Etică si deontologie

Vorbind despre etică și morală simțim nevoia să definim acești termeni. Definirea termenului etică
poate fi dificilă căci ar trebui să explicăm o mulțime de alți termeni interdependenți. Potrivit lui Pritchard
și Goldfarb (2007), „Etica este despre ceea ce este corect sau greșit, bine sau rău, drept sau nedrept,
responsabil sau neresponsabil, obligatoriu sau permisibil, lăudabil sau condamnabil. Ea este asociată cu
vina, rușinea, indignarea, resentimentul, empatia, compasiunea și grija. Ea este interesată atât de caracter
cât și de conduită. Se adresează atât unor probleme de politici publice, cât și unor probleme personale”.

Autorii nu ne dau o definiție reală căci consideră că „a cere o definiție de la bun început poate înăbuși
discuția la fel de ușor cum o poate stimula”. Ei subliniază de asemenea că nu diferențiază între teremenii
etică sau morală. Totuși, căutând definiții în dicționare putem să găsim diferențele. Astfel, „etica” este
definită ca „ramură a filosofiei care studiază morala”, în timp de „morala” reprezintă „credințele despre ce
este comportamentul bun și ce este comportamentul rău” sau „măsura în care ceva este corect și bun” (An
Encyclopedia Britannica).Cu alte cuvinte, etica include valorile și normele morale, ea reprezintă o știință
despre comportamentul moral (Longman Dictionary of Contemporary English), în timp ce morala include
norme și principii care ghidează relațiile umane, reprezintă tipurile sau modelele ideale de comportament.

Deontologia poate fi definită ca știința despre obligații, datorii. Domeniile care îi sunt subordonate
vizează datoria, obligațiile, regulile, normele morale, normele, regulile și obligațiile profesionale.
Dicționarul lui Miriam Webster definește termenul deontologie ca „teoria sau studiul obligațiilor morale”,
în timp ce Encicolpedia Stanford de filosofie online precizează că termenul deontologie derivă din cuvintele
grecești datorie (deon) și știință (stdiul) lui logos.

Se spune de asemenea că deontologia se încadrează în domeniile teoriilor morale care ghidează și

evaluează alegerile pe care ar trebui să le facem (teorii deontice) în contrast cu teoriile despre virtute care
ghidează și evaluează ce fel de persoană (în termeni de trăsături de caracter) suntem și ar trebui să fim”.

În filosofie termenul „etică deontologică” se concentrează pe corectitudinea sau incorectitudinea

acțiunilor înșile, ca opuse corectitudinii sau incorectitudinii connsecințelor acelor acțiuni sau caracterului
individului. Dacă o situație este bună sau rea depinde de faptul dacă acțiunea care a adus-o a fost rea sau
bună. Corect înseamnă acum să te conformezi unei norme morale, sau să acorzi prioritate Binelui. (The
Basics of Philosophy).

Teoriile etice din Antichitate acordă o importanță specială virtuților. Cum gândea Aristotel, virtuțile sunt
forme de abilități sau obiceiuri. Termenii grecești pentru etică, (ethos, eticos), înseamnă locuințe, maniere,
abilități sau obiceiuri. Și cum au fost de acord, Platon, Aristotel și stoicii, o viață rațională bazată pe
realizarea și practicarea virtuților reprezintă calea de formare a caracterului bun. Filosofii antici au gândit
diferite ierarhizări ale principalelor concepte etice de înțelepciune, curaj, cumpătare sau justiție. Aristotel
considera justiția ca fiind cea mai importantă virtute deoarece ea generează relațiile dintre individ și

1
societate, în timp ce înțelepciunea, curajul și cumpătarea determină relația individului cu sine însuși. El
considera de asemnea că Statul era o instituție naturală, o consecință a vieții în comun. El credea că Statul
avea rolul de a forma preferințele și caracterele cetățenilor. În timp ce educația politică avea un rol esențial
în evoluția individului și în realizarea idealului unei vieți perfecte, educația morală era aceea care îi obliga
pe cetățeni la acțiuni virtuoase. Filozofii antici credeau că virtuțile nu erau atinse prin studiu. Ele erau
cultivate de părinți în familii, de profesori în școli și de politicieni în societate. Interacționând cu alții,
indivizii deveneau corecți sau incorecți și acțiunile lor în condiții de pericol dădeau naștere sentimentelor
de frică, încredere, curaj sau lașitate (Cioară, 2013).

