege introducerea pe piaţa internă, cu
scopul comercializării, a originalului sau a copiilor legal realizate ale unei opere
fixate pe orice fel de suport.
ART. 17
Prin închiriere, în sensul prezentei legi, se înţelege punerea la dispoziţie spre
utilizare, pentru un timp limitat şi pentru un avantaj economic sau comercial direct
ori indirect, a unei opere.
ART. 18
(1) Prin împrumut, în sensul prezentei legi, se înţelege punerea la dispoziţie spre
utilizare, pentru un timp limitat şi fără un avantaj economic sau comercial direct ori
indirect, a unei opere prin intermediul unei instituţii care permite accesul publicului
în acest scop.
(2) Împrumutul efectuat prin biblioteci nu necesită autorizarea autorului şi dă
dreptul acestuia la o remuneraţie echitabilă. Acest drept nu poate face obiectul unei
renunţări.
(3) Remuneraţia echitabilă prevăzută la alin. (2) nu se datorează în cazul în care
împrumutul este realizat prin bibliotecile instituţiilor de învăţământ şi prin
bibliotecile publice cu acces gratuit.
(4) Împrumutul unor opere fixate în înregistrări sonore sau audiovizuale nu poate
avea loc decât după 6 luni de la prima distribuire a operei.
(5) Dreptul de împrumut nu se epuizează odată cu prima vânzare sau cu primul
transfer de drept de proprietate asupra originalului ori a copiilor unei opere, pe
piaţă, efectuat sau consimţit de titularul de drepturi.
ART. 19
Dispoziţiile prezentei legi privind închirierea şi împrumutul nu se aplică:
a) construcţiilor rezultate din proiecte arhitecturale;
b) originalelor sau copiilor operelor de design ori de artă aplicată, utilizate
pentru realizarea produselor de consum;
c) originalelor sau copiilor operelor, realizate în scopul comunicării publice ori
pentru a căror utilizare există un contract;
d) lucrărilor de referinţă pentru consultare imediată sau pentru împrumut între
instituţii;

85
 e) operelor create de autor în cadrul contractului individual de muncă, dacă
acestea sunt utilizate de către cel care a angajat autorul, în cadrul activităţii
obişnuite.
ART. 20
(1) Se consideră comunicare publică orice comunicare a unei opere, realizată
direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în
orice loc în care se adună un număr de persoane care depăşeşte cercul normal al
membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică,
recitarea sau orice altă modalitate publică de execuţie ori de prezentare directă a
operei, expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografică şi
de arhitectură, proiecţia publică a operelor cinematografice şi a altor opere
audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală, prezentarea într-un loc public,
prin intermediul înregistrărilor sonore sau audiovizuale, precum şi prezentarea într-
un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere radiodifuzate. De
asemenea, se consideră publică orice comunicare a unei opere, prin mijloace cu fir
sau fără fir, realizată prin punerea la dispoziţia publicului, inclusiv prin internet sau
alte reţele de calculatoare, astfel încât oricare dintre membrii publicului să poată
avea acces la aceasta din orice loc sau în orice moment ales în mod individual.
(2) Dreptul de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică sau punerea la
dispoziţia publicului a operelor nu se consideră epuizat prin niciun act de
comunicare publică sau de punere la dispoziţia publicului.
ART. 21
În sensul prezentei legi, prin radiodifuzare se înţelege:
a) emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune ori de televiziune,
prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnelor, sunetelor sau
imaginilor, ori a reprezentării acestora, inclusiv comunicarea ei publică prin satelit,
în scopul recepţionării de către public;
b) transmiterea unei opere sau a reprezentării acesteia, prin fir, prin cablu, prin
fibră optică sau prin orice alt procedeu similar, cu excepţia reţelelor de
calculatoare, în scopul recepţionării ei de către public.
ART. 22
Prin retransmiterea prin cablu, în sensul prezentei legi, se înţelege retransmiterea
simultană, nealterată şi integrală, de către un operator, prin mijloacele prevăzute la
art. 21 lit. b) sau printr-un sistem de difuzare prin unde ultrascurte, pentru
recepţionarea de către public a unei transmisii iniţiale, cu sau fără fir, inclusiv prin
satelit, de servicii de programe de radiodifuziune sau de televiziune, destinate
recepţionării de către public.
ART. 23
Prin realizarea de opere derivate, în sensul prezentei legi, se înţelege traducerea,
publicarea în culegeri, adaptarea, precum şi orice altă transformare a unei opere
preexistente, dacă aceasta constituie creaţie intelectuală.
ART. 24
(1) Autorul unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere
fotografice beneficiază de un drept de suită, reprezentând dreptul de a încasa o cotă
86
din preţul net de vânzare obţinut la orice revânzare a operei, ulterioară primei
înstrăinări de către autor, precum şi dreptul de a fi informat cu privire la locul unde
se află opera sa.
(2) Dreptul menţionat la alin. (1) se aplică tuturor actelor de revânzare a unei
opere originale de artă grafică sau plastică ori a unei opere fotografice care implică,
în calitate de vânzători, cumpărători sau intermediari, saloane, galerii de artă,
precum şi orice comerciant de opere de artă.
(3) În sensul prezentei legi, copiile operelor originale de artă sau fotografice,
care au fost făcute într-un număr limitat de către însuşi autorul lor sau cu aprobarea
acestuia, sunt considerate opere de artă originale.
(4) Suma datorată în temeiul alin. (1) se calculează conform următoarelor cote,
fără a putea depăşi 12.500 euro sau contravaloarea în lei:
a) de la 300 la 3.000 euro - 5%;
b) de la 3.000,01 la 50.000 euro - 4%;
c) de la 50.000,01 la 200.000 euro - 3%;
d) de la 200.000,01 la 350.000 euro - 1%;
e) de la 350.000,01 la 500.000 euro - 0,5%;
f) peste 500.000 euro - 0,25%.
(5) Vânzătorul trebuie să îi comunice autorului informaţiile prevăzute la alin.
(1), în termen de două luni de la data vânzării, răspunzând de reţinerea procentelor
sau cotelor din preţul de vânzare, fără adăugarea altor taxe, şi de plată către autor a
sumei datorate conform prevederilor alin. (4).
(6) Beneficiarii dreptului de suită sau reprezentanţii acestora pot solicita, timp de
3 ani de la data revânzării, persoanelor prevăzute la alin. (2) informaţii necesare
pentru a asigura plata sumelor datorate conform prevederilor alin. (4).
(7) Dreptul de suită nu poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări.
ART. 25
Proprietarul sau posesorul unei opere este dator să permită accesul autorului
operei şi să o pună la dispoziţia acestuia, dacă acest fapt este necesar pentru
exercitarea dreptului său de autor şi cu condiţia ca prin aceasta să nu se aducă
atingere unui interes legitim al proprietarului sau al posesorului. În acest caz,
proprietarul sau posesorul poate pretinde autorului operei o garanţie suficientă
pentru securitatea operei, asigurarea acesteia la o sumă ce reprezintă valoarea pe
piaţă a originalului, precum şi o remuneraţie corespunzătoare.
ART. 26
(1) Proprietarul originalului unei opere nu are dreptul să o distrugă înainte de a o
oferi autorului ei la preţul de cost al materialului.
(2) Dacă nu este posibilă returnarea originalului, proprietarul va permite
autorului să facă o copie a operei, într-o manieră corespunzătoare.
(3) În cazul unei structuri arhitecturale, autorul are numai dreptul de a face
fotografii ale operei şi de a solicita proprietarului trimiterea reproducerii
proiectelor.

