UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

A BANATULUI „Regele Mihai I al României” din TIMIŞOARA

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ ŞI SILVICULTURĂ

STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.

Doru Ion PETANEC

ENTOMOLOGIE GENERALĂ

Curs pentru studenţii IFR

Timişoara
2017
UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ
A BANATULUI „Regele Mihai I al României” din TIMIŞOARA

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ ŞI SILVICULTURĂ

STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.

Prof.univ.dr. Doru Ion PETANEC

ENTOMOLOGIE GENERALĂ

Curs pentru studenţii IFR

Timişoara
2017
Referenţi ştiinţifici:

Prof.univ.dr. Ion OLTEAN – USAMV Cluj Napoca

Prof.univ.dr. Ion ROŞCA – USAMV Bucureşti
Prof.univ.dr. Ion MITREA – Universitatea Craiova
 Cuprins

U1. Noţiuni generale despre entomologie 3

1.1. Definiţia şi obiectul de studiu al entomologiei 3
1.2. Importanţa economică a entomologiei 4
1.3. Istoricul entomologiei în România 5
U2. Caractere generale ale insectelor. Morfologia externă a adultului 7
2.1. Caractere generale ale insectelor 7
2.2. Capul şi apendicele sale 10
U3. Morfologia externă a adultului 22
3.1. Toracele 23
3.2. Apendicele toracelui 24
3.3. Abdomenul 29
3.4. Apendicele abdominale 30
U4. Anatomia insectelor 33
4.1. Tegumentul 33
4.2. Funcţiile de relaţie 36
U5. Morfologia internă a insectelor 42
5.1. Sistemul digestiv 42
5.2. Sistemul respirator 43
5.3. Sistemul circulator 45
5.4. Sistemul excretor 46
5.5. Sistemul reproducător 47
U6. Biologia şi ecologia insectelor 51
6.1 Biologia insectelor 51
6.2. Ecologia insectelor 58
6.3. Vătămări, pagube şi evaluarea lor, prognoza atacului 65
U7. Metode generale de prevenire şi combatere integrată a dăunătorilor
70
7.1. Combaterea integrată 70
U8. Metode chimice şi biologice de combatere a dăunătorilor 82
8.1. Metode chimice de combatere 82
8.2. Metode biologice 97
U9. Dăunătorii de depozite 102

U10. Dăunătorii culturilor de leguminoase anuale pentru boabe 129

U11. Dăunătorii culturilor de rădăcinoase şi bulboase 142
U12. Dăunătorii legumelor crucifere şi a ciupercilor comestibile 151
U13. Dăunătorii fructelor şi viţei de vie 158
U14. Mijloace preventive şi curative de combatere a dăunătorilor 183

Bibliografie 187
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

NOŢIUNI GENERALE DESPRE ENTOMOLOGIE

Cuvinte cheie: entomologie, insecte, agricultură, pagubă, daună,

vătămare

Rezumat
Entomologia este o ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul
insectelor. Entomologia, ca ştiinţă de sine stătătoare, este alcătuită din două
mari ramuri: entomologia generală şi entomologia aplicată.
Entomologia aplicată, se împarte în: Entomologie agricolă, Entomologie
forestieră (studiază insectele dăunătoare pădurilor) şi Entomologie medicală
(cercetează insectele care parazitează, transmit sau cauzează boli la om şi
animale). Entomologia agricolă generală oferă studenţilor cunoştinţele
teoretice şi practice privind alcătuirea externă şi internă; biologia şi ecologia
speciilor de insecte dăunătoare şi folositoare agriculturii.
Principalele metode de studiere a insectelor sunt observaţia, ce nu
necesită o pregătire teoretică deosebită, fiind realizată cu ochiul liber sau cu
o lupă, microscop, etc; şi experimentul, care necesită o pregătire teoretică şi
material specific (exemplare de insecte, lame, lamele, plante sau organe de
plante atacate de insecte, aparatură, etc).
În Romania, cercetări propriu-zise de entomologie generală apar după
1880, legate de numele unor cercetători străini stabiliţi în Romania, sau care
au petrecut mult timp în cercetări faunistice în ţara noastră.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

1.1. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL DE STUDIU AL ENTOMOLOGIEI

Entomologia, este o parte specializată a marelui domeniu, zoologia,

termen derivat din cuvintele greceşti zoon = animal şi logos = ştiinţă. O parte
din acest imens domeniu se ocupă cu studiul încrengăturii arthropoda,
termen derivat din cuvintele arthron = articol şi poda = picior şi se referă la
animalele cu picioare articulate, crustacei, miriapode, arahnide şi insecte.
Entomologia este stiinţa care se ocupă cu studiul animalelor care au
corpul segmentat. Etimologic, termenul de entomologie derivă din cuvintele
greceşti componente "entoma" sau "entomon" ce înseamnă întretăiat sau
segmentat şi "logos" ce înseamnă ştiinţă. Precizarile ulterioare ale lui Lamark
(1761) şi Latreille (1832), restrâng această ştiinţă la studiul artropodelor cu 6
picioare (Hexapoda, Insecta). Insectele fiind artopode ce respiră cu ajutorul
traheelor şi al căror corp este divizat în 3 părţi, cap, torace şi abdomen.
Entomologia aplicată s-a separat în cel puţin 3 discipline distincte
după domeniul de activitate al fiecăreia: entomologia agricolă (studiază
insectele ce sunt implicate, pozitiv sau negativ, influenţând culturile agricole),
entomologia forestieră (studiază insectele dăunătoare şi utile din păduri) şi

3
entomologia medicală (studiază insectele ce influenţează viaţa şi activitatea
omului şi animalelor, din punct de vedere al stării de sănătate).
Insectele reprezintă aproximativ 80% din numărul total al dăunătorilor
culturilor agricole, atât în timpul perioadei de vegetaţie, cât şi al perioadei în
care produsele agricole sunt recoltate şi depozitate. Mărimea pagubelor, care
în foarte multe cazuri ajunge pâna la compromiterea recoltei, posibilitatea
insectelor de deplasare activă, adaptabilitatea şi particularităţile lor biologice,
fac ca ele să constituie principalul obiectiv urmărit de om în lupta sa pentru a
asigura o protecţie a plantelor cât mai eficientă. La aceasta contribuie şi
faptul că pagubele produse de insecte sunt mai repede observate de om şi în
general sunt mai spectaculoase decât cele provocate de agenţii fitopatogeni,
ce acţionează în general în timp.

1.2. IMPORTANŢA ECONOMICĂ A ENTOMOLOGIEI

Importanţa economică a entomologiei, derivă din însăşi importanţa

pozitivă sau negativă a insectelor pentru om şi activităţile sale. Insectele sunt
indispensabile pentru polenizarea plantelor entomofile, existenţa acestor
plante ar fi imposibilă fară insecte.
Formarea solului, este un fenomen deosebit de complex ce se
desfăşoară în timp îndelungat şi implică numeroase organisme, o parte a
acestora este formată din numeroase specii de insecte. Fără existenţa unor
specii de consumatori ai materiei organice în descompunere, lumea întreagă
ar fi o masă de gunoaie, dar un număr impresionant de specii de insecte,
alături de alte grupe de organisme, prelucrează şi descompun cu rapiditate
deşeurile organice. Funcţia sanitară a insectelor decurge din cele arătate
anterior. Baza populaţiilor biocenozelor terestre şi chiar acvatice, ca număr
de specii, este constituită din numeroasele specii de insecte, care sunt
răspândite în toate biotopurile, mai slab în cel marin.
Insectele se constituie ca o parte însemnată a consumatorilor primari
sau secundari ai produselor biologice. În anumite situaţii şi în unele regiuni
ale globului, insectele servesc ca sursă de hrană pentru populaţiile umane
(lăcustele sunt consumate în zonele deşertice, iar furnicile de miere în
America de sud). În ultima perioadă de timp, specii de insecte sunt din ce în
ce mai mult utilizate în combaterea biologică a altor specii de insecte
dăunătoare folosindu-se specii de paraziţi sau prădători. Insectele produc o
serie de produse utilizate în hrana omului (mierea de albine) sau alte
materiale utilizate în industrie (mătasea viermilor de mătase).
În acelaşi timp, activitatea insectelor are şi importante efecte negative.
Este suficient să amintim că multe specii de insecte sunt parazite la om şi
animale, vectoare de boli sau creatoare de discomfort (puricii, ploşniţele,
ţânţarii sau muştele, Cochiliomia hominivorax ce produce daune foarte mari
şeptelului din America de nord). Există printre insecte numeroase specii
fitofage, specii care produc o gamă variată de importante pagube culturilor
agricole. Printre cele mai cunoscute specii dăunătoare amintim: gândacul
ghebos al cerealelor păioase (Zabrus tenebrioides), răţişoara porumbului
(Tanymecus dilaticollis), gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata),
gărgăriţa sfeclei (Botynoderes punctiventris), filoxera (Phylloxera vastatrix)
sau păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus).

4
 O serie de insecte transmit boli plantelor: virusuri transmise la diferite
plante de cultură de afidul Myzodes persicae, micoplasmoze ce determină
piticirea cerealelor păioase transmise de cicade şi afide, fungi cum ar fi
Nigrospora oryzae, răspândită de molia produselor depozitate, Sitotroga
cerealella.

1.3. ISTORICUL ENTOMOLOGIEI ÎN ROMÂNIA

Numele de "insectă" îl găsim încă în clasificarea dată lumii animale de

Aristotel (384-322 î.e.n.), prin care filozoful antic indica o grupă de animale
foarte heterogene precum; raci, păianjeni, insecte, viermi etc.
Latreille (1762-1833), separă miriapodele de insecte cărora le dă
denumirea de Hexapoda.
Lucrările scriitorilor antici fac referiri la unele specii de insecte cum ar
fi albinele, viemii de mătase sau furnicile. În lucrarea “Historia animalium”,
Aristotel, descrie 47 specii de insecte.
Până în secolul XVIII, în cărţile de agricultură sunt redate recomandări
de combatere provenite de la scriitorii greci şi latini, iar unele din acestea au
nuanţe de magie şi vrăjitorie, care astăzi recitindu-le ne fac să zâmbim.
Aşa cum arată Beratlief în 1981, dăunătorii culturilor agricole erau
socotiţi pedepse divine sau lucrări ale diavolului, fie că erau atribuite mâniei
dumnezeieşti, fie erau considerate acţiuni ale demonilor. Multă vreme lupta
împotriva acestor dăunători, s-a dus prin rugăciuni publice, procesiuni ori prin
stranii procese religioase în care animalele dăunătoare erau aduse în faţa
judecăţii unor înalte feţe bisericeşti. Aceste acţiuni ciudate şi de cele mai
multe ori neputincioase, sunt continuarea tradiţiilor antice, a procesiunilor
romane organizate pe câmpuri în cinstea zeiţei Ceres şi pentru ocrotirea
recoltelor împotriva furiei războinicului Marte.
Primul dintre bizarele procese intentate împotriva animalelor
dăunătoare se pare că a avut loc în Franţa în 1120, când episcopul din Laon
a excomunicat din dioceza sa, printr-o sentinţă, şoarecii şi omizile. Uneori
aceste sentinţe aveau urmări şi se întâmpla chiar ca insectele condamnate,
să dispară sau să fie mai puţine, fără să se cunoască atunci, faptul că orice
stadiu de dezvoltare al unei insecte este relativ limitat în timp, iar de la
acuzare, proces, pronunţarea sentinţei, care dădea şi un anumit termen
dăunătorului de a se retrage, trecea un timp suficient ca insecta să sufere o
serie de metamorfoze. Alteori insectele erau socotite ca un flagel al lui
Dumnezeu şi se căutau păcătoşii care au atras pedeapsa divină. Uneori
unele sfaturi cuprinse în cărţile bisericeşti din acele timpuri par să conţină un
sâmbure de adevăr. Astfel în secolul XVI, parohul Thiebault din Lorena îşi
sfătuia enoriaşii cum să distrugă gărgăriţele grânelor din hambare: "se
aşează în hambar sau în pod o sobă bine încinsă în care se aruncă 3-4
papuci vechi, o copită de cal sau catâr, de bou sau de vacă. Se închid bine
uşile. Se repetă ori de câte ori este nevoie". Acest tratament aminteşte de
gazarea produselor agricole.
În timpurile moderne după ce s-a extins cultura tutunului adus din
America, acesta pe lângă obiceiul prizarii sau fumatului, a adus şi un mic
avantaj agriculturii, prin descoperirea proprietăţilor insecticide puternice ale
decocturilor obţinute din frunzele acestei plante, cunoscute ca "zeamă de
tutun".
5
 În Romania istoricul entomologiei este relativ restrâns. Primele date
asupra insectelor vătămătoare ne-au parvenit de la vechii cronicari (Grigore
Ureche, Axinte Uricariul etc.), care ne informează mai ales despre invaziile
de lăcuste. În Romania, cercetări propriu zise de entomologie generală apar
după 1880, legate de numele unor cercetători străini stabiliţi în Romania, sau
care au petrecut mult timp în cercetări faunistice în ţara noastră (L. A.
Montandon, M. Jaquet) sau a unor pasionaţi ai entomologiei (C.
Hormuzachi).
Date sumare de entomologie agricolă apar după dezastrul filoxerei. În
1870 în Bucovina se dă legea pentru apărarea agriculturii de devastări prin
omizi, cărăbuşi şi alte insecte stricătoare.
În 1891 apare legea de combatere a filoxerei, iar în 1900, G. N.
Nicoleanu publică o lucrare în franceză "Lupta împotriva filoxerei în
Romania". În 1909, W. Knechtell şi W. C. Knechtell publică manualul
"Insectele vătămătoare din Romania şi mijloacele de combatere a lor". În
1910, se înfiinţează catedra de entomologie agricolă de pe lângă şcoala de
agricultură de la Herăstrău, condusă de G. Arion. La catedră, de a lungul
anilor s-au remarcat profesorii Manolache C. şi Boguleanu Gh.
În 1918, ia fiinţă în cadrul Ministerului Agriculturii, biroul de
entomologie, ce se transformă în 1933, în serviciul de protecţia plantelor,
care sub diferite denumiri (direcţie, birou) a funcţionat şi funcţionează şi în
prezent. În 1952, sub directa supraveghere şi control al Ministerului
Agriculturii, colaborând nemijlocit cu acesta, se înfiinţează Laboratorul
Central de Carantină Fitosanitară.
Dezvoltarea entomologiei agricole a luat un avânt deosebit în cadrul
Institutului de Cercetări Agricole din Romania (I.C.A.R.), înfiinţat în 1927 prin
legea promulgată sub conducerea Ministrului Agriculturii, C. Garoflid. În acest
institut încă din 1945, s-a înfiinţat secţiunea de zoologie şi entomologie
agricolă.

Întrebări de autoevaluare

1. Care este definiția entomologiei?

2. Ce presupune entomologia aplicată?
3. Care este importanţa economică a entomologiei?

6
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

CARACTERE GENERALE ALE INSECTELOR.

MORFOLOGIA EXTERNĂ A ADULTULUI

Cuvinte cheie: insecte, caractere generale, morfologie externă, cap,

torace, abdomen, apendici

Rezumat
Insectele, pe lângă caracterele generale de artropod (corp segmentat,
picioare articulate, etc) au şi însuşiri particulare, proprii, cum ar fi alcătuirea
corpului din trei părţi bine evidenţiate: cap, torace şi abdomen.
La cap se pot distinge: organele vizuale (ochi compuşi şi ochi simpli),
o pereche de antene şi piesele aparatului bucal. Capul este alcătuit în
principal dintr-o capsulă puternic chitinizată (capsula cefalică), alcatuită din 6
segmente (metamere), sudate intim între ele (segmentaţia capului nu este
vizibilă decât în stadiul embrionar).
Antenele sunt formate din articole şi pot varia ca formă, numpr de
articole componente de la specie la specie, cât şi la sexe. Rolul de bază al
antenelor este cel senzorial, pe articulele lor se găsesc numeroase organe
olfactive, senzitive (plăci membranoase, peri, bastonaşe conice, peri speciali-
rhinari).
Aparatul bucal al insectelor, este format, din două buze nepereche şi
două perechi de fălci din care ultima pereche este sudată pe linia mediană,
sau în termeni generali dintr-o serie de articule bucale sau piese bucale, ce
înconjoară orificiului bucal, cu rol în prehensie, sfărâmarea alimentelor şi
introducerea lor în porţiunea anterioară a tubului digestiv. După modul de
hrană a insectelor aparatul bucal este diferit conformat, deosebindu-se:
aparat bucal pentru rupt şi masticat; pentru rupt, supt şi lins; pentru înţepat şi
supt; şi pentru lins şi supt.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

2.1. CARACTERE GENERALE ALE INSECTELOR

Unitatea sistematică cea mai numeroasă a regnului animal, peste

70%, o reprezintă insectele – artropode traheate. Dăunătorii animali ai
plantelor cultivate fac parte din diferite grupe sistematice. Cei mai importanţi
aparţin încrengăturilor Nemathelminthes, Mollusca, Arthropoda, Vertebrata.
Cea mai numeroasă grupă din regnul animal o constituie încrengătura
Arthropoda, care cuprinde specii cu picioare articulate; cu sistem nervos
central de tip ganglionar scalariform; cu aparat circulator deschis; cu sexe
separate şi corpul acoperit cu un înveliş chitinos.
Clasa Insecta cuprinde vieţuitoare evoluate din încrengătura
Arthropoda şi sunt răspândite pretutindeni, fiind adaptate la cele mai variate

7
condiţii ecologice. Aceste specii prezintă în general dimensiuni foarte
variabile, de la forme milimetrice (0,1 – 0,2 mm) până la forme mari (33 cm).
Insectele sunt animale ce au corpul segmentat (insectum = segmentat),
având un numar primitiv de 21 de segmente sau somite.
Corpul este diferenţiat în 3 regiuni distincte; cap, torace, abdomen. Primele 6
segmente ale corpului, intră în constituţia capului, toracele fiind alcătuit din 3
segmente, iar abdomenul este format din 12 segmente. În fiecare din aceste părţi
ale corpului, sunt localizate şi concentrate funcţii primordiale ale insectei.
Capul, format din şase segmente prezintă: organe vizuale (ochi
compuşi, oceli), o pereche de antene şi aparatul bucal.
Toracele este alcătuit din trei segmente (protorace, mezotorace şi
metatorace), fiecare având inserate latero-ventral câte o pereche de picioare
(6 picioare), iar mezo şi metatoracele poartă dorsal, la majoritatea speciilor
câte o pereche de aripi. Există insecte care posedă numai câte o singură
pereche de aripi (strepsiptere, diptere) sau sunt chiar lipsite de aripi
(aphaniptere, apterygote, mallophage etc.).
Abdomenul, este alcătuit din 11 segmente cu o regiune terminală sau
telson, ultimul segment poartă o pereche de cerci segmentaţi. Abdomenul, la
insecta adultă, este fară picioare, dar pot exista apendice locomotoare la
insectele inferioare (apteygote), larvele insectelor superioare, cum sunt unele
hymenoptere sau lepidoptere. Pe abdomen sunt situate orificiile genitale,
femel pe segmentul 8 şi mascul pe segmentul 9 şi perechi de stigme - orificii
de pătrundere a aerului în sistemul respirator.
Corpul insectelor este acoperit cu un înveliş chitinos ce constituie
scheletul extern (exoschelet). Respiraţia este traheală, uneori putând fi
completată cu cea cutanată sau branhială. Sistemul circulator este lacunar
deschis. Tubul digestiv este format din trei regiuni, cu origini şi funcţii diferite.
Sexele sunt în general separate, iar dezvoltarea postembrionară se face prin
metamorfoză, dezvoltarea directă întâlnindu-se rar.

Fig. 1 Schema acătuirii corpului la insectă

Ve - vertex; Fr - fruntea; Ge - obraji; Cl clipeu; Oc - ochi; Ocl - oceli; Ant - antene;

Lbr - buza superioară (labium); Lb - buza inferioară (labium); Md - mandibule; Mx - maxile;
Prn - pronot; Mzn - mezotorace; Mtn - metatorace; Ar - aripi; Pc - picioare; Stg - stigme;
Ce - cerci; An - anus; Ov – ovipositor

8
 Intrebări de autoevaluare

1. Câte segmente prezintă corpul insectelor?

2. Ce substanţă conţine scheletul extem (exoscheletul) al
insectelor ce este reprezentat printr-un tegument dur?

a) chitină
b) calciu
c) os
3. Câte apendice se găsesc la nivelul capului?
4. Ce tip de respiraţie se întâlneşte la insecte?

9
 2.2. CAPUL SI APENDICELE SALE
U.I.2.2.1. Capul

La insecte, capul este denumit și ´capsulă cefalică´ sau epicraniu și

este format din 6 segmente, puternic chitinizate și intim sudate între ele,
observabile numai în stadiul embrionar. Dimensiunile capului sunt în general
mai reduse decât celelalte părți ale corpului și o suprafață netedă, uneori cu
excrescențe, coarne, depresiuni, etc.
Capsula cefalică prezintă două orificii, unul anterior – orificiul bucal și
unul posterior – orificiul occipital. Capul poate avea diferite forme: rotunjit
(adulții de termite), oval (proture), alungit (unele heteroptere sau unele
coleoptere). S-a observat o oarecare corelare între modul de viață al
insectelor și forma capului, și anume: insectele răpitoare au capul mare, iar
cele sedentare au capsula cefalică mai mică față de restul corpului.
Suprafața capului este delimitată în regiuni de așa numitele suturi sau
șanțuri fine: sutura epicranială, în forma literei Y; sutura clipeo-frontală;
sutura clipeo-labrală; sutura transversală a clipeusului; sutura occipitală;
sutura postoccipitală și suturile gulare. Principalele regiuni și zone de interes
ale capului sunt: fruntea (frons), clipeusul, obrajii (situați sub ochii compuși),
tâmplele (situate latero-posterior), creștetul (vertex, situat între ochii
compuși), occipitalul și postoccipitalul (spre gât), gulamentum. (fig.2).

Fig. 2. Capul la insecte (http://www.animalia.go.ro)

A - văzut din faţă; B - văzut din profil;

Cl - clipeu; Fr - frunte; Gn - obraji; Ve - vertex; Occ - occiput; Poc - postoccipital; Oc -
ochi;Ocl - oceli; An - antene; Lbr - labrum; Md - mandibule; Mx - maxile; Lb – labium
10
 Porţiunea care face legătura între cap şi protorace formează gâtul
(collum). Capul se leagă de torace printr-o membrană intersegmentară
denumită cervicum.
Față de corp, capsula cefalică la majoritatea insectelor poate avea trei
poziții, existând astfel trei tipuri de cap (fig.3):
• cap prognat: când piesele bucale sunt orientate înainte, în
prelungire cu axa corpului, întâlnit la majoritatea insectelor (ex.urechelniță,
termite, etc).
• cap ortognat: când piesele bucale sunt orientate în jos, pe o
direcție perpendiculară cu axul longitudinal al corpului, formând un unghi de
90°, (ex. lăcuste).
• cap hipognat: când piesele bucale sunt îndreptate în jos și
posterior, axul corpului formând un unghi ascuțit cu axul longitudinal al
corpului. Este întâlnit la insectele cu aparat bucal pentru înțepat și supt.
(ex.tripși, cicade, ploșnițe, etc).

Fig.3. Pozițiile capului la insecte (http://www.animalia.go.ro)

a. prognat; b., d. ortognat; c. hipognat

11
 2.2.2. Apendicele capului

Capul insectelor prezintă ca apendici: o pereche de antene, o pereche

de mandibule, o pereche de maxile și labium, ultimul reprezentând o pereche
de maxile secundare unite pe linia mediană. În afară de antene celelalte
apendice intră în alcătuirea aparatului bucal. Tot la nivelul capsulei cefalice
se află și organele vizuale: ochii compuși și ochii simpli.
Organele vizuale la insecte sunt reprezentate printr-un număr variabil
de ochi simpli (oceli și stemate) și prin ochi compuși (fațetați).
Ochii compuși sunt formați din fațete hexagonale (omatidii), al căror
număr este variabil, numar mai mic (chiar una singură, în cazul unor furnici
din genul Ponera) sau mai mare de (până la 28000 la libelule), ei sunt în
număr de doi, situați simetric, pe părțile laterale ale capului, în cavitățile
orbitale. Forma și mărimea ochilor compuși sunt variabile. Conturul lor poate
fi circular, oval, reniform etc. La unele insecte ochii sunt foarte dezvoltați,
ocupând o mare parte din capsula cefalică (Libelullidae, Bibionidae etc.), iar
la altele sunt reduși sau chiar pot lipsi (unele specii de Staphylinidae,
Carabidae etc.).
Ochii simpli sunt ochi mici, frecvenți mai ales în stadiul larvar și la
unele insecte adulte. La larvele insectelor holometabole ei sunt situați pe
părțile laterale ale capului și poartă denumirea de ochi laterali sau stemate,
cu rol vizual.
La adulții majorității ordinelor subclasei Pterygota, precum și la larvele
unor grupe de insecte cu metamorfoză incompletă, ochii simpli se găsesc, de
obicei, pe frunte sau vertex și se numesc ochi dorsali sau oceli. Numărul
ochilor simpli la larve variază de la 8 până la 12, iar la adulți între 1 și 3.
Stematele sunt prezente la larvele de heterometabole și sunt dispuse circular
sub forma unei coroane. Ocelii sunt prezenți la adulții și larvele insectelor
heterometabole, găsindu-se, de obicei, în număr de trei, unul pe frunte și doi
pe vertex. Ca structură, ocelii seamănă cu stematele, dar au mai multe
elemente fotoreceptoare. Ocelii dau posibilitatea insectelor să se orienteze în
direcția luminii și dau senzația poziției pe verticală în timpul zborului și
săritului.

Fig.4. Ochi compuși la insecte

12
 Antenele: sunt apendice perechi și simetrice, fixate deobicei pe
frunte. Ele sunt caracteristice insectelor, lipsind în mod exceptional numai la
insectele din grupul Protura. Sunt formate din articole și pot varia ca formă,
număr de articole componente (până la 40) de la specie la specie, cât și la
sexe.
O antenă de insectă, în majoritatea cazurilor este formată din
următoarele părți (fig.5):
- scapul (scapus) – un articol bazal, mai lung și inserat pe cap;
- pedicelul (pedicellus) – un articol mai mic legat de cap;
- flagelul (flagellus) – format din restul articolelor antenale, dar lipsit de
mușchi proprii.

Fig.5. Alcătuirea unei antene (http://www.animalia.go.ro)

Sb - sutură bazală; Ia - inserţia antenei; Sc - scap; Pd - pedicel; Fl – flagel

În funcție de forma și mărimea articolelor antenale, precum și de

succesiunea lor, antenele variază foarte mult, având astfel o valoare
deosebită în sistematică (fig.6).
Antenele pot fi: drepte, când articolele sunt înșirate unul după altul în
linie dreaptă și genunchiate, când scapul formează cu restul articolelor un
unghi, mai mic sau mai mare. În cazul în care articolele componente sunt mai
mult sau mai puțin egale unele cu altele, antenele sunt regulate (antennae
aequales), iar când articolele componente sunt diferite ca formă și mărime,
se numesc antene neregulate (antennae inaequales).
Din cele două grupe fac parte mai multe tipuri de antene:

13
 A. Antene regulate
• antene filiforme: formate din articole de aceeași grosime și homonome
(ex. Carabidae, etc);
• antene setiforme: la care articolele flagelului se subțiază treptat spre vârf
(ex. Blatta orientalis – gândacul de bucătărie);
• antene seriforme: au articolele flagelului prevăzute cu expansiuni de
forma unor dinți de fierăstrău (ex.unele specii de Elateridae);
• antene moniliforme: formate din articole rotunjite și bine evidențiate între
ele, având forma unor mărgele (ex. Tenebrio molitor – gândăcelul făinii);
• antene pectinate: articolele flagelului prezintă expansiuni lungi de forma
unui pieptene (ex. unele specii de fluturi);
• antene bipectinate: articolele flagelului sunt puternic dezvoltate pe
ambele părți, semănând cu un pieptene dublu (ex. unele specii de
lepidoptere);
• antene penate: articolele antenale prezintă excrescențe lungi,
filamentoase, dispuse ca o pană (ex. Noctuidae, etc).

B. Antene neregulate
• antene clavate: la care articolele antenale se îngroașă treptat spre vârf
(ex. Pieris brassicae – fluturele verzei, etc);
• antene măciucate: la care articolele antenale terminale sunt puternic
îngroșate, formând o măciucă bine diferențiată. Măciuca antenală poate
fi: compactă, când articolele antenale sunt strâns unite între ele (ex.
Coleoptera – Paussidae); lamelată, când articolele ce formează măciuca
sunt puternic dezvoltate lateral, având forma unor lamele și sunt mobile
(ex. Melolontha melolontha – cărăbușul de mai, etc); pectinată, când
articolele măciucii sunt immobile și dezvoltate unilateral sub forma unor
dinți de pieptene (ex. Lucanus, etc);
• antene aristate: formate dintr-un număr mic de articole mult modificate,
prezentând pe ultimul articol lateral sau apical, o setă. Scapul și pedicelul
sunt bine dezvoltate, iar flagelul fixat lateral pe pedicel are aspectul unei
ariste (ex. Anomala solida – cărăbușelul verde al viței de vie, etc).

14
 Fig. 6. Tipuri de antene la insecte (http://www.animalia.go.ro)

a - setiformă (Tettigoniidae); b - filiformă (Carabidae); c - moniliformă (termite); d - serată

(Elateridae)
e, f - pectinată (unele Lepidopterae); g - penată (Culicidae); h - clavată (Pieridae);
i - geniculată (Curculionidae); j, k - măciucată (Silphidae); l - lamelată (Melolontidae); m -
antenă la Cicadidae; n - antenă la Pausidae

Dimensiunile antenelor sunt foarte variate, unele abia vizibile, nedepășind

lungimea capului, la altele depășind toracele sau chiar jumătate din lungimea
corpului (Acridoidea), iar la lungimea lor depășește evident lungimea corpului
(Tetigonioidea).
Rolul de bază al antenelor este cel senzorial, pe articulele lor se
găsesc numeroase organe olfactive, senzitive (plăci membranoase, peri,
bastonașe conice, peri speciali-rhinari). În cazul unor insecte antenele au
printre celelalte funcții enumerate mai sus și un rol mecanic, servind adesea
de cârmă în timpul zborului (unele Hymenoptere), ca organe prehensile, de
reținut partenerul sexual, în timpul copulației (Pediculidae) etc.

15
 În unele cazuri, antenele sunt purtătoare ale caracterelor sexuale
secundare, așa cum este cazul antenelor pectinate sau bipectinate de la
masculii unor lepidoptere.
În general antenele sunt mai dezvoltate la masculi decât la femele, acest
fapt fiind datorat rolului antenelor în identificarea și localizarea femelelor în
agroecosistem.

Aparatul bucal la insecte: are rolul de a prinde, sfărâma alimentele

și a le introduce în tubul digestiv. În funcție de felul hranei, aparatul bucal al
insectelor poate fi diferit conformat, deosebindu-se următoarele tipuri
principale: pentru rupt și masticat, pentru rupt, supt și lins, pentru supt, pentru
înțepat și supt, pentru lins și supt, fiecare cu particularitățile sale de structură
și funcțiune. Toate aparatele bucale au derivat din aparatul bucal pentru rupt
și masticat primitiv.
Aparatul bucal pentru rupt și masticat este adaptat pentru ruperea
și masticarea hranei solide, (fig.7) fiind constituit din următoarele părți:
- buza superioară (labrum), care delimitează orificiul bucal în partea
superioară, are partea dorsală puternic chitinizată iar marginea inferioară
este bilobată, trilobată, scobită sau dreaptă;
- mandibulele, apendice perechi, aşezate inferior şi lateral faţă de labrum;
sunt formate dintr-o singură piesă şi prezintă faţa interioară tăioasă, adesea
cu dinţi chitinoşi.
- maxilele, în număr de două, situate sub mandibule, sunt formate din mai
multe piese: cardo, care face legătura dintre capsula cefalică, stipes, care
poartă 2 lame mestecătoare, una internă (lacinia), mai puternic chitinizată,
alta externă (galea), mai slab chitinizată. Palpii maxilari, dispuşi lateral, sunt
formaţi din mai multe articule (1-6), obişnuit din 4. Ei sunt situaţi pe o
proeminenţă numită palpiges.
- buza inferioară (labium), provenită din fuzionarea unei perechi de
apendice omoloage cu maxilele, delimitează orificiul bucal în partea
inferioară. Ea este formată din postmentum şi prementum. Postmentum
poate fi format din submentum, care fixează buza inferioară de cap şi
mentum, pe care se articulează prementum - format la rândul său din glose,
paraglose şi palpi labiali. Aceştia sunt formaţi de obicei din 1-3 articole. Mai
există o piesă bucală nepereche – hipofaringele (hypopharynx), ce apare ca
piesă internă a labiului cu funcție gustativă.

16
 Fig.7. Aparat bucal pentru rupt și masticat la Blatta orientalis
(http://www.flickr.com)

Lbr - buza superioară (labrum); md - mandibule; Mx - maxile; Ca - cardo; St - stipes; Pm - palp maxilar;
Ga - galea (lobul extern); Lc - lacinia (lobul intern); Lb labium (buza inferioară); Sm - submentum; Mn -
mentum; Pl - palp labial; Pgl - paraglose; Gl glose

Aparatul bucal pentru rupt și masticat se găsește la adulții de la 11

ordine și larvele de la 17 ordine: Odonata, Orthoptera, Mantodea,
Dermaptera, Blattaria, Isoptera, Mallophaga, Coleoptera, Lepidoptera (larve),
etc.

Aparatul bucal pentru rupt, supt și lins este semnalat la albine,

viespi, bondari, și descris pe larg la albina lucrătoare (Apis melifica); aparatul
bucal inițial, pentru rupt, supt și lins are o evoluție caracteristică în sensul
apariției unor transformări destinate îndeplinirii unor noi funcții, de supt,
pentru care glosele și-au mărit lungimea și au format astfel un organ nou, ca
o limbă (ligula), destinată lingerii sucurilor dulci, a nectarului, iar în același
timp palpii labiali împreună cu lobii externi ai maxilelor (galea), determină prin
alipire o coloană de aspirație sau refluare a diferitelor tipuri de lichide cu care
se hrănesc insectele cu acest tip de aparat bucal. Mandibulele servesc
pentru roaderea substanțelor solide, sau pentru realizarea fagurilor de ceară.
(fig.8).

17
 Fig.8. Aparatul bucal pentru rupt, supt și lins la insecte (http://www.animalia.go.ro)

Lbr - buza superioară; Md - mandibule; Mx - maxilă; Ca - cardo; St - stipes; Pm - palp

maxilar;
Sm - submentum; Mn mentum; Pl - palp labial; Pgl - paraglose; Gl - glose (limba)

Aparatul bucal pentru supt este adaptat pentru a aspira hrana

lichidă.
Se caracterizează prin galeele bine dezvoltate şi unite, formând un tub -
trompa. Labrumul, mandibulele, palpii maxilari şi labiumul sunt reduse,
rudimentare. Palpii labiali sunt bine dezvoltaţi şi deobicei triarticulaţi. În
repaus trompa este înfăşurată în spirală (spiritrompă) pe faţa ventrală a
capului între palpii labiali. (fig.9). Acest tip de aparat bucal se întâlnește la
insect din ordinal Lepidoptera.

18
 Fig.9. Aparatul bucal pentru supt la lepidoptere (http://www.animalia.go.ro)
Lbr - buza superioară; Lb - buza inferioară; Tr - trompa; Pl - palp labial; Ant - antene; Oc –
ochi

Aparatul bucal pentru înțepat și supt a suferit cele mai multe

modificări față de tipul de bază de rupt și masticat, prezentând următoarele
particularități (fig.10):
- labrumul este redus, acoperind partea bazală a șanțului labial;
- labiumul s-a alungit și formează un jgheab care poate fi segmentat
(insecte fitofage) sau nesegmentat (la țânțari). În acest jgheab se găsesc
mandibulele și maxilele, iar buza superioară acoperă dorsal jgheabul;
- mandibulele sunt alungite și dințate la vârf, marginând maxilele;
- maxilele sunt alungite fără dinți la vârf, dar foarte ascuțite și subțiri.
Între cele două maxile se găsește hipofarinxul. Maxilele alipite, delimitează
două canale, unul superior – canalul alimentar pentru sugerea hranei și unul
inferior – canalul salivar prin care se scurge saliva.
În repaus, piesele bucale stau sub cap și torace. Acest tip de aparat
bucal se întâlnește la insectele din ordinul Thysanoptera, cu unele
modificări.

19
 Fig.10. Aparat bucal pentru înțepat și supt la diptere (http://www.animalia.go.ro)
a - structura aparatului; b - secţiune transversală; c - aparatul în funcţiune
Lbr - labrum; Md - mandibule; Mx - maxile; Pm - palp maxilar; Lb - labium; An - antene; Cl -
clipeu; Oc - ochi; V - vertex; Ca - canal alimentar; Hip - hipofaringe

Aparat bucal pentru lins și supt este adaptat pentru lingerea și

sugerea hranei,
fiind format dintr-un labium foarte bine dezvoltat, din labrum și maxile reduse.
(fig.11). Este întâlnit la diptere, aspirația este labială; labiul sau buza
inferioară este mult mărit, nearticulat, modificat. Palpii labiali sunt modificați
sub forma unor pernițe-labelele (labellum). Labelele sunt străbătute de o
multitudine de canale capilare care fac legătura între exterior și canalul
central al buzei inferioare.

Fig.11. Aparatul bucal pentru lins și supt la

diptere
Pm - palp maxilar; Lbr - labrum; Lbl - labele; Hs - haustelum;
Rt - rostelum

20
 Palpii maxilari sunt vizibili, iar celelalte piese al armăturii bucale sunt
absente sau mult reduse.
Muștele dizolvă hrana, prin eliminarea de salivă cu fermenți salivari
prin canalul labial și canalele capilare, și apoi îl ling și aspiră.

Întrebări de autoevaluare

1. Stematele sunt prezente la ....?

a) larvele de heterometabole
b) larvele de holometabole
c) insectele adulte

2. Din ce este compusă o antenă tipică la insecte?

3. Care sunt pozițiile capului la insecte?
4. Care este aspectul antenelor clavate?
5. Care sunt părțile componente ale aparatului bucal de rupt și
masticat?
6. Care sunt particularitățile aparatului bucal pentru înțepat și supt?
7. De câte tipuri sunt antenele la insecte?
8. Care sunt apendicele capului?
9. Ce reprezintă hipofarinxul?
10. Care sunt regiunile capului la insecte?

21
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

MORFOLOGIA EXTERNĂ A ADULTULUI

- continuare –

Cuvinte cheie: insecte, morfologie externă, torace, abdomen,

apendici.

Rezumat
Toracele este alcătuit din trei segmente bine distincte: protorace,
mezotorace şi metatorace. Pe fiecare segment toracal, ventral sunt inserate
câte o pereche de picioare articulate; iar pe mezo şi metatorace, dorsal şi
lateral sunt inserate una sau două perechi de aripi.
Aripile la insecte sunt formate din două membrane (superioară şi
inferioară) suprapuse şi intim sudate între ele pe margini. După structura şi
consistenţa aripilor, insectele se împart în: insecte cu aripile anterioare şi
posterioare aproape de aceeaşi consistenţă (membranoase cu solzi sau peri)
şi insecte cu aripile anterioare şi posterioare de consistenţă diferită (tegmine,
elitre sau hemielitre).
Picioarele, în mod obişnuit servesc ca organe de deplasare pe
substrat la insecte şi sunt în număr de 3 perechi, fixate în regiunea ventrală a
fiecărui segment toracic, câte o pereche/segment, în adânciturile coxale, în
zona dintre sternitele laterale şi sternitele ventrale. Picioarele multor insecte
au o serie de alte funcţii în afară de cea de locomoţie şi de aceea sunt
modificate faţă de piciorul tipic. Segmentele obişnuite, tipice ale piciorului
unei insecte sunt: coxa, trochanter, femur, tibia şi tars.
Abdomenul este format dintr-un număr variabil de segmente şi
prezintă o serie de orificii: orificiul anal, orificiul genital şi câte o pereche de
orificii situate lateral pe majoritatea segmentelor abdominale, de regulă 8
perechi, numite stigme, având rol ân respiraţie. În interiorul său sunt situate
componentele principale ale sistemului digestiv, respirator, repoducător etc.
În mod obişnuit apendicii abdominali ai insectelor adulte sunt: gonopodele
segmentelor genitale şi uropodele sau cercii celui de al 11 lea segment
abdominal.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

22
 3.1. TORACELE

Cea de a doua regiune a corpului o reprezintă toracele care este

alcătuit din trei segmente diferite: protoracele (prothorax) - anterior,
mezotorace (mesothorax) - median și metatorace (metathorax) - posterior.
Un segment toracic este format din mai multe plăci chitinoase numite
sclerite. În partea dorsal a inelului toracic este situat scleritul numit tergum
sau notum, ventral se găsește sternum, iar lateral pleurele.
Prin urmare, protoracele este alcătuit din pronot, propleure și
prostern; mezotoracele din mezonot, mezopleure și mezostern;
metatoracele din metanot, metapleure și metastern. (fig.12).
În mod obișnuit segmentele toracale poartă ventral fiecare câte o
pereche de picioare, iar mezo și metatoracele, la adult au câte o pereche de
aripi, lipsa lor în unele cazuri este datorată atrofierii sau primitivismului
grupei.
Protoracele este bine dezvoltat şi mobil la insectele alergătoare
(Cicindellidae), înotătoare (Dytiscidae), săritoare (Halticidae), săpătoare
(Gryllotalpidae). La insectele zburătoare (Diptera, Hymenoptera,
Lepidoptera) sunt mai bine dezvoltate mezotoracele şi metatoracele.

Fig.12. Segmentul toracal la insecte (http://www.animalia.go.ro)

a - secţiune transversală; b - arcul dorsal (notum)

Tg - tergit; Pl - pleure; St - sternit; Ar - aripi; Pc - picioare; Ps - prescut; Sc - scut; St – scutel

În funcție de modul de viață al insectelor, după mediul în care își

desfășoară funcțiile vitale, mărimea, forma, însăși dezvoltarea totală sau
numai a unor regiuni limitate este foarte diferită, determinând diversitatea
insectelor, a tipurilor lor de activitate.

23
 3.2. APENDICELE TORACELUI

Pe torace se inseră trei perechi de picioare, câte o pereche pe fiecare

segment și două perechi de aripi inserate pe mezotorace și metatorace, între
tergit și pleure
Picioarele sunt apendice articulate ale insectelor, situate pe partea
ventrală a segmentelor toracice. și servesc ca organe de deplasare pe
substrat a insectelor. Picioarele multor insecte au o serie de alte funcții în
afară de cea de locomoție și de aceea sunt modificate față de piciorul tipic.
Piciorul tipic este alcătuit din: coxă, trochanter, femur, tibie şi tars.
(fig.13).
- coxa: se articulează prin doi condili de pleură, fiind variabil ca
mărime și formă după grupa de insecte;
- trochanetrul: este un articol scurt, care face legătura între coxă și
femur. Poate fi mobil când este sudat lateral cu femurul.
- femurul: este articolul cel mai dezvoltat. La insectele săritoare este
mult alungit și îngroșat.
- tibia: este prevăzută cu spini sau peri caracteristici;
- tarsul: este format din 1-5 articole, primul articol având denumirea
metatars, iar ultimul de pretars. La majoritatea insectelor pretarsul este
prevăzut cu 1-2 gheare, care pot fi simple, despicate, etc.
Ghearele laterale uneori sunt de mărimi diferite, fiind mai mică sau
uneori dispărând, rezultând un picior cu o singură gheară, la coccide,
pediculide. Între gheare uneori se situează formațiuni adezive de diferite
forme, cunoscute sub numele de empodium (o prelungire mediană ca un păr,
sau ca un lob asemănător pulvililor, întâlnit la diptere), arolium (o prelungire
mediană în formă de lob, întâlnit` la thysanoptere unde ghearele sunt abia
schițate) și pulvilum (două prelungiri sub formă de lobi, întâlnite la diptere).
În timpul locomoției picioarele insectelor se mișcă câte trei deodată,
astfel: piciorul anterior și posterior dintr-o parte (dreapta) și cel median din
cealaltă (stânga) și invers.

24
Fig.13. Alcătuirea piciorului la insecte şi tipuri de picioare (http://www.animalia.go.ro)

Pr - pretars; Gh - gheare; Ar - arolium; Pv - pulvilus; Emp - empodium

a - de alergat (Cicindella sp.);
b - de mers (Nemobium sp.);
c - prehensil (Mantis religiosa);
d - de sărit (Locusta sp.);
e - de fixat (Dytiscus marginalis);
f - de săpat (Gryllotalpa gryllotalpa)

În raport cu funcțiile pe care le îndeplinesc picioarele, se pot deosebi

mai multe tipuri de picioare: conformate pentru mers şi alergat (Carabidae,
25
Cicindellidae), sărit (Acrididae), săpat (Gryllotalpidae), apucat sau
prehensoare (Mantis, Empusa), înot (Dytiscidae), fixatoare (Dytiscus),
colectat şi transportat polen (Apis), curăţat antenele (Hymenoptera), ancorat.
(fig.3).