Etica bazată pe principii

Etica modernă a început cu filosofii Immanuel Kant și George Friederich Hegel. Hegel consideră
morala un factor de bază în fondarea Statului, în timp ce Kant a stabilit conținutul moralei ca principiu
practic întruchipat în „imperativul categoric”. Etica lui Kant este etică normativă izvorâtă din modul în crae
el o definește ca și critică a rațiunii practice.
„Acționează ca și cum maximul acțiunii tale ar deveni prin voința ta o lege universală a naturii” și
„Acționează astfel încât să tratezi umanitatea indiferent dacă din persoana proprie ori în persoana
altuia, întotdeauna ca un sfârșit și niciodată numai ca mijloc” " sânt cele două modalități în care el
a formulat imperativul său catgeoric. (Cavalier 1989, Hooker, 2002).
Așa cum susține Key (Key, 1997), teoria lui Kant este un exemplu de etică deontologică sau etică
bazată pe datorie: Ea judecă morla exeminând natura acțiunilor și voința agenților, mai degrabă decât
scopurile atinse. Cu alte cuvinte, spune Key, „dacă maximul regulilor care guvernează acțiunile noastre nu
este capabil să fie universalizat, atunci el este inacceptabil”. La fel, „A doua versiune a imperativului
categoric de mai sus, subliniază respectul pentru persoane. Persoanele, spre deosebire de lucruri, nu ar
trebui niciodată să fie numai folosite. Valoarea lor nu este niciodată numai instrumentală; ele sunt scopuri
în sine”. Corectitudinea este principala virtute a instituțiilor sociale în etica deontologică care argumentează
că ceea ce este corect moral este o prioritate față de ceea ce este bun. Kant crede că legea morală este datoria
individuală, pentru că ea este înzestrată cu „voința bună” care este motorul moralei.

Etica responsabilitate

În postmodernism s-au produs schimbări majore ale percepției filosofice despre datorie. Drepturile
omului au devenit baza viziunii despre ființele umane, absolutismul exprimat prin imperativul categoric al
lui Kant a fost înlocuit cu relativismul bazat pe autonomia individuala și valorile datoriei morale absolute
au fost înlocuite cu fericirea personală. S-au dezvoltat noi curente filosofice.
Etica responsabilitate este noua direcție a eticii. Pentru Jean Paul Sartre, individul nu este
responsabil pentru propria individualitate, ci pentru Ceilalți. Uriașa responsabilitate devine anxietate pentru
„Eu” și nu o preocupare pentru Ceilalți (Saphiro 2009). Pentru Emmanuel Levinas responsabilitatea finală
a „Eului” este „Fața” sau „Celălalt”.
Așa cum apreciază Peter Carriere (2007), „Emmanuel Levinas este unul dintre acei gânditori ale
cărui idei despre etică și moralitate au ceva de spus despre a preda”. Levinas se întreabă despre „cum ar
putea să existe umanitatea etic și moral într-o lume lipsită de moralitate și etică. Dar cum împarte umanitea
dreptatea cu integritatea și cu compasiunea într-o lume fără credință, o lume lipsită de un centru logocentric
?” Pe baza afirmațiilor lui Levinas că „în fața Celuilalt (autrui), Eul este infint responsabil, Celălalt este cel
sărac și lipsit, și nimic din ceea ce-l preocupă pe acest Străin nu poate să lase Eul indiferent”, Carriere
apreciază că:
„a preda juxtapune automat Eul ca instructor al Celuilalt ca student [...]a preda este un dialog între
instructor și Celălat, „Fața” care vine spre noi, cum spune Levinas, „în slăbiciunea sa, fără protecție
și fără apărare [...] dezarmat”.
Potrivit lui Levinas, cum spune Carriere,