87
CAPITOLUL V Durata protecţiei dreptului de autor
ART. 27
(1) Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice se naşte
din momentul creării operei, oricare ar fi modul sau forma concretă de exprimare.
(2) Dacă opera este creată, într-o perioadă de timp, în părţi, serii, volume şi în
orice alte forme de dezvoltare creativă, termenul de protecţie va fi calculat, potrivit
alin. (1), pentru fiecare dintre aceste componente.
ART. 28
(1) Drepturile patrimoniale prevăzute la art. 13 şi 24 durează tot timpul vieţii
autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei
civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la
cunoştinţa publică în mod legal. Dacă nu există moştenitori, exerciţiul acestor
drepturi revine organismului de gestiune colectivă mandatat în timpul vieţii de
către autor sau, în lipsa unui mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai
mare număr de membri, din domeniul respectiv de creaţie.
(2) Persoana care, după încetarea protecţiei dreptului de autor, aduce la
cunoştinţa publică, în mod legal, pentru prima oară, o operă nepublicată înainte
beneficiază de protecţia echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale ale autorului.
Durata protecţiei acestor drepturi este de 25 de ani, începând din momentul în care
a fost adusă pentru prima oară la cunoştinţa publică în mod legal.
ART. 29
(1) Durata drepturilor patrimoniale asupra operelor aduse la cunoştinţa publică în
mod legal, sub pseudonim sau fără indicarea autorului, este de 70 de ani de la data
aducerii la cunoştinţa publică a acestora.
(2) În cazul în care identitatea autorului este adusă la cunoştinţa publică înainte
de expirarea termenului prevăzut la alin. (1) sau pseudonimul adoptat de autor nu
lasă nicio îndoială asupra identităţii autorului se aplică dispoziţiile art. 28 alin. (1).
ART. 30
(1) Durata drepturilor patrimoniale asupra operelor realizate în colaborare este
de 70 de ani de la moartea ultimului coautor.
(2) În cazul în care contribuţiile coautorilor sunt distincte, durata drepturilor
patrimoniale pentru fiecare dintre acestea este de 70 de ani de la moartea fiecărui
coautor.
(3) Termenul de protecţie a unei compoziţii muzicale cu text încetează după 70
de ani de la decesul ultimului supravieţuitor dintre textier şi compozitor, indiferent
dacă aceştia au fost sau nu desemnaţi drept coautori, cu condiţia ca contribuţia
adusă respectivei compoziţii muzicale cu text să fi fost creată în mod special pentru
aceasta.
ART. 31
Durata drepturilor patrimoniale asupra operelor colective este de 70 de ani de la
data aducerii operelor la cunoştinţa publică. În cazul în care aceasta nu se
realizează timp de 70 de ani de la crearea operelor, durata drepturilor patrimoniale
expiră după trecerea a 70 de ani de la crearea operelor.

88
 ART. 32
Drepturile patrimoniale asupra programelor pentru calculator durează tot timpul
vieţii autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moştenire, potrivit
legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani.
ART. 33
Modificările neesenţiale, adăugările, tăieturile sau adaptările aduse în vederea
selecţiei ori aranjării, precum şi corectarea conţinutului unei opere sau colecţii, care
sunt necesare pentru continuarea activităţii colecţiei în modul în care a intenţionat
autorul operei, nu vor extinde termenul de protecţie a acestei opere sau colecţii.
ART. 34
Termenele stabilite în prezentul capitol se calculează începând cu data de 1
ianuarie a anului următor morţii autorului sau aducerii operei la cunoştinţa publică,
după caz.

CAPITOLUL VI Limitele exercitării dreptului de autor

ART. 35
(1) Sunt permise, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii,
următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţa publică, cu condiţia
ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a
operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare:
a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau
administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică;
b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau
critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică
întinderea citatului;
c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în
emisiuni de radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale,
destinate exclusiv învăţământului, precum şi reproducerea pentru învăţământ, în
cadrul instituţiilor de învăţământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de
scurte extrase din opere, în măsura justificată de scopul urmărit;
d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în
cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor
publice culturale sau ştiinţifice, care funcţionează fără scop lucrativ; reproducerea
integrală a exemplarului unei opere este permisă, pentru înlocuirea acestuia, în
cazul distrugerii, al deteriorării grave sau al pierderii exemplarului unic din colecţia
permanentă a bibliotecii sau a arhivei respective;
e) reproducerile specifice realizate de bibliotecile accesibile publicului, de
instituţiile de învăţământ sau de muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în
scopul obţinerii unui avantaj comercial sau economic, direct ori indirect;
f) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu
opera, distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de
arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în
locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al