Picioare pentru alergat și mers, în general sunt caracterizate prin

faptul că regiunile din care este structurat un picior sunt alungite fără zone
îngroșate disproporțional, echilibrate din punct de vedere al dezvoltării
(lungime, grosime) (carabide, cicindelide, blatide etc.). Tot aici se încadreză
picioarele insectelor bune zburătoare (fluturi, libelule), care deși nu merg sau
aleargă, utilizează picioarele mai frecvent pentru agățarea de substrat, iar
structura picioarelor lor este asemănătoare, ca formă și alcătuire, acestui tip
de picior.
Picioare pentru sărit, sunt acele picioare la care, în cadrul celei de a
treia pereche de picioare femurele sunt vizibil mai dezvoltate din punct de
vedere al lungimii și grosimii, cu musculatură puternică (acridide, tetigoiniide,
coleoptere-halticine etc.), coxa este dezvoltată, sau coxa și trochanterul
împreună sunt mai dezvoltate (puricii meliferi, cicadele etc.).
Picioare pentru săpat, întâlnite în special la insectele ce trăiesc în sol
săpându-și galerii, la care tibiile anterioare sunt puternic dezvoltate, lățite și
prevăzute cu 4 dinți puternici pe margini, coxa este mare, iar trochanterul
este mult redus (coropișnițe, unele scarabeide etc).
Picioare prehensile, întâlnite la insectele răpitoare, au coxa picioarelor
anterioare aproape la fel de lungă ca femurul, prevăzută pe marginea internă
cu spini. Femurul prezintă un șir de dinți pe marginea dinspre tibie, în timp ce
aceasta prezintă pe fața dinspre femur un șanț ale cărui margini sunt
prevăzute cu spini (nabide și mantide).
La insecte se intâlnesc și alte tipuri de picioare (înotătoare, pentru fixat,
de curățat, de colectat polenul, sau de fixat în timpul împerecherii etc.).

Aripile sunt considerate expansiuni dorsal tegumentare paranotale ce

se articulează pe marginea latero-externă și dorsal a toracelui. Sunt formate
din două membrane intim sudate pe margini. Cele din dreptul traheilor sunt
mai groase și mai chitinizate, reprezentând elementele de susținere ale aripii,
numite nervure sau venule.
În funcție de grupul de insecte analizat, aripile au o formă, tărie sau
dispoziție a nervurilor deosebit de variată. Aripile pot avea o formă
triunghiulară (lăcuste), dreptunghiulare, de formă ovală cu marginile rotunjite
sau nu (fluturi), marginile lor pot fi franjurate (tripși) etc. În cele mai multe
cazuri, perechea de aripi anterioare este mai dezvoltată decât perechea de
aripi posterioare; în anumite situații, este posibil ca cele două aripi
posterioare să fie mai mari decât perechea anterioară (orthoptere).

26
 Prezenţa sau lipsa aripilor poate constitui o manifestare a
dimorfismului sexual (Coccidae).
Forma aripilor poate fi triunghiulară, dreptunghiulară, ovală, etc., iar
coloritul foarte variat.
La aripă se disting următoarele regiuni: baza (basis) - porţiunea cea
mai apropiată de torace; marginea exterioară (termen), opusă bazei;
marginea anterioară sau costală (costa) îndreptată înainte în timpul zborului
şi marginea posterioară (dorsum), opusă acesteia. Unghiul dintre costa şi
termen se numeşte vârf (apex), iar cel dintre termen şi dorsum se numeşte
tornus. (fig.14).

Structura aripilor este foarte variată în raport cu grosimea lor sau a

nervurilor și se diferențiază următoarele tipuri de aripi (fig.15):
• aripi membranoase (himenoptere, diptere);
• aripi membranoase cu solzi (lepidoptere);
• aripi pergamentoase sau tegmine (prima pereche la ortoptere);
• aripi chitinoase la bază și membranoase la vârf sau hemielitre (prima
pereche la heteroptere);
• aripi chitinoase sau elitre (prima pereche la coleoptere).

Fig.14. Nervațiunea unei aripi de insectă (http://www.animalia.go.ro)

Co - costală; Sb - subcostală; Ra - radiară; Me - mediană; Cu - cubitală; An - anală;
Ju - jugală; rm - radial-mediană; mcu - medio-cubitală

27
 Aripile membranoase servesc, în general, ca organe de zbor. Zborul
se efectueaza fie prin mișcările fiecarei perechi de aripi, separat (Odonata),
fie prin mișcarea comună, simultană a ambelor perechi de aripi angrenate
prin dispozitive de cuplare (Lepidoptera, Hymenoptera). Uneori zborul se
realizează prin mișcarea aripilor membranoase, cealaltă pereche având rol
de aripi planoare (Orthoptera, Coleoptera).
Balansierele, perechea posterioară de aripi, redusă la muște, țânțari,
îndeplinesc în timpul zborului funcția de asigurare a echilibrului, precum la un
ehilibrist pe sârmă, bara pe care o poartă în cursul exercițiului.

Fig.15. Forme de aripi la insecte (http://www.animalia.go.ro)

a - membranoasă (himenoptere); b - hemielitră (heteroptere); c - elitră (coleoptere)

După omogenitate, aripile pot fi: omogene, când ambele perechi de

aripi au aceeași consistență (homoptere, himenoptere); heterogene, când
aripile anterioare au consistență diferită față de cele posterioare (coleoptere,
ortoptere, etc) și mixte, când aripile anterioare sunt heterogene (hemielitre),
iar cele posterioare omogene (heteroptere). La tripși aripile sunt franjurate.

28
 3.2. ABDOMENUL

Abdomenul la insect poate prezenta diferite forme: oval, cilindric,

rotund, turtit dorso-ventral sau lateral, etc. În interiorul abdomenului se
găsesc organele de digestie și cele de reproducere. Este alcătuit din 12
somite sau metamere.
Abdomenul este format dintr-un număr de 10-11 segmente (uromere)
în faza postembrionară și la adulții insectelor inferioare (odonate), iar 5 – 6
segmente la majoritatea insectelor. (fig.16).

Fig.16. Abdomenul la insectele inferioare

(http://www.sccs.swarthmore.edu)

La unele hymenoptere, primul segment abdominal este unit cu

metatoracele și este cunoscut sub numele de propodeum, descris de unii
autori ca parte a toracelui.
Ca structură, un segment abdominal tipic, este asemănător unui
segment toracal, părțile lui constitutive sunt: un sclerit situat pe partea
dorsală ce poartă denumirea de urotergit și un sclerit opus acestuia pe
partea ventrală denumit urosternit, aceste structuri fiind unite între ele cu
ajutorul unor structuri simetrice situate pe părțile laterale, denumite
uropleure. Ultimul segment este denumit telson sau coadă.
Segmentele abdominale pot fi: bombate sau turtite, mult chitinizate și
rigide sau slab chitinizate și flexibile. Orificiul genital este situat ventral pe
segmentele 8-9. Orificiul genital este situat ventral pe segmentele 8 - 9.
Orificiul anal se află pe rudimentul de telson.

În funcție de modul de legare a abdomenului de torace se disting trei

tipuri de abdomen (fig.17):
• abdomen sesil, la care primul segment se leagă de torace, direct
printr-o bază lată (Coleoptera);

29
 • abdomen suspendat, cu primul segment abdominal contopit cu
metatoracele, formând segmentul median (propodeum), iar al doilea segment
abdominal este mult îngustat anterior formând o gâtuitură (Vespidae);
• abdomenul peţiolat (pedunculat), la care unul sau două segmente ce
urmează după propodeum sunt îngustate, formând un peţiol
(Ichneumonidae).

Fig.17. Tipurid de abdomen la insecte (http://www.animalia.go.ro)

a - sesil (Cossus cossus); b - suspendat (Scotia segetum)
c - peţiolat (Delopaeus sp.)

3.3. APENDICELE ABDOMINALE

La insectele adulte, pe abdomen nu se găsesc apendice articulate.

Deobicei se întâlnesc apendice, precum: stilii, cerci, aparatul pentru sărit,
apendice genital, etc.(fig.18).
Stilii se găsesc pe urosternitele unor insect inferioare. Aceștia sunt
mobili și servesc în locomoție; au rol în respirație.
Cercii sunt mobile, situați la cele mai multe insecte pe segmental 11
abdominal. Sunt considerate antene caudale cu funcții olfactive.
Gonapofizele fac parte din armătura genitală externă, fiind apendice
genitale situate pe segmentele abdominale 8 și 9, formând la femele
ovipozitorul, oviscaptul, terebra, cu alte cuvinte, organul de depunere a

30
ouălelor. În general, la insectele superioare, acest organ este format din 3
perechi de valve, care formează un organ tubular, mai mult sau mai puțin
ascuțit la vârf. În general primele două perechi de valve sunt active, în timp
ce perechea a treia protejază partea activă. La unele insecte ovipozitorul
este transformat într-un ac cu sau fără venin (apide, vespide).
Gonopodele, fac parte din armătura genitală masculă externă,
alcătuind sistemul prin care se face legătura între mascul și femelă în timpul
copulației. În general ele constitue o pereche de cleme, care rețin femela în
timpul copulației, organul copulator numit aedeagus, în mod obișnuit compus
dintr-un penis unic sau dublu ca la dermaptere sau ephemeroptere și în
sfârșit o serie de structuri laterale din care sunt evidente o pereche de de
structuri cunoscute drept paramere, situate pe segmentul IX abdominal.
Pedespurii sau picioarele "false" se situează pe sternitele abdominale
ale larvelor de lepidoptere și hymenoptera-tenthredinide. La colembole tot pe
abdomen se află situat așa-zisul «aparat de sărit» la care pe urotergitul 1 se
află situat tubul ventral, pe urosternitul 3 este retinaculum, iar pe urosternitul
4 este furca sau aparatul de sărit propriu-zis.

Fig.18. Apendice abdominale la insecte (http://www.sccs.swarthmore.edu)

31
 Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt tipurile de abdomen?

2. Din câte sclerite este alcătuit toracele la insecte?
3. Din ce este alcătuit pciorul tipic de insectă?
4. Care sunt apendicele abdomenului la insecte?
5. Ce sunt gonapofizele?
a) Sistem de decelare a mirosurilor;
b) Armătura genitală externă;
c) Aparat de sărit.

6. Din câte segmente primare este alcătuit abdomenul?.

7. La ce grup de insecte se numesc aripile anterioare elitre?

8. Unde se întâlnesc picioarele prehensile în cadrul grupelor de

insecte?
a) fluturi;
b) coropișnițe;
c) carabide;
d) la insecte răpitoare.

9. Care sunt tipurile de aripi?

10. Din ce este alcătuită o aripă la insecte?

32
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

ANATOMIA INSECTELOR

Cuvinte cheie: insecte, tegument, musculatura, sistem nervos,

organe de simț

Rezumat
Tegumentul insectelor este deosebit de rigid și formează, un caracter
de bază al acestei clase.
Funcțiile de relație sunt îndeplinite la insecte de musculatură, sistem
nervos și organe de simț. Musculatura, și la insecte, are două tipuri de
mușchi: scheletici sau striați și viscerali sau netezi.
Structura sistemului nervos central este alcatuită dintr-un șir de
ganglioni, ce se întinde din regiunea capului până în zona codală, având
concentrări, mase nervoase.
Organele de simț sunt situate în cadrul unor structuri organizate la
nivel tegumentar, poziționate fie printre celulele stratului formator al
tegumentului (hipodermul) sau imediat sub acest strat, în zona celulelor
nervoase reticulate ce formează stratul bazal.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

4.1. TEGUMENTUL

4.1.1.Structura tegumentului

Corpul insectelor este acoperit cu un tegument format dintr-un singur

strat de celule active denumit hipoderm. Acesta este situat pe membrana
bazală, iar în exterior este învelit de o cuticulă.
Hipoderma sau epiderma, este alcatuită dintr-un singur strat continuu
de celule, de formă cilindrică sau cubică, limitele acestui strat sunt uneori
dificil de precizat. Celulele hipodermice au rolul de a secreta cuticula, sunt
cilindrice sau cubice, baza lor având citoplasmă granulară, ceea ce arată
rolul secretor al acestor celule. Intercalate printre celulele normale sunt celule
glandulare specializate și celule implicate în apariția formațiilor tegumentare.
Membrana bazală, este stratul continuu, interior și cel mai subțire al
tegumentului. Ea este formată din celule stelate, ale caror interstiții sunt pline
cu o substanță intercelulară omogenă.

33
 Cuticula, este un complex, necelular alcătuit din straturi alternante de
chitină și proteină. Cuticula este secretată de hipoderm, fiind sediul unor
schimbări biochimice importante, unele din ele efectuate sub control
enzimatic. Chitina este un polizaharid azotat, o glucozamină, numită
citozamină, ce în afară de glucoză cuprinde acid acetic și o grupă aminică.
Cuticula reprezintă stratul exterior și cel mai dezvoltat al tegumentului, care
învelește tot corpul și apendiicii acestuia, fiind uneori invaginată și formând
structurile de endoschelet, a căror funcție este de a asigura locul de prindere
al mușchilor. Rolul ei este de a apăra corpul insectelor de acțiunea factorilor
din mediul înconjurător. Când este recent formată, cuticula este flexibilă și
elastică și la multe larve așa rămâne pe majoritatea regiunilor corpului. La
cele mai multe insecte, totuși, cea mai mare parte a chitinei, suferă un proces
de sclerificare, devenind mai închisă la culoare, mai dură, formând mai mult
sau mai puțin sclerite rigide, separate una de alta de zone membranoase de
cuticulă moale. Această formă de organizare permite mobilitatea părților
componente ale corpului insectei.
Cuticula se compune din 3 straturi: endocuticula, exocuticula și
epicuticula.
(fig. 19).
Epicuticula este un strat exterior omogen și cel mai subțire (uneori sub
1 micron) al cuticulei. Conține cuticulină, care este un complex de substanțe
ceroase și lipoide, ce asigură impermeabilitatea tegumentului insectelor. În
timpul năpârlirii, a formării unei noi cuticule, este primul strat secretat de
hipoderm. Epicuticula împiedică pătrunderea sau evaporarea apei și
contribuie astfel la menținerea unei umidități constante în corpul insectelor.
Exocuticula, este stratul al doilea și cel mai întărit și mai dur al
cuticulei, datorită încrustării ei cu polimeri de hidrați de carbon. Este alcatuită
din substanțe proteice și chitină, dispuse sub formă de straturi (striații)
dispuse perpendicular, conferind cuticulei o rezistență deosebită. Grosimea
exocuticulei se reduce mult la articulații, ceea ce permite flexibilitatea și
elasticitatea tegumentului, dar există și fenomenul de îngroșare a acesteia,
întâlnit la larvele unor coleoptere.
Endocuticula, al treilea și cel mai îngroșat strat, este situat deasupra
hipodermului fiind format tot din substanțe proteice și chitină. Spre deosebire
de exocuticulă, endocuticula este constituită dintr-o serie de plăci subțiri,
suprapuse, paralele cu suprafața sa, fiind străbătută de canale verticale.
Această dispoziție a straturilor le permite să alunece unul peste altul, oferind
astfel tegumentului posibilitatea să fie flexibil și corpului insectelor să-și
mărească uneori foarte mult volumul, cazul femelelor de termite, sau
insectelor hematofage. Uneori la coleoptere, endocuticula formează în elitre
adevărate grinzi de susținere.

34
 Fig. 19. A – Secțiune printr-o cuticulă tipică de insectă,
B – Detalii aleepicuticulei (după Wigglesworth V. H., 1961)

a-endocuticulă laminată; b-exocuticulă; c-epicuticulă; d-păr; e-por; f-ductul unei glande

dermale; g-membrana bazală; h-celulă epidermală; i-celulă trichogenă; k-celulă tormogenă;
l-oenocit; m-hemocite aderente la substrat; n-glandă dermală; o-stratul de ciment al
epicuticulei; p-stratul de ceară; q-stratul de polifenoli; r-stratul de cuticulină; s-canalul porului.

4.1.2. Formațiuni tegumentare

La cele mai multe dintre speciile de insecte, suprafața tegumentului,

are o serie de structuri tegumentare cum ar fi: peri, țepi, spini, noduli,
tuberculi, glande tegumentare etc. Unele formațiuni sunt nearticulate, fixate
în exocuticulă. Alte formațiuni, perii adevărați sau sete sau trichi, au originea
în hipoderm, unde una sau mai multe celule, numite trichogene, se măresc
formând proeminențe învelite în cuticulă.
În tegumentul insectelor se situează și diferite glande unicelulare sau
pluricelulare, cum sunt: glande odorante repulsive sau atractante, glande cu
venin, glande ceriere, glande ce secretă lacuri etc.

4.1.3. Colorația tegumentului

Colorația poate fi de trei feluri: pigmentară sau colorație chimică,

structurală sau colorație fizică și combinată sau colorație chimică și fizică.
Există și colorația prin transparență, colorație care nu rămâne după moartea
insectei și este determinată de conținutul hranei ingerate de insectă, sau de
colorația hemolimfei.
Colorația pigmentară este datorată unor pigmenți, răspândiți în
cuticulă, epidermă și sub epidermă, în corpul insectelor, în hemolimfă și

35
corpul adipos. Culoarea tegumentului insectelor variază în funcție de natura
pigmenților.
Colorația structurală este datorată fenomenelor de reflecție, refracție și
interferență a luminii. Irizațiile sunt datorate fenomenului de interferență,
permițând schimbarea culorii în funcție de poziția privitorului. Culoarea este
în legatură directă cu structura cuticulei, a perilor, solzilor etc.
Colorația combinată este produsă de modificări ale structurii corelate
cu existența unui strat de pigment pur, sau uneori de existența unui înveliș de
apă. Astfel la Cassida, culoarea galben iridescentă este produsă de un film
subțire de apă ce acoperă o anumită structură a cuticulei. Insecta uscată își
pierde culoarea, care revine prin umezirea acesteia.

4.1.4. Funcțiile tegumentului

Scheletul extern al insectelor prezintă invaginări (excrescențe) ce

servesc ca loc de prindere pentru mușchii sau organele interne, iar totalitatea
invaginărilor scheletului intern sau endoscheletul, în zona capului se numește
tentorium, iar aceleași tip de structuri, în zona toracelui, endotorax.
În afară de funcția de schelet extern, tegumentul are o funcție deosebit
de importantă prin structura sa impermeabilă, sau permeabilă în anumite
zone, funcția de a nu permite pătrunderea apei sau vaporilor de apă în corpul
insectei, din mediul înconjurător, dar în același timp să nu permită
deshidratarea corpului insectei.

4.2. FUNCȚII DE RELAȚIE

Funcțiile de relație sunt îndeplinite de musculatură, sistem nervos și

organe de simț.

4.2.1. Sistemul muscular

Musculatura, de la om până la organismele inferioare, a oricărui

organism animal în general, deci și al insectelor, are două tipuri de mușchi:
scheletici sau striați și viscerali sau netezi.
Mușchii netezi sunt mai puțin întâlniți în lumea insectelor, alcătuind în
totalitate organe interne cum e cazul inimii, dar și sub forma unor fascicule
izolate sau grupate ce se constituie ca teci musculare ale gonadelor sau
intestinului, în acest din urmă caz direcția lor este diferită în funcție de zona
intestinului căreia îi aparțin. În cea mai mare parte, mușchii sunt translucizi
sau colorați în gri, dar frecvent mușchii aripilor sunt galbeni, portocalii sau
bruni.

36
 Mușchii scheletici sau somatici, se întâlnesc în toate regiunile corpului,
deosebindu-se trei grupe de mușchi: cefalici, toracici și abdominali. În
general numărul lor este de aproximativ 231, cefalici 69, toracici 100 și
abdominali 62, și poate ajunge până la 2000 în cazul larvelor. Mușchii
acționează întotdeauna antagonist, existând mușchi flexori și extensori.
Insectele au o foarte mare putere musculară. Sunt frecvente situațiile
în care insectele pot ridica sau deplasa greutăți mult mai mari decât
greutatea propriului corp, astfel, unele insecte pot ridica și deplasa, prin zbor,
târâre etc., o greutate de zeci de ori mai mare decât propria greutate. Albina
ridică o greutate de aproape 24 de ori mai mare ca a corpului propriu,
săritura puricelui este de 90 de ori mai lungă decât lungimea propriului corp.
Zborul insectelor (în special a celor bune zburătoare pe sute și uneori
mii de km.), dovedesc capacitatea dosebită la efort îndelungat a sistemului
muscular.
Există dovezi certe de migrații ale insectelor pe distanțe imense, din
Florida până în Canada, din nordul Africii până în Romania, etc.

4.2.2. Sistemul nervos

Sistemul nervos al insectelor, ca și al celorlaltor artropode, este de tip

scalariform, de origine ectodermică și se compune din sistemul nervos
central, sistemul nervos simpatic și sistemul nervos periferic.
În principal structura sistemului nervos central este alcatuită dintr-un
șir de ganglioni, ce se întinde din regiunea capului până în zona codală,
având concentrate mase nervoase în regiunea capului, sau ganglioni
pereche în zona toracelui și abdomenului, fiecare pereche de ganglioni se
află situată într-un segment al corpului pe partea ventrală, iar neuronii grupați
în cadrul acestor ganglioni au legături funcționale exprimate prin nervi ce se
unesc, fie longitudinal, în lungul corpului (longitudinal) stabilindu-se legături
între diferitele segmente succesive ale toracelui sau abdomenului prin fibrele
nervoase ce poartă denumirea de conective, fie se stabilesc legături între cei
doi ganglioni din fiecare segment al corpului, iar fibrele nervoase se
grupează în comisuri, asemănătoare treptelor unor scări.
Sistemul nervos central este format, în mare, din 3 formațiuni
ganglionare și anume: ganglionii cerebroizi, ganglionii subesofagieni și
ganglionii lanțului ventral.
Sistemul nervos simpatic sau visceral, este format din următoarele
structuri independente din punct de vedere anatomic și funcțional: sistemul
nervos stomogastric, nervul ventral nepereche și sistemul simpatic
caudal.
Sistemul nervos periferic este situat sub hipodermul tegumentului,
fiind asemănător cu o plasă, în ale cărei noduri se află celulele nervoase. El

37
este alcătuit din numeroase celule nervoase multipolare, prevăzute cu
prelungiri nervoase care fac legătura cu diferite organe situate în tot corpul.
Fiecare ganglion este un centru reflex. Prin nervii senzitivi, care
reunesc organele de simț de lobul respectiv al ganglionului, se primesc
impulsuri de la periferia corpului, iar de la lobul motor prin nervii motori
(locomotori) sunt transmise comenzile mușchilor, organului efector, tot
sistemul fiind cunoscut în lumea animală drept “arc reflex”.

4.2.3. Organele de simț

Un organ de simț este o structură destinată pentru recepția unui

anume stimul specific și transmiterea acestuia la nervul senzorial. Organele
de simț sunt localizate fie extern fie intern, denumite corespunzător
exteroceptori și interoceptori.
Organele de simț la insecte, sunt deosebit de diferite din punct de
vedere al structurii anatomice și al funcțiilor pe care le îndeplinesc.
Din punct de vedere structural, ca element constitutiv primar al oricărui
tip de organ de simț, se află o celulă senzitivă sau senzorială cum se mai
numește, ea este un neuron bipolar, ce are la capătul distal o formațiune
dendritică, având rolul de a primi excitații (impulsuri nervoase de diferite
naturi) și de a le transmite mai departe stucturilor nervoase care pot prelucra
datele primite și pot dispune un răspuns corespunzător.
Organele de simț sunt situate în cadrul unor structuri organizate la
nivel tegumentar, poziționate fie printre celulele stratului formator al
tegumentului (hipodermul) sau imediat sub acest strat, în zona celulelor
nervoase reticulate ce formează stratul bazal. În general structurile ce
constituie organele de simț, sunt diferențiate atât în ceea ce privește
structura lor anatomică, evidențiată prin forma acestora, iar din acest punct
de vedere organele de simț sunt: în formă de păr și în formă de baston.

Organele de simț în formă de păr mai poartă denumirea de sensile

întâlnindu-se răspândite pe toată suprafața tegumentului unei insecte; însă
nu sunt rare situațiile când ele sunt aglomerate, (în sau fără structuri
caracteristice) pe apendicii diferitelor părți ale corpului insectelor (antene,
palpi, cerci, picioare etc.). Din punct de vedere al formei lor, se
individualizează o serie de tipuri de organe de simț în formă de păr: trichoidă
având o formă alungită de fir de păr neramificat, în partea proximală, bazală,
această structură are o celulă nervoasă de formă bipolară sau stelată;
basiconică având aceiași formă ca și precedenta structură, dar la baza
acestei formațiuni se află un număr mai mic sau mai mare de celule senzitive
nervoase cu o formă conică; placoidă ce este o structură senzitivă dispusă
ca o placă, sensibilă la excitațiile externe; coelocoică o structură

38
asemănătoare celei precedente, numai că placa senzitivă are în zona
centrală o adâncitură de diferite forme și mărimi.

Organele de simț în formă de baston mai poartă denumirea de

scolopidii.
O scolopidie are ca structură definitorie o celulă mare, glandulară, de
formă alungită, denumită celulă scolopală, la un capăt are o structură
(filament suspensor) cu ajutorul căreia se suspendă de o structură
tegumentară bine definită, o celulă nervoasă activă, ce primeşte şi transmite
impulsurile nervoase şi în fine, această structură este căptuşită de mai multe
celule învelitoare, dispuse pe unul sau mai multe straturi. Se pare că acest
tip de organe de simţ este întâlnit numai la insecte, servind ca receptor ai
stimulilor vibratori, prezenţa lor fiind întotdeauna asociată cu existenţa
organelor timpanele, producătoare de sunete. Sunt situate la baza
abdomenului la Acrididae şi Cicadidae, pe tibiile anterioare la Gryllidae şi
Tettigoniidae, pe torace şi abdomen la lepidoptere. Organul de simţ localizat
pe al doilea segment antenal sau pedicel, cunoscut îndeobşte drept “Organul
lui Johnston”, este considerat un organ scolopofor, deşi rolul de simţ al
acestui organ nu este de tip scolopoid.
Se mai întâlnesc la insecte tipuri diferite de organe de simţ,
cupuliforme, placoide, dar nu insistăm asupra prezentării lor.
Din punct de vedere al funcţiilor îndeplinite de aceste structuri,
organele de simţ, indiferent de forma lor, menţionând faptul că într-o anumită
structură se pot întâlnii organe de simţ de diferite forme, ele asigură simţurile
de bază: mecanice, auz, văz, pH, aciditate, umiditate etc.

Percepția sunetelor se realizează la insecte prin organele auditive ce

sunt prezente numai la insectele care produc sunete (stridulaţii), ele sunt de
2 tipuri: organe chordotonale sau scoloparii fără timpan şi organe timpanele
sau scoloparii cu timpan.
Organele chordotonale sunt asociaţii de scolopidii, răspândite pe
diferite părţi ale corpului: trunchi, picioare, aripi, antene etc., la insectele ce
produc sunete: lăcuste, greieri cicade etc., au rolul de a recepţiona vibraţiile
sonore, de a realiza echilibrul în timpul zborului sau înotului, de a înregistra
presiunea hemolimfei sau a aerului din trahei. Recunoscut drept un omolog
al urechii de la mamifere, la insecte, este semnalat “organul lui Johnston”, a
cărui poziţie este pe al doilea articul antenal, această structură este utilizată
pentru recepţionarea excitaţiilor sonore (sunetelor) elaborate de alte
exemplare din cadrul aceleiaşi specii de insectă, acest organ strict specializat
având totodată funcţia de a marca modificările de poziţie a antenelor sau a
aerului stăbătut de corpul insectei.
Organele timpanale sunt considerate tot asociaţii de scolopidii, fixate
pe o membrană subţire, elastică, numită timpan şi înconjurată de un inel
39
chitinos. Membrana ete poziţionată în preajma unei ramificaţii dezvoltate
traheene, sau chiar se află în contact intim cu traheea, care are în acest mod
rolul unei cutii de rezonanţă, de amplificare a sunetelor. Vibraţiile timpanului
sunt transmise celulelor scolopidiei, care receptionează în acest mod
vibraţiile aerului, sunetele. Organele timpanale, auditive ale insectelor sunt
poziţionate pe uropleurele primului segment abdominal la lăcuste, în zona
tibială a primei perechi de picioare la cosaşi, în regiunea urosternală, la
nivelul unor diferite segmente abdominale în cazul cicadelor cântătoare
(Tibicina orni L.), în zona bazală a aripilor, situaţie mai puţin întâlnită la unele
specii de fluturi de zi etc..
Aşa cum este îndeobşte cunoscut, insectele, prin structurile
specializate pentru perceperea sunetelor, sunt capabile de a recepţiona un
spectru deosebit de larg de frecvenţe ale vibraţiilor aerului, atât din spectrul
infrasunetelor (chiar 8 vibraţii/secundă) până la sunete din spectrul
ultrasunetelor (peste 40.000 vibraţii/secundă), prin intermediul sunetelor
emise şi recepţionate, se realizează o comunicare sigură între indivizii
aceleiaşi specii. Simţurile aşa numite chimice, se realizează prin intermediul
chemo-receptorilor, ce recepţionează mirosul din mediul extern şi gustul
hranei.
Mirosul sau olfacţia se defineşte drept capacitatea unui organism de
a percepe existenţa în mediul înconjurător a unei anumite structuri chimice
volatile, iar în cazul insectelor se face de celule sau grupuri de celule
nervoase specializate, cunoscute îndeobşte drept: sensilele trichoide,
baziconice etc., structuri sensitive situate în mod obişnuit în jurul orificiului
bucal (palpii labiali) sau pe antene.

Gustul se defineşte drept capacitatea unui organism de a percepe

existenţa în mediul înconjurător a unei anumite structuri chimice solubile,
acest simţ se realizează prin celule nervoase sensitive de tip coeloconic,
aranjate sub forma unor structuri specifice poziţionate pe unele sclerite ale
aparatului bucal (în special pe palpii maxilari şi labiali, pe pliul buzei
superioare-epifaringe sau al buzei inferioare-hipofaringe), existând situaţii
când unele insecte percep gustul şi prin intermediul unor structuri situate la
nivelul tarselor picioarelor anterioare etc.. Insectele percep, ca şi omul
dealtfel, 4 categorii de gusturi: dulce, sărat, acru şi amar.

Perceperea modificărilor de temperatură sau umiditate, se

realizează prin intermediul unor receptori speciali, ce sunt în realitate
structuri de celule nervoase senzitive, excitate de variaţii ale temperaturii şi
umidităţii, ce acţionează ca impulsuri externe. Această capacitate este de
maxim interes în viaţa insectelor şi anume în reglarea variatelor procese
metabolice şi fiziologice ale insectelor, dar şi în răspunsuri comportamentale

40
specifice în funcţie de intensitatea şi sensul modificărilor parametrilor de
umiditate şi temperatură a mediului înconjurător.

Văzul, se realizează cu ajutorul organelor de văz (fotoreceptorilor) ce

au o structură complicată şi sunt reprezentaţi, la majoritatea insectelor prin
două tipuri de ochi: ochi compuşi şi ochi simpli.

Întrebări de autoevaluare

1. Câți mușchi au insectele?

2. Prin ce se realizează la insecte percepția sunetelor?
3. Care este stratul exterior al cuticulei?
4. Ce categorii de gusturi percep insectele?
5. Din ce se compune sistemul nervos la insecte?

41
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5

MORFOLOGIA INTERNĂ A INSECTELOR

Cuvinte cheie: insecte, organizație internă, tub digestiv, sistem

respirator, sistem excretor, sistem reproducător.

Rezumat
Sistemul digestiv la insecte este lipsit de glande anexe cum ar fi
hepatopancreasul, prezintă însă glande salivare deosebit de bine dezvoltate,
tubul digestiv este format din 3 regiuni: intestinul anterior (stomodeum),
intestinul mediu (mesenteron) și intestinul posterior (proctodeum).
Aparatul circulator la insecte este de tip deschis și lacunar, sângele sau
hemolimfa circulând în cea mai mare parte liber în toată cavitatea corpului
(mixocel sau hemocel).
La marea majoritate a insectelor, respirația este traheană, uneori la
insectele acvatice se întâlnește și o respirație cutanată. Respirația traheană se
realizează prin intermediul unui sistem de tuburi ramificate numite trahei, care
comunică cu exteriorul prin orificii situate lateral, denumite stigme.
Funcția de excreție, la insecte, este realizată prin intermediul tuburilor lui
Malpighi, corpului adipos dar și al altor organe specializate.
Insectele au sexe separate (unisexuate), rareori întâlnindu-se fenomenul
de hermafroditism; deosebirea între masculi și femele se manifestă prin
caractere primare, care rezultă din sistemul lor reproducator și prin caractere
sexuale secundare (aspect general, culoare, mărime, particularități ale
apendicelor, etc.).

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

5.1. SISTEMUL DIGESTIV

Tubul digestiv al insectelor cuprinde: intestinul anterior, mijlociu şi

posterior.
La intestinul anterior (stomodeum) se poate observa faringele ca un
sac, esofagul tubular, guşa ca o pungă, proventriculul (stomacul
masticator) musculos şi cardia.
Intestinul mijlociu (mezenteronul), la unele insecte prezintă
diventricule –cecumurile gastrice.
Intestinul posterior (proctodeum) este format din vulvula pilorică,
ileum, colon şi rect care se deschide prin orificiul anal.
42
 5.2. SISTEMUL RESPIRATOR

Sistemul respirator este reprezentat printr-o reţea de tuburi de diametre

diferite, trahei şi traheole, ce se deschid la exterior prin stigma (fig.20).
Stigmele sau spiracolele traheene sunt orificii prin care taheele
comunică cu mediul exterior. Numărul stigmelor variază la diferite grupe de
insecte (1-2 perechi stigme toracice şi 2 perechi pe segmentele abdominale,o
pereche de stigme toracice şi 6 perechi abdominale etc.). Orificiul de
pătrundere a aerului (stigmele) este limitat, înconjurat de o ramă întărită,
îngroşată, de natură chitinoasă, în interiorul corpului insectelor orificiul stigmelor
este prelungit sub forma unei zone dilatate, precum o cameră de acces.
Traheile sunt de origine ectodermică şi reprezintă invaginări ale
tegumentului. Peretele traheii este alcătuit din membrana bazală, un strat de
celule hipodermice, numit epiteliu sau matricea şi intimă, care corespunde
cuticulei tegumentului. Cel mai dezvoltat înveliş cuticular este exocuticula, care
este îngroşată sub formă de spirală, ca un arc de fotoliu şi poartă denumirea de
tenidie. Epicuticula şi endocuticula, mai dezvoltate în tuburile traheene groase,
sunt subţiate mult în traheele subţiri. Tenidia are rolul de a menţine tubul
trahean deschis, de a împiedică turtirea lui.

Fig.20.Schema sistemului respirator la insecte (Blatta orientalis)

(după Radu V.G. şi Radu V.V.,1967)

A-Sistemul respirator (vedere dorsală); B-Secţiune transversală printr-un segment

abdominal;
43
 C-Secţiune transversală printr-un segment toracic cu aripi.
1-10-stigme; i.-intestin; in.-inimă; r.t.al.-ramură traheană alară; r.t.d.-ramură traheană
dorsală; r.t.p.-ramură traheană pentru picioare; r.t.t.-ramură traheană transversală; r.t.v.-
ramură traheană ventrală; r.t.visc.-ramură traheană viscerală; t.t.c.d.-trunchi trahean cefalic
dorsal; t.t.l.d.- trunchi trahean longitudinal dorsal; t.t.l.l.- trunchi trahean longitudinal lateral;
t.t.l.v.- trunchi trahean longitudinal ventral; s.n.-sistem nervos; stg.-stigmă.

De la camera atrială, porneşte o trahee scurtă, care se ramifică în 3

ramuri: o ramură dorsală, care deserveşte inima, musculatura şi tegumentul; o
ramură ventrală care asigură respiraţia pentru sistemul nervos, musculatură şi
tegument, şi o ramură ventrală sau viscerală, spre intestin şi celelalte organe
viscerale, asigurând schimbul de gaze al acestora cu exteriorul. Descrierea
anterioară este caracteristică unor apterygote, la pterygote, insecte superioare
cu aripi, apare însă un sistem trahean secundar unde se formează legături
intersegmentare transversale şi longitudinale, astfel iau naştere trunchiurile
longitudinale laterale cele mai importante, existând şi trunchiuri longitudinale
situate dorsal, ventral şi visceral. Ramurile traheene, se divid în continuare,
dichotomic în trahei din ce în ce mai înguste, până la dimensiunea capilarelor,
cu diametru mai mic de un micron, aceste capilare sunt numite traheole.
Traheolele sunt lipsite de tenidie şi pătrund în interiorul celulelor corpului, având
pereţi permeabili pentru gaze şi lichide.

Mecanismul respiraţiei
Procesul respiraţiei la insecte se realizează prin aerisirea traheelor, prin
pătrunderea aerului în ţesuturi şi eliminarea bioxidului de carbon. Spre
deosebire de vertebrate, expiraţia este activă, realizându-se prin presiunea
exercitată asupra sistemului trahean în urma contractării muşchilor dorso-
ventrali, acţiune ce realizează apropierea tergitelor de sternite în timp ce
datorită contractării muschilor longitudinali se scurtează abdomenul, fenomen
ce determină şi el o presiune suplimentară asupra sistemului respirator.
Inspiraţia este pasivă, datorită revenirii abdomenului la normal, fenomen
datorat elasticităţii tegumentului, aşa numitul schelet extern. La inspiraţie, aerul
pătrunde prin stigme în trahei şi traheole. La nivelul acestora din urmă se
realizează difuziunea, trecerea oxigenului în celule. Amplitudinea şi numărul
mişcărilor respiratorii, pe unitatea de timp, este diferită, de la 12 la 100/minut,
depinzând de specia luată în consideraţie, tipul de activitate desfăşurată de
insectă şi intensitatea acesteia, dar şi de valoarea factoriilor de mediu, în
special de temperatură. Trebuie să amintim aici că în cazul unor insecte
inferioare, fără aripi (apterygote), dar şi în cazul unor larve endoparazite,
respiraţia se realizează prin intermediul tegumentului foarte subţire, fiind aşadar
cutanee, oxigenul şi respectiv bioxidul de carbon difuzând prin tegument,
direcţionat în funcţie de gradientul de concentraţie.

44
 5.3. SISTEMUL CIRCULATOR

Aparatul circulator la insecte este de tip deschis şi lacunar, sângele sau

hemolimfa circulând în cea mai mare parte liber în toată cavitatea corpului
(mixocel sau hemocel). La insecte, în decursul evoluţiei s-a produs o reducere
a sistemului vascular al vaselor sanguine, rămânând numai vasul dorsal sau
inima, cu rol de pompare. Ca sisteme implicate în circulaţia hemolimfei, în
mobilizarea ei, se mai adaugă diafragma dorsală şi cea ventrală, precum şi
organele pulsatorii.
Vasul dorsal sau inima are forma unui tub închis la partea posterioară,
tub ce străbate dorsal tot corpul până în regiunea cefalică. În torace şi cap
porţiunea vasului dorsal se numeşte aortă, iar în abdomen inimă propriu-zisă
sau organul de pompat. Inima propriu-zisă este formată dintr-un număr variabil
de cămăruţe, numite şi ventricule sau ventriculite, care comunică cu cavitatea
corpului (sinusul pericardial) prin nişte deschideri laterale, numite ostiole.
Marginile ostiolelor sunt prelungite spre interiorul inimii formând valvulele care
permit intrarea sângelui în inima propriuzisă şi impiedică ieşirea lui. Aorta nu
are deschideri laterale de admisie a hemolimfei şi se termină în capsula
cefalică, în mod obişnuit, deschiderea anterioară a aortei este sub forma unei
pâlnii şi numai rareori este divizată în mai multe artere aşa-numite cefalice.
Neaparţinând sistemului circulator, dar tot în cadrul sistemului circulator,
mai ajută la circulaţie, cele două diafragme ale cavităţii generale a corpului;
diafragma dorsală şi diafragma ventrală. Diafragma dorsală este străbătută de
orificii mici ce permit comunicarea sinusului pericardic cu sinusul perivisceral,
ce cuprinde majoritatea organelor interne. Organele pulsatorii sau accesorii, au
rolul de a ajuta împingerea sângelui, ele aflându-se situate în apendice
(antene, picioare, cerci şi la baza aripilor), la aripi ele se numesc ampule
dorsale. Stadiul de dezvoltare, specia şi temperatura corpului, determină frecven-
ţa pulsaţiilor inimii. În general, ea este cuprinsă între 40-140 contracţii/minut.

Mecanismul circulaţiei
Contracţia muşchilor aliformi prin diafragma dorsală, prinsă cu boltă
direct de inimă, determină dilatarea ventriculitelor, în acelaşi timp diafragma
devenind plană se măreşte volumul sinusului pericardial. Se produce un curent
de sânge ce trece din sinusul pericardic în ventriculite prin ostiole, iar în acelaşi
timp sângele din sinusul perivisceral trece în cel pericardic. După relaxarea
muschilor aliformi, procesul are loc în celalalt sens şi sângele este împins în
aortă şi din aortă în corp. El se varsă în cap, trece în torace şi apendice cu
ajutorul organelor accesorii. Circulaţia hemolimfei este postero-anterioară
dorsal şi antero-posterioară ventral, existând în acelaşi timp, abdominal, un
sens ventro-dorsal datorat contracţiilor diafragmelor dorsală şi ventrală.
Sângele sau hemolimfa este format dintr-un lichid numit plasmă sanguină în
care plutesc celulele sanguine (amibocite, leucocite), substanţe organice sau
45
anorganice (lipide, proteine sau fosfaţi şi carbonaţi), pigmenti etc. Cele mai
importante funcţii ale sângelui sunt următoarele: transportul substanţelor
nutritive de la aparatul digestiv spre toate organele şi ţesuturile corpului şi
transportul hormonilor, care au un rol esenţial în viaţa insectelor. Sângele
insectelor poate fi incolor sau de culori diferite (galbenă, galbenă-brună,
roşiatică, cafenie, albastră, verde etc.). Cantitatea de sânge raportată la masa
totală a corpului variază la diferite grupe de insecte, putând ajunge până la
50% (la larvele unor specii de chironomide).

5.4. SISTEMUL EXCRETOR

Funcţia de excreţie, la insecte, este realizată prin intermediul tuburilor lui

Malpighi, corpului adipos dar şi al altor organe specializate.
Tuburile lui Malpighi sunt organe sub formă unor tuburi lungi şi foarte
subţiri, închise distal şi care se deschid în intestin, înapoia valvulei pilorice,
aproape de limita intestinului mediu cu cel posterior. Ele provin din partea
anterioară a proctodeumului (intestinului posterior). În ceea ce priveşte numărul
tuburilor Malpighi, coccidele au 2, thysanopterele, homoptrele, dipterele şi
lepidopterele 4, coleopterele 4-6, blatidele şi ortopterele 90-120, hymenopterele
6-20 (exceptând hymenopterele aculeate cu 150). La unele insecte tuburile lui
Malpighi lipsesc (Japyx sp.). Tuburile lui Malpighi se deschid în intestin fie
separat, sau se pot uni, înainte de vărsarea în tubul digestiv, într-un canal
comun. Din punct de vedere histologic, tuburile lui Malpighi sunt formate dintr-
un singur strat de celule mari, având un lumen la mijloc şi sprijinite pe
membrana bazală. Spre lumen fiecare celulă prezintă numeroase prelungiri
(Melolontha sp.). Prelungirile amintesc de cili, dar spre deosebire de cili,
prelungirile celulelor malpighiene se mişcă pasiv. Tuburile Malpighiene au o
musculatură proprie situată sub membrana bazală ca o spirală care le asigură
mişcările tuburilor în cavitatea generală, de unde adună substanţele ce trebuie
eliminate.
Dacă ne referim strict fiziologic, al funcţiei ce se realizează, prin
similitudine, tuburile lui Malpighi realizează funcţia de rinichi. Aceste structuri
colectează din hemolimfă, din cavitatea generală, produşii de excreţie, acidul
uric, ureea, dar şi diferitele săruri (carbonaţi de Ca, Na, oxalaţi, etc.). Aceşti
produşi de excreţie trec în canalele tubului şi sunt evacuaţi în intestinul
posterior, de unde se elimină mai departe prin oficiul anal odată cu dejecţiile.
La unele insecte, tuburile lui Malpighi secretă mătase pentru coconi (la
Phytonomus sp.), la altele în tuburile lui Malpighi sunt granule de carbonat de
calciu. La unele diptere partea dorsală a tuburilor lui Malpighi este modificată în
organe luminoase.