2
 „noi construim lumea noastră în mintea noastră [...] Dar când Fața celuilalt pătrunde în această
construcție mărginită, [...] Celălalt devine inevitabil parte a a cestei construcții”. Și cum „Celălalt
nu poate niciodată să devină una cu „eul” nostru, el transcende continuu sărmana noastră încercare
de a-l cunoaște [...]. Celălalt se ridică deasupra marginilor noastre, sau deasupra cunoașterii
construite și astfel, ne transcede, transcede sărmana noastră încercare de a-l cunoaște și categorisi
și devine cel pentru care sunt responsabil [...] cel pentru care trebuie să răspund”(Carriere, 2007).
Bazându-se pe considerațiile filosofice ale lui Levinas, Peter Carriere oferă câteva soluții etice
„pedagogiilor lipsite de creativitate care acționează ca paznici împotriva dorinței și nevoilor elevilor”.
Astfel, educatorul care își asumă ultima responsabilitate pentru Celălalt ar trebui „să-i permită Celuilalt să-
și creeze un spațiu în care să existe, să crească, să devină un «Eu» reflexiv și productiv. Dacă încercarea
elevului de a deveni un Eu prin construcția unei realități mărginite, prin crearea unor găuri semnificative în
experiență până în prezentul haotic și aparent deconectat de la realitate este să fie reușită, trebuie să fie o
experiență cu final deschis”. Levinas apreciază de asemnea că în clasă avem control total iar
responsabilitatea noastră „este [...] să-l transcendem pe Celălalt”. Dacă ignorăm această responsabilitate
„dobândim potențialul de a comite un fel de violență împotriva acelora care s-au încrezut inocent în eul
nostru. Negarea parțială [...] este violență, neagă independența de a fi. Această negare se produce când
refuzăm să permitem Celuilalt să fie transcendent în prezența noastră, în interiorul Eului nostru. Confruntat
cu această negare Celălalt să închide, Fața devine opacă și experiența educațională este compromisă”.
Considerăm că aceste considerații sunt foarte importante din perspectiva deontologiei actuale a
profesorilor.

Principiile deontologice

Dorind să caracterizăm relația dintre datoria morală, autoritate și deontologie trebuie să clarificăm
semnificația acestor concepte. Scrierile despre etică (Vocila 2010) dau definiții diferite termenului de
„datorie morală”. Kant consideră că datoria morală este reprezentată de Legea Morală, adică toate normele
morale pe care trebuie să le respecte cineva, în timp ce J. Rawls crede că datoria morală este expresia forței
morale care influențează comportamentul unui individ. El consideră că datoria morală asigură prioritate „la
ceea ce este bun pentru el însuși”. Același autor evidențiază principalele reguli ale conduitei etice afirmând
că „dreptatea (justice) este prima virtute a instituțiilor sociale” sau că „ceea ceea ce este corect moral este
prioritar față de ceea ce este bun”.

Teoriile deontologice proclamă prioritatea Eului față de scopurile pe care ele le promovează. Dar
acest raport presupune demnitatea individului indiferent de rolul pe care acesta îl îndeplinește. Cele mai
cunoscute forme de deontologie afirmă că unele alegeri nu pot fi justificate prin efectele lor- că indiferent
cât de bune moral sunt consecințele lor, unele alegeri sunt interzise moral. Pentru deontologie, ceea ce face
ca o alegere să fie bună este conformitatea sa cu o normă morală. Aceste norme trebuie să fie pur și simplu
respectate de fiecare agent moral. În acest sens, ceea ce este corect (Right) trebuie să aibă prioritate față de
ceea ce este bun (Good). Dacă un act nu este în acord cu ceea ce este corect (Right), nu poate să fie
intreprins, indiferent cât de mult bine ar putea produce (inclusiv un bine constând în acte în concordanță cu
ceea ce este corect -Right).