89
unei astfel de reproduceri, distribuiri sau comunicări şi dacă este utilizată în scopuri
comerciale;
g) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor instituţiilor de
învăţământ, exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea sau
executarea, cât şi accesul publicului să fie fără plată;
h) utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al ceremoniilor oficiale
organizate de o autoritate publică;
i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul
expoziţiilor cu acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitaţiilor publice de
opere de artă, ca mijloc de promovare a evenimentului, excluzând orice utilizare
comercială.
(2) În condiţiile prevăzute la alin. (1), sunt permise reproducerea, distribuirea,
radiodifuzarea sau comunicarea către public, fără un avantaj direct sau indirect,
comercial sau economic:
a) de scurte extrase din articole de presă şi reportaje radiofonice sau televizate, în
scopul informării asupra problemelor de actualitate, cu excepţia celor pentru care o
astfel de utilizare este, în mod expres, rezervată;
b) de scurte fragmente ale conferinţelor, alocuţiunilor, pledoariilor şi ale altor
opere de acelaşi fel, care au fost exprimate oral în public, cu condiţia ca aceste
utilizări să aibă ca unic scop informarea privind actualitatea;
c) de scurte fragmente ale operelor, în cadrul informaţiilor privind evenimentele
de actualitate, dar numai în măsura justificată de scopul informării;
d) de opere, în cazul utilizării exclusiv pentru ilustrare în învăţământ sau pentru
cercetare ştiinţifică;
e) de opere, în beneficiul persoanelor cu handicap, care sunt direct legate de acel
handicap şi în limita cerută de handicapul respectiv.
(3) Sunt exceptate de la dreptul de reproducere, în condiţiile prevăzute la alin.
(1), actele provizorii de reproducere care sunt tranzitorii sau accesorii şi constituie
o parte integrantă şi esenţială a unui proces tehnic şi al căror scop unic este să
permită transmiterea, în cadrul unei reţele între terţi, de către un intermediar, sau
utilizarea licită a unei opere ori a altui obiect protejat şi care nu au o semnificaţie
economică de sine stătătoare.
(4) În toate cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), c), e), f), i) şi la alin. (2) trebuie
să se menţioneze sursa şi numele autorului, cu excepţia cazului în care acest lucru
se dovedeşte a fi imposibil; în cazul operelor de artă plastică, fotografică sau de
arhitectură trebuie să se menţioneze şi locul unde se găseşte originalul.
ART. 36
(1) Nu constituie o încălcare a dreptului de autor, în sensul prezentei legi,
reproducerea unei opere fără consimţământul autorului, pentru uz personal sau
pentru cercul normal al unei familii, cu condiţia ca opera să fi fost adusă anterior la
cunoştinţa publică, iar reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei şi
să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de utilizare.
(2) Pentru suporturile pe care se pot realiza înregistrări sonore sau audiovizuale
ori pe care se pot realiza reproduceri ale operelor exprimate grafic, precum şi
90
pentru aparatele concepute pentru realizarea de copii, în situaţia prevăzută la alin.
(1), se va plăti o remuneraţie compensatorie stabilită prin negociere, conform
prevederilor prezentei legi.
ART. 37
Transformarea unei opere, fără consimţământul autorului şi fără plata unei
remuneraţii, este permisă în următoarele cazuri:
a) dacă este o transformare privată, care nu este destinată şi nu este pusă la
dispoziţia publicului;
b) dacă rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, cu condiţia ca
rezultatul să nu creeze confuzie în ce priveşte opera originală şi autorul acesteia;
c) dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor;
d) dacă rezultatul transformării este o prezentare rezumativă a operelor în scop
didactic, cu menţionarea autorului.
ART. 38
(1) În scopul de a testa funcţionarea produselor la momentul fabricării sau
vânzării, societăţile reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, care produc ori vând înregistrări sonore sau
audiovizuale, echipament pentru reproducerea ori comunicarea publică a acestora,
precum şi echipament pentru receptarea de emisiuni de radio şi de televiziune pot
reproduce şi prezenta extrase din opere, cu condiţia ca aceste operaţiuni să fie
reduse la dimensiunile necesare testării.
(2) Pentru supravegherea utilizării repertoriului propriu de către terţi,
organismele de gestiune colectivă pot monitoriza prin orice mijloace activitatea
utilizatorilor, fără a fi necesară autorizarea acestora şi fără plată, putând solicita în
acest scop şi informaţii de interes public, deţinute, potrivit legii, de instituţiile
publice competente.
ART. 39
(1) Cesiunea dreptului de radiodifuzare a unei opere către un organism de
radiodifuziune sau de televiziune dă dreptul acestuia să înregistreze opera pentru
nevoile propriilor emisiuni, în scopul realizării, o singură dată, a radiodifuzării
autorizate. În cazul unei noi radiodifuzări a operei astfel înregistrate, este necesară
o nouă autorizare din partea autorilor, în schimbul unei remuneraţii care nu poate
face obiectul unei renunţări. Dacă în termen de 6 luni de la prima radiodifuzare nu
se solicită această autorizare, înregistrarea trebuie distrusă.
(2) În cazul înregistrărilor temporare ale unor opere realizate prin mijloace
proprii de organismele de radiodifuziune sau de televiziune pentru propriile
emisiuni, conservarea acestor înregistrări în arhivele oficiale este permisă în cazul
în care prezintă o valoare documentară deosebită.