46
 5.5. SISTEMUL REPRODUCĂTOR

5.5.1. Sistemul reproducător femel

Sistemul reproducator femel (fig. 21) este constituit dintr-o pereche de

glande genitale, gonade (ovarele), două conducte genitale (oviductele), un
canal comun (vaginul), glandele anexe, receptacolul seminal şi punga
copulatoare.
Ovarele sunt alcatuite dintr-un număr variabil de tuburi fusiforme,
ovariole, constituite din epiteliu mezodermic celomic şi sunt dispuse în formă de
spic sau buchet pe o dilatare a fiecărui conduct genital, această porţiune fiind
numită caliciu. Numărul ovariolelor este diferit în raport cu taxonul analizat. în
cazul speciei Phylloxera vastatrix ovarul acesteia este format dintr-o singură
ovariolă (tub oviger), la păduchii plantelor, în general grupaţi în cadrul ordinului
Homoptera din 1-2 ovariole, la fluturi din 4 ovariole, la Dytiscus sp. din 90
ovariole, la Apis melifica din 200 ovariole, iar la termitele din cadrul genului
Termes din până la 24000 ovariole, în general creşterea numărului de ovariole
indică creşterea potenţialului de a depune un număr crescut de ouă. În
regiunea tubului oviger denumită germarium are loc formarea şi înmulţirea
celulelor gametice iniţiale sau a oogoniior, iar din aceste celule iniţiale prin
diviziunea reducţională apar pe de o parte oocitele iar pe de altă parte, prin
diviziune normală celulele nutritive.
Receptaculul seminal se prezintă sub forma unei pungi situate dorsal
faţă de vagin, cu pereţii musculoşi, care comunică cu vaginul printr-un canal
special şi provine din invaginarea părţii posterioare a sternitului 8. El constituie
un rezervor al lichidului spermatic ce conţine spermatozoizii, care fecundează
ouăle pe măsura trecerii lor în vagin.
Bursa copulatoare, situată la majoritatea insectelor deasupra vaginului,
comunică cu exteriorul printr-un orificiu situat înaintea vaginului şi serveşte în
procesul copulaţiei la depozitarea temporară a spermatozoizilor în timpul
copulaţiei, spermatozoizi care apoi sunt trecuţi în receptacolul seminal.

47
 Fig. 21. Schema structurii sistemului reproducător femel
(după Snodgrass R. E., 1935)

A-Structură generală; B-Structura ovariolei;

c.-caliciu; g.-gonopor; v.-vagin; f.t.-filament terminal; ov.-ovar; grm.-germarium; ovl.-ovariolă;

spt.-spermatecă; vtl.-vitelarium; f.ov.-folicul ovarian; g.a.-glandă accesorie; g.spt.-glandă a
apermatecii;
l.ov.-ligament ovarian; o.c.-oviduct comun; o.l.-oviduct lateral; p.ovl.-pedicelul ovariolei.

În regiunea oviductelor şi a receptaculului seeminal se deschid glandele

accesorii care secretă o substanţă cu care femelele lipesc ponta de substrat
sau secretă veninul (albină), sau participă la dezvoltarea larvelor în cazul
insectelor vivipare. Vaginul comunică cu exteriorul prin orificiul genital, situat
între urosternitul 8 şi 9, fiind acoperit de marginea urosternitului 8 ce formează
aşa numita placă genitală.

48
 5.5.2. Sistemul reproducător mascul

Sistemul reproducător mascul (fig. 22) este constituit dintr-o pereche

de gonade (testicule), două canale deferente, canalul spermatic sau
ejaculator în care se varsă canalele deferente, glandele anexe şi organul de
intromisie, numit şi aedeag sau penis.

Fig. 22. Schema structurii sistemului reproducător mascul

(după Snodgrass R. E., 1935)

g.-gonopor; p.-penis; t.-testicol; d.e.-duct ejaculator; g.a.-glandă accesorie; i.e.-înveliş

epitelial; i.p.-înveliş peritoneal; t.s.-tub spermatic; v.d.-vas deferent; v.e.-vas eferent;
v.s.-veziculă seminală.

Testiculele sunt alcătuite din foliculi tubulari sau sferici, aşezaţi în mod
diferit (pectinat, în buchet, ciorchine, etc.). Toţi foliculii unui testicul sunt
acoperiti de un înveliş comun denumit scrotum. Fiecare folicul cuprinde mai
multe zone în care au loc procese de transformări succesive ale celulelor
sexuale: germarium, zona de creştere, zona diviziunii şi reducerii şi zona
transformării. Din foliculi, spermatozoizii trec în canalele deferente, care uneori

49
sunt sinuase şi formează un fel de ghem numit epididim, la capătul lor distal,
canalele deferente sunt dilatate şi formează vezicula seminală, locul în care se
acumulează spermatozoizii. În continuare, în timpul copulării spermatozoizii
pătrund în canalul ejaculator, care comunică cu organul copulator (penisul sau
aedeagus). La efemeride canalul ejaculator lipseşte şi canalele deferente se
deschid direct în exterior.

Glandele accesorii, sunt în număr de 1-3, de obicei tubulare, comunică

cu canalele deferente sau cu canalul ejaculator. Secreţiile acestor glande,
facilitează diseminarea spermatozoizilor, care plutesc în lichidul spermatic,
secreţia glandelor, individualizându-se şi deplasându-se. În unele cazuri
secreţia acestor glande formează o adevărată capsulă întărită (spermatofor),
care cuprinde spermatozoizii şi care este transferată în corpul femelei în
procesul de copulare.

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt părţile componente ale aparatului genital femel la

insecte?
2. Care sunt părţile componente ale sistemului digestiv?
3. Cum se realizează respiraţia la insecte?
4. Din ce este alcătuit sistemul circulator la insecte?
5. Ce rol au tuburile lui Malpighi?

50
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6

BIOLOGIA ŞI ECOLOGIA INSECTELOR

Cuvinte cheie: insecte, metamorfoză, biologie, ecologie, larvă, pupă

Rezumat
Dezvoltarea unei insecte cuprinde totalitatea proceselor şi
transformărilor care au loc de la ou şi până la moartea fiziologică a
adultului.În dezvoltarea unei insecte se disting trei perioade: dezvoltarea
embrionară; dezvoltarea postembrionară; dezvoltarea postmetabolă.
Având în vedere faptul că speciile de insecte nu există ca un simplu
agregat de indivizi izolaţi, ci sub formă de populaţii integrate, se prezintă noţiuni
privind ecologia insectelor, a populaţiei, a speciilor de insecte şi caracteristicile
lor, factorii ecologici care influenţează dinamica populaţiilor din ecosisteme,
specia fiind definită nu atât prin numărul de caractere ce le deosebesc de alte
specii, ci prin suma acestor caractere, prin izolarea reproductivă, realizată în
timp şi spaţiu prin diferite mecanisme.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

6.1. BIOLOGIA INSECTELOR

La insecte, reproducerea are loc în principal în stadiul de adult, după

maturarea organelor sexuale (anatomic şi fiziologic), care poate fi completă sau
incompletă în momentul apariţiei lor. În cazul adulţilor cu organe sexuale
complet dezvoltate, aceştia sunt capabili să se reproducă după câteva ore sau
zile de la apariţie şi la anumite specii nici nu au aparat bucal.
În cazul adulţilor cu organe sexuale nedezvoltate este necesară o
perioadă mai lungă sau mai scurtă, denumită perioadă preovipozitară, în care
adulţii au nevoie de hrană suplimentară. Durata de hrănire variază în funcţie de
specia de insectă şi de condiţiile de mediu. În această perioadă, unele specii de
insecte, de exemplu gărgăriţa frunzelor de porumb produc pagube importante
culturilor atacate.
În urma împerecherii are loc depunerea oului, adică ponta.
În general, masculii se împerechează o singură dată cu o femelă,
proces care se repetă la insectele ce trăiesc mai mult. De exemplu, matca
albinelor se împerechează succesiv cu mai mulţi masculi. Fenomenul de
împerechere durează câteva secunde la unele specii de insecte (Musca sp.)
sau chiar zile (Galerucella luteola). Comportamentul de împerechere este
foarte diferit şi caracteristic fiecărei specii. La unele specii de insecte, masculii
51
mor imediat după împerechere (efemere, lepidoptere), sunt ucişi în timpul
copulării de către femelă (Mantis religiosa) sau după copulare de către femela
copulată. La alte insecte, masculii sunt ucişi de către femelele din colonie (Apis
sp.), sau există situaţii când femelele fecundate atacă cu precădere masculii
(Carabidae, Acrididae etc.).
În afară de înmulţirea sexuată, la insecte se întâlnesc şi alte forme de
reproducere astfel: partenogeneza, pedogeneza, poliembrionia şi
hermafroditismul.
Reproducerea partenogenetică, denumită şi virginogamă sau asexuată,
are loc fără o copulaţie prealabilă, neexistând obligativitatea existenţei a două
sexe diferite sau a fenomenului de acuplare, în această situaţie dezvoltarea
oului facându-se prin intervenţia unor factori insuficient de cunoscuţi, fenomen
ce nu a fost observat în cadrul ordinelor Odonata şi Heteroptera.
Reproducera pedogenetică este o înmulţire partenogenetică, semnalată
în cazuri puţine, situaţie în care insectele imature posedă ovare funcţionale,
ouăle lor dezvoltându-se partenogenetic fie: în stadiul de larvă; fie în cel de
pupă.
Reproducerea poliembrionară, defineşte fenomenul prin care dintr-un ou
rezultă 1, 2 sau 50 de larve la Macrocentrus, deseori foarte multe forme
embrionare, fiind caracteristică insectelor parazite pe omizi.
Reproducerea hermafrodită, se caracterizează prin faptul că acelaşi
individ, prezintă organe sexuale mascule (testicule) şi organe sexuale femele
(ovare).
Reproducerea sexuată (gamogenetică sau amfigonică) este întâlnită la
majoritatea insectelor. Indivizi care participă la reproducere sunt diferiţi ca sex
(masculi şi femele), produc celule germinale (spermatozoizi şi ovule), iar
fecundarea se realizează în urma acuplării, după terminarea acesteia în
organismul femelei. Prin unirea nucleilor de la cele două celule germinale are
loc fecundarea, iar în urma procesului de fecundare rezultă oul.

6.1.1. Oul

Forma ouălor variază după specie şi pot fi: ovale (coleoptere,

lepidoptere), mult alungite (acridide, diptere), hemisferice (lepidoptere), ca o
butelie (lepidoptere diurne), pedunculate (psyllide), în formă de butoiaş
(unele heteroptere).
Dimensiunile oului variază între 0,1 – 5 mm, iar culoarea lor poate fi:
verde (la unele lepidoptere, heteroptere), galben (unele Chrysomelidae),
brun (unele Pentatomidae), etc.
Numărul de ouă depus de insecte este diferit, depinzând de specie şi
de condiţiile de mediu. Ponta este depusă în general în mediul extern, izolat
sau în grupe, pe diferite suprafeţe sau în diferite substanţe (în sol, diferite
organe ale plantelor: tulpini, frunze, fructe, etc). Unele insecte depun ouăle la
52
suprafaţa substratului, pe frunze (ex.fluturele alb al verzei), pe scoarţă (ex.
fluturele zig-zag); altele le depun în sol, liber (ex. Anisoplia) sau în formaţiuni
special numite ooteci (Acrididae); şi mai sunt specii de insecte care le depun
în frunze (ex.viespea cu fierăstrău a rapiţei), în fructe
(ex. Rhynchites bacchus) sau în bobocii florali (ex. Anthonomus pommorum),
etc.
Atunci când insectele găsesc condiţii optime de creştere şi dezvoltare
(temperatură, umiditate, hrană, etc.), numărul ouălelor depuse este maximum
şi este scăzut când condiţiile mediului sunt nefavorabile.
O mare importanţă, în stabilirea prognozelor apariţiei în maă a insectelor
dăunătoare, o are cunoaşterea cauzelor care influenţează prolificitatea
insectelor.
La insecte, în decursul dezvoltării de la ou până la moartea adultului, se
pot deosebi următoarele etape, în funcţie de procesele şi transformările care au
loc în perioadele respective: dezvoltarea embrionară (embriogeneza),
dezvoltarea postembrionară şi dezvoltarea postmetabolă.
Dezvoltarea embrionară este etapa care urmează fecundării oului şi se
încheie cu apariţia larvei, fenomenul petrecându-se în interiorul oului. Timpul
necesar de la depunerea oului până la apriţia larvei, numit şi incubaţie variază
ca timp, în funcţie de specie şi de condiţiile de mediu. Incubaţia poate dura de
la câteva ore până la mai mult de un an.
Dezvoltarea postembrionară are loc după ieşirea larvei din ou şi se
finalizează cu apariţia adultului după ultima năpârlire, de obicei
corespunzătoare stării definitive a adultului. În această perioadă are loc
metamorfoza şi apar două stadii de dezvoltare a insectei: larva şi facultativ, în
funcţie de taxon, pupa.

6.1.2. Stadiul larvar

După incubaţie, care este variabilă în raport cu specia şi condiţiile

ecologice, din ou apare larva.
Larva în timpul dezvoltării ei trece prin mai multe transformări, iar
totalitatea proceselor suferite de aceasta, sunt reunite într-un singur proces
cunoscut sub numele de metamorfoză, în timp ce fenomenul biologic în sine
se numeşte metabolie.
În funcţie de transformările care au loc, la insecte se deosebesc două
tipuri de metamorfoză: incompletă şi completă.

Metamorfoza incompletă este caracteristică insectelor care în cursul

dezvoltării lor, trec prin stadii: ou, larvă şi adult. Larvele acestor specii sunt
asemănătoare cu adulţii, prezentând trei diferenţe: sunt mai mici, nu au aripi
şi nu se pot înmulţi.

53
 Metamorfoza completă (holometabolă) este caracteristică insectelor
care în cursul dezvoltării lor, trec prin patru stadii: ou, larvă, pupă şi adult.
Acest tip se întâlneşte la insectele superioare (Coleoptera, Hymenoptera,
Lepidoptera, Diptera). Larvele insectelor holometabole se deosebesc de
adulţi atât prin structura internă, cât şi prin forma externă, având în general
un aspect viermiform.

La insectele holometabole, larvele nu se aseamănă cu adulţii şi pot fi

de mai multe tipuri:
• larve protopode: caracterizate prin mandibule bine dezvoltate,
apendicile cefalice şi picioarele toracice rudimentare, abdomenul
nesegmentat şi lipsit de apendici. Se întâlneşte la unele viespi ce trăiesc
parasite în corpul altor insecte;
• larve polipode, se caracterizeazş prin aceea cş au corpul segmentat
evident, o capsulş cefalicş foarte uşor de remarcat fiind bine dezvoltatş şi
chitinizatş, sistem traheal peripneustic, antenele şi picioarele toracice fiind
prezente sunt mai puţin dezvoltate, dar mai ales sunt caracterizate de prezenţa
apendicelor abdominale puternic dezvoltate.
• larve oligopode, au capul, aparatul bucal şi picioarele toracice bine
dezvoltate, fiind lipsite de picioare abdominale; ultimul segment prezintă,
uneori, un apendice locomotor numit pygopodium (larvele unor chrisomelide,
de trichoptere, etc.).
După modul lor de viaţă, acest tip de larve sunt grupate în mai multe
subtipuri (campodeiforme, carnivore, sprintene şi agile, prşdştoare, având
corpul fusiform obişnuit terminat prin procese abdominale; scarabeiforme sau
melolonthoide, caracteristice prin corpul subcilindric gros, moale în forma literei
C, cu picioare toracice scurte şi fşrş procese caudale, capştul abdomenului ca
un “fund de sac” şi care au capul evident sclerificat; elateriforme, care prezintş
corpul lung, cilindric şi tare şi picioare scurte, având aspectul unei sârme mai
groase, segmentatş
• larve apode: se caracterizează prin lipsa picioarelor sau prezenţa, cel
mult a unor rudimente. După structura capului se clasifică în următoarele
subtipuri:
- larve apode eucefale, la care capsula cefalică este aparentă, iar
aparatul bucal este conformat pentru rupt şi masticat (larvele "miniere" de
lepidoptere, unele coleoptere, etc.);
- larve apode hemicefale, la care capsula cefalică este invaginată pe
jumătate în torace, iar aparatul bucal este conformat pentru supt (larvele unor
specii de diptere);
- larve apode cefale, la carecapul este complet invaginat, neaparent
(la unele diptere).

54
 6.1.3. Stadiul pupal

Pupa este stadiul imobil al insectelor holometabole, în care au loc

profunde şi complexe procese interne, de histoliză şi histogeneză, prin care
si produce transformarea larvei în insectă adultă (imago).
Procesul de histoliză constă în distrugerea parţială sau totală a unor
organe sau ţesuturi specifice larvelor, prin fagocitoză (celule sanguine),
liocitoză (disocierea ţesuturilor prin acţiunea fermenţilor secretaţi de fagocite)
şi prin autoliză (autodizolvarea ţesuturilor larvare). Histoliza afectează
puternic sistemul muscular, sistemul digestiv şi corpii adipoşi şi, într-o
măsură mai redusă, sistemul nervos şi sistemul circulator.
Prin histogeneză se formează o serie de ţesuturi şi organe noi,
specifice adultului. Un rol important în procesul de histogeneză îl au discurile
imaginale şi histoblastele. Aceste formaţiuni se dezvoltă în anumite zone ale
corpului larvelor, apărând sub formă de cute sau proeminenţe. Discurile
imaginale reprezintă primordii ale organelor, din care se vor dezvolta noile
ţesuturi şi organe specifice adultului.
Procesele complexe care au loc în timpul metamorfozei la insectele
holometabole sunt prezente şi la insectele heterometabole, însă la acestea
histoliza şi histogeneza nu constituie două faze separate.
La insecte, din punct fe vedere morfologic, se deosebesc trei tipuri de
pupe:
• pupa liberă: la care apendicele corpului (antenele, aripile şi
picioarele) sunt libere şi pot executa anumite mişcări (la coleoptere,
himenoptere, unele diptere).
• pupa obtectă: are apendicele lipite de corp într-un lichid exuvial şi
acoperite cu o membrană mai mult sau mai puţin transparentă, pupa având
aspectul unei mumii (pupele de la lepidoptere, pupele de coccinelide -
coleoptere, etc.).
• pupa coarctată: este o pupă liberă în interiorul ultimei exuvii larvare,
care formează un înveliş opac, ca un butoiaş, numit puparium (la majoritatea
dipterelor).

6.1.4. Generaţia şi ciclul biologic la insecte

Ciclul de viaţă al unei insecte începe de la ou (la speciile ovipare) sau de

la larve (la insectele vivipare) şi se termină cu faza adultă, cu moartea
individului. Generaţia are o anumită limită temporală deoarece ea începe cu
apariţia indivizilor şi se termină cu moartea acestora (perioada de timp cuprinde
desigur şi timpii necesari dezvoltării fiecărui stadiu de dezvoltare fie ou, larvă de
diferite vârste, până la sfârşitul stadiului de adult), terminându-se cu moartea
ultimului individ, deci cu dispariţia totală a descendenţilor tuturor indivizilor
apăruţi iniţial. Adulţii acestei generaţii (notată G1), dau naştere prin ouăle sau
55
larvele depuse unei noi generaţii (G2), adulţii acestei generaţii similar dau
naştere prin ouăle sau larvele depuse unei noi generaţii (G3) şi aşa mai departe
în funcţie de timpul luat în consideraţie. Insectele se împart în următoarele
grupe, funcţie de timpul necesar dezvoltării unei generaţii, în raport cu durata
unui an: insecte monovoltine, au o singură generaţie pe an (Zabrus
tenebrioides, Eurygaster integriceps, etc.); insecte bivoltine, au două
generaţii pe an (Eurydema ornata, Agrotis segetum etc.); insecte polivoltine,
cu 3 sau mai multe generaţii pe an (Quadraspidiotus perniciosus cu 3
generaţii pe an în Romania şi 6 în California): insecte multianuale, o
generaţie în mai mulţi ani (3 ani la cărăbuşul de mai, 17 ani la Magicicada
septemdecium). Numărul de generaţii al unei specii, pe care de altfel o
caracterizează, este în strânsă dependenţă cu condiţiile de mediu. De
exemplu, Achanthoscelides obtectus are 2 generaţii pe an, dar în condiţii de
depozite, cămări încălzite, poate dezvolta 4-5 generaţii. Dar sunt specii, al căror
număr de generaţii/an este mereu acelaşi, în oricare parte al vastului lor areal
de răspândire (Bruchus pisorum, Phyllotreta sp.). Există deasemenea specii
de insecte, cu mai multe generaţii/an, unde depunerea ouălor se face treptat
într-un interval mai mare de de timp, ajungându-se astfel ca generaţii diferite
să coexiste, sau ca uneori să fie, diferite stadii ale insectei din prima şi a
doua generaţie, îngreunându-se astfel stabilirea momentului şi măsurilor de
combatere (gândacul din Colorado, viermele merelor, etc.).

Ciclu biologic al insectelor reprezintă succesiunea stadiilor şi uneori a

generaţiilor unei specii, la finalul căruia insecta se află într-un stadiu identic cu
stadiul de la care a pornit dezvoltarea. De exemplu, Tanymecus dilaticollis
iernează în stadiul de adult şi are o singură generaţie într-un ciclu biologic care
durează un an (fig. 23). Specia Leptinotarsa decemlineata, iernează ca adult, şi
prezintă două-trei generaţii în cadrul unui ciclu biologic, care se desfăşoară pe
parcursul unui an. Cărăbuşul de mai, are o generaţie într-un ciclu biologic care
se întinde pe durata a 3 ani, iar iernarea are loc în stadiu de larvă şi adult în
ultimul an în sol.

Fig. 23.
Schemă a
ciclului biologic
al speciei
Tanymecus
dilaticollis
(după Paulian Fl.,
1971)

56
Un ciclu caracteristic îl reprezintă păduchii de frunze (afidele), la care
înmulţirea este holociclică, adică o generaţie se înmulteşte gamogenetic, iar
celelalte partenogenetic. Astfel, generaţia care urmează generaţiei iniţiale, nu
produce urmaşi identici genitorilor, dar după o serie multiplă de generaţii cu
morfologie diferită, identice sau deosebite între ele, dar diferenţiate faţă de
formele existente în generaţia de început al ciclului biologic, se ajunge din
nou la forma indivizilor generaţiei de la care s-a pornit. Acest ciclu, la afidele
nemigratoare, este denumit monoecic sau monoic, deoarece are loc în
totalitate pe o singură specie de plantă gazdă, în timp ce în cazul speciilor de
afide migratoare este dioecic sau dioic, deoarece în totalitatea sa se
realizează numai pe două plante gazdă, primare şi secundare.
Ciclul biologic (holociclic monoecic) la speciile nemigratoare (cazul
reprezentativ fiind păduchele verde al cerealelor, Schizaphius graminum) şi
se prezintă astfel: din oul de iarnă depus de femele din forma sexuată în
toamnă, apare în primavară o larvă apoi o femelă apteră, numită matcă sau
fundatrix. Aceasta dă naştere pe cale partenogenetică prin ouă sau prin
larve vii, la femele aripate sau aptere numite fundatrigene. Din fundatrigene,
pe aceiaşi plantă gazdă sau pe plante gazdă înrudite, prin partenogeneză
apar 8-12 generaţii de femele virginogene, aripate (virginogene aripate) şi
nearipate (virginogene aptere). Spre sfârşitul verii apare ultima generaţie de
femele partenogenetice aripate, numite sexupare, ce depun două feluri de
ouă din care apar formele sexuate, masculi şi femele, care după copulaţie
depun oul de iarnă. La formele migratoare (cazul reprezentativ fiind
păduchele negru al sfeclei, Aphis fabae, dar şi Phorodon humuli sau
Myzodes persicae etc.), ciclul biologic (holociclic dioecic) are loc pe două
plante gazdă, din familii botanice deosebite. Parţial ciclul biologic (formele
sexuate, oul hibernant, fundatrixul şi femelele fundatrigene) are loc pe planta
gazdă primară, în timp ce restul cuprinzând formele virginogene şi sexupare
pe plante gazdă secundare, anuale ierboase, cultivate sau spontane. La
afidele migratoare, în cursul primelor generaţii apar femele virgine aripate ce
zboară pe plantele gazdă secundare unde întemeiază colonii noi, spre
toamnă, între virginogene, apar sexuparele, femele aripate, care se reîntorc
pe planta gazdă primară, unde prin intermediul a două tipuri de ouă dau
naştere la forme sexuate (masculi şi femele), după copulaţie, femelele depun
oul de rezistenţă, încheindu-se astfel ciclul biologic.
Diapauza. Pentru a supravieţuii unor perioade mai puţin favorabile
dezvoltării insectelor, acestea au dezvoltat o serie de mecanisme, procese
deosebit de complicate de rezistenţă de adaptare. Letargia, este o încetinire
importantă a principalelor funcţiuni vitale produsă sub acţiunea directă a
factorilor ambianţi (temperatura şi umiditatea atmosferică în principal).
Diapauza, este o stare fiziologică în cursul căreia activitatea metabolică
(respiraţia, pulsul cardiac) cât şi himogeneza se opresc, insecta astfel intră
într-un fel de catalepsie în cursul căreia căreia ea devine foarte rezistentă.
57
Diapauza afectează un stadiu precis pentru fiecare specie şi este de mai
multe feluri: diapauza ovulară pentru Bombyx mori (viermele de mătase);
diapauza larvară la diverse homoptere; diapauza nimfală la Thometapoea
pityocampa; diapauza imaginală pentru Lilioceri lilii, Melolontha melolontha.
Din punct de vedere al factorilor ecologici implicaţi sau al anotimpului în care
are loc, diapauza poate apăre datorită temperaturilor scăzute din timpul iernii,
numindu-se hiemală, sau căldurii şi uscăciunii din vară, situaţie în care se
numeşte estivală.
Dispersia. Un aspect deosebit al biologiei insectelor îl constituie
capacitatea acestora de a se răspândii, dispersa (împrăştia). După modul
cum se realizează această dispersie ea poate fi: directă şi indirectă. În
categoria dispersiei directe se clasifică toate insectele care se dispersează
prin mijloace proprii fie: la distanţe mici sau distanţe mari. Dăunătorii din
prima grupă se împrăştie pâna la câteva sute de metri, kilometri de la focar,
astfel se poate prevedea această invazie prin reperarea precoce a locurilor
de înmulţire. Păduchii de pomi sunt destul de reprezentativi pentru acest mod
de împrăştiere, de fapt, în timpul primăverii se multiplică activ, formând
colonii abundente pe diferite plante gazdă mai mult sau mai puţin specifice.
Se întâlnesc apoi în general sub formă de aptere capabile să invadeze
organele vecine coloniei de origine a plantelor cele mai apropiate. {n ceea ce
priveşte dăunătorii care se dispersează la mari distanţe putem spune că
lepidopterele noctuide migrează în masă în curentul de vară, din Africa de
Nord şi Spania, spre nordul Franţei şi Angliei, ouăle sunt depuse în cursul
drumului şi pagubele se constată îndeosebi pe crizanteme în Anjou şi
Touraine. Dispersia indirectă este determinată de factorul uman, deoarece
omul este mai des responsabil la originea împrăştierii accidentale a insectelor
vătămătoare. Cele mai frecvent caz este reprezentat de schimburile de
produse vegetale a căror contaminare a scăpat vigilenţei serciciilor de control
fitosanitar; iar dintre exemplele cele mai celebre putem cita: filoxera viţei de vie
(Philoxera vastatrix) introdusă în Europa pe plante de viţă americană.

6.2. ECOLOGIA INSECTELOR

În decursul evoluţiei, insectele s-au adaptat la diferite condiţii de mediu,

fiecare specie dezvoltându-se în anumite condiţii, favorabile sau mai puţin
favorabile pentru indivizii care alcătuiesc specia. În funcţie de condiţiile în care
s-a format, fiecare specie manifestă o selectivitate caracteristică faţă de
condiţiile locului în care îşi desfăşoară activitatea, deci orice specie
supravieţuieşte în limita unor anumiţi parametri bine stabiliţi, cărora li s-a
adaptat în cursul evoluţiei, aceşti parametri caracteristici de supravieţuire şi
dezvoltare se transmit în descendenţă şi au un caracter conservator neper-
miţând o evoluţie. Luând în considerare nivelele de organizare ale materiei vii,
58
despre insecte, putem discuta în cadrul nivelelor: individual, specific sau
populaţional, al ecosistemului din care fac parte şi al biosferei. Reamintim că
toate sistemele biologice, oricărui nivel de organizare ar aparţine, se
caracterizează prin cele trei însuşiri de bază şi anume: integralitatea, echilibrul
dinamic şi autoreglarea.

Noţiuni privind ecologia populaţiei, a speciilor de insecte

Speciile de insecte nu există ca un simplu agregat de indivizi izolaţi, ci
sub formă de populaţii integrate, rareori întâlnim specii de insecte reprezentate
printr-o singură populaţie, specia este definită nu atât prin numărul de caractere
ce le deosebesc de alte specii, ci prin suma acestor caractere care, împreună
determină identificarea ca o entitate de sine stătătoare şi în fine, o specie este
delimitată de alte specii de insecte, prin izolarea reproductivă, realizată în timp
şi spaţiu prin diferite mecanisme, mai degrabă decât prin interfertilitate între
indivizii ce aparţin aceleiaşi specii. Specia de insecte reprezintă o unitate
funcţională, deoarece ea este alcătuită din indivizi de origine comună, care
realizează într-un spaţiu strict determinat, o funcţie strictă în cadrul
ecosistemului, având o poziţie relativ stabilă în cadrul lanţurilor trofice. Din
punct de vedere al reacţiei la variaţiile factorilor de mediu, insectele pot fi
euribionte, cu toleranţă ridicată, suportând variaţii mari ale condiţiilor de mediu,
fără să-şi modifice poziţia ocupată în cadrul ecosistemului, a nişei ecologice, a
poziţiei în cadrul lanţurilor trofice din ecosistem, sau stenobionte, specii de
insecte ce au o toleranţă scăzută şi de aceea îşi pot pierde cu uşurinţă poziţia
deţinută la un moment dat în cadrul ecosistemului.

Populaţia de insecte şi caracteristicile ei

Ecologia se ocupă mai ales de dinamica populaţiei de insecte
(răspândirea, densitatea, fluctuaţia ei), de raportul numeric dintre clasele
anuale şi dintre sexe în cadrul populaţiei etc.. O caracteristică importantă a
populaţiei, este aceea că ea există o perioadă relativ mare de timp, (mii de ani,
ere geologice), în timp ce indivizi care o compun au o existenţă relativ scurtă
(zile, ani). Orice populaţie, nu numai de insecte, poate fi analizată din două
puncte de vedere: static şi dinamic.
Analizată din punct de vedere static, principalii parametri care caracte-
rizează la un moment dat o anumita populatie sunt: efectivul populaţiei,
densitatea populaţiei, structura populaţiei şi natalitatea ce are ca revers
mortalitatea. Efectivul populaţiei, reprezintă numărul total de indivizi dintr-o
anumită specie, dintr-o anumită zonă, sau din totalitatea arealului de dăunare
sau răspândire a speciei, într-un moment strict determinat de timp. Astfel
totalul adulţilor hibernanţi de ploşniţa cerealelor (Eurygaster integriceps) a fost
estimat la 3.860 milioane exemplare în iarna 1992-93, 7.042 milioane de
exemplare în 1993-94, 12.788 milioane de exemplare în 1994-95, 25.011
milioane de exemplare în 1995-96 şi 12.119 milioane exemplare în 1996-97.
59
Densitatea populaţiei, numărul de exemplare de insecte/unitatea spaţială (de
suprafaţă, de volum, de greutate, /plantă, /organ al plantei, etc.) se poate
estima prin diferite tehnici; vizual, curse luminoase, momeli alimentare,
capcane feromonale, adezive sau alimentare. Prin stabilirea densitătii unui
dăunator, se poate aprecia dacă populaţia respectivului dăunător, a atins limita
critică, aşa numitul "Prag Economic de Dăunare" (PED), densitatea populaţiei
dăunătorului ce presupune apariţia unor pagube semnificative, impunând
aplicarea măsurilor de protecţia plantelor (tabel 1) .
Tabelul 1
Pragurile economice de dãunare (PED) ale unor specii de dãunãtori
Denumirea Epoca de
Pragul economic de dãunare
dãunãtorului observaţie
Inainte de 2
Anoxia vilosa 0,2 larve/m
semãnat
2
* 7 adulţi/m , în culturi cu densitãţi normale bine înfrãţite
2
adulţi hibernanţi * 5 adulţi/m , în culturi cu densitãţi reduse de plante, slab
Al 2-lea nod ieşite din iarna şi neânfrãţite
2
format * 3 adulţi/m , în culturi neşnfrãţite, în primãverile
Eurygaster sp.
secetoase şi cãlduroase
noua generaţie
* 3 larve/m2, pentru grâul de consum
Formarea 2
* 1 larva/m , pentru grâul de sãmânţã
boabelor
2
* 30 larve/m , în sola în care se seamãnã
Haplodiplosis Înainte de 2
* 50 larve/m , la mai puţin de 2 km. de sola în care se
marginata semãnat
seamãnã
Tanymecus 2
Rãsãrire 5 adulţi/m
dilaticollis
La îmbobocire şi 2
Apion sp. 10 adulţi/m
înflorire
Cereale pãioase,
Agrotis segetum înainte de 5 larve/m2
semãnat
Porumb, la 2
2 larve/m , sau în cursul primei generaţii, peste 30
rãsãrire în faza de
masculi/ sãptãmânã/ capcanã feromonalã
4-5 frunze

Structura populaţiei, sau mai exact distribuţia claselor de vârstă în cadrul

unei populaţii de insecte dată, reprezintă numărul sau proporţia diferitelor
categorii de indivizi biologici neechivalenţi între ei, în primul rând prin vârstă sau
stadiul de dezvoltare. Pentru o populaţie în creştere, progres, reprezentarea
grafică este o piramidă cu baza reprezentată de stadiile tinere, o populaţie
staţionară are aproximativ o formă patratică sau dreptunghiulară, iar o populaţie
în regres este reprezentată de o piramidă cu baza in sus.
Natalitatea şi mortalitatea, reprezintă parametri deosebit de importanţi ai
populaţiei dăunătorilor. Populaţia se caracterizează, în oricare moment al
60
existenţei sale, prin apariţia şi dispariţia concomitentă a unui număr oarecare
de indivizi. Natalitatea, numărul total de descendenţi ai unei perechi de insecte,
dint-o unitate de timp, sau în cursul unei generaţii, depinde de specie, de
mărimea populaţiei şi de condiţiile de mediu, iar mortalitatea, numărul total de
indivizi morţi în cursul unei generaţii, sau în unitatea de timp, depinde numai de
condiţiile de mediu şi de mărimea populaţiei analizate.
Din punct de vedere dinamic, atunci când se analizează dinamica
unei populaţii, se poate analiza dinamica densitaţii în timp sau dinamica
dispersiei, a răspândirii în timp şi spaţiu a populaţiei, a unei insecte, a unui
dăunător.
Proprietatea populaţiei de insecte de a produce urmaşi, de a supravieţui,
de a creşte numeric, este definită drept potenţialul biologic al speciei şi este
caracteristic unei anumite specii de insecte. Imensului potenţial biologic al
insectelor i se opune mediul, care prin factorii săi biotici şi abiotici împiedică
realizarea în condiţii reale a potenţialului biologic al speciilor de insecte.
Efectivul şi densitatea unei populaţii de insecte sunt variabile în timp, creşterea
sau mărirea populaţiei de insecte, fluctuaţia acesteia, depinde de factori ce
determină schimbări în populaţia de insecte şi nu determină scăderea, limitarea
oscilaţiilor numerice ale populaţiei.
Unii factorii ce influenţează dinamica populaţiei sunt factori independenţi
de densitate, acţionează indiferent de densitatea populaţiei de insecte,
intensitatea acţiunii lor, proporţia indivizilor rezultaţi în urma acţiunii negative
sau pozitive creşte în funcţie de durata în care aceştia acţionează, independent
dacă densitatea populaţiei de insecte creşte sau se reduce, astfel aplicarea
unui insecticid pentru combaterea unui anumit dăunător, poate distruge până la
99% din indivizii speciei ţintă, iar în cazul când tratamentele de combatere se
aplică pe suprafeţe extinse, populaţia sau chiar specia în totalitate poate suferi
scăderi dramatice.
Factorii dependenţi de densitate, acţionează în sens negativ în funcţie
de densitatea populaţiei de insecte care suferă acţiunea, mărimea efectului
acestor factori va creşte în funcţie de de creşterea populaţiei, cu alte cuvinte
vor avea o influenţă redusă asupra unei populaţii de insecte cu densitate mică
şi o influenţă semnificativă asupra unei populaţii de insecte cu densitate mare,
influenţată prin existenţa patogenilor, paraziţilor sau prădătorilor. În figura 24
sunt prezentate variaţiile nivelului populaţiilor de ploşniţa cerealelor în funcţie
de populaţia de paraziţi oofagi. Se observă că orice creştere a populaţiei de
paraziţi, determină o scădere a populaţiei dăunătorului, urmată bineşnţeles de
o scădere a populaţiei de paraziţi, care nu mai dispun de capacitatea de a
căuta şi parazita în acelaşi procent dăunătorul, determinând în timp, o creştere
a populaţiei dăunătorului, acest ciclu repetându-se după o anumită perioadă de
timp.
În prelucrarea şi interpretarea datelor referitoare la o serie de indici,
caracterizări din punct de vedere sinecologic a unei specii, sau a unui
61
ecosistem, se utilizează cu precădere cu ajutorul statisticii matematice,
următorii indicatori analitici şi sintetici: abundenţa, constanţa, dominanţa,
indicele de semnificaţie ecologică şi diversitatea specifică.

Parazitare (%) Densitate in padure (exemplare/mp.)

100 90
90 80

Densitate in padure (ex/mp.)

80 70
70
% Paratizare

60
60 50
50
40 40
30 30
20 20
10 10
0 0
ANUL (1965-1982)

Fig.24. Variaţia nivelului populaţiilor de ploşniţe şn funcţie de populaţia de

paraziţi oofagi la Fundulea
(prelucrare după Popov C., comunicare personală)

Tipurile dinamicii populaţiei

Din punct de vedere al evoluţiei în timp a populaţiilor dăunătorilor, se
disting 3 tipuri de dinamică: stabil, sezonier şi multianual.
Tipul stabil, în care de la un an la altul efectivul şi densitatea
dăunătorului este constantă dealungul unei întregi perioade de vegetaţie.
Tipul sezonier, în care, în cadrul unui sezon de vegetaţie, apare o
generaţie (monovoltină), două generaţii (bivoltine) sau mai multe generaţii ale
dăunătorului (polivoltine), fiecare generaţie impunând apariţia, creşterea şi
descreşterea nivelului populaţiei de dăunători.
Tipul multianual, înseamnă evoluţia unei populaţii a unui anumit
dăunător dealungul a mai multor ani.
Orice evoluţie a unei populaţii a unui dăunător presupune pe de o parte
existenţa unei stări iniţiale de echilibru, de la care se porneşte creşterea în masă a
dăunătorului, aspect ce presupune existenţa a 4 faze, (faza minimului, faza în
care nivelul populaţiei dăunătorului este redus la minim, aproape de limita de
existenţă faunistică a speciei; faza de creştere, faza în care mărimea
populaţiei dăunătorului începe să crească aproape în progresie geometrică;
faza maximului, perioada în care nivelul populaţiei atinge maximul; faza de
reducere, etapa în care nivelul populaţiei începe să scadă vertiginos până la
62
nivelul fazei minimului. Speciile monovoltine în general, cunosc un maxim al
nivelului populaţiei la 4-10 ani, în timp ce pentru speciile bi, tri sau polivoltine,
nivelul maxim al populaţiei este atins aproape ciclic la 2-3 ani.

Factorii ecologici care influenţează dinamica populaţiilor din

ecosisteme. În general, se acceptă sistematizarea acestor factori în: abiotici,
edafici, biotici şi antropici.

A. Factorii abiotici sau climatici se referă la următorii parametri:

temperatura, umiditatea, lumina, curenţii de aer şi presiunea atmosferică.

a.Temperatura. Fiecare specie de insectă are propriile sale limite de

temperatură, în interiorul căreia se poate dezvolta. Există astfel o limită
inferioară de temperatură, denumită prag biologic inferior de dezvoltare, sau
temperatura minimă (t0) şi o limită superioară, denumită prag biologic superior
de dezvoltare sau temperatura maximă de dezvoltare (T). În afară de aceste
două limite, organismele se mai caracterizează prin pragul de prolificitate (O),
ce exprimă temperatura la care sexele devin fertile şi un prag termic optim (O1),
ce reprezintă temperatura la care specia respectivă se dezvoltă în condiţii
optime. Între limitele pragurilor superior şi inferior, are loc o dezvoltare normală
a speciei respective. Zona cuprinsă între aceste limite se cunoaşte sub numele
de zona biologică. Sub pragul inferior şi deasupra se află situată zona letală, în
cadrul căreia specia nu poate trăi. Moartea insectelor prin îngheţ survine numai
atunci când temperatura coboară sub o anumită limită, temperatura critică, la
care toată apa din corpul insectei îngheaţă.
La temperaturi ridicate, peste pragul superior, activitatea insectelor
încetează, datorită coagulării substanţelor proteice, coagularea lor are loc la
temperaturi cu atât mai ridicate, cu cât conţinutul în apă al corpului insectelor
este mai mic.
b. Umiditatea. Este unul din factorii abiotici indispensabili pentru
organisme în general şi pentru insecte în particular, fiind un factor important în
viaţa acestora. Legat de umididate, trebuie să amintim rolul precipitaţiilor (sub
forma ploilor sau zăpezii) în viaţa insectelor. Precipitatiile sub formă de ploi,
favorizează dezvoltarea insectelor, atunci când sunt în cantităţi mici, măresc %
UR din aer (favorizează ecloziunea ouălor de Ostrinia nubilalis), sau în sol
(creşte numărul de viermi sârmă sau coropişniţe), dar în cantităţi mari,
precipitaţiile au o influenţă negativă. Astfel, precipitaţiile abundente din luna
mai, spală pontele sau larvele din stadiu I ale ploşniţei cerealelor, iar cele din
iulie, spală pontele de sfredelitorul porumbului.
Precipitaţiile sub formă de zăpadă, atunci când sunt abundente oferă un
adapost prielnic pentru hibernarea majorităţii speciilor de insecte, în timp ce
iernile lipsite de zapadă, combinate cu geruri mari, sunt defavorabile hibernarii.

63
În acelaşi timp, topirea zăpezilor contribuie la creşterea umidităţii solului şi a
aerului.
c. Lumina. Factor abiotic care are un rol important în viaţa insectelor,
contribuie la ridicarea temperaturii corpului şi influenţează direct procesele
biologice şi fiziologice ale insectei. Orientarea insectelor în funcţie de lumină
este bazată pe o reacţie fotochimică la nivelul celulelor fotoreceptoare şi
determină o anumită mişcare. Unele insecte sunt atrase de lumină, şi au
fototropism pozitiv, iar altele (lucifuge) fug de lumină, prezentând un fototropism
negativ. Fototropismul este caracteristic uneori stadiului de dezvoltare al
insectei, larvele neonate ale unor trichoptere sunt atrase de lumină, iar odată
cu dezvoltarea lor, fug de lumină. Cărăbuşul de stepă (Anoxia vilosa) nu
zboară decât în orele de seară.
d. Curenţii de aer. Vântul contribuie la intensificarea evaporării apei din
corpul insectelor. Vântul puternic impiedică mişcarea, hrănirea, copulaţia şi
ponta insectelor, dar favorizează răspândirea lor la mari distanţe, aşa cum este
cazul speciilor Loxostege sticticalis şi Hyphantria cunea. Din contră curenţii de
aer, chiar de slabă intensitae, dar de lungă durată, au o influenţă negativă
asupra unor specii ca Ostrinia nubilalis şi Mayetiola destructor, cărora le
împiedică împerecherea.
e. Presiunea atmosferică. Trebuie luată în consideraţie numai atunci
când ne referim la specii de insecte ce trăiesc la altitudini diferite, dar pentru
considerente practice ea nu este inclusă în factorii de mediu, are influenţă
numai în corelare cu ceilalţi factori abiotici.
Niciodată un factor ecologic nu acţionează individual, el este permanent
supus influenţei altor factori, pe care la rândul său îi influenţează.

B. Factorii edafici caracterizează solul şi se referă la structura,

compoziţia chimică, pH-ul, temperatura, umiditatea acestuia şi care, împreună,
alcătuiesc un tot unitar necesar pentru dezvoltarea diferitelor specii care trăiesc
în totalitate sau numai o parte a ciclului lor biologic în sol. şi alte elemente ce
caracterizează solul, influenţează structura şi mărimea faunei solului, printre
acestea mentionăm: expoziţia, gradul de insolaţie sau de umbrire etc.