Conceptul de „autoritate” poate de asemenea să fie definit diferit, depinzând de domeniul științific
căruia îi aparține autorul. Literatura sociologică definește termenul ca „relația în care o persoană sau un
grup care acceptă ca fiind legitime deciziile și acțiunile sale, ghidate de o instanță superioară”.
„Instituționalizarea și dreptul liderilor politici de a controla acțiunile indivizilor în societate, în tot ceea ce
afectează atingerea țelurilor comune” și ”puterea de a acționa în limite bine definite” sunt definiții formulate
din perspectiva politicienilor sau din cea a managerilor (Lazăr, 1999, p. 76). În schimb, „puterea” este
dreptul de a impune decizii personale ca garantate de liderii ierarhic superiori ai organizației. De aceea,
puterea implică organizare, conducere, coordonare, control, evaluare, țintind ierarhia socială. Autoritatea și

3
puterea nu se suprapun în toate situațiile, deoarece autoritatea este rezultatul unei investituri cu
responsabilități și încredere, în timp ce puterea este numai dreptul de a dispune de o persoană sau de un
grup.

Un aspect important este legitimitatea autorității. Dacă încredera celor care recunosc o autoritate
este înșelată, legitimitatea devine nulă. Dacă autoritatea socială este imoral orientată spre interesul unui
individ, neglijând investitura de încredere, autoritatea își pierde componenta morală, înclinând spre
autoritarism, tiranie și dictatură. Un alt aspect important al raportului între autoritate și deontologie se
manifestă când purtătorul de autoritate nu este capabil să-și îndeplinească responsabilitățile. În acest caz,
materializat prin incompetența purtătorului de autoritate, jurisdicția devine un act moral. Când vorbim
despre tipurile de autoritate (politică, economică, legală sau profesională) aceasta este legitimă numai în
măsura moralității ei. Astfel, autoritatea morală țintește comportamentul moral exemplar, aducând în
câmpul profesional principiul care proclamă că promisiunile trebuie să fie onorate.

Cel mai adesea, raportul autoritate-putere-deontologie este vizibil în comportamentul liderului, iar
cum un profesor trebuie să fie de asemenea un lider eficient, putem să transferăm calitățile unui lider etic
la identitatea profesională a unui bun profesor.

Astfel, cercetarea introduce conceptul de lider etic și exersarea acestui tip de conducere este
realizată, conform lui Langois, în trei dimensiuni etice care sunt grija, dreptatea și critica.

Principiile deontologice și codurile etice profesionale și personale

Finalitatea practică a a cestor considerații teoretice despre deontologie este dobândirea unui ghid
de lucru valabil atât pentru purtătorul autorității (în cazul nostru profesorul), cât și pentru agenții săi
executivi (elevii). Un astfel de ghid poate să ia forma unei liste de valori morale universale care ar putea să
acționeze ca principii deontologice, sau într-o formă particularizată, ca un cod deontologic. Analizând
literatura despre deontologie Vocila (2012) sintetizează principiile care ar trebui să regleze
comportamentele, atât ale purtătorului de autoritate cât și cele ale subordonaților săi. Umanismul este
principiul exprimat în imperativul lui Kant, „Acționează astfel încât să tratezi umanitatea din propria
persoană sau din a altuia, întotdeauna ca scop și niciodată numai ca mijloc”. Principiul își găsește forța
deplină în activitatea profesorului de a preveni abuzul de autoritate în relația profesor-elev. Principiul
altruismului, sau principiul „celei mai mari fericiri a celuilalt” este menit să restaureze egalitatea între
purtătorul autorității (profesor) și agentul executiv (elev). În consecință, purtătorul autorității ar trebui:

 să recunoască dreptul celuilalt la fericire, descoperindu-l și cunoscându-l

 să contribuie la fericirea celuilalt angajându-se în educația elevilor săi
 să-și construiască propria fericire în fericirea fiecăruia, angajându-se la o atitudine morală ridicată
față de subordonații săi.