CAPITOLUL VII Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor

SECŢIUNEA I Dispoziţii comune
ART. 40
(1) Autorul sau titularul dreptului de autor poate ceda prin contract altor
persoane numai drepturile sale patrimoniale.
91
 (2) Cesiunea drepturilor patrimoniale ale autorului poate fi limitată la anumite
drepturi, pentru un anumit teritoriu şi pentru o anumită durată.
(3) Drepturile patrimoniale ale autorului sau ale titularului dreptului de autor se
pot transmite prin cesiune exclusivă ori neexclusivă.
(4) În cazul cesiunii exclusive, însuşi titularul dreptului de autor nu mai poate
utiliza opera în modalităţile, pe termenul şi pentru teritoriul convenite cu cesionarul
şi nici nu mai poate transmite dreptul respectiv unei alte persoane. Caracterul
exclusiv al cesiunii trebuie să fi expres prevăzut în contract.
(5) În cazul cesiunii neexclusive, titularul dreptului de autor poate utiliza el
însuşi opera şi poate transmite dreptul neexclusiv şi altor persoane.
(6) Cesionarul neexclusiv nu poate ceda dreptul său unei alte persoane decât cu
consimţământul expres al cedentului.
(7) Cesiunea unuia dintre drepturile patrimoniale ale titularului dreptului de
autor nu are niciun efect asupra celorlalte drepturi ale sale, dacă nu s-a convenit
altfel.
(8) Consimţământul menţionat la alin. (6) nu este necesar în cazul în care
cesionarul, persoană juridică, se transformă prin una dintre modalităţile prevăzute
de lege.
ART. 41
În cazul cesiunii dreptului la reproducere a unei opere se prezumă că dreptul la
distribuirea copiilor unei astfel de opere a fost, de asemenea, cesionat, cu excepţia
dreptului la import, dacă nu se prevede altfel prin contract.
ART. 42
(1) Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale trebuie să prevadă drepturile
patrimoniale transmise şi să menţioneze, pentru fiecare dintre acestea, modalităţile
de utilizare, durata şi întinderea cesiunii, precum şi remuneraţia titularului dreptului
de autor. Absenţa oricăreia dintre aceste prevederi dă dreptul părţii interesate de a
cere rezilierea contractului.
(2) Cesiunea drepturilor patrimoniale privind totalitatea operelor viitoare ale
autorului, nominalizate sau nenominalizate, este lovită de nulitate absolută.
ART. 43
Existenţa şi conţinutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot
dovedi numai prin forma scrisă a acestuia. Fac excepţie contractele având drept
obiect opere utilizate în presă.
ART. 44
(1) Remuneraţia cuvenită în temeiul unui contract de cesiune a drepturilor
patrimoniale se stabileşte prin acordul părţilor. Cuantumul remuneraţiei se
calculează fie proporţional cu încasările provenite din utilizarea operei, fie în sumă
fixă sau în orice alt mod.
(2) Când remuneraţia nu a fost stabilită prin contract, autorul poate solicita
organelor jurisdicţionale competente, potrivit legii, stabilirea remuneraţiei. Aceasta
se va face avându-se în vedere sumele plătite uzual pentru aceeaşi categorie de
opere, destinaţia şi durata utilizării, precum şi alte circumstanţe ale cazului.

92
 (3) În cazul unei disproporţii evidente între remuneraţia autorului operei şi
beneficiile celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate
solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului sau mărirea
convenabilă a remuneraţiei.
(4) Autorul nu poate să renunţe anticipat la exerciţiul dreptului prevăzut la alin.
(3).
ART. 45
(1) În lipsa unei clauze contractuale contrare, pentru operele create în
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu precizate în contractul individual de muncă,
drepturile patrimoniale aparţin autorului operei create. În acest caz, autorul poate
autoriza utilizarea operei de către terţi, numai cu consimţământul angajatorului şi
cu recompensarea acestuia pentru contribuţia la costurile creaţiei. Utilizarea operei
de către angajator, în cadrul obiectului de activitate, nu necesită autorizarea
angajatului autor.
(2) În cazul în care clauza prevăzută la alin. (1) există, aceasta urmează să
cuprindă termenul pentru care au fost cesionate drepturile patrimoniale de autor. În
absenţa precizării termenului, acesta este de trei ani de la data predării operei.
(3) După expirarea termenelor prevăzute la alin. (2), în lipsa unei clauze
contrare, angajatorul este îndreptăţit să îi pretindă autorului plata unei cote
rezonabile din veniturile obţinute din utilizarea operei sale, pentru a compensa
costurile suportate de angajator pentru crearea operei de către angajat, în cadrul
atribuţiilor de serviciu.
(4) La expirarea termenului menţionat la alin. (2) drepturile patrimoniale revin
autorului.
(5) Autorul unei opere create în cadrul unui contract individual de muncă îşi
păstrează dreptul exclusiv de utilizare a operei, ca parte din ansamblul creaţiei sale.
ART. 46
(1) În lipsa unei convenţii contrare, titularul dreptului de autor asupra unei opere
apărute într-o publicaţie periodică păstrează dreptul de a o utiliza sub orice formă,
cu condiţia să nu prejudicieze publicaţia în care a apărut opera.
(2) În lipsa unei convenţii contrare, titularul dreptului de autor poate dispune
liber de operă, dacă aceasta nu a fost publicată în termen de o lună de la data
acceptării, în cazul unui cotidian, sau în termen de 6 luni, în cazul altor publicaţii.
ART. 47
(1) În cazul contractului de comandă pentru opere viitoare, în lipsa unei clauze
contrare, drepturile patrimoniale aparţin autorului.
(2) Contractul de comandă a unei opere viitoare trebuie să cuprindă atât termenul
de predare, cât şi termenul de acceptare a operei.
(3) Persoana care comandă opera are dreptul să denunţe contractul dacă opera nu
îndeplineşte condiţiile stabilite. În caz de denunţare a contractului, sumele încasate
de autor îi rămân acestuia. Dacă, în vederea creării unei opere care a făcut obiectul
unui contract de comandă, s-au executat lucrări pregătitoare, autorul are dreptul la
restituirea cheltuielilor efectuate.
ART. 48
93
 (1) Autorul poate solicita desfiinţarea contractului de cesiune a dreptului
patrimonial în cazul în care cesionarul nu îl utilizează sau îl utilizează într-o
măsură insuficientă şi dacă, prin aceasta, interesele justificate ale autorului sunt
afectate considerabil.
(2) Autorul nu poate solicita desfiinţarea contractului de cesiune, dacă motivele
de neutilizare sau de utilizare insuficientă se datorează propriei culpe, faptei unui
terţ, unui caz fortuit sau de forţă majoră.
(3) Desfiinţarea contractului de cesiune, menţionată la alin. (1), nu poate fi
solicitată înainte de expirarea a 2 ani de la data cesionării dreptului patrimonial
asupra unei opere. În cazul operelor cedate pentru publicaţiile cotidiene, acest
termen va fi de 3 luni, iar în cazul publicaţiilor periodice, de un an.
(4) Proprietarul originalului unei opere de artă plastică sau fotografică are
dreptul să o expună public, chiar dacă aceasta nu a fost adusă la cunoştinţa publică,
în afara cazului în care autorul a exclus în mod expres acest drept prin actul de
înstrăinare a originalului.
(5) Autorul nu poate renunţa anticipat la exercitarea dreptului său de a solicita
desfiinţarea contractului de cesiune menţionat la alin. (1).
(6) Dobândirea proprietăţii asupra suportului material al operei nu conferă prin
ea însăşi un drept de utilizare asupra operei.
...
TITLUL III Gestiunea şi apărarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe

CAPITOLUL I Gestiunea drepturilor patrimoniale de autor şi a drepturilor

conexe
SECŢIUNEA I Dispoziţii generale
ART. 144
(1) Autorul sau titularul dreptului de autor sau drepturilor conexe îşi exercită
drepturile recunoscute prin prezenta lege în mod individual sau colectiv, cu
respectarea prevederilor prezentei legi.
(2) Gestiunea colectivă a drepturilor de autor se poate face numai pentru operele
aduse anterior la cunoştinţa publică, iar gestiunea colectivă a drepturilor conexe se
poate face numai pentru interpretări sau execuţii fixate ori radiodifuzate anterior,
precum şi pentru fonograme ori videograme aduse anterior la cunoştinţa publică.
(3) Titularii de drepturi de autor sau de drepturi conexe nu pot cesiona drepturile
patrimoniale recunoscute prin prezenta lege către organisme de gestiune colectivă.
(4) Autorul sau titularul dreptului de autor sau drepturilor conexe are
următoarele drepturi ce se cuprind obligatoriu în statutul organismelor de gestiune
colectivă:
a) de a alege pentru ce drepturi, categorii de drepturi sau tipuri de opere, de alte
obiecte protejate sau teritorii autorizează, pe bază de mandat scris, un organism de
gestiune colectivă pentru gestionarea acestora, indiferent de naţionalitate, de
reşedinţă sau de locul de stabilire a organismului de gestiune colectivă sau a
titularului de drepturi;

94
 b) de a acorda licenţe pentru utilizările necomerciale ale oricăror drepturi,
categorii de drepturi sau tipuri de opere şi de alte obiecte protejate;
c) de a revoca mandatul de gestiune sau de a retrage organismului de gestiune
colectivă, la alegere, orice drepturi, categorii de drepturi, tipuri de opere sau alte
obiecte protejate, cu un preaviz rezonabil care nu trebuie să depăşească 6 luni;
d) de a încasa remuneraţiile ce i se cuvin pentru actele de exploatare care s-au
produs înainte de intrarea în vigoare a revocării sau restrângerii mandatului de
gestiune.
(5) Organismele de gestiune colectivă nu pot restrânge exercitarea drepturilor
prevăzute la alin. (4) prin impunerea condiţiei ca gestiunea drepturilor, categoriilor
de drepturi sau tipurilor de opere sau de alte obiecte protejate, care fac obiectul
revocării sau al retragerii, să fie încredinţate unui alt organism de gestiune
colectivă.
(6) În cazul în care autorizează un organism de gestiune colectivă, autorii sau
titularii de drepturi îşi dau acordul, în formă scrisă, pentru fiecare drept, categorie
de drepturi sau tip de opere şi alte obiecte protejate.
(7) Autorii sau titularii de drepturi care nu sunt membri ai unui organism de
gestiune colectivă, dar care au o legătură juridică directă cu acesta, prin lege,
cesiune, licenţă sau printr-un alt tip de contract decât cel de mandat, au următoarele
drepturi:
a) de a comunica, inclusiv prin mijloace electronice, cu organismul de gestiune
colectivă, în scopul exercitării drepturilor din a căror exploatare este îndreptăţit să
primească remuneraţii;
b) de a fi informaţi cu privire la operele, tipurile de opere sau alte obiecte
protejate, drepturile pe care acesta le gestionează în mod direct sau prin acorduri de
reprezentare şi teritoriile acoperite;
c) de a primi răspuns în scris, motivat şi în cel mai scurt timp posibil, la
plângerile formulate, referitoare la autorizaţia de gestionare a drepturilor şi
revocarea sau retragerea acestora, colectarea, repartizarea şi plata remuneraţiilor,
reţinerile aplicate inclusiv în cazul drepturilor online asupra operelor muzicale,
conform procedurilor instituite la nivelul organismului de gestiune colectivă.
(8) Organismul de gestiune colectivă informează autorii sau titularii de drepturi
în privinţa drepturilor prevăzute la alin. (4) şi (7), precum şi în privinţa condiţiilor
aferente dreptului prevăzut la alin. (4) lit. b), înainte de a obţine acordul acestora
pentru gestionarea oricărui drept, a oricărei categorii de drepturi sau a oricărui tip
de opere şi de alte obiecte protejate.
ART. 145
(1) Gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi:
a) dreptul la remuneraţie compensatorie pentru copia privată;
b) dreptul la remuneraţie echitabilă pentru împrumutul public prevăzut la art. 18
alin. (2);
c) dreptul de suită;
d) dreptul de radiodifuzare a operelor muzicale;