C. Factorii biotici dintre care se remarcă hrana, zoofagii şi

epizootiile.
Hrana (factorul trofic) influenţează viaţa insectelor, determinând
prezenţa şi numărul insectelor în diferite agrobiocenoze. Chiar dacă noţiunile
generale de bază au mai fost prezentate succint în capitolul referitor la biologia
insectelor, vom prezenta în continuare cu exemplificări, criteriile de împărţire a
diferitelor grupe de insecte în funcţie de factorul hrană. Din punct de vedere al
nivelului trofic la care se află, insectele pot fi consumatori primari, secundari
sau terţiari. Din punct de vedere al tipului de hrană consumat insectele se
împart în: fitofage, zoofage şi pantofage (omnivore).
64
 Zoofagii sunt gruparea care cuprinde acele insecte şi unele nevertebrate
sau vertebrate, care îşi asigură existenţa pe seama hranei de origină animală.
Entomofagii, grupe de animale ce se hrănesc cu insecte, pot cuprinde
nu numai insecte, dar şi alte organisme care atacă cu precădere insectele,
unele din ele fac parte din Nematode (Mermitidae), sau Protozoare (Nosema
sp.), în timp ce acarofagii sunt specii de acarieni zoofagi care atacă acarieni
fitofagi (Phytoseiuluss persimilis atacă pe Tetranicus urticae). Epizootiile sunt
boli ale animalelor care se răspândesc la o mare parte a indivizilor unei
populaţii şi sunt cauzate de ciuperci, peste 530 de specii (cele mai cunoscute
sunt Entomophtora sp. şi Beauveria sp.), bacterii, peste 90 de specii (cele mai
cunoscute sunt Bacillus thuringiensis şi B.popiliae), virusuri, caracterizate după
localizarea lor în celula atacată, ca nucleare sau citoplasmatice, cu sau fără
incluzii (peste 300 de tipuri) şi în fine sporozoare, câteva zeci de specii, din
care cea mai cunoscută este Nosema sp.

D. Factorii antropici se referă la activitatea omului ce prin însăşi

existenţa sau activitatea sa contribuie la modificarea componenţei speciilor de
insecte dintr-un ecosistem. Monocultura favorizează înmulţirea excesivă a unor
dăunători. Măsurile de combatere a dăunătorilor agricoli, afectează deosebit de
puternic populaţiile de insecte, atât dăunătoare cât şi utile. Tehnologiile
moderne de cultură, au un impact puternic, în anumite situaţii, asupra insectelor
dăunătoare.
Este important să menţionăm că toţi factorii ecologici acţionează diferit
şn funcţie de agroecosistem, existând numeroase preocupări pentru a
prezenta ca un tot unitar toate influenţele ecologice existente într-o
agrobiocenoză specifică.

6.3. VĂTĂMĂRI, PAGUBE ŞI EVALUAREA LOR, PROGNOZA ATACULUI

6.3.1. Vătămările

Insectele, au în general, un regim de hrană fitofag, se hrănesc cu diferite

părţi ale plantelor şi provoacă vătămări atât celor cultivate cât şi celor din flora
spontană. Dar această formă nu este singura care poate afecta o plantă, este
cunoscut faptul că [nsăşi viaţa, biologia insectelor afectează prin construirea
adăposturilor pentru hibernare, a cuiburilor pentru depunerea ouălor, a galeriilor
săpate pentru căutarea hranei, a secreţiilor eliminate [n urma procesului de
hrănire plantele sau habitatul acestora. Nu numai dăunătorii cunoscuţi, specifici
sau accidentali ci şi toate insectele care se hrănesc fitofag, pot consuma toate
organele plantelor, organele vegetative (frunze, tulpini, rădăcini), dar şi
organele generative (muguri vegetativi sau florali, flori, fructe, seminţe). După
poziţia pe care o are partea plantei vătămată, insectele afectează organele
subterane sau cele supraterestre.
65
 Vătămările, produse de către insecte, pot fi întâlnite la suprafaţa sau
în interiorul organelor afectate. Prin rupere şi roadere, se produc la nivelurile
afectate de activitatea dăunătorului sau chiar la nivelul plantei în totalitate,
alterări mai mici sau mai mari, uneori până la nivelul patologicului a funcţiilor
fiziologice bazale (asimilaţia, transpiraţia, conducerea substanţelor între
diferite părţi ale plantei etc.) ce determină la rândul lor influenţe negative în
procesele biochimice. În general, recunoaşterea speciei dăunătoare se face
după caracterul vătămărilor produse la plante, care sunt în legătură directă cu
conformaţia aparatul bucal al insectei.

6.3.2. Pagube

Atacul produs de dăunători asupra diferitelor organe ale plantelor, duc în

final, la debilitarea plantelor sau chiar moartea lor, având ca rezultat scăderea
producţiei, reprezentată de aparatul foliar, seminţe, fructe, rădăcini, etc.,
înregistrându-se aşadar o pagubă. Noţiunea de vătămare nu reprezintă acelaşi
termen cu cea de pagubă. Vătămarea este rezultatul acţiunii agresive a
insectei (reprezintă, semnalează pur şi simplu că un anumit dăunător afectează
o anumită structură a unei anumite plante sau cu alte cuvinte atacul
dăunătorului) şi are un aspect fiziologic, biochimic etc..
În schimb paguba, implică o pierdere cu caracter economic (reprezintă
valoric, [ntre anumite limite, scăderea recoltei). Paguba este urmarea vătămării
şi este o noţiune convenţională, relativă, dat fiind cuantificarea ei diferită în
funcţie de cel care face aprecierea, produsul commercial evaluat din producţie
şi fluctuaţia valorii propriuzise în timp a produsului luat în consideraţie. În
procesul de manifestare a simptomelor produse de atacul dăunătorilor se
disting două procese, şi anume: vătămarea şi paguba. Atacul manifestat este
reprezentat valoric prin frecvenţă (F %) şi intensitate (I %) care se exprimă
procentual. Vătămarea se exprimă prin gradul de atac (Ga), iar paguba prin
însăşi pierderea cantitativă de recoltă (P).

6.3.3. Prognoza atacului

Staţiunile de prognoză şi punctele de sprijin, în prezent, alcătuiesc pe

întreg teritoriul ţării o adevarată reţea fitosanitară, care urmăreşte îndeaproape
evidenţa speciilor dăunătoare, asigură asistenţa tehnică şi asigură avertizarea
momentelor optime, în vederea aplicării măsurilor de combatere.
Prognoza poate fi de lungă durată, când estimarea înmulţirii în masă a
dăunătorilor, pe un anumit teritoriu, se face cu cel puţin 2-3 luni înainte de
izbucnirea invaziilor şi de scurtă durată, când apariţia populaţiei unei specii se
prevede cu câteva zile sau săptamâni înainte. Estimarea prezenţei sau atacului
unui anumit dăunător se realizează prin sondaje. Sondajele sunt operaţii de
recoltare şi analiză a probelor de sol, de plante atacate sau de dăunători, cu
66
scopul de a strânge date statistice privitoare la răspândire, densitate
numerică la unitatea de suprafaţă sau plantă, frecvenţa şi intensitatea
atacului, pagube produse, fecunditate, raport [ntre sexe, mortalitate cauzată
de entomofagi sau de condiţiile de mediu, fenofazele dezvoltării plantelor
atacate şi multe alte fenomene de biologie, ecologie şi combatere a
dăunătorilor. Sondajele pot fi periodice şi de sezon. Sondajele periodice se
fac în tot cursul perioadei active sau numai [ntr-un anumit moment din
perioada de activitate, cu scopul de a stabili dinamica dezvoltării, densităţii
numerice, mortalităţii, frecvenţa şi intensitatea atacului etc.. Sondajele de
sezon, din contră, se fac cu scopul de a stabili densitatea numerică,
mortalitatea şi viabilitatea, toamna, după retragerea dăunătorilor pentru
iernare în sol, şi primăvara devreme, când se dezgheaţă solul. Prognoza de
lungă durată a apariţiei în masă a unor specii dăunătoare, se stabileşte în mod
ştiinţific pe baza a numeroase observaţii asupra stării fitosanitare a culturilor
(frecvenţa şi intensitatea atacului şi gradul de atac), precum şi asupra dinamicii
densităţii specilor respective. Valorile acestor indici, analizate cu ajutorul
scărilor de estimare, se folosesc direct în elaborarea prognozelor.
Prognoza de scurtă durată sau "avertizarea", constă în stabilirea
termenelor de intervenţie în combaterea unui dăunător cu câteva zile sau
săptămâni înainte de declanşarea atacului. Ea se realizează prin metode
speciale, bazate pe cunoaşterea condiţiilor climatice, a potenţialului biotic al
populaţiei speciei, precum şi a rolului duşmanilor naturali. La baza avertizării
epocilor optime de combatere a dăunătorilor se află criteriile de "avertizare" şi
cunoaşterea caracteristicilor principale ale speciei.
Avertizarea aplicării tratamentelor împotriva dăunătorilor, se face după
criteriile: fenologic, ecologic şi biologic.
Criteriul fenologic, constă în stabilirea termenelor de avertizare după o
anumită fază fenologică a plantei gazdă, sau a altor plante "indicatoare" de
cultură sau din flora spontană. Criteriul fenologic, are la bază corelaţia care
există între apariţia stadiului dăunător şi fenofaza plantelor respective.
Criteriul ecologic, constă în stabilirea datei avertizarilor după unele
particularităţi ecologice, cum ar fi: durata dezvoltării în zile, suma de
temperatură efectivă, ciclul biologic, bioclimogramele şi prognogramele. Durata
dezvoltarii in zile (n). Definită ca raport între constanta termică (K) şi
temperatura efectivă (tn-t0), adică n = K/tn - t0, această formulă se foloseşte
adesea în avertizare. După acest criteriu, buletinul de avertizare se poate lansa
la începutul depunerii primelor ouă, cu indicaţia ca tratamentele de combatere
să înceapă după 7-8 zile. Ciclul biologic reprezintă grafic, activitatea biologică şi
caracteristicile ecologice, respectiv apariţia şi succesiunea stadiilor şi
generaţiilor în funcţie de suma temperaturilor efective corespunzătoare,
elaborat pentru o zonă dată într-un anumit an. Se foloseşte cel mai adesea la
stabillirea termenelor de avertizare.

67
 Bioclimogramele reprezintă expresia grafică a legăturilor dintre
cerinţele populaţiei unei specii şi condiţiile meteorologice dintr-o anumită
localitate. Bioclimogramele, în funcţie de factorii de mediu corelaţi cu
constantele biologice, sunt de 3 tipuri: termohigrograme, termopluviograme şi
termohigropluviograme. Prognogramele sunt diagrame de termograf, higrograf,
termohigrograf etc., prevăzute cu constantele biologice (t0, O, O1, T, h0 şi H), pe
care dispozitivele de scriere ale aparatelor înscriu condiţiile meteorologice.
Criteriul biologic, constă în stabilirea datei avertizărilor şi epocilor de
combatere, după anumite particularităţi biologice ale dăunătorilor, cum ar fi:
curba de apariţie, curba de zbor, incubaţia, ecloziunea larvelor, densitatea
numerică etc.
Bineînţeles că aceste criterii de avertizare a tratamentelor se aplică şi
înpreună. Pentru exemplificare vom lua cazul speciei Lobesia botrana.
* împotriva larvelor din generaţia I, tratamentele de combatere se aplică: la 10-
14 zile de la apariţia adulţilor hibernanţi; la 3-6 zile când se atinge maximul curbei de
zbor; la 6-8 zile de la depunerea primelor ouă; când temperatura efectivă a ajuns la
100-1200 C; când înfloreşte portaltoiul Rupestris 3309, hibridul Terras 20; la apariţia
frunzei a 16 a pe lăstari.
* împotriva larvelor din generaţia II: la 10-12 zile de la apariţia adulţilor
generaţiei I a, din cuşca de avertizare; la 3-4 zile de la înregistrarea maximului de
capturi în capcanele feromonale; la 4-5 zile de la depunerea ouălor ; când temperatura
efectivă a ajuns la 5300 C; când soiul Muscat Perla de Csaba intră în pârgă.
* împotriva larvelor din generaţia III: la 10-12 zile de la apariţia adulţilor
generaţiei a IIa, din cuşca de avertizare; la 3-4 zile de la înregistrarea maximului de
capturi în capcanele feromonale; la 4-5 zile de la depunerea primului ou ; când
temperatura efectivă a ajuns la 10100 C.
În avertizarea aplicării tratamentelor se ţine seama, în majoritatea
cazurilor, de cel puţin două criterii, din care criteriul biologic este obligatoriu.
Avertizarea tratamentelor se face întotdeauna în raport cu pragul economic
de dăunare.
Evidenţa biologiei dăunătorilor constituie elementul principal pentru
stabilirea schemei ciclului biologic, pe care se bazează avertizarea
tratamentelor. Ea se ţine în cadrul centrelor de prognoză şi avertizare cu
ajutorul fişei biologice şi a tabelului de sinteză. În fişa biologică se operează
zilnic, prin semne convenţionale, stadiile de dezvoltare observate. În tabelul
de sinteză, se trec datele centralizate, calculate după fişa bioloigică, privind
data primelor şi ultimelor apariţii. Totodată se înregistrează şi sumele de
temperaturi efective. Pe baza datelor din tabelul de sinteză, se întocmeşte
schema ciclului biologic.
Schema ciclului biologic este alcătuită din bioclimograma şi biociclul
sau ciclul biologic propriuzis. Biociclul (ciclul biologic) cuprinde desfăşurarea
proceselor de creştere, dezvoltare şi înmulţire, care se reflectă în
succesiunea generaţiilor şi a stadiului fiecărei generaţii în parte.

68
Bioclimograma şi biociclul se întocmesc treptat, pe măsură ce dispunem de
datele meteorologice şi ecologice.

Întrebări de autoevaluare

1. Câte tipuri de larve exită în lumea insectelor?

2. În legătură cu ecologia populaţiilor de insecte, cum se numeşte
numărul de exemplare de insecte/unitatea spaţială?
3. Ce reprezintă o generaţie la insect?
4. Ce reprezintă o pupă coarctată? Dar una obtectă?
5. Care sunt formele de reproducere la insecte?

69
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7

METODE GENERALE DE PREVENIRE ȘI COMBATERE

INTEGRATĂ A DĂUNĂTORILOR

Cuvinte cheie: dăunători, prevenire, combatere integrată, carantină

fitosanitară, măsuri legislative

Rezumat
Măsurile preventive și curative de control a dăunătorilor animali, după
mijloacele folosite sunt: măsuri de carantină fitosanitară, metode
agrofitotehnice, folosirea de soiuri și hibrizi de plante rezistente, metode
mecanice, metode fizice, metode biologice și metode chimice.
Alegerea unei anumite măsuri specifice de prevenire sau combatere a
unui anumit dăunător, se face în funcție de: dăunător, cultura protejată,
suprafața culturii, posibilitățile tehnice de aplicare a măsurilor preconizate,
condiții specifice (ecologice, agrotehnice și tipul exploatării agricole) și în ultimă
instanță de rentabilitatea economică a măsurilor aplicate.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

7.1. COMBATEREA INTEGRATĂ

Experții FAO au definit în 1967 combaterea integrată drept "Un sistem

de reglare a populaților de dăunători, care ținând seama de mediul specific și
dinamica speciilor luate în cosiderație, folosește toate tehnicile și metodele
corespunzătoare într-un mod cât se poate de compatibil pentru a se menține
dăunătorii la un nivel la care să nu mai producă daune economice". Din
definiția de mai sus rezultă că lupta integrată împotriva dăunătorilor se bazează
pe două principii: nu se acționează și nu se ia în considerație un singur mijloc
de combatere și nu se acționează asupra unei singure ținte ci asupra tuturor
organismelor; combaterea integrată nu urmărește eradicarea dăunătorilor ci
menținerea lor sub nivelul PED (Pragului Economic de Dăunare). Pentru
realizarea în practică a acestui generos concept se pun probleme privind
integrarea diferitelor metode de combatere a dăunătorilor, acțiune foarte
complexă ce nu este o simplă adunare a metodelor și tehnicilor de combatere
deja existente, integrarea lor are o nouă rezultantă pe baza efectului sinergic.
Deoarece problema combaterii integrate, într-o anumită cultură, este
deosebit de complexă se impune stabilirea unor elemente absolut necesare,
din care, o parte se realizează, iar altele nu s-au putut stabili cu exactitate și
sunt numai estimate prin metode nu întotdeauna destul de riguroase. O parte
70
din aceste elemente sunt: evidența speciilor de animale dăunătoare pe zone
largi, prin hărți de răspândire (realizat în cea mai mare parte, pentru principalii
dăunători, de serviciile de protecția plantelor); cunoașterea evoluției în timp
(dinamica anuală sau multianuală) a speciilor dăunătoare, corelate cu speciile
antagoniste (paraziți și prădători). Se cunosc prea puține date despre evoluția
zoofagilor; stabilirea ciclului biologic al speciilor dăunătoare dintr-o anumită
zonă, în corelație cu factorii eecologici, abiotici și biotici. Există foarte puține
corelații stabilite prin metode exacte, matematice.; înregistrarea în dinamică a
densității numerice la speciile cheie. Dacă pentru speciile dăunătoare acest
aspect este în mare parte realizat de serviciile de protecția plantelor, se cunosc
date sporadice despre fauna utilă); pragul economic de dăunare pentru
dăunătorii cheie.
Noțiunea de combatere integrată cuprinde în principal 3 aspecte:
integrarea principalelor metode de combatere a dăunătorilor, în principal a celor
chimice și biologice dacă sunt compatibile și exercită o presiune sporită asupra
dăunătorului; aplicarea tehnologiilor de cultură ce pot fi utilizate împreună cu
metode de combatere integrate, fără a impune o schimbare a acestora;
includerea metodelor de prognoză și a avertizării tratamentelor în tehnologiile
curente de combatere a dăunătorilor, deoarece prin ele se stabilește un mod
rațional de aplicare și direcționare a tratamentelor. În cadrul combaterii
integrate lucrările de prognoză și avertizarea tratamentelor, constituie o latură
de bază a acesteia, luând în considerație permanent densitatea numerică și
pragul economic de dăunare, metodele de apreciere a acestora trebuie
îmbunătățite și corelate cu influența factorilor biotici și abiotici, prin stabilirea
unor algoritmi care să reflecte legăturile existente între diferiți parametri ce
determină nivelul unei populații de dăunător într-o anumită zonă și perioadă.
După caracterul lor, măsurile de control a dăunătorilor pot fi: preventive
(indirecte sau profilactice), ce se aplică pentru a preveni sau a împiedica
apariția atacului dăunătorului și curative (directe sau de combatere), care au
rolul de a distruge dăunătorul odată ce a apărut sau provoacă pagube.
Măsurile preventive și curative de control a dăunătorilor animali, după
mijloacele folosite sunt: măsuri de carantină fitosanitară, metode
agrofitotehnice, folosirea de soiuri și hibrizi de plante rezistente, metode
mecanice, metode fizice, metode biologice și metode chimice.
Alegerea unei anumite măsuri specifice de prevenire sau combatere a
unui anumit dăunător, se face în funcție de: dăunător, cultura protejată,
suprafața culturii, posibilitățile tehnice de aplicare a măsurilor preconizate,
condiții specifice (ecologice, agrotehnice și tipul exploatării agricole) și în ultimă
instanță de rentabilitatea economică a măsurilor aplicate.

71
 7.1.1. Măsuri de carantină și legislație fitosanitară

Pentru a se preîntâmpina pătrunderea unor dăunători deosebit de

periculoşi, în majoritatea ţărilor, s-a instituit un serviciu special de carantină
fitosanitară. Carantina fitosanitară reprezintă un complex de măsuri legislative
şi organizatorice, ce se aplică unitar pentru a preîntâmpina pătrunderea în ţară
a unor dăunători care nu au fost încă semnalaţi, pentru limitarea arealului de
răspândire a unor specii existente în fauna României şi bineînţeles a altor ţări,
sau pentru eradicarea unor focare izolate.
Urmare a acestei activităţii s-a impiedicat pătrundera în Romania a unor
dăunători deosebit de importanţi cum ar fi: musca mediteraneană a fructelor
(Ceratitis capitata), sau viermele cartofului (Globodera rostochiensis). Foarte
importantă în această activitate este acţiunea de depistare la timp a existenţei
unor dăunători de carantină (acei dăunători care nu există în ţară şi a căror
existenţă poate provoca pagube sectoarelor implicate în producţia, prelucrarea
sau comercializarea produselor agricole).
Răspândirea dăunătorilor de carantină se pote realiza pe căi multiple
cum ar fi: migrări naturale, în cazul speciilor care se pot deplasa pe distanţe
relativ apreciabile sau la care creşterea populaţiei sau particularităţi biologice,
determină o deplasare pe anumite distanţe (Leptinotarsa decemlineata,
Anarsia lineatella, Grapholita molesta, Hyphantria cunea); transporturi de
produse agroalimentare (Trogoderma cerealium, Heterodera rostochiensis,
Ceratitis capitata), de material pentru înmulţire (Phyloxera vastatrix,
Quadraspidiotus perniciosus, Tarsonomus fragariae), de pământ pentru sere
(Meloidogynae sp.), prin resturi vegetale, ambalaje, vehicule de transport
(terestre, maritime sau aeriene). După obiectul pe care îl urmăreşte,
carantina fitosanitară poate fi internă sau externă. Carantina internă se referă la
controlul acelor produse agricole care au dăunători ce sunt deja prezenţi în
ţară, dar pentru care se instituie o serie de măsuri care să limiteze răspândirea
lor în afara zonelor în care au fost localizaţi. Măsurile de carantină internă se
asigură de către inspectoratele teritoriale de protecţia plantelor. Carantina
externă se referă la controlul tuturor produselor vegetale care pătrund în ţară,
în tranzit, prin import sau prin persoane fizice, prin punctele de trecere a
frontierei, prin poştă, pentru a se constata absenţa infestării cu dăunători
înscrişi în lista dăunătorilor de carantină. Această listă se actualizează
permanent. Lista dăunatorilor de carantină diferă de la o ţară la alta şi se
modifică în raport cu dinamica speciilor dăunătoare. Lista dăunătorilor supuşi
măsurilor de carantină fitosanitară pe teritoriul României este stabilită prin
ordinul ministrului MADR.
Produsele agricole care pătrund sau ies din ţară trebuie să fie însoţite de
un certificat fitosanitar care pe lângă faptul că certifică originea produsului,
atestă şi absenţa bolilor, buruienilor şi dăunătorilor de carantină (prevăzuţi în
lista acestora), precum şi a acelora prevăzuţi prin condiţii contractuale. La
72
fiecare punct vamal de intrare în Romania funcţionează un inspectorat de
carantină fitosanitară vamală. Activitatea de carantină la nivel de teritoriu se
desfaşoară prin Agenţiile Judeţene de Protecţia Plantelor şi Carantină
Fitosanitară. Aceste unităţi formează la nivelul ţării o adevarată reţea de
carantină, care asigură aplicarea normelor şi legislaţiei prevăzute în acest
domeniu. Inspecţia de stat din minister, inspectoratele de protecţia plantelor şi
carantină fitosanitară din teritoriu sau vamă, împreună cu specialiştii din
L.C.C.F., institutele şi laboratoarele de cercetări de profil, au următoarele
obligaţii: stabilesc lista dăunătorilor, agenţilor fitopatogeni şi buruienilor de
carantină; elaborează actele normative cu privire la controlul fitosanitar de
carantină; determină condiţiile fitosanitare pentru import, precizând speciile
pentru care produsele importate trebuie să fie libere; controlează produsele
agricole care se exportă sau se importă, urmărind respectarea legislaţiei şi
normelor în vigoare şi îndeosebi clauzele contractuale; efectuează controlul
fitosanitar al culturilor sau spaţiilor utilizate pentru depozitarea produselor
agricole, în vederea depistării dăunătorilor de carantină şi eventual recomandă
măsurile fitosanitare ce se impun; organizează câmpurile de carantină în care
se urmăreşte un timp mai îndelungat starea fitosnitară, în special a materialului
săditor, pentru care e dificil de determinat existenţa limitărilor de carantină;
efectuează analize şi expertize la produsele de origină vegetală; în cazuri
speciale organizează acţiuni de combatere pentru lichidarea dăunătorilor sau
agenţilor fitopatogeni de carantină.

7.1.2. Metode agrofitotehnice (igienă culturală)

Aplicarea unor măsuri agrofitotehnice specifice şi a unor măsuri de

igienă culturală, influentează atât plantele cât şi dăunătorii care se dezvoltă cu
acestea. Prin aplicarea unor măsuri agrofitotehnice se caută shimbarea
condiţiilor de mediu în care se dezvoltă organismele vegetale şi dăunătorii, în
aşa fel încât ele să devină optime pentru plante şi nefavorabile pentru apariţia,
dezvoltarea şi înmulţirea dăunătorilor.
Alegerea terenului, ce prezintă o importanţă deosebită în cazul
infiinţării noilor plantaţii sau la alegerea culturii ce va fi înfiinţată. Se cunoaşte
faptul ca filoxera (Phylloxera vastatrix) se dezvoltă foarte bine în trenurile
argiloase, grele şi se dezvoltă mai greu în terenurile uşoare, nisipoase cu un
conţinut de siliciu mai mare de 60%.
Asolamentul, pe lângă rolul favorabil pe care îl are asupra structurii şi
fertilităţii solului, contribuie la limitarea înmultirii dăunătorilor. Monocultura duce
la permanentizarea şi extinderea populaţiilor de insecte dăunătoare. Cultivând
mai mulţi ani consecutiv grâu după grâu, se constată creşterea atacului
gândacului ghebos (Zabrus tenebrioides), viermelui roşu al paiului
(Haplodiplosis equestris) din zonele cu atac endemic al dăunătorului. Cultivarea
porumbului mai mulţi ani consecutiv în acelaşi câmp, duce la creşterea
73
populaţiior de răţişoara porumbului (Tanymecus dilaticollis), în arealul de
dăunare al acestei specii. Rotaţia culturii reduce populaţiile de dăunători prin
limitarea bazei trofice a acestora. Astfel în vederea reducerii atacului unor
dăunători, în tehnologiile recomandate se specifică interdicţia unor culturi de a
reveni pe acelaşi teren într-un anumit interval de timp. Pentru prevenirea
atacului nematodului sfeclei (Heterodera schachtii) sau nematodului bulbilor
(Ditylenchus dipsaci), se recomandă ca sfecla, ceapa sau usturoiul să nu
revină mai devreme de 4 ani pe acelaşi teren.
Lucrările solului, arătura de vară, aratura adâncă de toamnă, grăpatul,
discuitul, lucrarea cu cultivatorul, etc. distrug direct sau indirect numeroase
specii de dăunători care îşi desfaşoară în întregime sau parţial ciclul biologic în
sol (ouă, larve, pupe sau adulţi). Arăturile de vară distrug populaţia de
Haplothrips tritici în proporţie de 70-80%, distrugând ouăle şi larvele de
Anisoplia sp. cu 60-70%. Prin arăturile adânci de toamnă se distrug larvele de
viermi sârmă (Agriotes sp.), viermi albi (Melolontha melolontha), adulţii şi
larvele de coropişniţe (Grylotalpa gryllotalpa) şi locurile de iernare ale diferiţilor
dăunători, insecte (Leptinotarsa decemlineata) sau rozătoare (Microtus arvalis).
Primăvara, grăparea şi lucrarea cu cultivatorul a culturilor de porumb reduce
densitatea la m2 a larvelor de Anisoplia sp., iar în terenurile cu lucernă aceste
lucrări superficiale ale solului, combat gândacul roşu al lucernei (Phytodecta
fornicata). Lucrările solului distrug samulastra sau buruienile, care în cele mai
multe cazuri constituie o gazdă alternativă pentru dăunători şi contribuie la
creşterea populaţiilor dăunătorilor (muştele cerealelor, păduchii de frunze etc.).
Aplicarea îngrăşămintelor minerale şi amendamentelor influenţează
populaţiile de dăunători prin faptul că aplicarea lor raţională face să crească
rezistenţa plantelor la atac, fie să se dezvolte mai repede şi astfel se evită
atacul dăunătorilor, iar în unele cazuri au o acţiune directă asupra dăunătorilor.
Astfel aplicarea azotatului de amoniu, face să crească mortalitatea larvelor de
viermi sârmă, aplicarea superfosfatului creşte mortalitatea melcilor fără cochilie.
Amendarea cu Ca a terenurilor podzolice, prin schimbarea pH-ului crează
condiţii defavorabile viermilor sârmă, care preferă solurile podzolice, acide.
Semănatul şi plantatul, poate influenţa dinamica atacului dăunătorilor,
prin epoca de semănat şi plantat, curăţirea sau sortarea seminţelor inainte de
semănat, folosirea de seminţe şi material săditor sănătos etc., au un rol
deosebit în protecţia culturilor faţă de atacul dăunătorilor. O serie de dăunători
cum ar fi nematozii, gărgariţa mazării şi gărgărita fasolei, viespile lucernei şi
trifoiului, iernează în interiorul seminţelor sau bulbilor, iar odată cu semănatul
sau plantatul, dăunătorului îi sunt create condiţii optime de dezvoltare.
Utilizarea de material săditor liber de păduchele din San Jose şi păduchele
lânos limitează extinderea acestor dăunători. Din observaţiile efectuate de
numeroşi cercetători reiese că diminuarea gradului de atac al dăunătorului în
funcţie de epoca de semănat depinde de:
a) momentul apariţiei dăunătorului;
74
 b) faza de dezvoltare a plantei;
c) densitatea dăunătorului;
d) formarea unor ţesuturi speciale, înainte ca planta să fie atacată sau
infestată.
Cerealele păioase semănate toamna după depunerea ouălor de musca
de Hessa, musca suedeză, sau când condiţiile climatice nu mai permit
dezvoltarea masivă a populaţiilor de afide sau cicade transmiţătoare de
virusuri, limitează spectaculos problemele datorate acestor dăunători. Prin
însămânţarea timpurie a inului, se poate reduce şi atacul insectei Aphthona
euphorbiae (puricele inului).
Întreţinerea culturilor (prăşitul şi plivitul), sunt lucrări prin care se pot
influenţa populaţiile de dăunători fie prin distrugerea unor surse de hrană
pentru dăunători fie prin asigurarea densităţii optime a plantelor. Buruienile
servesc drept gazde secundare sau principale pentru numeroase specii de
dăunători. Astfel, pălămida este o gazdă excelentă pentru răţişoara porumbului
până la răsărirea porumbului, asigurând dăunătorului hrana necesară, în timp
ce buha semănăturilor, omida de câmp etc., depun ouăle pe plantele spontane
din culturi, de pe marginea drumurilor învecinate culturilor etc., iar larvele
apărute migrează pe plantele cultivate. Unele specii de purici de pământ,
gărgăriţa sfeclei, molia florii soarelui etc., la apariţia lor, în primăvară, se
hrănesc cu plante spontane, iar mai târziu trec de pe acestea pe plantele
cultivate. Totodată, prin praşilele mecanice şi manuale se distrug o parte din
larvele şi pupele unor dăunători (viermi sârmă, viermi albi, gândacul din
Colorado, buha verzei etc.).
Densitatea plantelor. Densitatea dăunătorului/plantă este determinată
şi de densitatea plantelor cultivate. O densitate redusă a plantelor cultivate face
ca populaţia dăunătorului să se concentreze pe plantele existente, mărind
astfel pagubele produse culturilor. O densitate mare a plantelor cultivate
favorizează atacul melcilor fără cochilie în grădinile de legume, în timp ce o
densitate redusă a culturilor de varză sau de cartof favorizează atacul muştei
verzei respectiv a gândacului din Colorado.
Recoltarea la timp a culturilor favorizează reducerea populaţiilor unor
dăunători. Astfel recoltarea în perioada optimă a cerealelor păioase, în special
a grâului, face ca odată cu recoltarea mecanizată să fie distruse direct o parte
însemnată din adulţii de ploşniţa cerealelor (Eurygaster integriceps), care nu au
terminat încă acumularea substanţelor de rezervă, necesare perioadei de
hibernare, iar prin recoltare indivizii care supravieţuiesc, nu mai au la dispoziţie
hrana optimă pentru asigurarea rezervelor necesare hibernării. Prin recoltarea
la timp a cerealelor păioase, se evită scuturarea boabelor şi se împiedică astfel
formarea samulastrei, pe care se dezvoltă generaţiile de vară ale unor insecte
dăunătoare cum ar fi: muştele cerealelor, afidelor. Recoltarea mecanică a
porumbului, utilizând maşini speciale, care realizează în acelaşi timp şi tocarea

75
tulpinilor, în zonele de atac puternic a sfredelitorului porumbului, contribuie în
mare măsură la distrugerea larvelor hibernante.
Măsurile de igienă culturală, se referă la operaţiunile prin care se
asigură eliberarea terenurilor agricole de resturile vegetale şi eventual de
distrugerea lor, ca şi a acelora care rezultă în procesele de condiţionare şi a
celor din depozitele de păstrare. Existenţa acestora favorizează o serie de
dăunători cum ar fi:. De aceea, o masură de igienă obligatorie şi de mare
importanţă, este distrugerea acestor resturi (buruieni uscate, resturi de plante
etc.), prin diferite mijloace (ardere, arături de vară, arături de toamnă etc.).
Înbunătăţirile funciare, constituindu-se ca lucrări ce modifică
constantele solului, prin drenare, irigare etc., pot influenţa o serie de dăunători.
Prin drenarea terenurilor cu exces de umiditate, se crează condiţii mai puţin
favorabile larvelor viermilor sârmă, a larvelor de ţânţăroi, care preferă o
umiditate crescută a solului, în timp ce prin irigarea solului populaţia de tripsul
tutunului şi deci şi pagubele produse culturii, sunt reduse.

7.1.3. Utilizarea de specii, hibrizi şi soiuri de plante rezistente

Crearea de soiuri şi hibrizi de plante rezistente şi introducerea lor în

cultură, rezolvă în cele mai bune condiţii problemele protecţiei plantelor
împotriva dăunătorilor. Raportul lui Havens din 1792, în care se arată faptul că
soiul de grâu Underhill a fost rezistent la musca de Hessa, este considerat ca
cea mai veche referire privind rezistenţa unei plante la insecte.
Rezistenţa plantelor la atacul dăunătorilor este o însuşire foarte
complexă, care se formează în urma unui proces evolutiv îndelungat al
interacţiunii plantă–dăunător. Acest proces constă, pe de o parte, în realizarea
unor mecanisme de apărare de către plante, iar pe de altă parte, o luptă
continuă de adaptare corespunzatoare a dăunătorului pentru a supravieţuii.
Sunt considerate rezistente speciile, hibrizii şi soiurile de plante care reunesc
un complex de însuşiri şi caractere, care permit, pe de o parte fie evitarea
atacului, iar pe de altă parte refacerea plantelor după atac şi asigură în acest fel
producţii mai mari în condiţiile în care factorii climatici sunt favorabili dezvoltării
dăunătorilor. Rezistenţa este relativă, ea este în funcţie de un anumit dăunător
în relaţie cu o anumită plantă, depinzând de stadiul de dezvoltare al
dăunătorului, sau de faza fenologică a plantei. Rezistenţa este în acelaşi timp
convenţională, depinzând de sistemul de referinţe luat în consideraţie.
După gradul de manifestare a rezistenţei faţă de atacul unui anumit
dăunător, plantele pot prezenta: imunitate, atunci când plantele nu sunt atacate
deloc de un anumit dăunător; rezistenţă, atunci când plantele, pot fi atacate mai
mult sau mai puţin de dăunător, dar pagubele sau vătămările înregistrate sunt
mai mici decât cele înregistrate de plante ce nu dispun de o astfel de
rezistenţă; sensibilitate, ce este caracteristică plantelor puternic atacate de
dăunător.
76
 Nu în toate cazurile când plantele nu sunt atacate de dăunători, sau
când atacul acestora este mai puţin intens, este vorba de existenţa
fenomenului de rezistenţă, în multe cazuri este vorba pur şi simplu de aşa
numita rezistenţa falsă, ce se realizează prin: sustragerea plantelor de la atacul
dăunătorilor (evitarea atacului), prin semănatul tardiv etc.
Rezistenţa plantelor faţă de atacul dăunătorilor este datorată
următoarelor mecanisme specifice interacţiunii plantă gazdă-dăunător:
nonpreferinţa (nepreferinţa), lipsa de preferinţă a dăunătorului faţă de plantă
(specie, hibrid, soi) pentru hrană, pontă etc.; antibioza sau acţiunea negativă a
plantei gazdă asupra dezvoltării dăunătorului; toleranţa, capacitatea plantei de
a se reface în urma atacului dăunătorului.
Particularităţile morfologice şi anatomice ale diferitelor organe ale
plantelor (caracterele structurale ale epidermei şi ale cuticulei, stratul de ceară
de pe frunze, pilozitatea frunzelor, masa foliară dezvoltată, puterea mare de
regenerare, precocitatea, structura morfologică şi anatomică a seminţelor etc.)
pot împiedica infestarea plantelor cu anumite specii de insecte şi acarieni, sau
le împiedică hrănirea şi deci dezvoltarea ulterioară. Soiurile de viţă de vie,
având frunzele cu o pilozitate redusă, sunt mai puţin atacate de acarianul roşu
comun comparativ cu soiurile la care numărul redus de peri de pe faţa
inferioară a frunzelor face ca acarianul să nu se poată fixa corespunzator, iar
stadiile mobile ale dăunătorului să fie mai uşor îndepărtate de vânt.
Rezistenţa sorgului la păsări este datorată conţinutului ridicat de tanin
din boabe, un mecanism de nonpreferinţă.
Antibioza, este fenomenul prin care prin diferite mecanisme, în general
biochimice, se afectează dezvoltarea dăunătorului, fie prin reducerea
prolificităţii, sau prin reducerea dimensiunilor corpului, eventual prelungirea
duratei de dezvoltare a dăunătorului.
Varza roşie este mai puţin atacată de musca verzei decât varza albă,
datorită conţinutului de pigmenţi anthocianici. Realizări deosebite s-au obţinut
în crearea de soiuri şi hibrizi de tomate care manifestă rezistenţă la atacul
nematodului galicol al rădăcinilor. Fenomenul de antibioză se manifestă printr-
o diminuare a fecundităţii, a dimensiunilor corpului şi a longevităţii insectelor.
Astfel, se semnalează acest fenomen la larvele de Cephus pygmaeus
dezvoltate pe soiurile de grâu cu internodurile pline parţial sau total.
Toleranţa este capacitatea plantelor de a se dezvolta, de a suporta un
număr relativ de dăunători, fără ca acest lucru să influenţeze semnificativ
procesele metabolice, respectiv producţia. Soiurile sau hibrizii toleranţi nu
reduc populaţia de insecte şi nici nu contribuie la apariţia biotipurilor de insecte
ce ar putea fi mai agresive. Dezavantajul toleranţei este că, deşi populaţiile de
insecte nu vatămă cultura, ele se pot înmulţii foarte mult pe plantele tolerante
încât pot devenii o problemă majoră pentru alte culturi de plante netolerante.
Plantele individuale pot fi sensibile într-o comunitate, dar cultura în ansamblu
poate să fie tolerantă. Cultura de soia este un exemplu tipic în acest sens de
77
compensare în comunitate. În cazul în care densitatea plantelor este micşorată
datorită atacului timpuriu al dăunătorilor, plantele rămase produc lăstari
suplimentari ce acoperă spaţiul disponibilizat în urma atacului.
În cursul unei activităţi susţinute de identificare prin observaţii sau testări
prin infestări artificiale, au fost semnalate la insecte biotipuri şi rase, care
depăşesc bariera rezistenţei plantelor. Aceasta demonstrează că dăunătorii nu
constituie populaţii uniforme din punct de vedere genetic, existând totodată
posibilitatea ca ei să evolueze, depăşind rezistenţa plantelor introdusă în
majoritatea cazurilor printr-o munca susţinută de ameliorare a plantelor.
Este de subliniat faptul că există situaţii în care este posibil ca insecta să
se adapteze şi prin diferite mecanisme, să depaşească rezistenţa plantei, în
principal prin apariţia biotipurilor. Cultivarea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi a
intrat în prezent în practica agricolă curentă. Este suficient să amintim situaţia
portaltoilor viţei de vie rezistenţi la atacul filoxerei (Phylloxera vastatrix), soiurilor
de lucernă rezistente la atacul afidelor şi liniilor şi hibrizilor de porumb rezistenţi
sau toleranţi la atacul sfredelitorului porumbului (Ostrinia nubilalis).
Prin utilizarea în SUA a soiurilor de grâu cu rezistenţă la atacul muştei
de Hessa, dăunătorul nu mai prezintă importanţă pentru această cultură, iar
economille astfel realizare au fost apreciate pentru 1964 de Luginbull la 238
milioane dolari, pentru anul 1948, primul an de folosire a soiului de grâu de
primăvară, Rescue, rezistent la atacul viespei grâului, economiile au fost
apreciate la 4 milioane dolari, iar pentru următorii 10 ani, la cel puţin 40
milioane de dolari. Timpul necesar pentru crearea unui soi sau hibrid
rezistent, poate fi mare (15-20 ani pentru un soi de grâu), dar în anumite situaţii
se poate reduce, pentru anumite culturi la 2-4 ani.
Un avantaj imens realizat prin cultivarea de soiuri sau hibrizi rezistenţi
şi includerea acestora într-un sistem integrat de combatere a dăunătorilor, îl
constituie conservarea duşmanilor naturali ai dăunătorilor principali şi
secundari, deoarece spre deosebire de insecticide, soiurile rezistente reduc
populaţia dăunătorului principal, fără să determine explozii numerice a unor
dăunători secundari.

7.1.4. Metode mecanice

Metodele mecanice de combatere a dăunătorilor constau în adunarea şi

distrugerea directă a insectelor pe cale manuală sau prin folosirea unor
dispozitive şi aparate speciale. Metodele mecanice au o utilizare limitată, mai
ales în gospodării individuale, datorită volumului mare de muncă pe care îl
presupune, precum şi eficacităţii mai reduse, faţă de alte metode.
Adunarea insectelor, manual sau cu diferite aparate, se practică pe
scară foarte limitată în combaterea insectelor dăunătoare. Au existat diferite
tipuri de propuneri de dispozitive manuale sau mecanizate, dar subliniem încă
odată că aceste dispozitive sau aparate, uneori deosebit de ingenioase, nu au
78
putut să fie răspândite în practica agricolă curentă, ele rămânând de obicei în
stadiul de unul sau mai multe exemplare prototip.
Şanţurile capcană se folosesc cu scopul de a proteja culturile de atacul
unor insecte care în general efectuează migraţii în masă pe sol, şanţurile se
execută cu pluguri speciale, la adâncimea de 25-30 cm, dar se combină
şanţurile cu aplicarea unor insecticide pe fundul lor. Subliniem că şi această
metodă este dificil de aplicat, costisitoare şi s-a utilizat numai în cazuri cu totul
speciale.
Plante capcane, sub forma unor culturi semănate mai timpuriu, sau
care au o atractivitate deosebită pentru dăunători, sunt combinate cu recoltarea
lor timpurie, în acest fel se distrug şi dăunătorii ce se acumulează în număr
mare pe aceste culturi, sau daunătorii se distrug prin aplicarea unor tratamente
chimice de combatere a dăunătorilor astfel concentraţi pe suprafeţe limitate.
Omizitul este metoda clasică prin care se rup sau se taie ramurile,
crengile copacilor ce au cuiburi de omizi defoliatoare, se adună gramadă şi li se
dă foc.
Brâul capcană se confecţionează din legături de paie, cârpe, dar mult
mai frcvent din carton gofrat, ce se fixează în jurul trunchiurilor copacilor din
grădini şi au drept scop, de a crea un loc care să favorizeze şi să determine
adunarea dăunătorilor pentru iernare, sau tansformare, în cursul procesului de
metamorfoză şi distrugerea lor ulterioară.
Benzile sau inelele cu clei fixează prin adeziune dăunătorii care trec
peste ele. Se utilizează în grădini, în special în cazul dăunătorilor pomilor
fructiferi, cum este cazul femelelor de cotari care nu pot zbura.
Răzuirea scoarţei şi tăierea ramurilor uscate sau puternic atacate
sunt măsuri de igienă culturală ce se aplică în pomicultură, se fac toamna târziu
sau iarna şi se aplică împotriva unor insecte care iernează în scoarţa exfoliată, în
muşchii şi lichenii ce cresc pe scoarţa copacilor. Odată cu această operaţie se
face şi tăierea ramurilor uscate sau puternic atacate de cari sau de alte insecte.
Toate resturile care rezultă în urma aplicării acestor lucrări se strâng şi se distrug
prin ardere.
Momelile alimentare se utilizează mai ales la combatrea insectelor cu
aparatul bucal de rupt şi masticat şi a rozătoarelor dăunătoare. Ele se prepară
din alimentele preferate de specia dăunătoare (tărâţe, turte de floarea soarelui,
boabe de cereale, siropuri concentrate, diferite ierburi etc.). Momelile
alimentare pot fi simple sau toxice..