Principiul reciprocității cere purtătorului de autoritate să accepte să se judece pe sine ca și cum i-

ar judeca pe alții, să se gândească la consecințele acțiunilor sale asupra altora ca și cum ar fi în locul lor.
Această schimbare a rolului imaginativ este necesară dacă vrem ca purtătorul autorității să fie moderat și
să judece corect faptele subordonaților săi.

Autoritatea suficientă este alt principiu deontologic care ar trebui să prevină reglementarea
excesivă, permițând agentului executiv să manifeste inițiativă. Potrivit acestui principiu, purtătorului
autorității îi este permis să aplice unele reglementări, dar el trebuie să le aplice numai în anumite
circumstanțe. Astfel, numărul sau cantitatea de reglementări ar trebui să fie rezonabilă. Principiul autorității
necesare vizează atingerea competențelor profesionale și morale de către purtătorul de autoritate.

4
 Așa cum afirmă cercetătorii, un cod profesional este o abordare sistematică de mediere a
conflictelor care pot să apară când o persoană, activând în calitatea sa profesională, îndeplinește mai multe
roluri. Codurile profesionale sunt definite de aesmenea ca declarații de valori împărtășite, din care rezultă
o prescripție pentru acțiuni corecte.(Kriesberg, 2000, pp. 1,2).

Vorbind despre conținutul necesar al unui astfel de cod, Hayry și Hayry afirmă că „un cod
profesional complet enumeră atât obligațiile cât și privilegiile profesiei sau asociației căreia îi sunt atașate.
Drepturile pozitive și datoriile grupului profesional sunt direct sau indirect legate de satisfacerea nevilor
care ar trebui să fie promovate de membrii grupului [...]. Profesioniștii au obligația fermă să satisfacă
nevoile, să promoveze interesele și să respecte valorile clientelei lor, căci îndeplinirea acestei obligații
constituie baza poziției lor privilegiate în societate”(Hayry and Hayry, 1999, p.139). Atfel, un cod
profesional este un acord de grup, un contract, un ghid despre cum să se folosească competențele de
specialitate. El este specific specializării și contextului.
Un cod profesional diferă de un cod etic personal, care este despre valorile după care trăim în
general și se referă la comportamentul nostru în societate.
Totuși, există deontologi ca Regan sau Herkert (Kriesberg, 2000, p.5) care cred că nimic nu poate
înlocui deliberarea morală personală, când se confruntă cu conflicte etice. Ei subliniază nevoia de coduri
etice care să fie specifice contextului. Ei subliniază de asemena că ceea ce este relevant pentru o profesie
poate să fie irelevant pentru o alta.

REFERINTE

5
http://education.biu.ac.il/files/education/shared/education_and_society-shapira.pdf,

Sapira-Lishchinsky Orly, Teachers` critical incidents: Ethical Dilemmas in Teaching Practice, in

“Teaching and Teacher Education”, 2010, 1-9. from
http://education.biu.ac.il/files/education/shared/TAT_16_DEC_2010.pdf.
Sher, Shlomo, Suggestions for incorporating lessons on ethics into your course, from
http://dornsife.usc.edu/levan-institute/ethics-in-the-classroom/,
Stanford Encyclopedia of Philosophy, from http://plato.stanford.edu/entries/ethics-deontological/,
The Basics of Philosophy, UK Limited, 1987, p. 346, from
http://www.philosophybasics.com/branch_deontology.html,
Vocila, Andrei, Etica pedagogică, din https://andreivocila.wordpress.com/2010/09/23/etica-si-
deontologie/,