95
 e) dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, cu excepţia proiecţiei
publice a operelor cinematografice;
f) dreptul la remuneraţie echitabilă recunoscut artiştilor interpreţi şi
producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică şi radiodifuzarea
fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora;
g) dreptul de retransmitere prin cablu;
h) dreptul la compensaţie echitabilă pentru operele orfane;
i) dreptul de licenţiere multiteritorială online a utilizărilor operelor muzicale.
(2) Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune
colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.
ART. 146
(1) Pot fi gestionate colectiv următoarele drepturi:
a) dreptul de reproducere a operelor muzicale pe fonograme sau videograme;
b) dreptul de comunicare publică a operelor, cu excepţia operelor muzicale, şi a
prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual;
c) dreptul de împrumut, cu excepţia cazului prevăzut la art. 145 alin. (1) lit. b);
d) dreptul de radiodifuzare a operelor şi a prestaţiilor artistice în domeniul
audiovizual;
e) dreptul la remuneraţie echitabilă rezultată din cesiunea dreptului de închiriere
prevăzut la art. 119 alin. (1).
(2) Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1) organismele de gestiune
colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat şi
elaborează metodologii, în limita repertoriului gestionat, dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute la art. 162 lit. a), sau negociază direct cu utilizatorii contractele
de licenţă. Organismele de gestiune colectivă vor permite, la cererea utilizatorilor,
accesul prin mijloace electronice la repertoriul de opere gestionat, dintre cele
utilizate de solicitant, în forma prevăzută la art. 153 alin. (2), precum şi la lista
titularilor de drepturi de autor şi de drepturi conexe, români şi străini, pe care îi
reprezintă. Această activitate de gestiune colectivă se află sub supravegherea şi
controlul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, în calitate de garant al
aplicării legii.
(3) Organismele de gestiune colectivă autorizează, la cerere, utilizarea operelor
de creaţie intelectuală, numai în baza documentelor care certifică existenţa
mandatului titularilor de drepturi de autor sau conexe, cu excepţia cazurilor de
gestiune colectivă obligatorie.
ART. 147
Drepturile recunoscute în prezentul capitol, cu excepţia celor prevăzute la art.
145 şi 146, pot fi gestionate prin intermediul organismelor de gestiune colectivă,
numai în limita mandatului special acordat de titularii de drepturi.
ART. 148
În negocierile cu titlu individual privind drepturile recunoscute prin prezenta
lege, existenţa organismelor de gestiune colectivă nu îi împiedică pe titularii
drepturilor de autor şi ai drepturilor conexe să se adreseze unor intermediari,
persoane fizice sau persoane juridice specializate, pentru a fi reprezentaţi.
96
 ART. 149
(1) Autorii sau titularii de drepturi pot încredinţa, prin contract, gestiunea
drepturilor lor unor entităţi de gestiune independente.
(2) Entităţile de gestiune independente sunt persoane juridice cu scop lucrativ, ce
funcţionează potrivit reglementărilor legale privind societăţile şi al căror obiect de
activitate unic sau principal ori unul dintre obiectele de activitate principale îl
reprezintă gestionarea drepturilor de autor sau drepturilor conexe.
(3) Entităţile de gestiune independente nu pot fi deţinute sau controlate, direct
sau indirect, total sau parţial, de autori sau titularii de drepturi şi nu li se transferă
sau nu li se transmit drepturi de autor şi drepturi conexe ori utilizarea acestora.
(4) Entităţile de gestiune independente au obligaţia ca în termen de 15 zile de la
înfiinţare să informeze Oficiul Român pentru Drepturile de Autor asupra acestui
lucru, în vederea luării în evidenţă.
(5) Producătorii de opere audiovizuale, producătorii de înregistrări sonore şi
audiovizuale, organismele de radiodifuziune şi televiziune, editorii, managerii sau
impresarii nu pot funcţiona sau acţiona ca entităţi de gestiune independente.
(6) Entităţile de gestiune independente pot încheia contracte de reprezentare cu
autorii sau titularii de drepturi de autor sau drepturi conexe, cu respectarea
prevederilor prezentei legi.
(7) Entităţile de gestiune independente sunt autorizate să reprezinte autorii sau
titularii de drepturi în relaţia cu organismele de gestiune colectivă, pe baza
contractelor prevăzute la alin. (6) şi în limitele impuse de prezenta lege.
(8) Entităţile de gestiune independente au următoarele obligaţii:
a) să colecteze sumele datorate de utilizatori şi să le plătească autorilor sau
titularilor de drepturi, potrivit prevederilor contractuale;
b) să furnizeze informaţii autorilor sau titularilor cu privire la gestionarea
drepturilor acestora;
c) să furnizeze informaţii organismelor de gestiune colectivă şi altor entităţi de
gestiune colectivă, la solicitarea acestora, cu privire la repertoriul gestionat;
d) să acorde licenţe pentru utilizarea drepturilor online asupra operelor muzicale,
în limita repertoriului gestionat;
e) să depună la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor o dare de seamă
anuală în formatul stabilit prin decizie a directorului general al Oficiului Român
pentru Drepturile de Autor;
f) să întocmească un raport anual privind numărul, modalitatea şi termenul de
soluţionare a plângerilor, pe care îl publică pe pagina proprie de internet;
g) să asigure autorilor sau titularilor de drepturi şi autorităţilor cu atribuţii de
control şi supraveghere accesul la informaţiile privind orice aspect al activităţii de
colectare a sumelor datorate de utilizatori şi de plată a acestora către autori sau
titularii de drepturi;
h) să acorde asistenţă de specialitate autorilor sau titularilor de drepturi şi să îi
reprezinte în cadrul procedurilor legale, în limita obiectului de activitate, la cererea
acestora.