7.1.5. Metode fizice

În această grupă sunt cuprinse diferite procedee fizice folosite în

combaterea insectelor şi a altor animale dăunătoare, utilizând diferite elemente
cum sunt: temperatura, focul, lumina, pulberile deshidratante şi radiaţiile
electromagnetice.
79
 Temperatura sub forma unor diferite aspecte ale sale, are o largă
folosire în combaterea dăunătorilor produselor vegetale, mai ales a celor
depozitate (diferite seminţe, legume sau fructe uscate etc.. Temperaturile
ridicate sau scazute (temperaturile letale) determină moartea insectelor şi
acarienilor. Prin expunerea la temperaturi pozitive cuprinse între 52-550 C se
pot distruge: gărgăriţele şi molia cerealelor, molia fructelor uscate etc.
Prin expunerea la temperaturi negative, gărgăriţa fasolei
(Achanthoscelides obtectus) moare în decurs de 12 ore la temperaturi de -100
C. Scufundarea în apă caldă la temperatura de 55o C a materialului săditor ce
va fi folosit în plantaţiile pomicole sau viticole distruge speciile: păduchele
lânos, păduchele din San José, filoxera şi molia viţei de vie. Vaporii de apă
caldă sub presiune (mai mare de 10 atmosfere) sunt utilizaţi pentru distrugerea
dăunătorilor de sol din răsadniţe şi sere, în special a nematozilor din grupul
Meloidogyne spp.
Focul este folosit pentru distrugerea resturilor vegetale din câmp, care
în marea majoritate a cazurilor sunt adăpostul preferat al unor dăunători.
Arderea cuiburilor de omizi, desprinse în timpul verii odată cu ramurile atacate
de Hyphantria cunea, sau a ramurilor rezultate în urma tăierilor de iarnă în
livezi, ramuri ce adăpostesc speciile Aporia crategi şi Euproctis chryssorrhoea,
reduc populaţiile acestor dăunători.
Lumina este folosită în combaterea unor dăunători de depozite, în
situaţii speciale, în cadrul unor capcane (ce atrag, datorită fototropismului
pozitiv insectele prin lumina obişnuită, ultraviolete sau aşa numita "lumină
neagră") înconjurate de câmpuri de curent electric de tensiune înaltă ce
electrocutează speciile ce intersectează aceste câmpuri. În unele situaţii aceste
capcane se folosesc pentru eloctrocutarea ţânţarilor de pe lângă casele locuite.
Pulberile deshidratante sunt folosite mai ales în combaterea
gândacilor dăunători din depozitele de cereale. Produsele utilizate în acest
scop sunt: magnezia calcinată şi silicagelul, ce se aplică prin amestecare cu
produsele depozitate. Metoda este depaşită din punct de vedere a aplicării în
practica curentă.
Ultrasunetele se utilizează în cazul insectelor cu organe timpanale şi de
produs sunete (unele ortoptere, himenoptere, etc.), dar mai ales în cazul
rozătoarelor din depozitele de produse alimentare, sau în grădini. Sunt folosite
în mod curent diferite dispozitive care emit ultrasunete insesizabile de om dar
recepţionate de aceşti dăunători, pe care intensitatea şi frecvenţa lor îi
deranjază, determinându-i să-şi mute locul de cuibărit sau de activitate, în
anumite situaţii ultrasunetele cu frecvenţă şi intensitate mare determină
reducerea prolificităţii rozătoarelor, sau chiar moartea acestora. Unde
elecromagnetice (Radiaţii ionizante), cuprind emisii de lungimi de undă
(lambda) diferită, cele mai utilizate unde electromagnetice sunt razele X şi
gamma. Razele X se pot utiliza în carantina fitosanitară pentru depistarea
infestărilor ascunse din boabe în cazul speciilor Sitophilus granarius, S.oryzae
80
sau Rhizopertha sp. Razele gamma, obţinute din emisia radioactivă a diferitelor
elemente chimice, din care cele mai utilizate în practică sunt Co60 şi Cs137, sau
prin bombardamentul cu electroni acceleraţi a unui substrat, sunt utilizate
pentru dezinsecţia, în instalaţii industriale de mare capacitate, se utilizează în
prezent în cadrul metodei de combatere biologică cunoscută sub numele de
autocidie, pentru obţinerea sterilităţii masculilor în cadrul metodei, cunoscută
sub numele de SIT "Sterile insect technique".

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt măsurile de combatere integrată?

2. Ce reprezintă carantina fitosanitară?

81
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8

METODE CHIMICE ŞI BIOLOGICE DE COMBATERE A

DĂUNĂTORILOR

Cuvinte cheie: dăunători, combatere, insecticide, metode chimice,

metode biologice

Rezumat
Insecticidele, care fac obiectul entomologiei agricole, sunt substanţele
chimice (pesticidele), care acţionează asupra dăunătorilor agricoli, dar în
funcţie de grupa sistematică asupra cărora acţionează, ele se mai numesc:
insecticide propriu zise (insecte), acaricide (acarieni), moluscocide (moluşte),
rodenticide (rozătoare), etc. În etapa actuală, metodele chimice de combatere a
dăunătorilor, au o largă utilizare datorită avantajelor deosebit de importante pe
care le au în raport cu celelalte metode de combatre a dăunătorilor.
Lupta biologică nu este ceva nou, empiric ea a fost folosită de oameni
cu secole în urmă. În China de sud, prin anii 900, oamenii cumpărau cuiburi de
furnici din specia Oechophylla smaragdina pentru a le pune în livezile de pomi
fructiferi şi a preîntimpina astfel "viermănoşirea fructelor".

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

8.1. METODE CHIMICE DE COMBATERE

Utilizarea empirică a diferite substanţe pentru combaterea unor anumiţi

dăunători, este semnalată de Homer (sulful) sau Plinius (diferiţi compuşi ai
arsenului). Din 1690, se utilizează “zeama de tutun” ca insecticid, în 1892 îşi
face apariţia prima substanţă organică utilizată în combaterea dăunătorilor,
bolilor şi buruienilor, o substanţă utilizată până la acea dată drept colorant,
DNOC, utilizat sub denumirea antinonnină, ca insecticid pentru combaterea
dăunătorilor din pădurile de conifere. Până la cel de al doilea război mondial s-
au utilizat drept insecticide, substanţe anorganice. În orice caz, despre
utilizarea unor substanţe chimice, foarte eficiente şi obţinute prin sinteză
artificială se poate vorbi odată cu descoperirea de către Miller în 1939 a
proprietăţilor insecticide ale DDT-ului, utilizat intens abia în timpul celui de al
doilea război mondial, pentru combaterea păduchilor din lagăre, sau mari
aglomerari umane, când s-a folosit DDT-ul, iar în camerele de gazare din
lagarele naziste, s-a utilizat Ciclon-B (fosfura de aluminiu). Pesticidelor le-a fost
82
dedicat un monument în 1964, în oraşul japonez Zentsuji, drept simbol al
recunoştinţei pentru salvarea de la pieire în 1952 a recoltei de orez de pe 3
milioane de hectare, cultura fiind ameninţată de o imvazie masivă de insecte.
Insecticidele, care fac obiectul entomologiei agricole, sunt substanţele
chimice (pesticidele), care acţionează asupra dăunătorilor agricoli, dar în
funcţie de grupa sistematică asupra cărora acţionează, ele se mai numesc:
insecticide propriuzise (insecte), acaricide (acarieni), moluscocide (moluşte),
rodenticide (rozătoare), etc..
În etapa actuală, metodele chimice de combatere a dăunătorilor, au o
largă utilizare datorită avantajelor deosebit de importante pe care le au în raport
cu celelalte metode de combatre a dăunătorilor. Printre aceste avantaje
menţionăm: eficacitatea tratamentelor chimice este deosebit de ridicată,
înregistrându-se deseori după aplicarea tratamentelor o mortalitate a
dăunătorilor de peste 90%; rapiditatea apariţiei efectului tratamentelor (ore sau
chiar minute); posibilitatea aplicării mecanizate a produselor fitofarmaceutice
(cu aparatură terestră de mare capacitate, cu avioane şi helicoptere); există
posibilitatea folosirii unor amestecuri de pesticide, deoarece unele din aceste
produse sunt compatibile între ele; sunt condiţionate în diferite moduri în funcţie
de domeniul, sau dăunătorul ţintă; combaterea dăunătorilor se poate face pe
suprafeţe mari.
Principalele dezavantaje ale metodei chimice sunt următoarele:
poluarea mediului înconjurător datorită folosirii neraţionale a produselor
fitofarmaceutice, îndeosebi a celor cloroderivate şi organofosforice; apariţia
fenomenului de rezistenţă a unor specii de dăunători la unele produse
fitofarmaceutice; toxicitatea pesticidelor faţă de om şi animale, dar şi în unele
cazuri faţă de plantele tratate (fitotoxicitate); dereglarea echilibrului biocenotic
natural, care are ca urmare înmulţirea în masă a dăunătorilor.

Doza şi concentraţia
Produsele fitofarmaceutice, în funcţie de conţinutul în substanţă activă,
se utilizează în practica agricolă în diferite doze şi concentraţii. În domeniul
protecţiei plantelor, doza, înseamnă cantitatea de substanţă activă (s.a.), sau
de produs comercial sau condiţionat (p.c.) necesară pentru aplicarea pe
unitatea de suprafaţă, de greutate etc., pentru a obţine o eficacitate ridicată în
combaterea buruienilor, bolilor sau dăunătorilor. Doza se exprimă în g (Kg.)
s.a./ha, g (Kg.) p.c./ha, g (cm3) p.c./m3, l (Kg) p.c./t etc.
Concentraţia (%) reprezintă cantitatea de substanţă activă sau de
produs condiţionat, care se adaugă p@nă la 100 l, apă. În unele situaţii în
recomandările avute la dispoziţie se fac referiri la doza de produs comercial
care trebuie aplicată pentru combaterea unui anumit dăunător, iar în alte
situaţii, se face referire la doza de substanţă activă necesară pentru
combaterea unui anumit dăunător. Pentru a putea uşura calculul cantităţii de

83
pesticide ce trebuie aplicat, prezentăm modalitatea de calcul pentru aceste
două situaţii.
În cazul în care se cunoaşte cantitatea de substanţă activă necesară şi
dorim să aflăm cantitatea de produs comercial ce trebuie aplicată pentru
combaterea unui dăunător, se aplică formula:
Dozasa x100
PC =
Conc. produs
în care: PC=cantitatea de produs comercial ce trebuie aplicată pentru
combaterea unui dăunător; Doza sa=cantitatea de substanţă activă dintr-un
anumit produs commercial ce se recomandă pentru a fi aplicată, iar
Conc.produs=concentraţia în substanţă activă a produsului commercial ce se
recomandă pentru a fi aplicat.
În cazul în care se cunoaşte cantitatea de produs comercial ce trebuie
aplicată şi concentraţia în substanţă activă a acestuia şi dorim să aflăm
cantitatea de substanţă activă ce se aplică, se aplică formula:
Doza pc xConc . produs
SA =
100
în care: SA=cantitatea de substanţă activă ce trebuie aplicată pentru
combaterea unui dăunător; Dozapc=cantitatea de produs comercial ce se
recomandă pentru a fi aplicată pentru combaterea unui dăunător, iar
Conc.produs=concentraţia în substanţă activă a produsului comercial ce se
recomandă pentru a fi aplicat.
Metode de aplicare a produselor fitofarmaceutice şi tipuri de tratamente.
Produsele fitofarmaceutice se folosesc în combaterea dăunătorilor prin
următoarele metode: tratarea directă a plantelor în cursul vegetaţiei; tratarea
unor părţi ale plantelor, de obicei utilizate pentru înmulţire (seminţe, tuberculi,
bulbi etc.; tratarea solului; gazarea spaţiilor închise de cultură (sere, solarii etc.);
a spaţiilor de depozitare a produselor vegetale etc.. După modul de
condiţionare, aplicarea produselor fitofarmaceutice se face prin diferite tipuri de
tratamente, cum sunt: tratamente umede, tratamente uscate, tratamente
gazoase şi momeli toxice.
Clasificarea frecvent folosită în protecţia plantelor cuprinde mai multe
tipuri de aplicare a "zemurilor" de stropit. Stropiri cu volum normal, în care sunt
cuprinse toate procedeele în cadrul cărora se aplică mai mult de 200-400 l/ha.
Stropiri cu volum redus, care înglobează toate procedeele de aplicare a
lichidului în cantităţi cuprinse între 5 şi 400 l/ha.; normele mai scăzute, de 15-75
l/ha., se folosesc frecvent în aviotratamente, iar cele mai mari, de 100-200 l/ha,
se aplică cu aparatura trestră. Stropiri cu volum ultra redus, când se aplică mai
puţin de 5 l/ha. Concentraţiile de utilizare a produselor de uz fitosanitar indicate
în Codex sunt calculate pentru următoarele medii de soluţie (l/ha) aplicate cu
aparatura terestră cu volum normal: culturi de câmp - 600 l; legumicultură
(culturi de seră) - 600-3000 l, în funcţie de faza de vegetaţie a culturii;
legumicultură (culturi de câmp) - 800-1000 l pentru tomate; 600-800 l pentru
84
ardei, vinete, castraveţi; - 600 l pentru varză, conopidă ceapă, rădăcinoase,
mazăre, fasole; viticultură - 1000 l pentru vii pe rod; hamei - 200-2000 l, în
funcţie de faza de vegetaţie a culturii; pomicultură - 400-1500 l, depinzând de
felul tratamentului (iarnă-primăvară sau vară), specia cultivată şi vârsta culturii.
Toxicitatea produselor fitofarmaceutice. Criteriul de bază în aprecierea
posibilităţii de folosire a substanţelor chimice ca mijloc de combatere a
dăunătorilor, agenţilor patogeni şi buruienilor îl constituie toxicitatea, împărţită
în clase de toxicitate.. Gradul de toxicitate al produselor fitofarmaceutice
depinde de mai mulţi factori şi anume: natura chimică a substanţei active;
forma de condiţionare; concentraţia în substanţă activă; modul de acţiune
asupra organismului; doza utilizată; numărul de tratamente, tipul de tratament,
tehnologia de aplicare, condiţii pedoclimatice etc.. Toxicitatea produselor
fitofarmaceutice este caracterizată de doza letală (DL). Doza letală reprezintă
cantitatea de produs fitofarmaceutic care provoacă moartea. În mod obişnuit se
prezintă prin DL 50, ceea ce înseamnă cantitatea de produs care produce o
mortalitate de 50% la animalele împotriva cărora a fost aplicat. Un alt indicator
al toxicităţii îl constituie concentraţia limită (CL), care reprezintă doza de produs
existentă în aer şi care determină o mortalitate de 50%. Există şi noţiunea de
doză subletală, care reprezintă cantitatea de pesticid care produce otrăvirea,
dar nu cauzează moartea organismului împotriva căruia a fost aplicat.
Toxicitatea produselor fitofarmaceutice poate fi acută şi cronică. Intoxicarea
acută se produce la scurt timp de la introducerea în organism a unei cantităţi
toxice (se întâmplă frecvent în cazul produselor organofosforice). Intoxicarea
cronică are loc în urma acumulării continue în organism a substanţei toxice, iar
atunci când acesta atinge o anumită concentraţie toxică pentru organism, se
produce intoxicarea în special a celulelor nervoase, mai sensibile (se întâmplă
mai frecvent în cazul produselor cloroderivate).
Agrodisponibilitatea reprezintă cantitatea de substanţă activă aplicată
într-o anumită formă de condiţionare, care ajunge la nivelul organismelor ţintă
(populaţia sau populaţiile dăunătorilor a căror combatere se urmăreşte). Cu
actualele metode de aplicare a tratamentelor, agrodisponibilitatea rar
depăşeşte 0,1-1%, din cantitatea administrată.
Reziduuri toxice. Reziduul de preparat fitofarmaceutic reprezintă
depozitul de toxic sau de metabolit rămas la suprafaţă sau acumulat în
produsul agricol provenit din culturi care au fost supuse tratamentelor cu
produse fitofarmaceutice, reziduurile de pesticide, în afară de produsele
agricole, se mai găsesc în sol şi ape (râuri curgătoare, lacuri şi pânze freatice).
Deoarece reziduurile toxice prezintă un pericol mare pentru sănătatea
oamenilor şi animalelor, în majoritatea ţărilor s-au stabilit limite maxime
admisibile pentru pesticide, ele sunt exprimate în părţi per milion (ppm) şi sunt
de 100 de ori mai mici decât concentraţia minimă care produce primele
simptome de intoxicare. Cantitatea de reziduuri ce ramâne pe fructe, legume,
cereale etc., precum şi cea acumulată în sol şi ape, depinde de numeroşi
85
factori, dintre care menţionăm următorii: natura produsului, forma de
condiţionare, doza de produs utilizată la hectar, numărul de tratamente, data
aplicării tratamentelor în raport cu recoltarea etc.. Deoarece în practica agricolă
este greu să se urmărească prin analize chimice existenţa reziduurilor toxice în
produsele agricole pe fiecare solă, cultură, fermă sau asociaţie, pentru a se
evita prezenţa reziduurilor toxice în recoltă, s-a introdus timpul de pauză.
Timpul de pauză sau intervalul de pauză este perioada de timp, în zile,
de la ultimul tratament al culturii agricole cu pesticide până la recoltare,
necesară pentru degradarea substanţelor şi reducerea reziduurilor sub limita
maximă admisibilă.
Selectivitatea pesticidelor reprezintă fenomenul de acţiune a unui
produs asupra dăunătorilor şi lipsa de acţiune sau acţiunea slabă asupra altor
organisme din cultura la care s-a aplicat tratamentul. Altfel spus, selectivitatea
pesticidelor reprezintă fenomenul de distrugere a dăunătorilor (insecte, acarieni
etc.) şi în acelaşi timp o acţiune de protejare a faunei utile (duşmani naturali,
polenizatori etc.). Folosirea pesticidelor selective în protecţia plantelor
constituie una din verigile principale în combaterea integrată a dăunătorilor
culturilor agricole.
Rezistenţa insectelor şi acarienilor faţă de pesticide. Apariţia raselor
rezistente de dăunători faţă de unele pesticide este datorată aplicării frecvente
a tratamentelor cu produse care au la bază aceeaşi substanţă activă.
Fenomenul de scădere a eficacităţii unui pesticid, care la introducerea lui în
practica agricolă era eficace, se numeşte rezistenţă câştigată. Populaţiile unor
dăunători manifestă adesea aşa numită rezistenţă încrucişată, caracterizată
prin aceea că rasele acestora sunt rezistente nu numai faţă de produsul iniţial
ci şi faţă de altele înrudite chimic. Apariţia raselor rezistente duce la consumuri
exagerate de pesticide, la poluare şi în ultimă instanţă la pirderi de recoltă.
Pentru prevenirea formării raselor rezistente de dăunători, se recomandă o
serie de măsuri, dintre care amintim pe cele mai importante: alternarea
produselor, pe bază de substanţe active deosebite şi chiar mod diferit de
acţiune; respectarea dozelor recomandate, stabilite experimental, mărirea
dozelor accelerează de regulă formarea raselor rezistente; folosirea de
amestecuri de insecticide (carbaril + lindan, sinoratox + lindan etc.); aceaste
amestecuri previn apariţia rezistenţei, dar odată câştigată rezistenţa,
respectivele insecticide au o eficacitate mult mai redusă; folosirea metodelor de
combatere biologică ori de câte ori este posibil, ca o alternativă la combaterea
chimică; introducerea sistemelor de combatere integrată a dăunătorilor, ce
cuprinde toate mijloacele de combatere ce pot fi utilizate, în scopul frânării
fenomenului de apariţie a rezistenţei.
Compatibilitatea pesticidelor. Aplicarea în amestec a două sau mai
multe produse formulate, fară să se producă fenomene negative (scăderea
eficacităţii, fitotoxicitate etc.) se cunoaşte sub denumirea de compatibilitate.
Incompatibilitatea este fenomenul invers, în care prin amestecarea a două sau
86
mai multor produse, apar fenomene negative. În funcţie de cauzele
fenomenului de incompatibilitate, ea poate fi biologică (fitotoxicitate), fizico-
chimică (depunere, precipitare, separare, scăderea muiabilităţii sau adezivităţii)
şi chimică (reacţii de inactivare între substanţele active, formarea de combinaţii
complexe etc.). Amestecurile de pesticide compatibile se folosesc mult în
protecţia plantelor, îndeosebi în pomicultură şi viticultură.
Eficienţa economimcă a măsurilor de combatere. Metodele de
combatere a dăunătorilor, în special cele chimice, dar şi cele biologice, dacă
sunt aplicate corect (cu produse de calitate, păstrate şi manipulate corect, cu
respectarea dozei sau concentraţiei), în raport de pragul economic de dăunare,
sunt eficiente din punct de vedere economic, după datele stabilite de specialiştii
în domeniu din Romania, pentru fiecare leu cheltuit în cadrul măsurilor de
combatere chimică, se salvează o producţie în valoare de 8 lei la cartofii de
toamnă şi legumele de câmp şi în valoare de 15 lei la fructe şi struguri.

8.1.1. Principalele pesticide utilizate în combaterea dăunătorilor agricoli

Insecticide.
Pentru cei interesaţi în clasificarea insecticidelor recomandăm accesarea
siteului:http://www.alanwood.net/pesticides/class_insecticides.html
(insecticide pe bază de arseniu, de Ca, Cu, Pb, K şi Na;
insecticide botanice, allicin, anabasine, azadirachtin, carvacrol, d-limonene,
matrine, nicotine, nornicotine, oxymatrine, pyrethrine, cinerine, cinerin I,
cinerin II, jasmolin I, jasmolin II, pyrethrin I, pyrethrin II, quassia,
rhodojaponin-III, rotenone, ryania, sabadilla, sanguinarine, triptolide;

insecticide organoclorurate, bromo-DDT, camphechlor, DDT, pp′-
DDT, ethyl-DDD, HCH, gamma-HCH, lindane, methoxychlor,
pentachlorophenol, TDE, insecticide cyclodiene, aldrin, bromocyclen,
chlorbicyclen, chlordane, chlordecone, dieldrin, dilor, endosulfan, alpha-
endosulfan, endrin, HEOD, heptachlor, HHDN, isobenzan, isodrin, kelevan,
mirex;

insecticide organofosforice, insecticide organofosfatice,
bromfenvinfos, calvinphos, chlorfenvinphos, crotoxyphos, dichlorvos,
dicrotophos, dimethylvinphos, fospirate, heptenophos, methocrotophos,
mevinphos, monocrotophos, naled, naftalofos, phosphamidon, propaphos,
TEPP, tetrachlorvinphos, insecticide organotiofosfatice, dioxabenzofos,
fosmethilan, phenthoate, insecticide organotiofosfatice alifatice, acethion,
acetophos, amiton, cadusafos, chlorethoxyfos,chlormephos,
demephion,demephion-O,demephion-S, demeton, demeton-O, demeton-S,
demeton-methyl, demeton-O-methyl, demeton-S-methyl, demeton-S-
methylsulphon, disulfoton, ethion, ethoprophos, IPSP, isothioat, malathion,
methacrifos, methylacetophos, oxydemeton-methyl, oxydeprofos,
oxydisulfoton, phorat, sulfotep, terbufos, thiometon, insecticide organo amido
87
tiofosfatice alifatice, amidithion, cyanthoat, dimethoat, ethoat-ethyl,
formothion, mecarbam, omethoat, prothoat, sophamid, vamidothion,
insecticide organo oxitiofosfatice, chlorphoxim, phoxim, phoxim-methyl,
insecticide heterociclice organotiofosfatice, azamethiphos, colophonat,
coumaphos, coumithoat, dioxathion, endothion, menazon, morphothion,
phosalon, pyraclofos, pyrazothion, pyridaphenthion, quinothion, insecticide
organotiofosfatice pe bază de benzotiopiran, dithicrofos, thicrofos,
insecticide organotiofosfatice pe bază de benzotriazine, azinphos-ethyl,
azinphos-methyl, insecticide organotiofosfatice pe bază de isoindol, dialifos,
phosmet, insecticide organotiofosfatice pe bază de isoxazol, isoxathion,
zolaprofos, insecticide organotiofosfatice pe bază de pirazolopirimidine,
chlorprazophos , pyrazophos, insecticide organotiofosfatice pe bază de
pyridine, chlorpyrifos, chlorpyrifos-methyl, insecticide organotiofosfatice pe
bază de pirimidine, butathiofos, diazinon, etrimfos, lirimfos, pirimioxyphos,
pirimiphos-ethyl, pirimiphos-methyl, primidophos, pyrimitate, tebupirimfos
insecticide organotiofosfatice pe bază de quinoxaline, quinalphos,
quinalphos-methyl, insecticide organotiofosfatice pe bază de tiadiazoli,
athidathion, lythidathion, methidathion, prothidathion,
insecticide organotiofosfatice pe bază de triazoli, isazofos , triazophos,
insecticide organotiofosfatice pe bază de fenil, azothoate, bromophos,
bromophos-ethyl, carbophenothion, chlorthiophos, cyanophos, cythioat,
dicapthon, dichlofenthion, etaphos, famphur, fenchlorphos, fenitrothion,
fensulfothion, fenthion, fenthion-ethyl, heterophos, jodfenphos, mesulfenfos,
parathion, parathion-methyl, phenkapton, phosnichlor, profenofos, prothiofos,
sulprofos, temephos, trichlormetaphos-3, trifenofos, xiaochongliulin,
insecticide fosfonate, butonate, trichlorfon, insecticide fosfonotionate,
mecarphon, insecticide fenil etilfosfonotioate, fonofos, trichloronat,
insecticide fenilfenillfosfonotioate, cyanofenphos, EPN, leptophos,
insecticide fosforamidate, crufomate, fenamiphos, fosthietan, mephosfolan,
phosfolan, phosfolan-methyl, pirimetaphos, insecticide fosforamidathioate,
acephat, chloramine phosphorus, isocarbophos, isofenphos, isofenphos-
methyl, methamidophos, phosglycin, propetamphos,
insecticide fosforodiamide, dimefox, mazidox, mipafox, schradan,
insecticide oxadiazine, indoxacarb, insecticide oxadiazolone,
metoxadiazone, insecticide ftalimide, dialifos, phosmet, tetramethrin,

insecticide carbamice, bendiocarb carbaryl; insecticide pe bază de
benzofuranyl methylcarbamat, benfuracarb, carbofuran, carbosulfan,
decarbofuran, furathiocarb; insecticide pe bază de dimethylcarbamat,
dimetan, dimetilan, hyquincarb, isolan, pirimicarb, pyramat, pyrolan,
insecticide pe bază de oxid carbamat, alanycarb, aldicarb, aldoxycarb,
butocarboxim, butoxycarboxim, methomyl, nitrilacarb, oxamyl, tazimcarb,
thiocarboxime, thiodicarb, thiofanox, insecticide pe bază de fenil
metilcarbamat, allyxycarb, aminocarb, bufencarb, butacarb, carbanolat ,
88
cloethocarb, CPMC, dicresol, dimethacarb, dioxacarb, EMPC, ethiofencarb,
fenethacarb, fenobucarb, isoprocarb, methiocarb, metolcarb, mexacarbat,
promacyl, promecarb, propoxur, trimethacarb, XMC, xylylcarb, insecticide
diamide, chlorantraniliprole, cyantraniliprole, flubendi-amide, insecticide pe
bază de dinitrophenol, dinex, dinoprop, dinosam, DNOC, insecticide pe
bază de flor, barium hexafluorosilicat, cryolit, flursulamid, sodium fluorid,
sodium hexafluorosilicat, sulfluramid, insecticide formamidinice, amitraz,
chlordimeform, formetanat, formparanat, medimeform, semiamitraz;

insecticide fumigante, acrylonitrile, carbon disulfid, carbon
tetrachlorid, chloroform, chloropicrin, para-dichlorobenzen, 1,2-
dichloropropan, dithioether, ethyl formate, ethylene dibromide, ethylene
dichlorid, ethylen, xide, hydrogen cyanid, methyl bromid, methyl iodid,
methylchloroform, methylene chlorid, naphthalena, phosphina, sulfuryl
fluorid, tetrachloroethan,

insecticide anorganice, borax, acid boric, polisulfură de calciu, oleat
de cupru, pământ de diatomee, mercur chlorid , thiocyanat de K sau Na,
silica gel, deasemenea toate insecticidele arseniacale şi cele pe bază de flor;

insecticide piretroide, insecticide ester pyrethroide, acrinathrin,
allethrin, bioallethrin, esdépalléthrine, barthrin, bifenthrin, bioethanomethrin,
brofenvalerate, brofluthrinate, bromethrin, butethrin, chlorempenthrin,
cyclethrin, cycloprothrin, cyfluthrin, beta-cyfluthrin, cyhalothrin, gamma-
cyhalothrin, lambda-cyhalothrin, cypermethrin, alpha-cypermethrin, beta-
cypermethrin, theta-cypermethrin, zeta-cypermethrin, cyphenothrin,
deltamethrin, dimefluthrin, dimethrin, empenthrin, d-fanshiluquebingjuzhi,
fenfluthrin, fenpirithrin, fenpropathrin, fenvalerate, esfenvalerate,
flucythrinate, fluvalinate, tau-fluvalinate, furamethrin, furethrin, imiprothrin,
japothrins, kadethrin, meperfluthrin, methothrin, metofluthrin, pentmethrin,
permethrin, biopermethrin, transpermethrin, phenothrin, prallethrin,
profluthrin, proparthrin, pyresmethrin, resmethrin, bioresmethrin, cismethrin,
tefluthrin, terallethrin, tetramethrin, tetramethylfluthrin, tralocythrin,
tralomethrin, transfluthrin, valerate, insecticide eter pyrethroide, etofenprox,
flufenprox , halfenprox, protrifenbute, silafluofen, insecticide oxid pyrethroide,
sulfoxime, thiofluoximat;

regulatori de creştere a insectelor cu inhibitori de sinteză de
chitină, buprofezin, cyromazine, pe bază de benzoylphenyluree, bistrifluron,
chlorbenzuron, chlorfluazuron, dichlorbenzuron, diflubenzuron, flucycloxuron,
flufenoxuron, hexaflumuron, lufenuron, novaluron, noviflumuron, penfluron,
teflubenzuron, triflumuron, analogi de hormoni juvenili, dayoutong,
epofenonane, fenoxycarb, hydropren, kinoprene, methopren, pyriproxyfen,
tripren, hormoni juvenili, juvenile hormone I, juvenile hormone II , juvenile
hormone III, agonişti ai hormonului de năpârlire, chromafenozid, furan
tebufenozid, halofenozid, methoxyfenozid, tebufenozid, yishijing, hormoni de
năpârlire, α-ecdyson, ecdysteron, inhibitori de năpârlire, diofenolan, hormoni
89
juvenili sau precoceni, precocene I, precocene II, precocene III, regulatori de
creştere a insectelor neclasificaţi, dicyclanil, insecticide macrociclice derivate
din lactonă produse de o actinomicetă izolată din sol, în Japonia, insecticide
pe bază de avermectin sunt generate ca produse de fermentaţie
de actinomyceta Streptomyces avermitilis, abamectin, doramectin,
emamectin, eprinomectin, ivermectin, selamectin, insecticide pe bază
de milbemycină sunt un grup de produse naturale caracterizat prin prezenţa
inelului macrolid la care se adaugă unul sau mai multe dizaharide, izolate
prima dată în 1972 de la Streptomyces hygroscopicus, sunt utilizate, pentru
controlul căpuşelor şi puricilor, lepimectin, milbemectin, milbemycin oxime,
moxidectin, insecticide de tip Spinosad, (spinosyn A şi spinosyn D) este o
clasă chimică de insecticide noi, substanţa activă este derivateă dintr-un
microorganism de sol Saccharopolyspora spinosa, o actinomycetă rară,
izolată dintr-o distilerie de rom abandonată pe o insulă din Caraibe în
1982. Primul derivat compus de fermentare a fost formulat în 1988,
spinetoram, spinosad, insecticide analoage toxinelor din Nereis,
bensultap , cartap , polythialan , thiocyclam , thiosultap, insecticide
nicotinoide, insecticide nicotinoide pe bază de nitroguanidine, clothianidin,
dinotefuran, imidacloprid, imidaclothiz, thiamethoxam, insecticide nicotinoide
pe bază de nitrometilen, nitenpyram, nithiazine, insecticide nicotinoide pe
bază de piridilmetilamina, acetamiprid, imidacloprid, nitenpyram,
paichongding, thiacloprid, insecticide neonicotinoide sunt o clasă de
insecticide care acţionează asupra sistemului nervos central la insecte cu o
toxicitate mai mică la mamifere, sunt printre cele mai utilizate în toată lumea,
dar recent, unele formulări active ale acestei clase au fost restricţionaţi, în
unele ţări, din cauza unei legături probabile cu colapsul coloniilor de albine,
insecticide thiazolice, clothianidin, imidaclothiz, thiamethoxam, thiapronil,
insecticide thiazolidine, tazimcarb, thiacloprid, insecticide thioureice,
diafenthiuron, insecticide ureice, flucofuron, sulcofuron a se vedea şi
inhibitorii de sinteză de chitină, insecticide neclasificate, allosamidin,
closantel, naphthenat de Cu, crotamiton, EXD, fenazaflor, fenoxacrim,
flometoquin, flonicamid, flupyradifuron, hydramethylnon, isoprothiolan,
jiahuangchongzong, malonoben, metaflumizon, nifluridid, plifenat, pyridaben,
pyridalyl, pyrifluquinazon, rafoxanid, sulfoxaflor, thuringiensin, triarathen,
triazamat, insecticide pirazolice, chlorantraniliprol , cyantraniliprol,
dimetilan, isolan, tebufenpyrad, tolfenpyrad, insecticide fenilpirazolice,
acetoprol, ethiprol, fipronil, flufiprol, pyraclofos, pyrafluprol, pyriprol, pyrolan,
vaniliprol, insecticide pirimidinaminice, flufenerim, pyrimidifen,
insecticide pirolice, chlorfenapyr, insecticide quaternare de amoniu,
sanguinarin, insecticide pe bază de acid tetramic, spirotetramat,
insecticide pe bază de acid tetronic, spiromesifen, insecticide fizice,
maltodextrin, insecticide desicante, acid boric, pământ de diatomee, silica
gel).
90
 8.1.1. Insecticide anorganice
Din această grupă de insecticide care cuprinde compuşii arsenului,
derivaţii floruraţi, clorura de bariu, în prezent se mai folosesc preparatele pe
bază de sulf, îndeosebi polisulfurile. Acestea au proprietăţi insecticide,
acaricide, nematocide şi fungicide. Sunt produse de contact, cu acţiune
ovicidă, larvicidă sau de combatere a adulţilor. Se caracterizează printr-o
toxicitate moderată sau redusă. Se folsesc mai ales în pomicultură, atât în
tratamentele de iarnă cât şi în cele de vară, în combaterea păduchilor testoşi,
afidelor, puricilor meliferi, acarienilor etc.
Insecticide de origine vegetală. Sunt produse fitofarmaceutice pe bază
de alcaloizi, glucozizi, etc., extraşi din plante, cu acţiune de contact şi
ingestie, care provoacă moartea prin paralizie. Deşi grupează produse de la
foarte toxice, până la cele cu toxicitate redusă, chiar netoxice, prezintă
avantajul că efectul insecticid dispare repede şi nu lasă reziduuri. Dintre
produsele cu utilizări însemnate în trecut, menţionăm pe cele pe bază de
nicotină (extrasă din Nicotiana tabacum şi N. rustica), anabasină (extrasă
din Anabasis aphylla), rotenonă (extrasă din Derris elliptica) şi în mod
deosebit piretrinele (extrase din florile de Pyretrum cinerariaefolia şi
P.coccineum).
Insecticide pe bază de uleiuri emulsionabile. Sunt produse de distilare,
obţinute din petrol, condiţionate cu diferiţi emulgatori şi folosite în pomicultură
în tratamentele de iarnă. Acţionează prin contact asupra ouălor de acarieni,
păduchi de frunze etc. şi asupra larvelor şi adulţilor de păduchi testoşi. Nu au
acţiune nocivă asupra omului şi animalelor cu sânge cald şi au o toxicitate
redusă, făcând parte din grupa a II-a de toxicitate. Ulei mineral, conţine 92%
ulei mineral, iar în Romania se fabrică produsul US 1 (ulei spindel) care se
aplică în concentraţie de 1,5-2%. Ulei de parafină. Produsul Paroil 95 CE se
foloseşte în concentraţie de 2-3%.
Insecticide pe bază de dinitrofenoli. Sunt insecticide de contact şi
ingestie, cu puternică acţiune ovicidă, larvicidă şi de combatere a adulţilor,
având şi proprietăţi erbicide. Sunt produşi secundari din industria coloranţilor
şi se folosesc ca fungicide, insecticide, erbicide şi ca protectori ai lemnului.
Se folosesc numai în tratamente de iarnă în pomicultură, pentru distrugerea
ouălor de afide, psilide şi acarieni, precum şi a larvelor şi adulţilor de păduchi
testoşi. Aceste substanţe aparţin grupei I-a de toxicitate. Ca şi acaricidele
dinitroderivate, în prezent sunt supuse restricţiilor de folosire. Numai pentru
sistematizare amintim că au fost folosite în trecut DNOC, DNBF, Dinoseb
(Dibutox 25 CE) DNP, Selinol, Sandolin, Sinox etc.
Insecticide organoclorurate. Sunt insecticide bazate pe hidrocarburi
clorurate (DDT, HCH, Heptaclor, etc.), folosite mult timp pe scara largă.
Aflate în prezent în restrângere a rolului lor în combaterea dăunătorilor,
datorită remanenţei deosebite a acestui tip de produse şi acumulării
91
reziduurilor la capătul lanţurilor trofice, semnalându-se în locuri şi la animale
la care nu ne-am fi aşteptat, cum ar fi cazul urşilor polari. Acţionează asupra
insectelor prin contact şi ingestie şi mai rar prin respiraţie. Pe plan mondial
sunt interzise în ţările dezvoltate. În Romania au fost folosite, până nu demult
numai pentru tratamentul seminţei în combaterea gândacului ghebos al
cerealelor (Zabrus tenebrioides), datorită faptului că acest dăunător
acţionează din toamnă până primăvară şi este important ca acţiunea
insecticidă să aibă o acţiune suficient de îndelungată. În prezent aceste
produse au fost inlocuite. În Romania, s-au utilizat numai pentru tratamentul
seminţelor de cereale păioase, amestecuri de fungicide şi lindan.
Pesticidele cloroderivate sunt substante organice cu structura
alchilica, ciclica sau aromatica, substituite cu unul sau mai multi atomi
de clor. Primul sintetizat a fost DDT, ulterior gama s-a imbogatit cu
derivati ai DDT (DDD), HCH, Aldrin, Dieldrin, Toxofen etc.
Actualmente pesticidele cloroderivate au fost prohibite in majoritatea
şărilor, singurii compuşi care se mai utilizează fiind derivaşii HCH
(Lindan), dar şi dicofolul.
Insecticide organofosforice. Insecticidele organofosforice sunt pesticide
frecvent utilizate în agricultură, care acşionează prin blocarea
acetilcolinesterazei, determinând creşterea exagerată a tonusului vegetativ
parasimpatic, asociată cu manifestări de excitaţie şi inhibişie corticală, hiper şi
hipokinezii. Produsele organofosforice au la bază esteri ai acidului fosforic,
esterii acizilor tiofosforici, esterii acidului ditionoperofosforic, derivaţi ai acidului
pirofosforic. Aceste insecticide se caracterizează printr-un spectru larg de
acţiune, nu se acumulează în organismul omului, al animalelor şi al plantelor,
având o persistenţă redusă în sol, plante şi apă. Primul compus din aceasta
clasa produs la scara industriala a fost tetraetilpirofosfatul (TEPP),
utilizat in timpul celui de al doilea razboi mondial ca substanta toxica
de lupta. Este cel mai toxic organofosforic. Ulterior s-a sintetizat
parationul, cunoscut mai mult sub forma de “verde de Paris”). La ora
actuala se cunosc peste 200 de compusi, printre cei mai, ca substanţă
activă, utilizati fiind: parationul, malationul, neguvonul, clorofosul,
diclorvosul, dimetoatul, pirimiphosul, clorppiriphosul, ethoprophosul,
phosmetul etc. Organofosforicele sunt inhibitori ai acetilcolinesterazei
şi ai pseudo-colinesterazelor. Insecticide organofosforice (azinfos-metil,
cadusafos, clorpirifos, chlorpirifos-metil, coumafos, diazinon, diclorvos,
dimetoat, etoprofos, fenamifos, fenitrotion, fostiazat, izofenfos, malation,
methamidophos, naled, oxidemetonmetil, fozalon, fosmet, foxim, pirimifos –
metil, triclorfon, etc.).
Dimetoatul este un pesticid utilizat pe scară largă, insecticid şi
acaricid, având acţiune sistemică şi de contact, introdus în 1950, este folosit
impotriva unui spectru larg de dăunători şi la un număr de culturi, în locuinţe
şi depozite alimentare.
92
 Clorpirifos-metil, insecticid, acaricid, acţiune prin contact, ingestie şi
inhalare, grupa de toxicitate (IV) nu se amestecă cu ulei, kerosen sau
motorină, puţin persistent. Pesticidul are o afinitate mare pentru particule şi
este adsorbit la nivelul solului şi sedimentelor, care îi conferă o mobilitate
redusă în mediu.
Insecticide carbamice. Produsele carbamice, sunt esteri ai acidului
carbamic în care unul sau mai multi atomi de H sunt substituiti cu
radicali organici. Carbamaţii sunt compuşi organici ce provin din acidul
carbamic (COOH NH 2). Aşa-numiţii carbamaţi sunt insecticide ce se
caracterizează prin grupul ester carbamat funcţional. Aceste insecticide ucid
insectele, prin inactivarea reversibilă a enzimei acetilcolinesterază. Se
caracterizează printr-o acţiune rapidă de şoc, acţionând în principal prin contact
şi ingestie; unele produse au acţiune sistemică. Produc moartea prin paralizie,
acţionând asupra sistemului nervos ca substanţe anticolinesterazice. Produsele
pe bază de carbofuran, furatiocarb, bendiocarb, oxamil, aldicarb, carbaril,
ethienocarb, fenoxycarb etc., unele utilizate şi în tratamentul seminţei sau prin
aplicarea de granule, au o bună persistenţă în sol şi sunt cele mai eficace în
combaterea viermilor sârmă, viermilor albi, viermilor cenuşii, gărgăriţei frunzelor
de porumb sau gărgăriţei sfeclei etc.
Carbaril, primul carbamat de succes, a fost introdus în 1956.
Fenoxycarb, este tot un carbamat, dar acţionează ca un hormon juvenil.
Methiocarb (C 11 H 15 NOS 2), produsul comercial cel mai cunoscut
Mesurol, este un produs chimic folosit în principal ca repelent pentru păsări,
ca insecticid şi ca moluscocid, este toxic pentru om, nu sunt semnalate
efecte cancerigene, este toxic pentru organele de reproducere şi puternic
neurotoxic. Provoacă intoxicaţii la multe specii animale, cu vărsături, diaree,
salivaţie, constricţie pupilară, bradicardie, tremor muscular şi convulsii.
Metomil este un compus foarte toxic în APE toxicitate clasa I. Este
clasificat ca pesticid cu utilizare restrictionată (RUP) de EPA din cauza
toxicităţii sale acute pentru oameni. În funcţie de cultură, timpul de pauză
(perioada de reintrare pentru muncitorii agricoli) de la 1 la 7 zile. Metomil a
fost introdus în 1966 ca un insecticid cu spectru larg. De asemenea, este
folosit ca un acaricid, utilizat pentru tratamentul foliar la culturi de legume,
fructe şi culturi de câmp.
Carbofuran este cel mai toxic pesticid carbamat (2,3-dihidro-2,2-
dimetil-7-benzofuranil metilcarbamat), acesta este comercializat sub
denumirile de Furadan sau Curater, fiind înregistrat, pentru prima dată în
1969, în Statele Unite. Este un insecticid sistemic, ce are, de asemenea,
acţiune de contact asupra dăunătorilor. Carbofuranul este interzis
în Canada și Uniunea Europeană.
Insecticide piretrinoide. Piretrinele sunt un grup de principii activi
extraşi din capitulele florale ale piretrului de Dalmaţia, (Chrystanthemus
cinerariifolium sau Pyrethrum cinerariaefolium, Fam. Compositae).
93
Substanţele analoage de sinteză se numesc piretrinoide. Acestea
substanţe au actiune insecticidă imediată şi toxicitate redusă pentru
homeoterme. Piretrinoidele sintetice sunt mult mai stabile în mediu,
fiind utilizate ca insecticide şi tind să înlocuiască insecticidele
organoclorurate şi organofosforice faţă de care au avantajul unei
remanente mai mici şi lipsa unor modificări ecologice. Acţiunea
insecticidă a fost pusă în evidenţă în anul 1840 la Dubrovnic în fosta
Yugoslavie. Florile conţin piretrine I şi II, substanţe foarte toxice pentru
insecte şi cu totul nevătămătoare pentru om şi animalele cu sânge cald.
Piretrina I este de 2,5 ori mai toxică decât piretrina Ii. Cinerinele au acţiune
asemănătoare cu a piretrinelor, dar sunt de două ori mai puţin toxice. Sunt
utilizate ca insecticide şi pentru combaterea paraziţilor intestinali la om şi
animale. Se utilizează sub diferite forme comerciale (pulberi, solutii, sprayuri,
sampoane etc) produse pe baza de deltametrin, cipermetrin, cihalotrin,
ciflutrin, fenvalerat etc.
Piretroizii au fost descoperiţi în 1920, la Rothamsted, de Hermann
Staudinger şi Leopold Ruzicka ce se ocupau cu elucidarea structurilor de
pyrethrin I şi II. Piretroidele au reprezentat un pas important deoarece au o
toxicitate scăzută faţă de mediu şi o biodegradare rapidă. Dezvoltarea lor a
coincis cu identificarea problemelor de utilizare a DDTului .
Prima generaţie de piretroide s-a dezvoltat în anii 1960
(bioallethrin, tetramethrin, resmetrină şi bioresmetrină), mai active decât
extractul de piretru din flori, dar sensibile la lumină. În preajma anului 1974,
echipa de Rothamsted a descoperit o a doua generaţie de compuşi mai
stabili (permetrin, cipermetrin şi deltametrin), urmată de alţi produşi
(fenvalerat, lambda-cihalotrin şi beta-ciflutrin), acest grup conţine însă
insecticide ce pot fi iritante pentru piele şi ochi. Resmetrina este slab toxic
pentru mamifere, DL50 oral pentru şobolan este 2000 mg/kg), fiind în acelaşi
timp de 20-50 ori mai eficace decât piretru natural. Grupul piretroizilor de
sintewză este foarte diversificat (Allethrin, Bifentrin, Ciflutrin, Cipermetrin,
Cyphenothrin, Deltametrin, Esfenvalerat, Etofenprox, Fenvaleratul, Lambda-
cihalotrin, Permetrin , Resmetrin, Tau-Fluvalinat, Tefluthrin etc.).
Cipermetrin este un piretroid sintetic primul sintetizat în 1974, folosit
ca insecticid pe scară largă cu aplicaţii comerciale, agricole, precum şi în
produsele de consum pentru uz casnic. Structura sa este bazata pe piretru,
un insecticid natural, care este conţinut în florile de crizantema, dar are o
activitate biologică mai mare si este mult mai stabil decât modelul său
natural. A fost sintetizat în 1974, şi comercializate în 1977, prin Shell, preluat
apoi de Cyanamid. În 1988, aplicarea piretroidelor au crescut cu 40%
vânzările de insecticide numai pentru tratamentul culturilor de bumbac
(cipermetrin 8%).

94
 Ethoprophos (C8 H19 O2 PS 2), nematicid cu spectru larg şi insecticid
în acelaşi timp, folosit pentru a controla nematozii şi insectele de sol (Mocap
este un este înregistrat în 50 de ţări).
Tefluthrin (C17 H14 CLF7 O2) a fost conceput pentru a fi eficace
împotriva dăunătorilor de sol, pentru a controla o gamă largă de dăunători ai
culturilor de porumb, sfeclă de zahăr, etc.
Insecticide diverse. Având în vedere că o serie de insecticide utilizate
curent în practica agricolă curentă, nu se pot încadra într-o anumită
categorie, sau sunt substanţe active care nu sunt prea bine definite, acestea
au fost grupate în categoria de diverse.
Amestecuri de insecticide. Pentru a mări capacitatea de combatere a
dăunătorilor, deseori, în special pentru insecticide, se formulează amestecuri
de insecticide, care pot avea uneori efect sinergic. Uneori aceste amestecuri
se realizează pentru a trece insecticidul la o categorie cu o toxicitate mai
redusă.
Insecticide inhibitoare a metamorfozei insectelor
Acest grup relativ nou în marea familie a insecticidelor, în marea lor
majoritate acţionează asupra sintezei chitinei în cursul dezvoltării larvare
(inhibind-o) şi astfel năpârlirea nu se mai produce şi insectele mor. Larvele
insectelor care ingeră substrat tratat cu aceste insecticide, după ce năpârlesc,
în cuticula nouă nu se mai formează chitina, tegumentul rămâne astfel moale,
corpul neprotejat şi larvele mor. Tratamentele cu acest tip de produse sunt
eficace împotriva larvelor din vârsta I-a şi a II-a. Întrucât aceste insecticide
întrerup dezvoltarea insectelor prin inhibarea sintezei chitinei, ele se mai
cunosc şi sub denumirea de “Inseciticide inhibitoare a sintezei chitinei”. Fiind
active faţă de un proces propriu insectelor, aceste produse practic nu sunt
toxice pentru om şi animale cu sânge cald. Deşi nu au acţiune de şoc, timpul
de eficienţă biologică este mare (15-20 zile). Sunt produse selective şi mediu
selective.
Insecticide gazoase (fumiganţi).
Insecticidele gazoase, cunoscute şi sub numele de axfisiante sau
fumigante, sunt produse fitofarmaceutice care se folosesc îndeosebi în
combaterea dăunătorilor din spaţiile închise (silozuri, magazii etc.). Vaporii
sau gazele toxice degajate pătrund prin stigme în trahei, de unde difuzează
în tot corpul şi produc moartea prin asfixie. La utilizarea insecticidelor
gazoase este necesară etanşeizarea spaţiilor, iar după terminarea gazării,
îndepărtarea obligatorie a gazelor sau vaporilor toxici se face prin aerisire
naturală sau prin ventilare la produsele neinflamabile. Insecticidele gazoase
fiind de regulă foarte toxice şi unele din ele inflamabile şi explosive, se
impune cu stricteţe respectarea măsurilor de protecţia muncii şi prevenirea şi
stingerea incendiilor.

95
 Nematocide
Culturile agricole sunt frecvent supuse atacului nematozilor.
Principalele utilizări ale nematocidelor sunt în sere şi răsadniţe. Tratamentele
se aplică de regulă în sol, din care cauză, dozele aplicate sunt foarte mari,
comparativ cu celelalte tipuri de aplicare a celorlalte insecticide. Datorită
toxicitatii lor, multe din acestea au fost scoase din folosinţă. Ca pesticide cu
acţiune nematocidă, se pot folosii polisulfura de bariu şi polisulfura de
calciu în cazul particular al speciei Ditylenchus dipsaci.

Acaricide
Acaricidele sunt în general produse relativ puţin toxice (cu excepţia
etionului şi teradifonului), care combat acarienii. Există numeroase
insecticide cu acţiune acaricidă (dimetoat, malation, metilparation, azinfos
metil), dar cele mai utilizate rămân acaricidele specifice. {n ultima perioada
de timp au apărut două acaricide cu puternică acţiune ovicidă, clorfentizin şi
hexitiazox, care aplicate numai primăvara, elimină tratamentele din
vegetaţie până la mijlocul verii, în cazul speciei Panonychus ulmi.

Moluscocide
Sunt substanţe destinate combaterii moluştelor dăunătoare culturilor
agricole, a melcilor fără cochilie, aşa numiţii limacşi. În practica agricolă
curentă, alături de produsele tradiţionale; varul sau superfosfatul, care se
aplică prin presărarea acestora la baza plantelor, se utilizează mai ales
metaldehida. Există diferite denumiri comerciale ale acestei substanţe
active. Alte moluscocide pe bază de aminocarb, metiocarb, mexacarbat,
niclosamida etc., au utilizări reduse.

Rodenticide
Rodenticidele sunt variate ca origine, unele produse pe bază de scilla
provin din plante, cum ar fi cele extrase din bulbii cepei de mare Urginea
(Scilla) maritima şi stricnina, extrasă din seminţe de arbori (Strychnos sp.),
alte produse sunt de sinteză, având o toxicitate ridicată faţă de şoareci şi
şobolani. Cel mai interesant grup de rodenticide îl constituie cel al
anticoagulanţilor, care au un mod de acţiune diferit de raticidele toxice de
ingestie, citate mai sus. Warfarina, clorfacinona etc., produc hemoragii
interne, animalele nu se alarmează şi mor în linişte, fără sa producă panică
în populaţia de rozătoare.

Produse repelente
Sunt substanţe chimice care prin mirosul emanat sau prin gustul lor,
au o acţiune repulsivă, de îndepărtare a animalelor de locul sau obiectul
tratat (determină un chimiotropism negativ). Se cunosc o serie de produse
repelente pentru insecte, aşanumitele insectifuge cum sunt: camforul,
96
dimetilftalatul, dibutilftalatul, pentaclorfenolul, etilhexandiolul etc., care cu
excepţia primului produs, au o utilizare restrânsă.

Produse atractante (atractanţi)

Sunt substanşe chimice care prin evaporare pot atrage diferite specii
de insecte de la distanţe mari (determină un chimiotropism pozitiv),
concentrându-le pe suprafeşe restrânse. Printre produsele atractante
naturale menşionăm: drojdiile provenite din distilarea alcoolurilor, berea,
cidrul, extrasele de fructe etc.. Din această grupă fac parte şi atractanşii
sexuali sau feromonii sexuali (exohormoni). Din grupul feromonilor sexuali
produşi de femele, grupul cel mai important din punct de vedere practic, din
care s-au identificat, extas şi sintetizat, atractanşi la unele specii de fluturi,
gândaci etc., sunt aşa-numişii atractanşi sau feromoni sexuali de sinteză.
Tehnologii de producere a acestora se cunosc în diferite tari, inclusiv în
Romania. La noi în şară se produc peste 27 de feromoni sexuali de sinteză,
dintre care amintim: AtraPom pentru Cydia pomonella, AtraBot pentru Lobesia
botrana.

8.1. METODE BIOLOGICE

Lupta biologică nu este ceva nou, empiric ea a fost folosită de oameni

cu secole în urmă. În China de sud, prin anii 900, oamenii cumpărau cuiburi de
furnici din specia Oechophylla smaragdina pentru a le pune în livezile de pomi
fructiferi şi a preîntimpina astfel "viermănoşirea fructelor".
Odată cu descrierea fenomenului de parazitism de către Aldrovandi în
lucrarea sa "De animalibus insectae", începe cercetarea ştiinţifică a mijloacelor
şi metodelor de combatere biologică, cu accent special asupra fenomenului de
parazitism.
În 1734, Reaomür recomandă introducerea ouălor de neuroptere în sere
pentru combaterea afidelor. Pentru prima dată o realizare practică a combaterii
biologice este menţionată odată cu introducerea în 1762 în insulele Mauriţius a
păsării insectivore "maina" Acridotes tristis pentru combaterea lăcustei roşii a
trestiei de zahăr, reuşindu-se ca în 1770 dăunătorul să fie sub control.
Ciuperca Metarrihizium anisopliae ca mijloc de combatere
microbiologică a cărăbuşeilor este semnalată în Rusia de Mecinicov şi
Krasilscik în 1886.
În Romania introducerea parazitului Aphelinus mali din Franţa în 1923
de W. Knechtel combate păduchele lânos (Eriosoma lanigerum). Combaterea
păduchelui din San José, într-o primă etapă s-a realizat cu ajutorul speciei
parazite introduse în ţară (Prospaltella perniciosi), care ulterior a putut fi
crescută în masă la staţiunea Pângăraţi.

97
 Mijloacele de luptă împotriva dăunătorilor incluse în lupta biologică sunt:
zoofagii, microorganismele patogene, metodele genetice (autocidia şi utilizarea
organismelor modificate genetic -GMO), şi utilizarea substanţelor biologic
active.

Zoofagii
Zoofagii sunt nevertebrate şi vertebrate care se hrănessc cu dăunătorii
animali ai plantelor agricole, iar din rândul lor fac parte specii aparţinând
grupelor de nematozi, acarieni, miriapode, insecte, batracieni, reptile, păsări şi
mamifere. Zoofagii se împart aşadar în paraziţi şi prădători.
Paraziţii sunt organisme animale ce se dezvoltă pe seama altor
organisme, care se numesc gazde, acestea din urmă având corpul mai mare
decât al paraziţilor. Diferitele specii de paraziţi existente, se pot dezvolta (pot
parazita) pe diferite stadii de dezvoltare ale dăunătorilor: ou, larvă, pupă sau
adult. Dintre ovifagi, cea mai mare importanţă practică se pare ca o au viespile
parazite din genul Trichogramma. În prezent sunt cunoscute peste 200 de
specii ale genului, dar cele mai cunoscute sunt T. evanescens, T. maydis, T.
embriofagum şi T. pretiosum, pentru care se apreciază că sunt utilizate pe
suprafeţe considerabile în lume, peste câteva milioane de hectare. În Romania
sunt cunoscute 8 specii de paraziţi ai ouălor de ploşniţa cerealelor (Eurygaster
integriceps), din care cele mai importante sunt Trissolcus grandis şi
Telonomus chloropus. Specia Anastatus bifasciatus este printre puţinii paraziţi
ai ouălor lepidopterlor defoliatoare din paduri (Dendrolimus pini, Malacosoma
neustria etc.). Aphidius matricariae în sere, este parazită pe Myzus persicae.
Encarsia formosana este parazit pe musculiţa albă de seră (Trialeurodes
vaporariorum). Prospaltella perniciosi (Hymenoptera), parazit al larvelor
păduchelui din San José, poate fi înmulţit în laborator şi răspândit în livezi unde
distruge până la 90% din larvele dăunătorului. Pimpla instigator (Hymenoptera),
parazitează diferite pupe de specii de lepidotere din care cea mai cunoscută
este Pieris brassicae, parazitată şi de Pteromalus puparum. Paraziţii de adult
sunt specii de insecte care atacă stadiul de adult. Dipterul Phasia (Alophora)
crasssipennis parazitează adulţii hibernanţi sau cei din noua generaţie ai
ploşniţei cerealelor (Eurygaster sp.).
* După locul de instalare a paraziţilor pe gazde, aceştia pot fi
ectoparaziţi, când se dezvoltă la exteriorul gazdei şi endoparaziţi, când se
dezvoltă în interiorul gazdei.
* Din punct de vedere sistematic, în afară de insecte, paraziţi ai insectelor
sunt şi specii din clasa Nematoda. Specia Mermis migrescens, cauzează o
mortalitate de 60% a acrididelor, Agamermis decaudata, parazitează cărăbusul
japonez (Popilia japonica), Howardia benigna parazitează puricii cruciferelor iar
Trichinema oscinellae parazitează adulţii muştei suedeze.
Clasa Insecta cuprinde cei mai mulţi paraziţi ce sunt cuprinşi în ordinul
Hymenopterea, fiind încadrate îndeosebi [n familiile: Chalcididae,
98
Thrichogrammatidae, Aphelinidae, Pteromalidae şi în ordinul Diptera, familia
Tachinidae.
Prădătorii sunt organisme animale care se hrănesc cu prada vie, aceştia
având în general corpul mai mare ca al victimei. Din punct de vedere
sistematic, diferitele specii de prădători aparţin la clasele: Arahnida, Miriapoda,
Insecta, Amfibia, Reptile, Păsări şi Mamifere.
Dintre arahnide (păianjeni), ordinul acarina, speciile din genurile:
Phytoseiulus sp., prădătoare ale diferitelor stadii ale păianjenului roşu comun
(Tetranicchus urticae) şi Typhlodromus sp., prădător al diferitelor stadii ale
păianjenilor brun şi roşu al pomilor.
Speciile prădătoare din clasa Insecta aparţin la ordinele: Neuroptera, din
care face parte Chrysopa perla, care se hrăneşte cu acarieni, afide şi coccide;
Heteroptera, din care cităm speciile Perillus bioculatus, răpitoare a diferitelor
stadii de dezvoltare a gândacului din Colorado, Nabis sp., răpitoare ce se
hrăneşte cu cu ouă, larve şi adulţi ai diferiţilor dăunători acccesibili, în special
afide; Coleoptera, reprezentat prin numeroase specii de Carabidae (Carabus
sp.), prădătoare de omizi defoliatoare, Coccinelidae (buburuza, Coccinella 7-
punctata) prădătoare în special de afide şi coccide; Diptera, oferă specii
încadrate în familia Syrphidae (Syrphus pyrasti, S. bifasciatus), prădătoare în
special de afide, etc.

Microorganismele patogene
Microorganismele patogene sau produsele lor metabolice constituie
principiul activ al unor produse utilizate în combaterea dăunătorilor. Aceste
produse sunt cunoscute sub numele de insecticide microbiologice sau mai
generic spus biopreparate. După natura microorganismului utilizat,
biopreparatele pot fi pe bază de: virusuri, bacterii, fungi sau alte organisme
patogene pentru dăunători cum sunt sporozoarele.
Preparatele virale sunt, în general, produse pe bază de virusuri
poliedrice, care se obţin prin infestarea gazdelor sau a culturilor celulare
provenite din acestea şi extragerea ulterioară, de obicei prin centrifugare, a
corpusculilor virali multiplicaţi.
Preparatele bacteriene sunt produse pe bază de bacterii
entomopatogene.
Bolile provocate de bacterii insectelor, poartă numele de bacterioze sau
flaşerii. Primul care s-a ocupat de studiul bolilor produse de bacterii la viermii
de mătase a fost Pasteur. Se cunosc numeroase specii de bacterii care
provoacă diferite boli la diferite specii de insecte, dar cele mai cunoscute, care
au o importanţă practică deosebită, fiind aplicate pe scară largă în combaterea
unor dăunători sunt: Bacillus thuringiensis (în principal utilizat pentru
combaterea lepidopterelor, dar există şi tipuri care acţionează asupra
dipterelor) şi B. popiliae (ce determină boli la larvele de melolontine-
coleoptere).
99
 Preparatele fungice au ca principiu activ sporii unor ciuperci
entomopatogene ce determină la insectele atacate apariţia unor boli denumite
micoze. Cea mai cunoscută şi mai virulentă ciupercă entomopatogenă este
Beauveria bassiana.
În timpul ultimilor 25 de ani metodele genetice pentru supresia sau
eradicarea insectelor dăunătoare au devenit o realitate. Aceste metode se
referă fie la modificarea genetică a organismului dăunătorului fie la modificarea
genetică a organismului, plantei care este atacată de dăunător.
Autocidia este o metodă de combatere biologică prin care se obţine
sterilizarea totală sau parţială, a masculilor sau a celor două sexe, insectele
astfel sterilizate în populaţia naturală determină reducerea sau chiar eradicarea
populaţiilor de dăunători care se reproduc sexuat.
Sterilizarea se poate obţine prin utilizarea radiaţiilor ionizate
(radiosterilizarea) produse de diferite surse şi prin utilizarea unor substanţe
chimice, chemosterilanţi (chimiosterilizarea) care reduc sau inhibă total
capacitatea de reproducere. Cea mai cunoscută şi mai bine acceptată metodă
de control autocidă este tehnica insectelor sterile (SIT). Trei metode genetice
de combatere au fost dezvoltate şi testate în câmp pentru lepidopterele
dăunătoare. Acestea sunt: tehnica insectelor sterile (SIT), sterilitatea moştenită
şi sterilitatea prin backcross.
Tehnica insectelor sterile atât pentru diptere cât şi pentru lepidoptere
presupune creşterea unui număr imens de insecte, sterilizarea masculilor şi
femelelor prin radiaţii ionizante sau chemosterilizare (mai puţin folosită în
pezent datorită riscului major pentru mediul înconjurător, prin utilizarea unor
produse cancerigene) şi lansarea insectelor sterilizate în natură pentru ca prin
împerechere cu indivizii sălbatici (normali), să determine un anumit grad de
sterilitate, care acumulată în timp determină reducerea până la supresie totală
a populaţiei dăunătorului. Sterilitatea moştenită. Pe scurt, sterilitatea
moştenită la lepidoptereare are aceleaşi caracteristici pentru toate speciile
examinate şi anume: femelele şi masculii în F-1 sunt mult mai sterili decât
masculii şi femelele P-1 care sunt iradiate, în general sunt produşi mai mulţi
masculi decât femele în F-1. La unele specii urmaşii cu F-1 se dezvoltă mai
încet decât larvele din părinţi neiradiaţi, iar la aceeaşi doză de radiaţii, masculii
F-1 se pot împerechea dar nu reuşesc să insemineze femelele cu spermă
eupirenă (spermatozoizi viabili cu nucleu).
Sterilitatea prin retroîncrucişare (BC). Comparativ cu SIT şi sterilitatea
moştenită, sterilitatea prin retro[ncrucişare introduce factori de sterilitate în
populaţia nativă, factori ce pot persista în populaţie pe termen nelimitat.
Bazate pe rezultatele practice obţinute în S.U.A. în eradicarea
dăunătorului Cochiliomia hominivorax, Agenţia Internaţională pentru Energie
Atomică (IAEA) în colaborare cu Organizaţia Internaţională pentru Hrană şi
Alimentaţie (FAO), au sprijinit un amplu program de cercetare referitor la

100
aplicarea metodelor genetice, cu precădere SIT, pentru controlul unor insecte
dăunătoare.
Utilizarea organismelor modificate genetic
Din punct de vedere teoretic şi practic, obţinerea unor soiuri, linii sau
hibrizi care să nu fie atacate de unul sau mai mulţi dăunători se poate face fie
prin găsirea unor surse de rezistenţă sau toleranţă şi prin introducerea acelor
gene ce conferă acest caracter, gene provenite din specii sălbatice sau
cultivate ale aceleiaşi plante, fie prin introducerea unui organism viu, sau a
unei gene de la alt organism care să determine moartea dăunătorului care a
atacat planta.
Dacă încercările pentru introducerea unor organisme vii în planta de
cultură, chiar dacă au fost reuşite, în ceea ce priveşte introducerea genei de
la bacteria Bacillus thuringiensis, genă ce produce cristale proteice toxice la
bacteriile endofite (bacterii ce se găsesc în mod natural în canalele circulante
ale plantei de porumb, determinând astfel moartea larvelor de lepidoptere ce
consumă părţi ale plantei de porumb), extinderea în producţie a unor astfel
de plante a fost întampinată cu reticenţă, deoarece există un aşa numit risc
genetic, determinat de lansarea în natură a unui organism viu modificat, care
nu este întalnit în natură.
Organismele obţinute prin inginerie genetică sunt cunoscute în
întreaga lume drept “Genetic modified organisms ”sau prescurtat GMO-s.
S-au obţinut astfel [n S.U.A., avizele necesare pentru utilizarea artropodului
transgenic (Metaseiulus occidentalis – Acari: Phytoseiidae), utilizat în
combaterea acarienilor din culturile de căpşuni şi alte culturi şi a nematodului
Heterorhabditis bacteriophora.
Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt metodele biologice de combatere a dăunătorilor?

2. Ce substanţe se folosesc în combaterea chimică?
3. Ce metode genetice se pot utiliza în combatere?

101
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9

DĂUNĂTORII DE DEPOZITE

Cuvinte cheie: dăunători, depozite, morfologie, biologie, ecologie,

produse atacate, combatere

Rezumat
În această unitate de învăţare sunt prezentaţi principalii dăunătorii ce
apar în depozitele de cereale şi seminţe. La fiecare speciei este prezentată o
scurtă descriere a formei adult (mascul şi femelă) şi larvă; biologia (numărul de
generaţii dezvoltate pe an, stadiul de iernare), ecologia (locul de dezvoltare,
sursa de hrană, condiţiile climatice prielnice dezvoltătii speciei respective etc),
produsele atacate şi respectiv daunele produse de insectă.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

ACARUS SIRO Linne. - acarianul făinii

(Ord. Acarina, Fam. Acaridae)

Răspândire: Acarus siro este răspândit pe tot globul. În România este

foarte des întâlnit în spaţiile închise, magazii, silozuri, mori, locuinţe etc.
Descriere: Femela are corpul de formă ovală, cu lungimea idiosomei
de 350 – 650 µ. În jurul orificiului anal, pe partea ventrală, sunt inserate 5
perechi de sete. Toate picioarele se termină cu un pretars bine dezvoltat şi
cu gheare puternice. Femurul este prevăzut pe partea ventrală cu un pinten.
Masculul are idiosoma lungă de 320 – 420 µ, corpul are o culoare alb-
gălbuie, gnatosoma şi picioarele sunt brun-roşcate.Setele corpului sunt
subţiri. Mandibulele sunt dinţate, iar pintenul este conic. Edeagul este în
formă de tub arcuit.(fig.1 şi fig.3).
Nimfa are o culoare brună, este puternic concav pe partea ventrală, cu
idiosoma cu o lungime de 150 – 250 µ. Gnatosoma este situată sub scutul
propodosomal. Propodosoma este de 1,6 ori mai scurtă decât histerosoma.
Picioarele I şi II sunt complet vizibile.
Hipopusul este incolor, nu poate mişca decât picioarele; marginea
posterioară a idiosomei este rotundă, iar cea anterioară este uşor ascuţită.
Idiosoma are o lungime de 200 – 250 µ. Histerosoma este delimitată de

102
propodosomă printr-un şanţ transversal. Perii dorsali sunt mult reduşi în
lungime. Picioarele sunt scurte şi groase.
Larva are setele supracoxale similare cu ale adultului cu trei perechi
de picioare.
Biologie şi ecologie: În condiţii de depozit, acest acarian poate avea
10 – 15 generaţii pe an. O generaţie se dezvoltă între 3 şi 31 ºC şi o
umiditate relativă de peste 72%.(Manolache, şi colab., 1978). Iernează în
toate stadiile de dezvoltare pe diferite produse vegetale depozitate.
Femela depune ouăle pe boabe de cereale atacate de alte insecte fitofage,
făinuri etc, izolat sau mai rar, în grupuri.
Dezvoltarea embrionară durează 3-5 zile, după aceea la 3-4 zile apar
nimfele – protonimfa (prima nimfă). Stadiul de protonimfă durează 6 – 7 zile,
după care se transformă în teleonimfă (nimfa a doua) care în condiţii
favorabile se transformă în adulţi. Dacă nu există condiţii favorabile de
dezvoltare protonimfele trec într-un stadiu imobil de „hipopus”. În acest stadiu
acarianul poate trăi până la doi ani. (Zacher, 1921). Când survin condiţii
favorabile dezvoltării hipopusul se transformă în teleonimfă (nimfa a doua),
iar apoi în adult. În condiţii favorabile, la temperatura de 23ºC şi umiditatea
relativă a aerului de 87%, dezvoltarea unei generaţii durează 9 – 11 zile, iar
în condiţii nefavorabile la temperaturi de 10 ºC, durata dezvoltării unei
generaţii se poate prelungi la 1-2 luni.
Indivizii adulţi pot supravieţui fără să se hrănească timp de 11 zile la
8ºC şi 85% umiditate relativă (Boczeck, 1957).
Produse atacate: specie polifagă, atacă diferite cereale, plante
oleaginoase, leguminoase pentru boabe şi de nutreţ, ierburi perene, plante
medicinale, tutun (Ghimpu, 1941), făinuri, paste făinoase, produse alimentare
cu conţinut ridicat de proteine, produse lactate etc. Este o specie polifagă
atacând produse agroalimentare din spaţiile de păstrare.
Daune: Acarus siro atacă embrionul boabelor de cereale, micşorând
facultatea germinativă. Făina infestată cu Acarus siro este degradată mult
calitativ, atât prin descompunerea hidraţilor de carbon cât şi prin prezenţa
exuviilor, excrementelor şi indivizilor morţi. Produsele atacate sunt
aglomerate într-o reţea de fire mătăsoase. Făina infestată are culoare mai
închisă, un miros de miere fermentată, fiind improprie pentru panificaţie sau
consum. Manipularea şi folosirea în alimentaţie a produselor infestate cu
aceşti acarieni conduce la apariţia unor boli grave, precum: gastrite,
dermatoze, astm pulmonar etc. (Maunsell şi colab., 1968; Cunnington).

103
 TYROPHAGUS PUTRESCENTIAE Schrank. – păianjenul bulbilor
(Ord. Acarina, Fam. Acaridae)

Răspândire: Acarianul poate fi foarte des întâlnit în depozitele cu

produse bogate în proteine şi grăsimi (Hughes, 1961). În România pentru
prima dată a fost depistat în spaţiile de păstrare a bulbilor de usturoi, în
condiţii de umiditate ridicată. (Dinescu şi Constantinescu, 1965).
Descriere: Femela are idiosoma lungă de 320 – 415 µ. Corpul este
translucid, mandibulele sunt aproape incolore. La nivelul orificiului anal sunt
situate 5 perechi de sete anale.
Masculul are idiosoma lungă de 280 – 350 µ (Hughes, 1961). Setele
verticale interne sunt situate către vârful mandibulelor, setele verticale
externe înconjoară lateral gnatosoma. Setele scapulare sunt mai lungi decât
propodosoma. Scleritele laterale care susţin edeagul sunt îndreptate în afară,
penisul fiind scurt şi îndoit în forma literei S. Forma de hipopus pentru
această specie nu a fost găsită.
Biologie şi ecologie: Această specie dezvoltă mai multe generaţii pe în
funcţie de condiţiile din depozite. Astfel, la temperaturi cuprinse între 8,5 şi
32 ºC şi umiditate relativă de peste 65%, acarianul poate avea 15 – 20
generaţii pe an. Stadiile postembrionare au o durată totală de dezvoltare la
8,5 ºC de 91 zile, iar la 31ºC de 13 zile. Umiditatea relativă influenţează într-o
măsură mai mică durata stadiului embrionar decât a stadiilor postembrionare.
Kevan şi Sharma (1963) au observat că femelele depun ouă şi la temperaturi
de 2ºC şi umiditate de 95 – 100%. În condiţiile unei temperaturi de 17 ºC şi
umiditate relativă a aerului de 85%, o femelă depune între 400 – 450 ouă.
(Golebiowska, 1968).
Daune: seminţe de plante oleaginoase, de leguminoase pentru boabe
şi nutreţ, sfeclă de zahăr, spărturi de boabe de cereale; produse lactate
(brânzeturi, lapte praf), mezeluri. Samsinak şi Privora (1957) consideră că
Tyrophagus putrescentiae este agentul principal al dermatozelor transmise la
om prin manipularea produselor infestate de acarieni. Acarianul poate
provoca astm bronşic. La usturoi atacă ţesuturile bulbilor, care se brunifică,
devenind apoase, favorizând totodată instalarea şi dezvoltarea unor ciuperci
saprofite care influenţează putrezirea acestora.

104
 GLYCYPHAGUS DESTRUCTOR – cleştarul păros
(Ord. Acarina, Fam. Glycyphagidae)

Răspândire: Este un dăunător cosmopolit, frecvent întâlnit pe

produsele agroalimentare de origine vegetală şi animală depozitate. Este
unul din vectorii unor unor boli periculoase pentru om şi animale, precum:
dermatoza, astmul pulmonar etc.
Descriere: Femela are lungimea corpului de 480-660 µ. Chelicerele
sunt subţiri, cu mobilitate uşoară în plan orizontal. Picioarele sunt lungi şi
subţiri, terminate cu un pretars şi o gheară slab dezvoltată. Fiecare tars are
pe partea dorsală un păr de lungimea segmentului, modificat în formă de
limb, puternic pectinat. Masculul are idiosoma îngustată posterior, iar
lungimea corpului este de 420 – 600 µ. (fig.5).Tegumentul este de culoare
alb-gălbui, fiind acoperit cu mai multe papile. Hipopusul este închis într-o
membrană protonimfală, având în medie 350 µ lungime. Orificiul genital aflat
într-un stadiu rudimentar este situat la nivelul picioarelor IV.
Biologie şi ecologie: Spre deosebire de alte specii de acarieni,
Glycyphagus destructor se aclimatizează uşor la temperaturi medii scăzute,
reci (3ºC) şi la umidităţi relative ale aerului de 60%. În condiţii optime de
dezvoltare, (temperaturi de 20 ºC şi umiditate relativă de 85-90%), femela
depune în medie 80-90 de ouă.
Daune: seminţe de sfeclă de zahăr, seminţele plantelor uleioase,
industriale, furajere, fructe uscate, legume uscate, resturi vegetale din
mirişte, etc.
Cu ajutorul insectelor, rozătoarelor, forma de hipopus a acestui
acarian este uşor răspândită dintr-un depozit în altul. Persoanele care
manipulează produse atacate de acest acarian pot manifesta boli alergice
(astm bronşic, rinoconjuctivită etc). Acest acarian se dezvoltă mai bine în
cerealele cu bobul îmbrăcat (ovăz, orz). În făină, crupe, cleştarul se
stabileşte la suprafaţă, perii ce-i are pe corp nepermiţându-i să pătrundă în
interiorul masei produselor.

105
 GLYCYPHAGUS DOMESTICUS
(Ord. Acarina, Fam. Glycyphagidae)

Răspândire: Este o specie cosmopolită, dar cu o frecvenţă de

infestare totuşi scăzută.
În România a fost găsit în diferite depozite agroalimentare.(Racoviţă, 1969).
Descriere: Femela are lungimea corpului cuprinsă între 480 – 900 µ.
Orificiul genital se află situat pe partea ventrală, anterior zonei de inserţie a
picioarelor III. (Hughes, 1961). Hipopusul este foarte rezistent la uscăciune.
Masculul are lungimea corpului de 364 – 480 µ. Setele de pe
suprafaţa corpului sunt slab pectinate, iar cele supracoxale mai puţin
ramificate decât la specia G.destructor. Picioarele nu prezintă păr subtarsal
în formă de limb.(fig.6).
Hipopusul are cuticula protonimfală mai subţire şi lipsită de striuri
reticulare. Deosebirile morfologice constau în dimensiunile idiosomei 480 –
660 µ la femelă, spre deosebire de mascul, la care lungimea idiosomei este
de 480 - 900 µ.
Biologie şi ecologie: Acest acarian are un ciclu de dezvoltare de 22
zile, la temperatura de 23 ºC şi umiditate relativă a aerului de 80-90%.
Hipopusul poate să apară atât în condiţii nefavorabile de dezvoltare, cât şi în
condiţii optime de înmulţire. (Hughes, 1961). Hipopusul este foarte rezistent
la uscăciune.
Daune: seminţe de cereale, seminţe de sfeclă de zahăr, plante
medicinale. De cele mai multe ori, prezenţa populaţiilor de Glycyphagus
domesticus este asociată cu apariţia simptomului de astm pulmonar la om şi
de numeroase dermatite. (Deschiens, 1951).

HISTIOSTOMA FERONIARUM Dufour.

(Ord. Acarina, Fam. Glycyphagidae)

Răspândire: Este un acarian frecvent întâlnit în depozitele de cereale

cu umiditate ridicată (Racoviţă, 1969). Este o specie cosmopolită.
Descriere: Femela are lungimea corpului cuprinsă între 480-760 µ,
culoare alb-gălbuie. Idiosoma este mai mare decât gnatosoma. Mandibulele
sunt mobile foarte alungite, cu o margine puternic dinţată şi care se mişcă
liber înainte şi înapoi într-un jgheab format din pereţii pedipalpilor, aducând
particule solide de hrană în orificiul bucal. (Hughes, 1953). Toţi perii de pe
idiosomă sunt scurţi şi de aceeaşi lungime. Picioarele sunt groase şi scurte.
Masculul are lungimea corpului de 280 – 550 µ. Picioarele sunt bine
dezvoltate în grosime.(fig.7).
Hipopusul prezintă pe idiosomă 6 perechi de peri scurţi, de lungimi
similare, iar prodosoma are formă triunghiulară. Toate picioarele sunt bine
dezvoltate şi orientate înainte.
106
 Biologie şi ecologie: Acest acarian se dezvoltă bine la temperaturi
cuprinse între 25 – 30 ºC şi o umiditate relativă de peste 80%. (Scheucher,
1957). Ciclul evolutiv este foarte rapid, în condiţiile optime, o generaţie se
eşalonează într-o perioadă de 4-5 zile (Cooreman, 1944; Scheucher, 1957).
În 1958, Hughes şi Jackson afirmau faptul că, din femele nefecundate apar
în toate cazurile masculi, iar din formele fecundate apar numai femele.
Hipopusul poate să apară şi în condiţii nefavorabile de hrană şi climă, putând
fi transportat de diferite miriapode sau insecte.
Daune: cereale, ciuperci comestibile.

SITOPHYLUS GRANARIUS L. – gărgăriţa grâului

(Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae)

Răspândire: Sitophylus granarius este cel mai important dăunător al

cerealelor şi produselor cerealiere depozitate. Se presupune că provine din
Asia-India sau din Bazinul Mediteranean şi este întâlnită frecvent în zonele
temperate ale globului, iar datorită schimburilor de mărfuri a fost repede
răspândită în toate zonele.
Descriere: Adultul are corpul alungit, uşor convex, de 3,5 – 5,0 mm
lungime. Culoarea este brună sau negricioasă, puţin lucioasă, cu marginile
laterale ale corpului paralele. (fig.25).
Capul este mic, fiind prevăzut cu un rostru lung, cilindric în partea
anterioară, lăţit la bază şi slab curbat. Pronotul este alungit, ornamentat cu
punctuaţii alungite, dar lipsit de o centură cu astfel de puncte la marginea
anterioară. Elitrele sunt unicolore, unite pe linia de sutură, prezentând striuri
fin punctate şi interstriuri netede, exceptând cele două suturale, care sunt
punctate. Aripile posterioare sunt rudimentare, iar picioarele scurte;
Larva este apodă şi eucefală, albă şi cu capsula cefalică galben –
brunie. (Monica Porca şi I. Oltean, 2004).

Fig. 25. Adult şi larvă de Sitopylus granarius

(www.michigan.gov/images)

107
 Biologie şi ecologie: În condiţiile ţării noastre, Sitophylus granarius
dezvoltă 2-3 generaţii pe an. Iernează în stadiul de insectă adultă, în
interiorul boabelor sau în exterior în diferite locuri din magazii (crăpăturile
duşumelelor, pereţilor, în gozuri); ca larvă sau pupă iernează în interiorul
boabelor. Durata ciclului biologic este de 30-40 zile la începutul verii şi poate
ajunge la 150 zile toamna sau la începutul iernii. În primăvară, adulţii
hibernaţi îşi reiau activitatea. La apariţie, gărgăriţele se hrănesc timp de 1-2
săptămâni. Ouăle sunt depuse izolat, câte unul într-un bob. O femelă depune
până la 300 de ouă, câte 1 – 2 pe zi, longevitatea femelelor prelungindu-se 2
ani. Incubaţia durează 10 – 15 zile, iar dezvoltarea larvei se eşalonează pe
16-30 de zile. La completa dezvoltare larvele se transformă în pupe în
interiorul boabelor; stadiul de pupă durează 7-20 zile, după care apar adulţii
din noua generaţie. Următoarea generaţie se dezvoltă în lunile iulie-
septembrie, iar în spaţii încălzite poate să apară şi o a treia generaţie.
(Paulian, 1955).
Produse atacate: cereale, castane comestibile, tăiţei, macaroane,
arpacaş, orez, pâine, biscuiţi, făinuri, mălai, gris, tărâţe, etc.(fig.26).
Daune: O gărgăriţă femelă perforează învelişul tare al seminţei şi sapă
în endosperm o cavitate în care se depune oul. Apoi introduce un ovopozitor
lung care pătrunde din capătul abdomenului său până în cavitate şi depune
un ou moale, alburiu. Când ovopozitorul este retras, glandele anexe secretă
o substanţă gelatinoasă care umple restul cavităţii. Ochiul liber cu greu poate
recunoaşte un bob infestat, după ce dopul gelatinos a umplut cavitatea. S-au
descoperit însă unele substanţe care, colorează căpăcelul oului, punând
astfel în evidenţă locurile în care au fost depuse ouăle. Larva neonată îşi
face de obicei o galerie spre centrul bobului de grâu, până ce ajunge la
şănţuleţul acestuia, şi se localizează în acesta. Uneori, însă, larva îşi face
galerie până imediat sub nivelul exterior, unde apare o pată închisă la
culoare care indică la exterior prezenţa larvei ce se află în interiorul bobului.
Gărgăriţele orezului şi porumbului rareori traversează şănţuleţul, aşa înât
într-un singur bob de grâu se pot dezvolta două larve, cu condiţia ca galeriile
lor să fie părţile opuse ale şănţuleţului. (Pălăgeşiu I., Sânea N., Petanec I.,
2000);
Folosind procedee radiografice, Falisse A. (1988) au găsit şapte
boabe care conţineau câte două gărgăriţe ale porumbului, din 2000 de boabe
de grâu infestate şi 22 boabe care conţineau câte două gărgăriţe ale
orezului, din 1700 de boabe de grâu infestate. Proporţiile erau deci de 3,5 la
1000 şi respectiv 13 la 1000. Dacă două sau mai multe ouă sunt depuse de
aceeaşi parte a şănţuleţului, larvele ce se dezvoltă din ele se luptă până ce
una este distrusă. Când larvele gărgăriţei grâului au crescut atingând cam
jumătate din mărimea lor finală, ele taie un coridor prin şănţuleţ şi ocupă
centrul bobului de grâu. Rareori se dezvoltă într-un bob mai mult de o
singură gărgăriţă. În timpul dezvoltării sale, larva de gărgăriţă năpârleşte de
108
patru ori. Mărimea ei creşte considerabil după fiecare năpârlire, cu excepţia
celei de-a patra. Lăţimea galeriei indică stadiul larvar în care se află. (Lingren
D.L., 1966). Nu la toate speciile larvele trebuie neapărat să năpârlescă de
patru ori, unele pot avea 3, 5, 6, 8 năpârliri, iar la altele numărul năpârlirilor
variază în funcţie de felul substanţelor nutritive disponibile sau condiţiile
mediului ambiant, în special de temperatură. În mod normal, adulţii rămân în
interiorul boabelor câteva zile după stadiul de pupă, înainte de a perfora
învelişul seminţei şi a ieşi afară.Gărgăriţele grâului, orezului şi porumbului
rareori se dezvoltă în alte produse în afară de seminţe. Uneori, însă, ele se
dezvoltă produse solide derivate din cereale, cum sunt macaroanele şi s-au
găsit înmulţindu-se în făina ambalată compact.Deoarece gărgăriţa grâului nu
poate zbura, prezenţa ei se limitează la depozitele de produse la care se
poate deplasa cu ajutorul cerealelor transportate de om dintr-un loc în altul;
gărgăriţele porumbului şi orezului pot zbura dintr-un loc în altul şi de obicei
infestează porumbul în câmp.

Fig. 26. Boabe de grâu atacate de Sitophylus granarius (original)

SITOPHYLUS ORYZAE L. – gărgăriţa orezului

(Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae)

Răspândire: Sitophylus oryzae, originară din India, este răspândită în

prezent în diferite ţări de pe glob, mai ales în regiunile tropicale şi
subtropicale.
Descriere: Adultul are culoare brună-roşcată până la brună-închisă,
fără luciu. Elitrele prezintă câte 2 pete gălbui sau roşcate. Rostrul este
subţire, având lungimea egală cu ¾ din aceea a pronotului, uşor lăţit la bază,
cu 4 rânduri de puncte grosiere pe partea superioară şi un şanţ puţin adâncit
la bază. Pronotul este mai mult lung decât lat, îngustat către cap, cu laturile
uşor curbate, progresiv divergente către bază. El este prevăzut cu puncte
adâncite, dese, circulare. Lungimea corpului este de 2,0 – 3,5 mm. (fig.27).

109
 Larva este apodă, îngroşată, arcuită dorsal, iar ventral aproape
dreaptă. Culoarea corpului este albă – sidefie, cu capul brun-deschis.
Lungimea larvei mature este de 2,5 – 3,0 mm. (Busuioc, 2003).

Fig.27. Adult de Sitophylus oryzae

(după Jarmo Holopainen)

Biologie şi ecologie: ciclul biologic al gărgăriţei orezului este

asemănător cu al speciei Sitophilus granarius L., deosebindu-se printr-o
evoluţie mai rapidă. Prezintă 3-5 generaţii pe an. Iernează ca adult în
depoziute sau în boabele atacate.
Spre deosebire de Sitophylus granarius L., este mai sensibilăla
temperaturi scăzute şi mai rezistente la cele ridicate. Adulţii se pot hrăni cu
boabe cu o umiditate de 8 %, iar la o umiditate a boabelor de 6,7 % şi mai jos
dezvoltarea lui se întrerupe. Copulaţia are loc imediat după apariţia adulţilor
din seminţe. În cursul vieţii sale femela este copulată de mai multe ori. Adulţii
speciei Sitophylus oryzae L. trăiesc în medie până la 6 luni, însă longevitatea
lor este condiţionată de temperatura şi umiditatea substratului.(Howe R.W.,
1952)
Produse atacate: numeroase produse vegetale printre care orezul,
grâul, orzul, secara, porumbul, fasolea, făinuri, grisuri, paîne, cozonac, paste
făinoase, biscuiţi,etc.(fig.11).
Daune: Modul de atac este asemănător cu acel al lui Sitophylus
granarius L. Adulţii rod cavităţi în boabele de cereale sau alte seminţe, iar
larvele consumă tot conţinutul lor. În urma atacului greutatea boabelor de
grâu şi secară scade de la 35 până la 75 %.