97
 (9) Oficiul Român pentru Drepturile de Autor verifică îndeplinirea obligaţiilor
prevăzute la alin. (8).
...
CAPITOLUL III Măsuri de protecţie, proceduri şi sancţiuni
SECŢIUNEA I Măsuri tehnice de protecţie şi informaţii privind regimul
drepturilor
ART. 185
(1) Autorul unei opere, artistul interpret sau executant, producătorul de
fonograme ori de înregistrări audiovizuale, organismul de radiodifuziune sau de
televiziune şi fabricantul de bază de date pot să instituie măsuri tehnice de protecţie
a drepturilor recunoscute prin prezenta lege.
(2) Prin măsuri tehnice, în sensul prezentei legi, se înţelege utilizarea oricărei
tehnologii, a unui dispozitiv sau a unei componente care, în cadrul funcţionarii sale
normale, este destinată să împiedice sau să limiteze actele care nu sunt autorizate
de titularii drepturilor recunoscute prin prezenta lege.
(3) Măsurile tehnice sunt considerate eficiente atunci când utilizarea unei opere
sau a oricărui alt obiect al protecţiei este controlată de către titularul de drepturi
prin aplicarea unui cod de acces sau a unui procedeu de protecţie, precum criptarea,
codarea, bruierea sau orice transformare a operei ori a altui obiect al protecţiei sau
printr-un mecanism de control al copierii, dacă măsurile îndeplinesc obiectivul de
asigurare a protecţiei.
(4) Titularii de drepturi care au instituit măsuri tehnice de protecţie au obligaţia
de a pune la dispoziţia beneficiarilor excepţiilor prevăzute la art. 35 alin. (1) lit. a),
c) şi e), art. 35 alin. (2) lit. d) şi e) şi la art. 39 mijloacele necesare pentru accesul
legal la opera sau la oricare alt obiect al protecţiei. Totodată aceştia au dreptul să
limiteze numărul copiilor realizate în condiţiile de mai sus.
(5) Dispoziţiile alin. (4) nu se aplică în cazul operelor protejate, puse la
dispoziţia publicului, conform clauzelor contractuale convenite între părţi, astfel
încât oricine din public să poată avea acces la acestea în orice loc şi în orice
moment, alese, în mod individual.
ART. 186
(1) Titularii drepturilor recunoscute prin prezenta lege pot să furnizeze, în format
electronic, asociat unei opere sau oricărui alt obiect al protecţiei sau în contextul
comunicării publice a acestora, informaţii privind regimul drepturilor.
(2) Prin informaţii privind regimul drepturilor, în sensul prezentei legi, se
înţelege orice informaţie furnizată de titularii de drepturi care permite identificarea
operei sau a oricărui alt obiect al protecţiei prin prezenta lege, a autorului sau a
altui titular de drepturi, precum şi condiţiile şi modalităţile de utilizare a operei sau
a oricărui alt obiect al protecţiei, precum şi orice număr sau cod reprezentând
aceste informaţii.

98
LEGE Nr. 64 din 11 octombrie 1991 *** Republicată - privind brevetele de
invenţie
EMITENT: PARLAMENTUL ROMÂNIEI
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 613 din 19 august 2014
EXTRAS

CAPITOLUL I Dispoziţii generale

ART. 1
(1) Drepturile asupra unei invenţii sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul
României prin acordarea unui brevet de invenţie de către Oficiul de Stat pentru
Invenţii şi Mărci, în condiţiile prevăzute de lege.
(2) Sunt, de asemenea, recunoscute şi apărate drepturile decurgând din brevetul
european, conform legii.
...
ART. 3
Dreptul la brevet de invenţie aparţine inventatorului sau succesorului său în
drepturi.
ART. 4
(1) În cazul în care invenţia a fost creată împreună de mai mulţi inventatori,
fiecare dintre aceştia are calitatea de coautor al invenţiei, iar dreptul aparţine în
comun acestora.
(2) Dacă două sau mai multe persoane au creat aceeaşi invenţie, independent una
de alta, dreptul la brevet aparţine aceleia care a depus o cerere de brevet a cărei
dată de depozit este cea mai veche.

CAPITOLUL II Invenţia brevetabilă

ART. 6
(1) Un brevet poate fi acordat pentru orice invenţie având ca obiect un produs
sau un procedeu, în toate domeniile tehnologice, cu condiţia ca aceasta să fie nouă,
să implice o activitate inventivă şi să fie susceptibilă de aplicare industrială.
(2) Invenţiile din domeniul biotehnologiei sunt brevetabile dacă se referă la:
a) un material biologic care este izolat din mediul natural sau este produs prin
orice procedeu tehnic, chiar dacă înainte se producea în natură;
b) plante sau animale, dacă posibilitatea tehnică de realizare a invenţiei nu se
limitează la un anumit soi de plante sau la o anumită rasă de animale;
c) un procedeu microbiologic sau la un alt procedeu tehnic ori un produs, altul
decât un soi de plante sau o rasă de animale, obţinut prin acest procedeu;
d) un element izolat al corpului uman sau altfel produs printr-un procedeu
tehnic, inclusiv secvenţa sau secvenţa parţială a unei gene, chiar dacă structura
acelui element este identică cu structura unui element natural.
ART. 7
(1) Nu sunt considerate invenţii, în sensul art. 6, în special:
a) descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele matematice;
b) creaţiile estetice;
99
 c) planurile, principiile şi metodele în exercitarea de activităţi mentale, în
materie de jocuri sau în domeniul activităţilor economice, şi nici programele de
calculator;
d) prezentările de informaţii.
(2) Prevederile alin. (1) nu exclud brevetabilitatea obiectelor sau activităţilor
prevăzute în acest alineat decât în măsura în care cererea de brevet de invenţie ori
brevetul de invenţie se referă la astfel de obiecte sau activităţi considerate în sine.
ART. 8
(1) Nu se acordă brevet de invenţie, potrivit prezentei legi, pentru:
a) invenţiile a căror exploatare comercială este contrară ordinii publice sau
bunelor moravuri, inclusiv pentru cele dăunătoare sănătăţii şi vieţii persoanelor,
animalelor ori plantelor, şi care sunt de natură să aducă atingeri grave mediului, cu
condiţia ca această excludere să nu depindă numai de faptul că exploatarea este
interzisă printr-o dispoziţie legală;
b) soiurile de plante şi rasele de animale, şi nici pentru procedeele esenţial
biologice pentru obţinerea plantelor sau animalelor. Prevederea nu se aplică
procedeelor microbiologice şi produselor obţinute prin aceste procedee;
c) invenţiile având ca obiect corpul uman în diferitele stadii ale formării şi
dezvoltării sale, şi nici pentru simpla descoperire a unuia dintre elementele sale,
inclusiv secvenţa sau secvenţa parţială a unei gene;
d) metodele de tratament al corpului uman sau animal, prin chirurgie ori prin
terapie, şi metodele de diagnosticare practicate asupra corpului uman sau animal.
(2) Dispoziţiile alin. (1) lit. d) nu se aplică produselor, în special substanţe sau
compoziţii pentru utilizare în oricare dintre aceste metode.
ART. 9
(1) O invenţie este nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii.
(2) Stadiul tehnicii cuprinde toate cunoştinţele care au devenit accesibile
publicului printr-o descriere scrisă ori orală, prin folosire sau în orice alt mod, până
la data depozitului cererii de brevet de invenţie.
(3) Stadiul tehnicii cuprinde, de asemenea, conţinutul cererilor depuse la OSIM
şi al cererilor internaţionale pentru care s-a deschis fază naţională în România sau
al celor europene desemnând România, aşa cum acestea au fost depuse, care au o
dată de depozit anterioară celei prevăzute la alin. (2) şi care au fost publicate la sau
după această dată, potrivit legii.
(4) Prevederile alin. (2) şi (3) nu vor exclude brevetabilitatea oricărei substanţe
sau compoziţii cuprinse în stadiul tehnicii, pentru utilizarea acesteia într-o metodă
dintre cele prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. d), dacă utilizarea sa în oricare dintre
aceste metode nu este cuprinsă în stadiul tehnicii.
(5) Prevederile alin. (2) şi (3) nu vor exclude brevetabilitatea oricărei substanţe
sau compoziţii prevăzute la alin. (4), pentru orice altă utilizare specifică în orice
metodă dintre cele prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. d), dacă această utilizare nu este
cuprinsă în stadiul tehnicii.