110
 SITOPHILUS ZEA-MAYS Motsch. – gărgăriţa porumbului
(Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae)

Răspândire: Gărgăriţa porumbului este o specie deosebit de

dăunătoare diferitelor specii de cereale şi îndeosebi a porumbului
Descriere: Adultul morfologic se aseamănă cu gărgăriţa orezului,
deosebindu-se de aceasta prin dimensiuni mai mari, având corpul de 2,3 -5
mm lungime de culoare brună-roşcată până la brună-închisă, aproape
neagră, uşor lucios. Rostrul este lung şi subţire, uşor lăţit la bază. Pronotul
este mai lung decât lat, îngustat anterior cu o punctaţie adâncită rotunjită.
Elitrele sunt oval-alungite prevăzute cu câte două pete galbene-palid sau
roşcate, bine diferenţiate, una humerală, iar alta apicală.
Larva la completa dezvoltare are corpul de 2,5 – 3,0 mm lungime,
curbat, apodă şi eucefală, de culoare alb-gălbuie, cu capul brun.
Biologie şi ecologie: Gărgăriţa porumbului prezintă 2-5 generaţii pe an.
Iernează ca adult în depozite sau în boabele atacate. Adulţii se hrănesc cu
boabe de porumb, orez, grâu şi alte cereale, preferând boabele de porumb,
în care rod cavităţi neregulate. După câteva zile de hrănire are loc copulaţia
şi ponta. Pentru depunerea ouălelor, femela roade orificii în boabe, în care
depune oul, apoi astupă orificiul cu o substanţă mucilaginoasă, care după
uscare se întăreşte şi protejează oul. O femelă depune 200-600 ouă.
Larvele eclozate se hrănesc cu conţinutul bobului. Dezvoltarea larvei
durează 16-26 zile în funcţie de temperatură şi umiditate.
Dezvoltarea gărgăriţei porumbului este mult influenţată de
temperatură şi umiditate, prezentând o sensibilitate accentuată faţă de
temperaturile reduse. Este o specie termofilă şi faţă de acţiunea
temperaturilor reduse ocupă un loc intermediar între gărgăriţele grâului şi
orezului. Astfel, la temperatura de 0 °C adulţii gărgăriţei porumbului pot trăi
timp de 37 zile, la temperatura de - 5°C pier în timp de 23 zile, iar la acţiunea
temperaturii de - 10°C sunt distruse toate stadiile insectei. (Busuioc M.,
2003).
Produse atacate: porumb, grâu, secară, etc. Uneori se întâlneşte şi în
făinuri, fără a se înmulţi în aceste produse.
Daune: Atât adulţii cât şi larvele produc daune mari produselor
atacate. Adulţii rod cavităţi în boabele de cereale sau alte seminţe, iar larvele
consumă conţinutul lor, lăsând doar tegumentul. Boabele atacate prezintă
orificii la exterior, conţin exuvii şi excremente, devenind improprii pentru
prelucrare şi consum.(Beratlief C., 1999).

111
 TRIBOLIUM CONFUSUM Duv. – gândăcelul făinii
(Ord. Coleoptera, Fam. Tenebrionidae)

Răspândire: Este o specie cosmopolită, întâlnită în toate depozitele de

cereale de pe glob, fiind răspândită cu diferite produse alimentare
comercializate. În ţara noastră este frecvent în depozitele de cereale, mori,
întreprinderi de panificaţie, magazii cu produse alimentare variate etc.
Descriere: Adultul are corpul de culoare brună-roşcată sau castanie.
Lungimea corpului este de 3,0-3,8 mm. Antenele sunt acoperite cu perişori
rari şi sunt lăţite progresiv către vârf, îndeosebi la nivelul articolelor 7-10.
Articolul al 9-lea este puţin mai lat decât cel de-al 8-lea, iar ultimul articol este
rotund.
Pronotul are lăţimea maximă la nivelul treimii apicale şi este distinct
mai lat în partea anterioară, faţă de cea posterioară. Unghiurile lui anterioare
sunt puternic rotunjite, iar cele posterioare de obicei drepte; marginea
posterioară este slab bisinuată. Elitrele au intervalele dintre strii proeminente
de obicei mai evidnte decât liniile de puncte. Aripile membranoase sunt bine
dezvoltate. Abdomenul prezintă expansiuni pronunţate pe segmentele 3-5.
(fig.28.).
Larva este de culoare alb sau gălbuie, cu partea dorsală a capsulei
cefalice, vârful ghiarelor şi tergitelor tuturor segmentelor de culoare închisă.
Corpul este alungit, cilindric, aproximativ de 8 ori mai lung decât lat, dorsal
convex, iar ventral aproape plat. Primul articol antenal puţin mai lung decât
lat, al doilea aproximativ de 2 ori mai lung decât lat, iar al treilea este mic,
cilindric, la fel de lung ca şi primul. Lungimea larvei mature este de 6-7 mm.
(Beratlief, Boguleanu, 1975).

Fig.28. Adult de Tribolium confusum

(www.ento.csiro.au/aicn/images)

Biologie şi ecologie: În condiţii obişnuite gândăcelul făinii are 2-3

generaţii pe an, iar în depozite încălzite 3-5 generaţii pe an. Iernează ca adult

112
în produsele atacate, sau în crăpăturile pereţilor sau a podelelor de
scândură. În spaţii încălzite se poate dezvolta în continuu, în tot cursul
anului. Primăvara prin luna mai, adulţii îşi reiau activitatea de hrănire. După
câteva zile de hrănire pentru maturarea sexulaă are loc copulaţia şi ponta.
Ouăle sunt depuse izolat pe substratul de hrană, pe saci, prin crăpăturile
pereţilor. Adulţii au o longevitate de până la 4 ani, femelele trăind în medie
450, iar masculii 630 zile, reproducându-se în fiecare an. Perioada
ovipozitară durează 8-10 luni, timp în care o femelă depune în medie 500, iar
maximum până la 1000 de ouă. Incubaţia în funcţie de temperatură durează
de la 4 până la 22 zile. Perioada de dezvoltare larvară la 27 °C a durat 30-32
zile pe spărturi de cereale, 33-64 zile pe tărâţe, 50-107 zile pe făină de ovăz
şi 65-112 zile pe făina albă de grâu. Adulţii acestei specii deşi posedă aripi
membranoase, nu au fost observaţi zburând. (Săvescu., 1962).
Produse atacate: Este o specie polifagă, care se întâlneşte frecvent şi
produce daune însemnate în depozitele de cereale, mori, întreprinderi de
panificaţie, depozite alimentare etc.
Daune: Atât ca adult, cât şi ca larvă care consumă făină, paste
făinoase, fructe şi legume uscate, seminţe, piper, tutun, plante din ierbare,
tulpini uscate de porumb, colecţii de insecte etc.(fig.29).
În urma atacului făina capătă o culoare mai închisă, un miros şi un
gust neplăcut. În ea se formează aglutinări în care se găsesc excremente,
exuvii larvare şi cadavre. Produsele atacate nu pot fi folosite în alimentaţie,
deoarece sunt toxice atât pentru om, cât şi pentru animale. (Busuioc, 2003).
După Zeleny L. (1947) conţinutul de acid uric al făinii infestate este
proporţională cu populaţia de insecte. Acest autor a constatat o pronunţată
creştere a acidităţii grăsimii şi o scădere a conţinutului de tiamină al făinii
infestate şi au observat că după un timp glutenul devenea sfărâmicios, în
plus, volumul pâinii scădea treptat pe măsură ce infestarea progresa, pâinea
avea un miros neplăcut şi un gust amar.
Multon L. şi colab. (1969) au determinat susceptibilitatea reală a unor
anumite produse de măcinare şi au constatat că făina neagră era de patru ori
mai favorabilă dezvoltării şi înmulţirii gândacului făinii decât primul şrot; şi de
trei ori mai favorabil decât probele intermediare de la sita a 2-a.

Fig. 29. Boabe de grâu atacate de Tribolium confusum (original)

113
 TRIBOLIUM CASTANEUM Hbst. – gândacul castaniu al făinii
(Ord. Coleoptera, Fam. Tenebrionidae)

Răspândire: Acestă specie din genul Tribolium este o insectă

cosmopolită care iniţial trăia sub scoarţa copacilor, hrănindu-se cu materii
vegetale şi animale vii sau moarte. Acum se hrăneşte cu cereale, făină,
fructe uscate, şi numeroase alte produse alimentare depozitate.
Se aseamănă foarte mult una cu alta ca aspect, comportare şi ciclu de
dezvoltare.
Descriere: Adultul are corpul alungit de 2,6-4,4 mm lungime, de
culoare brun-roşcată lucioasă. Capul este semicircular, lat şi turtit, cu antene
scurte măciucate, acoperite cu perişori rari, lăţite către vârf, îndeosebi la
nivelul articolelor 7-10. Pronotul este mai lat decât lung, fin şi dens punctat.
Scutelul este rotunjit la vârf. Elitrele sunt lungi şi paralele, rotunjite în partea
posterioară, prevăzute cu striuri longitudinale punctate şi interstruri
proeminente. (Baick, 1926).
Aripile posterioare sunt bine dezvoltate însă adfulţii nu zboară.
Picioarele sunt scurte, cu tibiile lăţite către vârf. Primul articol al tarsului
posterior este puţin mai scurt decât ultimul.
Biologie şi ecologie: Aceste specii sunt de departe, insectele cele mai
abundent răspândite şi mai distrugătoare, infestând făina şi alte produse
preparate din cereale (Hinton, 1963). Ele trăiesc în boabele depozitate în
special în porumb şi se găsesc în număr deosebit de mare în cantităţile de
făină uscată şi în alte alimente păstrate în locuri adăpostite din mori şi din
fabricile care prelucrează cereale. Populaţiile lor cresc repede deoarece
femelele depun un număr mare de ouă, iar larvele au perioade scurte de
dezvoltare. În condiţii favorabile de mediu ambiant, femelele depun 400 sau
mai multe ouă, până la 2 ouă zilnic, timp de mai multe luni, iar progenitura,
dacă s-ar dezvolta fără restricţii, ar putea atinge un număr de peste un milion
în 150 zile.
Ouăle sunt însoţite de un lichid lipicios, pe care aderă particule de
făină sau de alte particule, astfel încât nu sunt decât rareori văzute de morari.
Larva năpârleşte de 5 până la 12 ori, în condiţii favorabile, ciclul de la ou la
adult necesită aproximativ 30 de zile. Durata perioadei de dezvoltare variază
mult în funcţie de temperatură, felul hranei şi de alţi factori. Howe (1952) a
constat că limitele optime pentru dezvoltarea rapidă a gândacului castaniu al
făinii, de la ou la adult sunt cuprinse între 35 °C şi 37,5 °C, la o umiditate
relativă a aerului de peste 70 %.
Gândacul castaniu al făinii se dezvoltă mult mai repede decât
gândăcelul făinii şi are o fecunditate mai mare. Numărul de năpârliri larvare
variază şi la aceste specii, dar probabil, că în medie, este de şapte sau opt.
Gândacii făinii îşi limitează în general populaţiile prin canibalism, dat
fiind faptul că atât adulţii cât şi larvele consumă ouăle.
114
 Produse atacate: cerealele şi produsele cerealiere, făinuri, grisuri,
fasolea, mazărea, legume şi fructe uscate, pâinea etc.
Daune: Ambele specii consumă şi contaminează cu cadavrele lor, cu
exuvii şi granulele de fecale, produsele infestate. În plus ambele specii au pe
torace şi abdomen glande odorifere care secretă un lichid cu miros
pătrunzător, iritant, ce conţine chinone (Anderson, 1970). Când în făină se
găsesc populaţii mari, ea devine trandafirie din cauza contaminării cu aceste
secreţii.
Făina de toate tipurile este hrana lor preferată. Când se înmulţesc în
masă, făina capătă o culoare cenuşie şi mucegăieşte în scurt timp.
Multon (1969) a stabilit că secreţia gândacului castaniu al făinii conţine
de la 80 până la 90% 1-etil-1,4 benzochinonă, 10 până la 20 % 2-metil-1,4
benzochinonă şi urme de 2-metoxi-1,4 benzochinonă. Primele două erau
repelente pentru insectele înfometate, atunci când acestora li se oferea făină
amestecată cu insecte zdrobite; metoxichinona nu era repelentă. Populaţiile
de gândaci ai făinii mai contaminează făina şi cu dejecţiile, care conţin acid
uric. (fig.15). Înrudite îndeaproape cu gândăcelul făinii şi cu gândacul
castaniu al făinii sunt speciile de Tribolium andax Halstead şi Tribolium
destructor, care uneori produc pagube.

TENEBRIO MOLITOR L. – moleţul făinii

(Ord.Coleoptera, Fam. Tenebrionidae)

Răspândire: Este o specie cosmopolită, probabil de origine europeană

sau asiatică.
Descriere: Adultul este de culoare brună lucioasă până aproape
neagră. Aripile membranoase sunt bine dezvoltate, insecta fiind atrasă în
mod accidental de sursele luminoase puternice. Lungimea corpului este
cuprinsă între 10,5 şi 23,5 mm. (fig.16).
Larva matură (fig.17) are corpul alungit-cilindric de culoare gălbuie, cu
capul şi partea anterioară a picioarelor puţin mai întunecate. Marginile
anterioare şi posterioare ale pronotului, precum şi marginile posterioare ale
segmentelor următoare sunt castanii-gălbui. Tot corpul este acoperit cu
puncte rare. Lungimea larvei la maturitate este de 30 mm. (Beratlief, 1975).

Biologie şi ecologie: Moleţul are o generaţie pe an, în spaţii încălzite parţial 2

generaţii, iar în condiţii nefavorabile o generaţie la 3 ani. Iernează ca larvă
matură în făină sau în produse făinoase în magazii, mori, brutării etc.
Primăvara în luna aprilie larvele hibernante se transformă în pupă.
Împuparea are loc la suprafaţa produselor atacate, fără ca larvele să-şi
construiască celule pupale. Stadiul de pupă, în funcţie de temperatură
durează de la 6 până la 47 zile (frecvent 8-10 zile). Adulţii apar de la sfârşitul
115
lunii aprilie şi până la începutul lunii iunie, fiind mai activi seara şi în timpul
nopţii. Longevitatea adulţilor este de 4-5 luni şi se prelungeşte până în
toamnă. Adulţii se hrănesc cu făină şi boabe sfărâmate. Copulaţia are loc
după câteva zile de la apariţia adulţilor şi se repetă periodic în tot timpul vieţii.
Femelele nefecundate depun un număr redus de ouă şi întotdeauna sterile.
Perioada preovipozitară este mult influenţată de temperatură şi durează 15-
18 zile. Perioada de pontă se extinde în raport cu longevitatea adulţilor.
În condiţii de laborator, durata sa minimă a fost de 21 zile, iar cea
maximă de 130 zile. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe mici, în făina în
care se vor dezvolta larvele, uneori de-a lungul compartimentelor magaziilor.
Ele sunt acoperite cu o secreţie adezivă, care ulterior se acoperă cu făină.
Intervalele dintre ponte variază între 1 şi 9 zile. Numărul mediu de ouă depus
de o femelă a fost de 276, minimul de 77, iar maximul de 576.
În condiţii naturale (în depozite), cea mai scurtă perioadă de
dezvoltare de la ou la adult înregistrată la Tenebrio molitor a fost de 301 zile,
iar cea mai lungă de 649 zile.Toate stadiile insectei sunt sensibile la variaţiile
de temperatură. Astfel, ouăle pier după o expunere de 24 ore la temperatura
de +1 °C, iar adulţii la –12 °C, la aceeaşi durată de expunere. (Comes,
1957).
Produse atacate şi daune: făinuri, de tote felurile, tărâţe, boabe de
cereale, pâine, biscuiţi, etc. Gândacul mare al făinii este o insectă polifagă.
Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă care se hrănesc cu făină, paste făinoase,
tărâţe, pâine, pesmeţi, diferite condimente, seminţe etc.Se întâlneşte frecvent
prin locurile întunecoase, pe sub stivele (grămezile) de saci şi în alte locuri
asemănătoare, unde nu sunt deranjaţi frecvent. Preferă locurile întunecoase
şi umede, fiind găsit adesea printre sacii cu umiditate ridicată. Larvele pot fi
găsite şi în aşternuturile vitelor, etc. Uneori se hrănesc cu carne, coarne,
pene, insecte uscate, hârtie, carton etc. Pot străbate hârtia, cartonul şi
lemnul. Larvele mature sunt întâlnite uneori şi în sol, turbă, precum şi în
lemnul construcţiilor, care se află în descompunere. Adulţii având mandibule
puternice atacă nu numai boabele fărămiţate ci şi pe cele întregi. În urma
atacului se formează aglutinări albe-cenuşii cu miros neplăcut. Produsele
atacate sunt depreciate prin excrementele pe care le elimină şi exuviile care
rămân după năpârlire şi nu pot fi folosite în alimentaţie, deoarece sunt toxice
atât pentru om, cât şi pentru animale. (Feher Ecaterina, 2002).

116
 TENEBRIO OBSCURUS F. – gândacul negru al făinii
(Ord. Coleoptera, Fam. Tenebrionidae)

Răspândire: Gândacul negru al făinii este răspândit pe tot globul, prin

depozitele de cereale, mori, diferite magazii etc.
Descriere: Adultul are corpul de culoare brună-lucioasă sau neagră,
cu lungimea de 14-18 mm. (fig.30).
Larva are culoare castaniu-gălbuie, cu capul şi toracele puţin mai
întunecate. Marginile anterioare şi posterioare ale pronotului, marginile
posterioare ale segmentelor 7-9 ale abdomenului sunt de culoare brună-
închis, până la brună-negricioasă. Corpul prezintă pe întreaga suprafaţă,
punctuaţie fină şi deasă. Lungimea larvei mature este de 30-35 mm. (Porca
Monica, 2004).

Fig.30. Adult şi larvă de Tenebrio obscurus

(entnemdept.ufl.edu)

Biologie şi ecologie: Bioecologia şi modul de atac sunt asemănătoare

cu cele produse de Tenebrio molitor L., cu care se întâlneşte deseori
împreună, însă într-o populaţie redusă. Larvele atacă şi în câmp ca şi specia
Pedinus femoralis L.
Produse atacate şi daune: acestei insecte sunt similare cu cele ale
speciei Tenebrio molitor, cu care se întâlneşte deseori împreună.

117
 RHIZOPERTHA DOMINICA F. – gândacul capucin
(Ord. Coleoptera. Fam. Bostrichidae)

Răspândire: Gândacul capucin este larg răspândit în ţară,

dezvoltându-se chiar şi în cereale cu un conţinut scăzut de umiditate (10 –
12%). În ultimii ani, această specie cosmopolită a devenit unul dintre cei mai
periculoşi dăunători ai grâului în SUA. (Clyde, 1974).
Descriere: Aceste insecte au lungimea de circa 2,3 – 3,0 mm. Corpul
lor este cilindric, pare să fie împărţit în două părţi distincte, de culoare galben
– roşcat sau brun – roşcat. (fig.31.).
Capul este globulos ascuns în întregime sub pronot care este puternic
bombat. Antenele sunt formate din 10 articole, triunghiulare şi pubescente.
Pronotul este mai lung decât lat, prevăzut cu spini sau dinţi pe marginea
anterioară. Elitrele sunt alungite, prevăzute cu puncte mari, adânci, distincte,
dispuse în rânduri longitudinale, regulate. Aripile posterioare sunt bine
dezvoltate şi adulţii zboară. Picioarele sunt mici, cu femurele şi tibiile late.
Tibiile siunt dinţate, iar tarsele alcătuite din 5 articole. (Comes I., 1957).
Spre deosebire de larvele apode ale curculionidelor, larvele acestor
insecte au trei perechi de picioare toracice. La completa dezvoltare larva este
încovoiată, cu corpul de 2,5-3,0 mm lungime, de culoare brună-deschisa,
corpul acoperit cu peri fini, mai abundenţi în partea posterioară.

Fig. 31. Adult şi larvă de Rhizopertha dominica

Biologie şi ecologie: Gândacul cerealelor are 5-8 generaţii pe an.
Iernează în toate stadiile. La temperaturi de 30°C şi umiditatea boabelor de
14 % se poate dezvolta aproape în tot cursul anului, o generaţie
dezvoltându-se în timpul verii în 27 zile, iar iarna în 38 zile. Femela depune
ouăle izolat sau în grupe, în interiorul boabelor atacate de alte insecte sau la
suprafaţa lor. O femelă depune 300-600 ouă în mai multe reprize. Incubaţia
la temperaturi cuprinse între 26-30°C şi 65 % umiditate relativă durează 5 -11
118
zile. (Munro, 1966). Durata dezvoltării unei generaţii este de 58 zile la 30°C şi
de 30 - 40 zile la 28°C (Beratlief şi Boguleanu, 1975). Ponta se deosebeşte
de cea a gărgăriţelor prin aceea că ouăle sunt depuse în exteriorul boabelor.
După ecloziune majoritatea larvelor mici neonate pătrund în interiorul
boabelor, unde trec prin patru sau mai multe năpârliri, precum şi prin stadiul
de pupă, după care apar adulţii. (Herford, 1961).
Produse atacate: grâul, secara, porumbul, orezul, dar şi fasolea,
năutul, măzărichea, seminţele de in, cartofi deshidrataţi, plante medicinale,
făinuri, biscuiţi.
Daune: Cele mai mari pagube sunt produse la cereale, unde larvele
consumă tot conţinutul boabelor. Larvele se dezvoltă şi în făina sau în praful
nutritiv pe care-l găsesc la exteriorul boabelor. Consumate în interior de larve
şi adulţii, boabele de cereale sunt reduse adeseori până la coji subţiri şi
tărâţe. Atât larvele cât şi adulţii produc o cantitate excesivă de excremente.
Larvele din interiorul boabelor împing afară granulele lor împreună cu unele
particule de endosperm amidonos, prin orificiile de intrare, astfel încât – în
cazul infestărilor masive în masa de cereale, se adună mari cantităţi de
excremente sub formă de praf; granulele au un miros dulceag, de mucegai,
care caracterizează înfestările cu această insectă. Aceste insecte au aripi
bine dezvoltate, care le permit să migreze uşor dintr-un depozit în altul şi
ocazional, să roiască.

STEGOBIUM PANICEUM L. – gândăcelul pâinii

(Ord. Coleoptera, Fam.Anobiidae)

Răspândire: Specie cosmopolită, mai frecventă în regiunile temperate

decât în cele tropicale, la noi este întâlnit adesea în depozitele de paste
făinoase, plante medicinale şi alimentare, în cămările locuinţelor etc.
Descriere: Masculul are lungimea de 1,6 – 2,2 mm şi femela 2,7-3,7
mm. Corpul este ovoid, de culoare galben-brună până la castaniu-deschisă,
acoperit cu peri cenuşii-gălbui. Capul mic fin punctat, acoperit cu pubescenţă
cenuşie este ascuns sub protorace, care este bine dezvoltat, convex şi
punctat. Elitrele sunt roşcate, fin punctate şi acoperite cu peri cenuşii-gălbui.
(fig.32).
Larva de 3,5-4 mm lungime, are corpul curbat, de culoare alb-gălbuie,
acoperit de peri fini, aurii. (Săvescu, 1982).

119
 Fig. 32. Adult şi larvă de Stegobium paniceum
(http://insects.tamu.edu/images)

Biologie şi ecologie: Insecta are 1-2 generaţii pe an în spaţiile

neîncălzite şi 3-4 generaţii în spaţiile încălzite. Iernează ca larvă în produsele
atacate. Primăvara are loc împuparea, iar adulţii apar eşalonat din martie
până în iunie. Femela depune ouăle izolat sau grupat pe substratul alimentar,
incubaţia durând 8-15 zile. Larvele apărute se hrănesc în substrat, iar la
maturitate se împupează într-un cocon oval. Dezvoltarea are loc la
temperaturi cuprinse între 15 şi 35 °C, şi la umidităţi relative de 30 şi 100 %,
optimul de dezvoltare fiind la 30 °C şi 80 – 95% umiditate relativă. În aceste
condiţii, ciclul biologic durează aproximativ 40 zile. (Beratlief, Boguleanu,
1999).
Produse atacate şi daune: Este o specie polifagă care atacă produse
cerealiere şi de panificaţie (biscuiţi, paste făinoase etc), plante medicinale,
fructe, boabe de fasole, mazăre, orez, ceai, cafea, cacao, ciocolată, diferite
condimente. Larvele perforează numeroase tipuri de ambalaj folosit pentru
produsele alimentare, printre care cartonul şi polietilena. Produsele atacate
sunt pline cu excremente şi exuvii, care le imprimă un miros, gust şi aspect
neplăcut. (Monica Ecobici, Alina Popa, 2001).

120
 PLODIA INTERPUNCTELLA Hbn. – molia fructelor uscate
(Ord.Lepidoptera, Fam.Pyralidae)

Răspândire: Molia fructelor uscate are o răspândire largă pe glob, fiind

vehiculată odată cu comerţul produselor agroalimenatare. În ţara noastră
este întâlnită în toate regiunile, fiind considerată ca o insectă sinantropă.
(Beratlief, Boguleanu, 1975).
Descriere: Adultul are anvergura aripilor de 15-20 mm, iar lungimea
corpului de 9-12 mm. Capul, antenele, palpii şi pronotul sunt brun-roşcate, iar
abdomenul şi picioarele sunt cenuşii-închise. Aripile anterioare sunt galben-
cenuşii şi brun-roşcate în jumătatea distală, cu dungi transversale
punctiforme, albăstrui-negricioase. Aripile posterioare sunt cenuşii-gălbui.
Ambele perechi de aripi sunt franjurate pe toată marginea lor. (fig.33).
Larva neonată este alb-roşcată, iar la maturitate are culori diferite, în
funcţie de substratul alimentar. Larvele crescute pe cereale (porumb, grâu) şi
legume uscate au capul, pronotul şi ultimul segment abdominalde culoare
castanie, restul corpului fiind galben sau galben-palid, iar cele crescute pe
fructe uscate (caise, prune) au culoarea roz. Segmentele abdominale au negi
păroşi de culoare brună. Lungimea corpului larvei este de 9-21 mm. (fig.34).

Fig. 33. Adult de Plodia interpunctella Fig.34. Larva de Plodia

interpunctella (photo Marino)

Biologie şi ecologie: În condiţiile din ţara noastră dezvoltă 2-3

generaţii pe an. Iernează ca larvă adultă sau pupă în diferite locuri ascunse
din magazii, depozite. Adulţii generaţiei de primăvară apar în lunile aprilie-
mai. Fluturii zboară numai noaptea , iar în timpul zilei se ascund în diferite
locuri. Copulaţia are loc imediat după apariţia adulţilor, iar ponta după 2-3 zile
de la împerechere. Ouăle sunt depuse, izolat sau în grupe mici, pe boabele
de grâu, orez, făină, fructe, legume uscate, paste făinoase şi alte produse
alimenatre. Ele sunt fixate pe substrat cu o secreţie care se întăreşte în
contact cu aerul. Larvele apărute se dezvoltă pe substraturi alimenatre,
ţesându-şi cuiburi din fire de mătase, în care sunt adunate particule din
produsele atacate cu excremente. În ultima vârstă ele ăşi ţes un înveliş din
fire mătăsoase în care se transformă în pupă, de obicei în locurile de hrănire,
pe diferite substraturi alimentare. Larvele năpârlesc de cinci până la şapte ori
121
şi, în condiţii favorabile, au nevoie de 4 până la 6 săptămâni pentru a-şi
termina dezvoltarea. Adulţii apar mai ales în cursul lunii iulie şi dau naştere
noii generaţii. Ele sunt atacate de diverse insecte parazite, însă acestea din
urmă rareori ajung să le nimicească, iar prezenţa paraziţilor în produsele
alimentare poate fi tot atât de puţin tolerabilă ca şi cea a moliilor fructelor
uscate înseşi. (Vâtcă, 2003).
Produse atacate: grâu, porumb, sorg, secară, fructe uscate, seminţe
de in, de floarea soarelui, făinuri, tărâţe, plante medicinale, biscuiţii, diferite
condimente, etc. Infestarea cerealelor se limitează la boabele de la suprafaţă
sau din apropierea acestora.
Daune: Larvele consumă numai embrionul bobului de grâu, dar bobul
însuşi ăşi păstrează dealtminteri aspectul normal. Aitken (1963) a constatat
că procentul de tiamină din făinurile obţinute din grâu atacat de molia
fructelor uscate este mai mic decât cel din grâul normal şi că pâinea
preparată din grâu degradat de Plodia interpunctella este net inferioară în ce
priveşte volumul, precum şi în ce priveşte textura şi culoare miezului. Pe
lângă contaminarea cu excremente, exuvii, indivizi morţi, larvele lasă
întotdeauna în urma lor fibre mătăsoase când îşi caută hrana lor. Cerealele
din depozitele infestate puternic pot ajunge să fie complet acoperite de un
strat de fire mătăsoase, dedesubtul căruia larvele trăiesc la adăpost de
schimbările vremii şi de paraziţi. (Datin, 1927). Produsele vătămate au o
valoare mică, pierderile ajungând până la 40 – 50%.

122
 SITOTROGA CEREALELLA O. – molia cerealelor
(Ord. Lepidoptera, Fam. Gelechiidae)

Răspândire: Această specie cosmopolită este de importanţă

secundară ca dăunător al cerealelor depozitate, numai, în raport cu
gărgăriţele şi Rhizopertha dominica. Daune produce larva care atacă atât în
depozite cât şi în câmp. Această insectă este şi un vector principal al unor
ciuperci, precum Fusarium şi Nigrospora, care produc putrezirea uscată a
ştiuleţilor. În ţara noastră este frecventă peste tot în depozite, silozuri,
magazii.
Descriere: Adultul are corpul gălbui sau cafeniu-deschis, cu o lungime
de 6 – 8 mm. Aripile anterioare sunt înguste la extremităţi şi alungite, de
culoare cafeniu-gălbui, cu reflexe argintii şi pătate cu negru în regiunea
humerală. Aripile posterioare sunt uşor cenuşiu-argintii, pe margini cu franjuri
lungi. Deschiderea aripilor este de 12-20 mm.(Petanec, 2004).(fig.35).
Larva după prima năpârlire are picioarele atrofiate, reduse la nişte
rudimente. La apariţie, larva este de culoare roşcată, iar în ultima vârstă este
albă – sidefie; capsula cefalică şi placa toracică sunt brunii. După
pătrunderea în bob, picioarele false se atrofiază. Lungimea corpului este de 6
-8 mm. (Pălăgeşiu, 2002).

Fig. 35. Adult de Sitotroga cerealella

(www.fao.org)

Biologie şi ecologie: adulţii apar prin luna mai şi se răspândesc pe

grămezile de cereale, unde rămân aproape tot timpul nemişcaţi. Sunt foarte
agili, din care cauză sunt greu de prins. În stadiul de adult pot trăi între 10 şi
50 de zile. Împerecherea are loc imediat după apariţia fluturilor, însă
depunerea ouălor nu începe decât după 2-10 zile de la împerechere. O
femelă poate depune între 80 şi 200 de ouă, iar în anumite condiţii chiar şi
400 de ouă. În magazii, silozuri, femela depune câte 2 – 6 ouă pe un bob, în
apropierea embrionului şi totdeauna la adăpostul altui bob. La porumb, oul
este depus cât mai aproape de baza bobului, când este pe cocean. Incubaţia
durează de la 4 la 12 zile, în funcţie de temperatură.
Larva va perfora mai apoi bobul pentru a pătrunde în interior, acolo
unde tegumentul este mai moale. În interiorul bobului larva îşi formează o
cămăruţă în care îşi va desăvârşi evoluţia. De multe ori, larva negăsind hrană
destulă în bobul în care a intrat, iese şi trece la un altul. De obicei, un bob de
123
grâu conţine suficientă hrană pentru dezvoltarea unei larve. Durata stadiului
larvar este de 33 – 38 zile, prelungindu-se uneori până la 55 de zile când
condiţiile nu sunt favorabile.
La sfârşitul evoluţiei, larva roade în peretele bobului un mic opercul,
îşi confecţionează un cocon din fire mătăsoase albe şi se transformă în pupă.
Stadiul de pupă durează 7 – 10 zile. Noii adulţi apar de regulă în luna iunie,
şi zboară în câmp, unde depun ouăle, pe boabele sau spicele cerealelor. În
culturile de grâu, ouăle sunt depuse între glumele spiculeţelor sau la locul de
inserţie al boabelor pe rahis, iar la porumb, între boabe. Larvele apărute se
hrănesc cu boabele de cereale, în faza de coacere şi ajung odată cu
acestea, după recoltare, în spaţiile de depozitare, unde îşi continuă
dezvoltarea. Adulţii apăruţi, dau naştere la cea de a III-a generaţie, generaţia
hibernantă, care se dezvoltă din septembrie până în aprilie. Durata
dezvoltării unei generaţii la 27 ºC este de 25-34 zile pe grâul moale, 30-35
zile pe orz şi 30-36 zile pe porumb.(Pălăgeşiu, 2002).
Ciclul complet al moliei cerealelor este de 2 – 3 luni, în condiţii
normale de temperatură şi umiditate, astfel că în cursul unui an pot avea loc
în regiunile noastre între una şi două generaţii, iar în locurile încălzite pot
avea loc şi trei generaţii. În aer liber, din cauza frigului din timpul iernii, adulţii
şi larvele pier. Durata dezvoltării unei generaţii la 27 ºC este de 25-34 zile pe
grâul moale, 30-35 zile pe orz şi 30-36 zile pe porumb.
Produse atacate: porumb, grâu, orz, sorg, ovăz, seminţe de graminee
perene, etc. Larvele primei şi a treia generaţii le întâlnim în depozite pe
boabele stocate, iar larvele generaţiei a doua se pot găsi în câmp, pe
boabele plantelor aflate în vegetaţie.
Daune: Larvele pătrund în boabe şi distrug conţinutul acestora. Într-un
bob de grâu putem găsi o singură larvă, iar în boabele de porumb se
întâlnesc în mod obişnuit 2 – 3 larve sau chiar 26 larve. (Petanec, 2004).
Produce pagube deosebit de mari în depozitele neaerisite. Boabele
atacate pierd până la 56% din greutate. Ele nu pot fi folosite nici pentru
însămânţare, deoarece au embrionul distrus, şi nici pentru consum, fiindcă
făina obţinută este de calitate inferioară, conţine exuvii şi excremente, care le
dau un gust neplăcut şi produc iritaţii pe mucoasa tubului digestiv. Boabele
sunt golite de conţinut în urma hrănirii larvelor şi prezintă pe suprafaţă orificii
circulare, prin care molia a părăsit bobul. În interior se găsesc exuvii şi
excremente ale larvelor, astfel încât boabele nu mai pot fi folosite pentru
consum, furajare sau însămânţare, deoarece au embrionul distrus. Făina
obţinută din boabele atacate poate produce o iritaţie specială pe piele, iar pe
mucoase, plăgi cu caracter grav, de aceea folosirea produselor vătămate
este interzisă.

124
 MUS MUSCULUS L. – şoarecele de casă
(Ord. Rodentia, Fam.Muridae)

Răspândire: În România, acest rozător este întâlnit frecvent în toate

zonele ţării, în spaţiile de păstrare a produselor agroalimentare, dar şi în
locuinţele oamenilor.
Descriere: Mus musculus are corpul acoperit de o blană netedă, de
culoare cenuşiu-deschis pe partea ventrală, iar pe partea dorsală este brun-
cenuşie. Capul este mic, botul ascuţit, ochii mici, urechile mari, lungi până la
jumătatea capului.(fig.36).Coada este mai lungă decât corpul şi alcătuită din
180 inele solzoase. Lungimea corpului este de 7 – 10 cm, iar a cozii de 6 – 8
cm. (Porca Monica, Oltean, 2004).
Biologie şi ecologie: Este un animal foarte prolific. O femelă naşte de
5 – 6 ori pe an, câte 6 – 8 pui, după aproximativ 18 – 21 zile de gestaţie.
Astfel într-un an pot fi înţărcaţi 30-35 descendenţi. Puii după 60 – 90 zile se
pot deja reproduce. Adulţii pot supravieţui până la 6 ani., şi chiar la
temperaturi de - 10ºC.
Mus musculus trăieşte în cămări, pivniţe, etc, preferă zonele uscate,
retrase, întunecate, şi în magazii, depozite, pătule de porumb, silozuri şi
mori. Este activ pe tot parcursul anului. Se adaptează foarte uşor la toate
condiţiile mediului.
Produse atacate: seminţe, grâu, secară, porumb, paste făinoase,
fructe, legume, etc. Cele mai mari pagube le produce în depozitele de
cereale.
Daune: Produsele atacate sunt contaminate de urina foarte urât
mirositoare, fiind astfel uşor de depistat prezenţa acestor rozătoare.
Deasemenea, şoarecii produc pagube mari spaţiilor de păstrare, prin
deteriorarea ambalajelor (saci, cutii, etc), pardoselei, diferitelor instalaţii, etc.
Sunt vectori importanţi ai bolilor infecţioase de la om la animale sau invers.

Fig.36. Adult de Mus musculus (original)

125
 RATTUS NORVEGICUS Exrl. – şobolanul cenuşiu
(Ord. Rodentia, Fam.Muridae)

Răspândire: Modul său de viaţă, agilitatea şi potenţialul său prolific de

reproducţie l-au ajutat pe Rattus norvegicus să colonizeze practic orice parte
a lumii.
Descriere: Adultul are corpul alungit, acoperit cu o blană brun-cenuşie
pe partea dorsală, şi cenuşiu-deschis pe partea ventrală.Capul este mic,
urechile sunt scurte. Coada nu are peri şi este formată din 200 – 220 inele
solzoase. Lungimea cozii este de 18-20 cm. Lungimea corpului este de 20-
25 cm. (fig.37).

Fig. 37. Adult de Rattus norvegicus

(www.balcombepestcontrol.com)

Biologie şi ecologie: Este unul din cele mai prolifice mamifere

rozătoare. O femelă naşte de 2 – 7 ori pe an câte 5-14 pui, în special
primăvara – vara..La vârsta de 3 – 4 luni, puii sunt apţi pentru reproducere.
Gestaţia durează 20-24 zile. Longevitatea unui individ poate ajunge la
3 ani. În acest timp el poate avea în jur de 20 000 de urmaşi. Când condiţiile
de viaţă nu mai sunt prielnice, în special hrana, indivizii pot migra la distanţe
foarte mari.(Petanec, 2004).
Şobolanii cenuşii ocupă o varietate de habitate, inclusiv gropile de
gunoi, canalizări, păduri, câmpuri deschise, subsoluri şi oriunde se găseşte
hrană. (Parker, 1990).
Produse atacate: Este un dăunător omnivor, consumă produse
vegetale (cereale, seminţe, etc) şi animale depozitate.
Daune: Un şobolan poate consuma 18-20 kg de cereale. Pe lângă
pierderile cantitative şobolanul cauzează şi deprecierea produselor prin
contaminare cu dejecţii care conferă un miros şi un gust neplăcut.
Rattus norvegicus este şi un vector al unor boli contagioase, deosebit
de periculoase: ciuma, trichineloza, hepatita, pesta, toxoplasmoza la om,
leptospiroza (prin consumul de apă potabilă şi alimente contaminate cu urină
de şobolani), etc.

126
 RATTUS RATTUS – şobolanul negru
(Ord. Rodentia, Fam.Muridae)

Răspândire: Rattus rattus, se întâlneşte pe toate continentele,

populând mai ales marile porturi, silozurile maritime, vapoarele.(Corbet şi
Southern, 1977; Grzimek, 2003).
Descriere: Adultul este de mărime medie, de 16 – 30 cm, iar coada de
20 cm, cu urechile relativ mari şi o greutate cuprinsă între 70 – 300 g.
Culoarea corpului este neagră. Are craniul şi oasele nazale relativ
înguste.(Grzimek, 2003).(fig.38).

Fig. 38. Adult de Rattus rattus

(www.rathole.20m.com)

Biologie şi ecologie: Sezonul de reproducţie al speciei Rattus rattus

este considerat a fi pe tot parcursul anului, în condiţiile în care factorii de
mediu permit acest lucru, dar momentele de vârf sunt considerate a fi
perioadele de toamnă şi vară. Femelele pot produce până la 5 pui într-un an.
Perioada de gestaţie variază între 21 şi 29 de zile, şi şobolani tineri sunt în
măsură să se reproducă în termen de 3 la 5 luni de la naşterea. Înţărcarea şi
independenţa faţă de mamă are loc la aproximativ 3 până la 4 săptămâni de
viaţă.(Corbet şi de Sud, 1977, Grzimek, 2003). Rattus rattus, poate trăi
aproximativ un an, cu o rată a mortalităţii anuală de 91 – 97 %. În captivitate,
poate trăi 4 ani. (Nowak, 1999).
Acest rozător este nocturn, construieşte cuiburi pentru pui, din frunze, lemne,
beţe.
Deseori, această specie foloseşte abilităţile sale de căţărare pentru a face un
cuib, chiar şi în etajele superioare ale clădirilor.(Seppelt, 1999). Vederea,
auzul, atingerea, şi mirosul sunt toate folosite în senzori de mediu. (Nowak,
1999).
Produse atacate: cereale, legume, fructe cu coajă lemnoasă, seminţe,
etc.
Daune: Un individ consumă aproximativ 15 g/zi de produse alimentare
şi 15 ml/zi de apă. Rattus rattus produce pagube devastatoare pentru
numeroase exploataţii agricole şi animale. Nu numai prin distrugerea
clădirilor, prin roaderea pardoselelor, a uşilor, etc, dar în eforturile sale de a
căuta hrană, şobolanul negru lasă în spaţiul de păstrare sau în masa de
produs, fire de păr, şi elimină excremente, urină, etc.care contaminează
produsele aflate în depozite.(Nowak, 1999).
127
 Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt principalii dăunători din depozite?

2. Din ce ordin fac parte Sitophylus oryzae, Sitophilus zea-mays şi
Tribolium confusum?
3. Câte generaţii pe an are Acarus siro?
4. Ce daune produce păianjenul bulbilor?
5. În ce stadiu iernează Tenebroides mauritanicus?
6. Unde este răspândită Rhizopertha dominica?
7. Ce produse atacă Stegobium paniceum?
8. La ce ordin aparţine molia cerealelor?
9. Ce produse atacă Sitotroga cerealella?
10. Care dintre următoarele rozătoare produce cele mai mari
pagube? Mus musculus, Rattus norvegicus sau Rattus rattus?

128
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10

DĂUNĂTORII CULTURILOR DE LEGUMINOASE ANUALE

PENTRU BOABE

Cuvinte cheie: dăunători, leguminoase pentru boabe, morfologie,

biologie, ecologie, produse atacate, combatere

Rezumat
În această unitate de învăţare sunt prezentaţi principalii dăunătorii ce
apar în culturile de mazăre, fasole, soia, linte, bob, năut. La fiecare speciei este
prezentată o scurtă descriere a formei adult (mascul şi femelă) şi larvă; biologia
(numărul de generaţii dezvoltate pe an, stadiul de iernare), ecologia (locul de
dezvoltare, sursa de hrană, condiţiile climatice prielnice dezvoltătii speciei
respective etc), produsele atacate şi respectiv daunele produse de insectă.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

KAKOTHRIPS ROBUSTUS Westw. – tripsul mazării

(Ord. Thysanoptera, Fam.Thripidae)

Răspândire: Specie răspândită în Europa, iar la noi în ţară în toate

zonele de cultură a mazării şi a altor leguminoase.
Descriere: Femela are corpul de 1,4 – 1,8 mm lungime, de culoare
închisă, aproape neagră. Aripile sunt înguste, cele anterioare cu câte 25 – 30
peri. Masculul este ceva mai mic decât femela. Antenele sunt formate din 8
articole, la femelă sunt cafenii-negricioase, cu excepţia articolelor 3 şi 4 care
sunt galbene.Antenele masculului sunt mai deschise decât ale femelei.
Sternitele abdomenului 2 şi 7 prezintă o depresiune transversală. Segmentul
al 8-lea abdominal prezintă lateral câte o apofiză chitinizată îndreptată
posterior.(Roşca I., Rada Istrate, 2009), (fig.39).
Larva este postoligopodă, de culoare albă la eclozare şi o lungime
cuprinsă între 0,8-1,0 mm, iar la completa dezvoltare are corpul de 1,6-1,8
mm lungime şi de culoare portocalie.(Petanec D., 2004).