100
 ART. 10
(1) În aplicarea art. 9, divulgarea invenţiei nu este luată în considerare dacă a
intervenit în intervalul de 6 luni înaintea datei de depozit a cererii de brevet şi dacă
rezultă direct sau indirect ca urmare a:
a) unui abuz evident în privinţa solicitantului sau predecesorului în drepturi al
acestuia;
b) faptului că solicitantul sau predecesorul în drepturi al acestuia a expus
invenţia într-o expoziţie internaţională oficială sau oficial recunoscută, în sensul
Convenţiei privind expoziţiile internaţionale, semnată la Paris la 22 noiembrie
1928, cu revizuirile ulterioare.
(2) Prevederile alin. (1) lit. b) sunt aplicabile numai dacă la înregistrarea cererii
de brevet de invenţie solicitantul declară că invenţia a fost expusă efectiv şi dacă,
în termenul şi în condiţiile prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentei legi*),
depune un document în susţinerea declaraţiei sale.
------------
*) Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie a
fost aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 547/2008, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 456 din 18 iunie 2008.

ART. 11
(1) O invenţie este considerată ca implicând o activitate inventivă dacă, pentru o
persoană de specialitate, ea nu rezultă în mod evident din cunoştinţele cuprinse în
stadiul tehnicii.
(2) Cererile de brevet prevăzute la art. 9 alin. (3), deşi fac parte din stadiul
tehnicii, nu sunt luate în considerare pentru aprecierea activităţii inventive.
ART. 12
(1) O invenţie este considerată ca fiind susceptibilă de aplicare industrială dacă
obiectul său poate fi fabricat sau utilizat într-un domeniu industrial, inclusiv în
agricultură.
(2) Aplicabilitatea industrială a unei secvenţe sau a unei secvenţe parţiale a unei
gene trebuie să fie dezvăluită în cererea de brevet de invenţie.
...
CAPITOLUL IV Drepturi şi obligaţii
ART. 31
(1) Brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare a
invenţiei pe întreaga sa durată.
(2) Este interzisă efectuarea fără consimţământul titularului a următoarelor acte:
a) fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea
folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este
un produs;
b) utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau
importul în aceste scopuri al produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în
cazul în care obiectul brevetului este un procedeu.

101
 (3) Întinderea protecţiei conferite de brevet sau de cererea de brevet este
determinată de conţinutul revendicărilor. Totodată, descrierea şi desenele invenţiei
servesc la interpretarea revendicărilor.
(4) Pe perioada până la acordarea brevetului, întinderea protecţiei conferită de
cererea de brevet este determinată de revendicările publicate potrivit art. 22.
(5) Brevetul, aşa cum a fost acordat ori modificat în procedura de revocare sau
de anulare în parte, va determina retroactiv protecţia conferită de cererea de brevet,
în măsura în care aceasta nu a fost extinsă.
(6) Pentru determinarea întinderii protecţiei conferite de brevet se va ţine seama
de orice element echivalent unui element specificat în revendicări. Dacă obiectul
brevetului este un procedeu, protecţia conferită de brevet se extinde la produsul
obţinut în mod direct prin procedeul brevetat.
(7) Protecţia conferită printr-un brevet referitor la un material biologic având
caracteristici specifice se extinde asupra oricărui material derivat, pe baza celui
brevetat, prin reproducere sau multiplicare, sub formă identică ori diferenţiat şi cu
aceleaşi caracteristici.
(8) Protecţia conferită printr-un brevet referitor la un procedeu permiţând
producerea unui material biologic având caracteristici specifice se extinde asupra
materialului biologic direct obţinut prin acest procedeu, asupra oricărui altui
material biologic derivat din materialul biologic direct obţinut prin acel procedeu,
precum şi asupra oricărui altui material obţinut plecându-se de la materialul
biologic direct obţinut prin reproducere sau multiplicare, sub formă identică ori
diferenţiat şi având aceleaşi caracteristici.
(9) Protecţia conferită printr-un brevet de produs conţinând o informaţie genetică
sau constând într-o informaţie genetică se extinde asupra oricărui altui material în
care produsul este încorporat şi în care informaţia genetică este conţinută şi îşi
exercită funcţia, cu excepţia corpului uman în diferite stadii de formare ori
dezvoltare.
(10) Protecţia prevăzută la alin. (7) - (9) nu se extinde asupra materialului
biologic obţinut prin reproducerea sau multiplicarea unui material biologic
comercializat ori oferit spre vânzare pe teritoriul României de către titularul de
brevet sau cu consimţământul acestuia, când reproducerea ori multiplicarea rezultă
în mod necesar din utilizarea pentru care materialul biologic a fost pus pe piaţă, cu
condiţia ca materialul obţinut să nu fi fost utilizat ulterior pentru alte reproduceri
sau multiplicări.

CAPITOLUL VI Apărarea drepturilor privind invenţiile

ART. 48
(1) Orice hotărâre luată de Comisia de examinare poate fi contestată la OSIM în
termen de 3 luni de la comunicare.
(2) Contestaţia poate avea ca obiect şi o limitare a brevetului, în condiţiile
prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentei legi.

102