Fig. 39. Adult de Kakothrips robustus (www.scandfish.com)

129
 Biologie şi ecologie: Această specie prezintă o singură generaţie
anuală, înmulţirea fiind favorizată de un climat călduros şi uscat. Iernează în
stadiul de larvă, mai rar ca nimfă, în stratul superficial al solului. În cursul lunii
aprilie are loc transformarea larvelor în nimfe. Adulţii apar în cursul lunii
mai,înaintea înfloririi plantelor. În perioada preovipozitară ele se hrănesc cu
organele florale.Deşi există ambele sexe, la începutul apariţiei femelele sunt
dominante, insecta înmulţindu-se şi pe cale partenogenetică.Femelele depun
ouăle în ţesuturile staminelor sau ale păstăilor tinere, într-o stamină fiind
depuse mai multe ouă. Incubaţia durează 7-10 zile.
Larvele apărute se hrănesc cu organele florale , cu păstăile în formare
şi cu frunze. Dezvoltarea larvelor durează 15-20 zile. La completa dezvoltare,
larvele părăsesc organele atacate şi se retrag în sol la 5-25 cm adâncime,
unde intră în diapauză şi hibernează., i
Plante atacate şi daune: atacă diferite specii de leguminoase cultivate
şi spontane (mazărea, bobul, măzărichea, fasolea, trifoiul, ş.a.).Cele mai
mari daune sunt produse la mazăre şi îndeosebi la soiurile zaharate, a căror
înflorire coincide cu apariţia în masă a tripsului.
Aceste insecte atacă lăstarii fragezi, frunzele din vârful tulpinii, florile şi
păstăile. Mugurii atacaţi se ofilesc şi cad, lăstarii stagnează în creştere,
frunzele se ofilesc, prezentând un aspect pătat, florile se deformează, se
brunifică şi, în final, pier. Păstăile rămân mici, deformate, cu pete argintii la
început, apoi brune-lucioase.

ACYRTOSIPHON PISUM Harr. – păduchele verde al mazării

(Ord. Homoptera, Fam.Aphididae)

Răspândire: Specie răspândită în Europa, Asia, Africa şi America, iar

în România este întâlnită frecvent în Moldova, Transilvania şi Muntenia.
Descriere: Forma nearipată are corpul alungit, de culoare verde-
deschis, cu ochii de un roşu-închis. Antenele au aproximativ aceeaşi lungime
cu corpul, uneori îl depăşesc puţin, fiind aşezate pe nişte tuberculi bine
dezvoltaţi, într-o cavitate puţin adâncită. Ele au o culoare deschisă, în afară
de extremităţile articolelor 3-6 care sunt fumurii. Al treilea articol prezintă unul
sau doi senzorii circulari, aşezaţi la baza sa. Picioarele sunt lungi şi subţiri,
de asemenea de culoare deschisă, în afară de extremităţile femurelor tibiilor
şi tarselor care sunt negricioase. Corniculele sunt foarte dezvoltate, de
culoare deschisă la bază şi puţin fumurii la extremitatea lor. Coada este
lungă şi ascuţită, are o structură solzoasă şi ajunge aproape până la
jumătate din lungimea corpului (fig.40).

130
 A. B.
Fig. 40. Adult de Acyrthosiphon pisum

A- forma nearipată; B – forma aripată

(http://canadianbiodiversity.mcgill.ca/data/sppphotos/insects/aphididae.jpg)

Forma aripată este asemănătoare cu forma nearipată, are aceleaşi

caractere generale. Antenele sunt mai lungi, depăşesc puţin lungimea
corpului, iar al treilea articol este prevăzut cu 15-20 de senzorii, aşezate pe
un singur rând, pe toată lungimea. Corniculele sunt relativ mai scurte decât la
formele nearipate. Lungimea corpului este de 2,3-3,5 mm.(Petanec D.,
2004).
Biologie şi ecologie: Specia are mai multe generaţii pe an, cu ciclu
biologic monoecic (se dezvoltă numai pe leguminoase).Femelele sexuate
depun ouăle în toamnă pe plantele leguminoase. Ele îşi petrec iarna în felul
acesta, iar primăvara, în aprilie-mai dau naştere la fondatoare, care vor da o
primă generaţie de adulţi aripaţi.
Formele nearipate încep să apară la sfârşitul lunii mai-începutul lunii
iunie; ele se localizează mai ales la baza florilor sau pe părţile vegetative ale
plantelor în plină dezvoltare. Plantele înflorite atrag acest dăunător mai mult
decât plantele la care floarea a trecut. Astfel că, de pe mazărea timpurie
migrează pe soiurile târzii şi pe plantele spontane, din care cauză atacul se
prelungeşte aproape în tot timpul vegetaţiei.
Plante atacate şi daune: leguminoasele ierboase (mazăre, lucernă,
fasole, trifoi, ghizdei. măzăriche, etc). În anii de invazie, păduchele poate
produce pagube mari. În Moldova, Muntenia, unde păduchele apare mai ales
în anii secetoşi, recoltele de mazăre pot fi compromise pe suprafeţe întinse.
Formează colonii pe frunze, inflorescenţe, tulpini tinere şi păstăi, hrănindu-se
prin înţeparea şi absorbţia sucului celular. Organele atacate stagnează în
creştere, florile se usucă, nu se formează păstăi, iar cele formate sunt
deformate, mici, cu boabe puţine şi cu valoare biologică scăzută. Organele
atacate sunt acoperite cu rouă de miere pe care se poate dezvolta fumagina.
La mazăre producţia de boabe poate scădea cu 20%. (Manolache şi colab.,
1969). Păduchele verde este şi un important vector al unor viroze
păgubitoare.

131
 SITONA LINEATUS L. – gărgăriţa frunzelor de mazăre
(Ord. Coleoptera, Fam.Curculionidae)

Răspândire: Specie răspândită în Europa, Asia şi Nordul Africii, iar în

România este întâlnită în toate regiunile ţării.
Descriere: Adultul are corpul de 3,5-5,0 mm lungime, de culoare
cenuşie-brună sau neagră. Rostrul este scurt şi gros, lipsit de carenă
mediană. Pronotul este mai lat decât lung, iar solzii de pe el formează 3
dungi albicioase dispuse longitudinal. Elitrele sunt cenuşii sau cafenii, cu
dungi longitudinale paralele, mai deschise şi mai închise (fig.41).
Larva are corpul uşor curbat, de culoare albă, cu capul galben sau
brun-deschis.Segmentele abdominale sunt prevăzute dorsal cu şiruri de
perişori, iar ventral cu câte 2 peri dezvoltaţi. Lungimea corpului este de 5-6
mm.

Fig. 41. Adult de Sitona lineatus

(http://www.agroatlas.ru)

Biologie şi ecologie: Această insectă are o singură generaţie anuală.

Iernează ca adult în sol, pe sub plantele uscate, în muşchi, etc. Adulţii
hibernanţi apar în luna aprilie şi se deplasează prin mers şi zbor spre culturile
de leguminoase abia răsărite. În timpul zilei insectele stau ascunse la baza
plantelor, sub bulgării de pământ, la îndoitura frunzelor, etc.şi la atingerea
plantelor se lasă la pământ. Noaptea ele se urcă pe plante şi se hrănesc cu
frunze. Longevitatea adulţilor durează 2-3 luni, din aprilie şi până în iulie.
După o perioadă de hrănire au loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse
izolat sau în grupe mici pe frunzele şi tulpinile diferitelor specii de
leguminoase (mazăre, bob, linte, etc) sau pe sol, la baza plantelor. O femelă
depune până la 1400 ouă. Din cauza ploilor şi vânturilor o parte din ouă cad
pe sol. După o incubaţie de 2-3 săptămâni, larvele eclozate pătrunde în sol şi
se hrănesc cu nodozităţile de pe rădăcini. Evoluţia larvară durează 30-40
zile. La completa dezvoltare larvele se afundă în sol, la 8-10 cm adâncime şi
se transformă în pupe. Acest stadiu durează 10-12 zile. Adulţii din noua
generaţie încep să apară din luna iulie, fără însă a se hrăni, cei mai mulţi
rămân în sol până în primăvară.
Plante atacate şi daune: această insectă se întâlneşte pe diferite
leguminoase anuale şi perene (mazăre, bob furajer, linte, trifoi, lucernă,
132
ghizdei, sparcetă etc.), provocând daune mai mari în culturile de mazăre.
Adulţii rod limbul foliar pe margini, sub formă dantelată, iar larvele se hrănesc
cu nodozităţile de pe rădăcini, săpând galerii în interiorul lor. La atacuri
puternice plantele se usucă.

BRUCHUS PISORUM L. – gărgăriţa mazării

(Ord. Coleoptera. Fam. Bruchidae)

Răspândire: Bruchus pisorum este foarte răspândit pe întreg globul,

mai ales în ţările mari cultivatoare de mazăre. În România poate produce
infestări mari, chiar în proporţie de 70%, la unele soiuri de mazăre. Chiar
dacă nu este un dăunător de depozite, de cele ami multe ori este introdus în
spaţiile de păstrare odată cu recolta de mazăre. Mazărea infestată şi
conservată ca sămânţă poate prezenta o scădere a facultăţii germinative de
peste 40%.
Descriere: Adultul are corpul acoperit cu solzi, şi o culoare neagră-
cenuşie, iar lungimea corpului este în jur de 4-5 mm. Pronotul este mai lat
decât lung cu o dată şi jumătate. Picioarele anterioare sunt roşcate, cu
excepţia femurelor care sunt negre. Picioarele medii şi extremitatea
antenelor sunt negre. În faţa scutelului, pe pronotse află o pată albă. Pigidiul
este alb, prezentând două pete negre. Femurele posterioare prezintă câte un
dinte puternic (fig.42).
Oul are o formă oval-alungită, de culoare cărămizie, cu o lungime de
0,6 mm.
Larva de vârsta I are corpul curbat, de culoare roşiatică, cu excepţia
capului şi spinilor de pe torace care sunt castanii, lungimea corpului fiind de
1-1,5 mm. Are trei perechi de picioare.
Larvele din celelate trei stadii sunt apode, având corpul de formă tipică
curculionidelor. Larva matură are culoare albă şi o lungime de 3-4 mm.
Pupa are corpul de culoare albă, cu o lungime de 3,6-4 mm.

Fig. 42. Larvă, adult şi pupă de Bruchus pisorum

(http://www3.telus.net/conrad/images3/peaweevil.jpg)

Biologie şi ecologie: Aceast dăunător dezvoltă o singură generaţie pe

an şi iernează în stadiul deadult, în depozite, locuinţe, crăpăturile zidurilor, în
interiorul boabelor de mazăre sau pe sub bulgări în câmp, vegetale uscate
etc. Dacă boabele gărgăriţate se însămânţează, din cauza umidităţii ridicate
133
a pământului, bobul se umflă, capacul care acoperă galeria larvei se desface,
iar adultul iese din bob, străbate pământul şi zboară în câmp.Din magazii,
cea mai mare parte din adulţi ies din boabe primăvara şi zboară spre culturile
de mazăre din câmp, unde se hrănesc un timp cu polenul şi nectarul florilor
sau chiar cu ţesuturile tinere ale plantelor. Apoi, adulţii se împerechează, iar
atunci când s-au format primele teci ale mazării, femelele depun ponta.
Ouăle sunt depuse izolat pe tecile de mazăre şi lipite de substrat
printr-o secreţie cleioasă, care în contact cu aerul se întăreşte. Pe fiecare
teacă o femelă nu depune mai multe ouă decât câte boabe se află în
interiorul ei. Dacă se întâmplă ca pe o teacă de mazăre să depună ouă mai
multe femele, atunci numărul ouălor pe o teacă poate să ajungă până la 22-
25. O femelă poate să depună în medie 450-500 de ouă. (Petanec, 2004).
Durata incubaţiei este de 8-9 zile (Beratlief, 1975), după care larva
perforează teaca şi pătrunde în interior, în bobul de mazăre. Într-un bob de
mazăre nu pătrunde decât o singură larvă. După prima năpârlire larva se
transformă în larvă secundară, devenind apodă şi rămâne în bob până la
sfârşitul evoluţiei sale. La recoltarea mazării, în cele mai multe cazuri, în
interiorul boabelor infestate se găsesc larve în diferite stadii de dezvoltare,
care îşi vor continua evoluţia în interiorul spaţiilor de păstrare. (Boguleanu şi
colab., 1965). Evoluţia larvară, în funcţie de climă, durează între 30 şi 50 de
zile, sau chiar mai mult, dacă provin din ouăle depuse mai târziu de femele.
Primele femele apărute în primăvară şi care şi-au depus ouăle pe
tecile de mazăre vor permite larvelor care iau naştere să-şi desăvârşească
evoluţia foarte curând, astfel că transformându-se în pupe şi apoi în adulţi,
aceştia pot să apară chiar în timpul treieratului.
Larva matură roade în coaja bobului un căpăcel circular (opercul)
asigurând astfel ieşirea adultului nou format, după care larva se transformă
în pupă. O larvă distruge în acest mod o treime din conţinutul bobului de
mazăre. Durata de dezvoltare a stadiului pupal este de 8-12 zile în
primăvară, iar mai târziu între 20-25 zile. Pentru a ieşi din ou, adultul format
împinge cu capul operculul ce se desprinde de bob, lăsând liberă ieşirea.
Această ieşire se face cu atât mai uşor cu cât căpăcelul este mai uscat.
Majoritatea adulţilor apar din ouăle depuse primăvara, aceştia îşi iau
zborul spre câmp, unde se hrănesc cu nectarul şi polenul florilor, după care
îşi caută un adăpost de iarnă.
O altă parte din adulţi apar în depozite, magazii, spaţii de păstrare
etc., provenind din ouăle depuse pe păstăile de mazăre mult mai târziu.
Plante atacate şi daune: mazărea păstăi şi boabe. Bruchus pisorum
este o specie monofagă. Daunele sunt produse numai de larve care distrug
conţinutul bobului, cotiledoanele şi rareori chiar embrionul. Plantele răsărite
din boabele de mazăre infestate rămân slabe şi se dezvoltă greu.

134
 LASPEYRESIA NIGRICANA - molia păstăilor de mazăre
(Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae)

Răspândire: Această specie este răspândită în America de Nord şi în

regiunea palearctică.
Descriere: Adultul are anvergura aripilor anterioare de 13-16 mm.
Culoarea acestora fiind brun-închisă, cu reflexe gălbui, pe marginea
anterioară fiind prevăzute cu 3-5 dungi albe, dispuse oblic, iar apical cu o
pată dreaptă, mărginită de două linii albe. Aripile posterioare sunt scurte şi
brun-cafenii. Corpul prezintă peri scurţi şi deşi (fig.43).
Oul este alb, de 0,7 mm lungime şi 0,6 mm lăţime, de formă ovală.
Larva, la completa dezvoltare are corpul de 12-14 mm lungime, de
culoare alb-gălbuie, iar capul este brun. (Monica Porca şi Oltean, 2004).
Pupa este obtectă, de culoare brună şi de 8 mm lungime.

Fig. 43. Adult şi larvă de Laspeyresia nigricana (http://www.scandfish.com)

Biologie şi ecologie: Această specie prezintă o singură generaţie pe

an, fiind o specie monovoltină. Iernează în stadiul de larvă în ultima vârstă, în
stratul superficial al solului, într-un cocon mătăsos, cu pereţii subţiri, unde se
transformă în pupă. Se dezvoltă repede în verile cu temperaturi ridicate,
precipitaţii şi temperaturi reduse. (Bobîrnac şi Iulia Matei, 1986).
Dezvoltarea acestor insecte depinde foarte mult de condiţiile
meteorologice din anul respectiv. Cele mai favorabile condiţii sunt
temperatura de 21-25 ºC şi o umiditate relativă de 70 – 90 %, temperatura
minimă pentru dezvoltarea insectelor este cuprinsă între 12 -13ºC.
Plante atacate şi daune: larvele rod boabele din păstăi; o singură larvă
poate consuma 1-2 boabe. La boabele atacate, germinaţia este redusă.
Pagubele cauzate la culturile de mazăre variază între 100-227 kg/ha,
deprecierea lor fiind dată şi de excrementele lăsate de larve.
(Rădulescu şi colab., 1966).

135
 LASPEYRESIA DORSANA - molia mazării
(Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae)

Descriere: Adultul prezintă anvergura aripilor anterioare de 14-17 mm,

având o culoare brună-închis, fiind mai deschise spre bază. Aripile anterioare
sunt mai lungi decât cele posterioare, la femele aripile posterioare fiind de
culoare brună-uniform, iar la masculi mai deschise, în afară de margini care
sunt fumurii.
Larva adevărată are lungimea de 12-18 mm, de culoare galbenă, cu
excepţia capsulei cefalice care este neagră. (Cîndea, 1984).
Biologie şi ecologie: Acest dăunător prezintă o singură generaţie pe
an. Iernează ca larvă matură sau pupă, în sol, într-un cocon mătăsos de
culoare albă. Primăvara, spre sfârşitul lunii mai, apar adulţii, după o perioadă
scurtă şi intensă de hrănire a larvelor, în vederea maturării organelor
sexuale. (Manolache şi colab., 1969).
Plante atacate şi daune: pagube mari le produc larvele care prin
consumarea boabelor din păstăi, duc la deprecierea produsului infestat;
boabele atacate prezintă o germinaţie redusă. O singură larvă putând
consuma de la 1 până la 2 boabe.

ACANTHOSCELIDES OBTECTUS Say. – gărgăriţa fasolei

(Ord.Coleoptera, Fam. Bruchidae)

Răspândire: Această specie este răspândită în toate continentele,

producând pagube la fasolea depozitată. În România se întâlneşte mai ales
în jurul marilor oraşe.
Descriere: Adultul are corpul oval alungit, de culoare brun-cenuşiu şi o
lungime cuprinsă între 3,5 – 4 mm. Protoraxul este conic, iar femurele
posterioare, pe partea internă, prezintă câte trei spini, unul fiind mai lung.
Corpul este acoperit cu o pubescenţă albă pe torace, verzuie pe elitre şi
cenuşie pe partea ventrală. Abdomenul este portocaliu, picioarele sunt maro-
roşcat,iar pigidiul este roşiatic. Elitrele nu acoperă pigidiul şi au o culoare
roşcată. (Petanec, 2004).
Oul este alb lăptos, de o,6 mm lungime şi 0,25 mm lăţime.
Larva de prima vârstă are capul galben şi picioare lungi. Larva de
vârsta a doua este curbată, apodă, albă, având capul de culoare maronie.
Pupa este alb-gălbuie, de tip liberă, de 3,7-4 mm lungime.
Biologie şi ecologie: Această specie este multivoltină, prin urmare
dacă găseşte condiţii favorabile (temperaturi ridicate), în cursul aceluiaş an
se pot succeda mai multe generaţii. În condiţii de climă temperată poate
dezvolta în câmp o generaţie, iar în magazii 1-2 generaţii; excepţional în
spaţiile de păstrare încălzite poate dezvolta şi 4 generaţii. Iernează ca adult
în depozite, în boabele de leguminoase sau în diferite locuri din spaţiile de
păstrare. La sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie, când temperatura
atinge valoarea de 21°C, gărgăriţa zboară în câmp. Longevitatea adulţilor
este de circa 3-4 luni. După copulaţie, femelele depun ouăle, în medie 40, pe
păstăile aproape coapte, în zona de contact a tecilor, de obicei pe sutură.

136
Femela roade un orificiu în peretele păstăii şi depune aici de la 2-20 ouă.
Incubaţia durează 10-15 zile. După 2-3 zile de la apariţie, larvele de vârsta I
pătrund în boabe unde se transformă în larve de vârsta a II a, devenind
apode (larve secundare). Stadiul larvar complet are loc în 30 – 45 zile şi se
petrece în interiorul boabelor. La completa dezvoltare larva roade un căpăcel
circular în tegumentul bobului şi se transformă în pupă. În funcţie de condiţiile
climatice, acest stadiu durează între 12-25 zile. La recoltare, în boabe se pot
găsi larve de diferite vârste şi pupe.
Generaţia a doua se dezvoltă în depozite, în cursul lunilor august –
septembrie, având ca suport nutritiv boabele de leguminoase aflate în spaţiile
de păstrare. În magazii, femelele depun ouăle direct pe boabele de fasole
sau pe saci, iar larvele se dezvoltă în acelaşi fel.
Plante atacate şi daune: boabele diferitelor specii şi soiuri de fasole,
mai rar pe cele de soia, năut şi bob. Boabele infestate pot fi complet distruse,
într-un bob de fasole se pot dezvolta între 1 – 29 larve. Boabele atacate
prezintă orificii de părăsire de către adulţi, precum şi exuvii şi excremente ale
insectei.(fig.44). Cele mai mari pagube le produce în anii secetoşi, când
procentul de infestare a boabelor poate ajunge până la 50%. Toate soiurile
de fasole depozitate pot fi atacate, gradul de infestare depinde doar de
durata păstrării fasolei, putând ajunge uneori până la 100%.

Fig. 44. Boabe de fasole infestate de Acanthoscelides obtectus (original)

DELIA PLATURA Meig. – musca plantulelor

(Ord.Diptera, Fam. Anthomyidae)

Răspândire: Specie răspândită în regiunile cu climat temperat din

Europa, Africa, Asia şi America de Nord. În ţara noastră este mai des
întâlnită în zona Transilvaniei.
Descriere: Adultul are corpul de 4-6 mm lungime, de culoare cenuşie.
Toracele este scurt, globulos, de culoare cenuşie-gălbuie, median cu o
bandă îngustă de culoare brună. Picioarele sunt brune. Abdomenul este
îngust, median, cu o bandă longitudinală de culoare brunie.
Oul este alungit, de 0,2 – 0,3 mm lungime, de culoare albă-lucitoare.
Larva este apodă şi acefală; la completa dezvoltare are 7-8 mm
lungime şi culoarea albă-hialină. Extremitatea abdominală este mai
îngroşată, ultimul segment fiind oblic-trunchiat. Acest segment prezintă
137
median două stigme, iar marginal formaţiuni membranoase sub formă de
negi (fig.45).
Biologie şi ecologie: În condiţiile ţării noastre, musca plantulelor are 3
generaţii pe an, dintre care prima se dezvoltă în primăvară, a doua în vară,
iar a treia în toamnă, de regulă pe semănăturile de cereale. Această specie
iernează în stadiul de pupă în sol, în apropierea plantelor. În cursul lunii
aprilie apar adulţii care, după copulaţie, depun ouăle pe sol, la baza
plantelor-gazdă. Larvele apărute alunecă printre grăunciorii de pământ până
întâlnesc seminţe în germinaţie sau plantule abia răsărite.Ele rod galerii în
seminţe, în tulpiniţe sau în frunzele cotiledonale. Evoluţia larvară durează 3
săptămâni. La maturitate larvele părăsesc plantele şi imediat în apropierea
lor se transformă în pupe.(Petanec D., 2004).
Plante atacate şi daune: Delia platura este o insectă polifagă. Larvele
atacă cerealele, fasolea, castraveţii, pepenii, ardeiul, tomatele, rapiţa,
cartoful, etc. Ele rod galerii în seminţele aflate în germinaţie, în tulpiniţe şi în
frunzele cotiledonale; uneori se hrănesc cu ouăle din ootecile acrididelor sau
trăiesc în simbioză cu unele bacterii (Bacillus phytophthorus) care le pun la
dispoziţie hrană semidigerată.
În România, cele mai mari pagube se înregistrează la generaţia I, la
culturile de fasole şi de castraveţi, care adesea pot fi compromise.

Fig. 45. Larve de Delia platura

(http://www.ipmcenters.org/cropprofiles/docs/Graphics/MIC5.jpg)

138
 BRUCHUS RUFIMANUS - gărgăriţa bobului
(Ord.Coleoptera, Fam.Bruchidae)

Răspândire: Este foarte răspândit în zonele unde se cultivă fasolea şi

bobul, în toată Europa şi America.
Descriere: Adultul are lungimea corpului de 3-5 mm, prezentând pe
partea dorsală pete pubescente, gălbui sau alburii. Pe pronot se află un dinte
lateral foarte mic (fig.46).
Ou: 0,6 mm lungime, culoare galben-verzuie.
Larvele, după ecloziune, au 3 perechi de picioare, lungimea corpului
fiind de 1-1,5 mm. După pătrundere în bob devin apode, de culoare albă-
sidefie, în afară de cap, care este brun. Corpul se curbează iar lungimea
poate ajunge până la 5-6 mm. (Arion, 1958).
Biologie şi ecologie: Specie univoltină. Iernează în stadiul de adult în
interiorul boabelor, foarte rar părăseşte bobul şi iernează în diferite locuri
adăpostite. Într-un bob se pot întâlni 2-6 larve, atunci când sunt atacate
păstăile de bob şi fasole şi o singură larvă în cazul atacului la mazăre.
Larvele îşi continuă evoluţia în boabe, hrănindu-se cu conţinutul acestora,
distrugând cotiledoanelor şi uneori chiar întregul embrion. Adulţii nu părăsesc
boabele decât în primăvara anului următor. (Bobîrnac, 1967). Femela
depune ouăle individual pe păstăile de bob sau fasole. Dezvoltarea
embrionară durează, în medie, 13 zile. După ce a eclozat, larva din primul
stadiu pătrunde în bobul de fasole sau bob, unde se va transforma în larvă
de vârsta a II-a. Dezvoltarea larvelor durează trei luni, după care roade un
operculum circular în peretele bobului, care va permite adultului să iasă din
bob. Dezvoltarea pupală durează 10 – 15 zile.

Fig. 46. Adult de Bruchus rufimanus (http://claude.schott.free.fr)

Plante atacate şi daune: Aceste insecte atacă boabele de fasole, bob,

mazăre. Larvele distrug o mare parte din conţinutul seminţelor, făcându-le
improprii pentru consum.

139
 ETIELLA ZINCKENELLA Tr.- molia păstăilor de soia
(Ord.Lepidoptera, Fam.Phycitidae)

Răspândire: Insecta apare în Câmpia Bărăganului şi Moldova, mai rar

în Transilvania. (Peiu şi colab, 1961, 1977).
Descriere: Adultul are anvergura aripilor anterioare de 20-28 mm, de
culoare cenuşie, prezentând două dungi galbene cu marginile difuze. Aripile
posterioare sunt mai închise pe marginea exterioară, de culoare cenuşie, cu
nervurile negricioase. Antenele sunt lungi depăşind jumătatea abdomenului.
Aripile în stare de repaus au forma unui acoperiş, fiind astfel foarte uşor
vizibilă dunga portocalie şi capsula cefalică care ar avea un rostru format din
spiritrompă (fig.47).
Larva are lungimea de 15-18 mm, corpul este verzui-cenuşiu.(Paşol şi
colab., 1997). Capsula cefalică, scutul şi pronotul de culoare galbenă şi cu
pete negre (fig.48).
Pupa are lungimea de 7 – 10 mm, de culoare maro.

Fig. 47. Adult de Etiella zinckenella Fig. 48. Larvă de Etiella zinckenella
(http://www.agroatlas.ru...) (http://upload.wikimedia.org)

Biologie şi ecologie: Această insectă dezvoltă 2 generaţii pe an, uneori

chiar trei generaţii. Iernează în stadiul de larvă complet dezvoltată, în sol, în
interiorul unui cocon mătăsos. Din luna mai până în iulie, apar adulţii. Zborul
acestora fiind nocturn. (Manolache şi colab.,1941).Femela depune ouăle pe
păstăile în formare, la baza florilor sau pe pedunculii florali. Pe păstaie este
depus un ou, o femelă depunând până la 600 ouă. Incubaţia poate dura 3 –
10 zile. Larva se dezvoltă în circa 40 zile, după care se transformă în pupă.
După 20-30 zile apar adulţii din prima generaţie. Generaţia a doua se
dezvoltă pe culturile de soia şi lupin, dezvoltarea larvelor din această
generaţie durează 21-25 zile. Spre sfârşitul lunii august, larvele din cea de a
doua generaţie ajung la completa dezvoltare, migrează în sol şi rămân în
diapauză. (Perju T., 2004). Durata de viaţă a adulţilor este de 20 de zile, iar,
fecunditatea medie este de aproximativ 100 - 300, maximum 600 de ouă.
Plante atacate şi daune: specie polifagă, se poate dezvolta pe mai
mult de 80 de specii de legume cultivate şi sălbatice, inclusiv soia, mazăre,
linte, lupin, măzăriche, salcâm, trifoi, lucernă, sparcetă. Femelele fecundate
îşi depun ouăle unul câte unul pe plantele verzi. Daunele mari sunt produse
de larve, care rod parţial sau total boabele în păstăi. Într-o păstaie se poate
dezvolta o singură larvă. Larvele primei generaţii atacă preponderent
leguminoaselor timpurii, celei ale generaţiei a doua exclusiv soia. În păstaie
140
se găsesc larvele şi depozitul de excremente şi rumeguş rezultat din urma
roaderii boabelor. Păstăile atacate se coc mai repede, iar boabele pierd din
valoarea comestibilă şi facultatea germinativă. Pagubele produse se ridică la
5-30% din producţia de boabe. (Boguleanu şi colab., 1980).

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt principalii dăunători care pot să apară în culturile de

leguminoase pentru boabe?
2. Câte larve de Acanthoscelides obtectus se pot dezvolta într-
un bob de fasole?
3. Din ce ordin de insecte fac parte molia păstăilor de mazăre şi
molia mazării?
4. Gărgăriţa mazării câte generaţii dezvoltă pe an şi în ce stadiu
hibernează?
5. Delia platura este o insectă monofagă sau polifagă?
6. Ce plante atacă specia Etiella zinckenella?
7. Unde şi în ce stadiu iernează gărgăriţa bobului?

141
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11

DĂUNĂTORII CULTURILOR DE RĂDĂCINOASE ŞI

BULBOASE

Cuvinte cheie: dăunători, rădăcinoase, bulboase, morfologie,

biologie, ecologie, produse atacate, daune

Rezumat
În această unitate de învăţare sunt prezentaţi principalii dăunătorii ce
apar în culturile de morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, ceapă, usturoi. La
fiecare speciei este prezentată o scurtă descriere a formei adult (mascul şi
femelă) şi larvă; biologia (numărul de generaţii dezvoltate pe an, stadiul de
iernare), ecologia (locul de dezvoltare, sursa de hrană, condiţiile climatice
prielnice dezvoltătii speciei respective etc), produsele atacate şi respectiv
daunele produse de insectă.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

GRYLLOTALPA GRYLLOTALPA - coropişniţa

(Ord.Orthoptera, Fam.Gryllotalpa)

Descriere: Adultul are corpul robust, aproape cilindric, dorsal, de

culoare brună-închis, iar ventral brună-gălbuie,cu aspect catifelat, acoperit cu
perişori deşi, scurţi. Capul este rotunjit, iar pronotul globulos şi îngustat
anterior. Picioarele dinainte sunt adaptate pentru săpat,având tibiile lăţite şi
prevăzute cu dinţi puternici. Abdomenul este format din 10 segmente,ultimul
fiind terminat cu o pereche de cerci lungi. Lungimea corpului este de 50-60
mm.
Oul este elipsoidal, de culoare galbenă, cu luciu verzui, având 3-3,5
mm lungime.
Larva la apariţie, este de culoare albă, apoi devine castanie-
negricioasă, deosebindu-se de adult prin dimensiunile mai mici ale corpului şi
aripi nedezvoltate.
Biologie şi ecologie: Acest dăunător are o generaţie la 2 ani. Trăieşte
numai în pământ, preferând terenurile uşoare, bine afânate şi bogate în
substanţe organice, în care sapă numeroase galerii. În sere şi răsadniţe
adulţii părăsesc locurile de hibernare la sfârşitul lunii februarie sau în martie,
iar în câmp în cursul lunii aprilie, când temperatura solului la 20-30 cm
adâncime ajunge la 9-10°C. După copulaţie fiecare femelă sapă un cuib în
pământ, la 15-20 cm adâncime, în care depune 300-400 ouă. De regulă,
cuibul prevăzut cu mai multe ieşiri, are mărimea unui ou de găină. La sfârşitul
lunii august sau în septembrie populaţia coropişniţei este alcătuită din larve
de vârsta a II-a sau a III-a şi din adulţi, care încep să se retragă la iernat.

142
 Plante atacate şi daune: adulţii şi larvele rod părţile subterane ale
plantelor. În rădăcinile mai groase de sfeclă, morcov etc., şi în tuberculii de
cartof sunt roase galerii mari, iar rădăcinile subţiri sunt de obicei retezate (la
răsaduri). Uneori sunt atacate şi seminţele în faza încolţirii. Deseori, la
atacuri puternice, răsadurile de varză, conopidă, tomate şi altele trebuie
înlocuite de mai multe ori. (Petanec, 2004).

PEMPHIGUS DAUCI -păduchele rădăcinilor

(Ord.Homoptera, Fam.Pemphigidae)

Plante atacate şi daune: atacă foarte des morcovul de consum şi

semincer, dar fiind polifag, poate fi întâlnit şi pe rădăcinile de pătrunjel şi
păstârnac.
Rădăcinile colonizate de păduchi prezintă un aspect umed, intrând
uşor într-un proces de degradare, accentuat şi de atacul unor ciuperci
saprofite. Culturile de morov atacate sunt slab productive, plantele având o
talie redusă. La aceste culturi coloniile de păduchi pot să apară din luna
februarie pe rădăcinile rămase în câmp după recoltare.
Acest dăunător atacă primăvara semincerii, iar toamna culturile
destinate consumului, formează colonii aglomerate constituite dintr-un număr
mare de indivizi. (Lăcătuş, 2006).

PHYTOECIA ICTERICA - croitorul păstârnacului

(Ord.Coleoptera, Fam.Cerambicidae)

Descriere: Adultul are corpul negru acoperit cu o pubescenţă cenuşie,

având lungimea cuprinsă între 7,5-11 mm. Pe pronot se află o dungă
longitudinală de culoare alb-gălbuie sau roşcată,formată din perişori.
Picioarele sunt roşcate, cu femurele şi tibiile anterioare negre.
Larvele sunt apode, de culoare albă, având lungimea de 8-12 mm.
Biologie şi ecologie: În condiţiile ţării noastre această specie are o
singură generaţie pe an.Iernează în stadiul de larvă în interiorul rădăcinilor
de morcov, păstârnac, pătrunjel etc. Împuparea are loc primăvara, iar apariţia
adulţilor are loc în a doua jumătatea a lunii mai sau la începutul lunii iunie.
După împerechere femela depune ouă în jurul rădăcinilor de morcov,
păstârnac, pătrunjel. Larvele care apar pătrund în rădăcini şi sapă galerii
longitudinale, uneori ajungând până în tulpini. Larvele continuă să se
hrănească până toamna târziu, rămânând în aceleaşi locuri pentru iernare.
Plante atacate şi daune: produce pagube în stadiul de larvă, mai ales
în culturile de morcov, păstârnac şi pătrunjel. În galeriile săpate de larve se
instalează diferite specii de microorganisme care determină putrezirea
rădăcinilor. Din această cauză rădăcinile plantelor atacate nu se pot păstra
peste iarnă, valoarea lor comercială fiind redusă. Pagubele se pot ridica
uneori până la 40%.

143
 BOTHYNODERES PUNCTIVENTRIS - gărgăriţa sfeclei roşii
(Ord.Coleoptera, Fam.Curculionidae)

Descriere: Adultul are corpul de 10-12 mm lungime, de culoare

neagră.Capul prezintă un rostru scurt, gros. Pronotul prezintă o carenă
longitudinală mediană.
Larva cu o lungime de 12-14 mm este apodă-eucefală, de tip
curculionid, de culoare albă-gălbuie.
Biologie şi ecologie: Specia are o singură generaţie pe an şi iernează
ca adult în sol la 20-50 cm adâncime, în cămăruţa pupală în care s-a format.
În primăvară, când temperatura medie a aerului depăşeşte 10-12°C, adulţii
apar la suprafaţa solului. O femelă depune 150-300 de ouă.
Plante atacate şi daune: larvele sapă cavităţi în rădăcini şi rod vârful.
O insectă poate distruge zilnic 15 plante. Adulţii rod frunzele sau tulpina
sfeclelor dezvoltate. Pe rănile cauzate se pot instala microorganisme
patogene care pot distruge complet rădăcinile.

AETHES WILLIANA - molia morcovului

(Ord.Lepidoptera, Fam.Cochylidae)

Descriere: Adultul are anvergura aripilor de 10-20 mm; aripile

anterioare sunt de culoare verde-pal sau verde-brun, cu dungi transversale,
ondulate, de culoare brun-închisă. Aripile posterioare sunt brun-cenuşii.
Larva, omida adevărată, la completa dezvoltare are corpul de 9-10
mm lungime şi este de culoare galben-deschis; capsula cefalică şi placa
toracică sunt de culoare brună.
Biologie şi ecologie: Prezintă două generaţii pe an. Iernează sub
formă de larvă în sol sau în rădăcinile depozitate.În cursul lunii aprilie, larvele
se transformă în pupe şi, după 18-22 zile, fluturii zboară. Ouăle sunt depuse
la baza tijelor florale de morcov semincer sau sălbatic. O femelă depune
până la 85 ouă.Incubaţia durează 7-8 zile, iar dezvoltarea larvei 28-35 de
zile.La completa dezvoltare larva migrează în sol, unde se împupează.După
o săptămână apar fluturii din prima generaţie care pun bazele noii generaţii.
Plante atacate şi daune: această specie atacă numai morcovul
cultivat, larvele săpând galerii în tije şi rădăcini. Rădăcinile atacate sunt
infestate de diferite specii de microorganisme care provoacă putrezirea.
Epiderma tulpinilor este roasă. Bobocii florali, florile şi seminţele sunt învelite
de o pânză ca de paianjen. În interiorul acestei pânze, larvele rod organele
învelite. La maturitate omizile părăsesc pânza şi intră în interiorul tulpinei.
Morcovii atacaţi sunt depreciaţi şi nu se pot păstra peste iarnă.
(Lăcătuşu, 2006).

144
 PSILA ROSAE - musca morcovului
(Ord.Diptera, Fam.Psilidae)

Descriere: Adultul are corpul de 4-5 mm lungime, toracele şi

abdomenul sunt negre, cu reflexe cenuşii, capul brun, picioarele galbene, cu
tarsul de culoare mai închisă. Abdomenul femelei este alungit şi ascuţit la
partea posterioară. Aripile sunt lungi, hialine, cu nervurile gălbui.
Larva, alungită, apodă şi eucefală, de culoare alb-gălbuie, de 6-7 mm
lungime.
Biologie şi ecologie: Acest dăunător prezintă 1-2 generaţii pe an.
Iernează sub formă de pupă, dar uneori şi larvă, în sol, la 5-15 cm adâncime.
Adulţii apar la sfârşitul lunii mai, din pupele care au rezistat peste iarnă. După
împerechere, femela depune ouăle în sol, în apropierea coletului de morcov
şi ţelină cultivaţi sau spontani.O femelă depune 80-100 ouă.
Generaţia a doua se dezvoltă în perioada lunilor iulie-august, iernând
sub formă de pupe în pământ.
Plante atacate şi daune: acest dăunător atacă în special morcovul şi
ţelina, larvele săpând galerii numeroase în interiorul rădăcinilor. Ţesuturile
atacate de larve putrezesc, din care cauză valoarea lor comercială scade
drastic. În rădăcinile atacate pătrund numeroase specii de microorganisme
care accelerează putrezirea. (Petanec, 2004).

PHILOPHYLLA HARACLEI - musca ţelinei

(Ord.Diptera, Fam.Tephritidae)

Descriere: Adultul, cu o lungime de cca. 5 mm are în general o culoare

deschisă, toracele este galben-roşcat, cu părţile laterale albicioase; antenele
cu al treilea articol de 2,5 ori mai lung decât al doilea. Abdomenul este ovoid,
pe părţile laterale ale fiecărui segment aflându-se pete mici. Aripile sunt bine
dezvoltate şi prezintă un desen caracteristic, de culoare brună.
Larvele mature au 5-7 mm lungime, sunt apode, de culoare albicioasă,
lipsite de picioare. Pupele au formă de butoiaş.
Biologie şi ecologie: Prezintă două generaţii pe an, iernează în stadiul
de pupă, în sol, la adâncimea de 10-15 cm. Adulţii apar la începutul lunii mai
şi au un zbor greoi, mai ales când temperatura aerului coboară sub 13°C. Pe
timp ploios, cu vânt sau temperaturi reduse, adulţii stau ascunţi pe sub
frunzele plantelor.
Larvele din generaţia a doua se pot întâlni şi în lunile octombrie şi
noiembrie, dacă toamna este mai călduroasă.
Plante atacate şi daune: daune nu produc adulţii ci doar larvele care în
unii ani cauzează pagube importante, minând frunzele de: ţelină, morcov,
păstârnac, pătrunjel etc. Atacul larvelor din generaţia a doua este mult mai
puternic decât al celor din generaţia de primăvară. (Petanec, 2004).

145
 MELOIDOGYNE INCOGNITA - nematodul galicol al rădăcinilor de
morcov
(Ord.Thylenchida, Fam.Tylenchidae)

Descriere: specia este caracterizată printr-un dimorfism sexual

pronunţat, atât prin formă cât şi prin mărimea corpului. Femela are corpul
rotund sau piriform, de 37-53 microni lăţime, cu gâtul scurt. Cuticula prezintă
striaţiuni caracteristice. Capul este prevăzut cu 6 buze mici, iar stiletul este
mai redus decât la masculi. Masculii au corpul vermiform şi acoperit cu o
cuticulă inelată transversal. Coada este scurtă, rotunjită şi prevăzută cu un
spicul bifurcat, lipsită de bursă.
Larvele au corpul filamentos, acoperit cu o cuticulă subţire, cu aspect
inelar, stiletul, bulbul median şi orificiul anal sunt slab diferenţiate.
(Romascu şi colab., 1976; Rojancovschi, 1979).
Biologie şi ecologie: Este o specie polivoltină, având 4-8 generaţii pe
an. Iernează în stadiul de femelă şi larvă, în interiorul rădăcinilor diferitelor
specii de plante şi în sol. Ouăle sunt depuse într-o masă mucilaginoasă ce se
găseşte la partea posterioară a corpului femelei. În condiţii normale de
evoluţie, numărul femelelor este mai mare decât cel al masculilor, în timp ce
în condiţii de temperaturi reduse numărul masculilor este mai mare decât al
femelelor. Durata ciclului evolutiv şi numărul generaţiilor acestui dăunător
depinde foarte mult de temperatura şi umiditatea solului, precum şi de
cantitatea şi calitatea hranei. În general, în ţara noastră, în condiţii de seră, în
spaţii protejate, dăunătorul parcurge o generaţie în 45-50 zile, atunci când
temperatura este cuprinsă între 20-27°C. (Petanec şi colab., 2005).
Plante atacate şi daune: fiind o specie polifagă, produce pagube mari
la un număr extrem de mare de plante. La noi în ţară este frecvent în culturile
de morcov, mazăre, varză etc.
Nematodul se instalează pe rădăcinile secundare şi determină
ramificarea excesivă a rădăcinilor principale şi formarea unui mare număr de
radicele, fenomern cunoscut sub denumirea de „bărboşire”.
Rădăcinile atacate prezintă gale, forma şi numărul acestora variind în
funcţie de efectivul populaţiei nematodului şi de condiţiile de mediu.
Larvele pătrund în ţesuturi până în zona vârfului de creştere,
determinând veştejirea şi uscarea plantei.
În fiecare gală formată de nematod, ce poate varia ca dimensiune
între 0,5-7 mm diametru, se instalează doar o femelă. Numai în gale mici, de
10-12 mm în diametru, şi doar în cazuri foarte rare, într-o gală se pot găsi
mai multe femele.
Daunele produse de nematod sunt uneori foarte mari.
Pe solurile nisipoase, uşoare şi cu umiditate ridicată, nematodul atacă
mai putenic. Epoca de semănat şi forma rădăcinii soiului cultivat influenţează
foarte mult intensitatea şi gradul de atac al acestui dăunător. Astfel, un atac
puternic se poate înregistra la culturile înfiinţate primăvara de timpuriu,
comparativ cu cele înfiinţate mai târziu.

146
 HETERODERA SCHATTI - nematodul sfeclei
(Ord.Tylenchida, Fam.Heteroderidae)

Descriere: Adulţii prezintă un dimorfism sexual pronunţat. Femela

poate avea corpul cu forme diferite şi de 0,4-0,8 mm lungime. Chiştii se
desprind uşor de pe rădăcina plantei gazdă şi se pot observa pe sol prin
culoarea lor brună. Masculul are corpul viermiform, de 1,3 – 1,6 mm lungime
cu un stilet masiv de 25-28 microni lungime.
Larva este de tip viermiform, are 450-550 microni.
Biologie şi ecologie: este o specie bivoltină. Prima generaţie se
dezvoltă în luna aprilie până în luna iunie, iar a doua din iulie şi până în
septembrie, iernând în stadiul de ou, în chist. Durata unei generaţii, de la
eclozarea larvelor şi fixarea lor pe rădăcini şi până la transformarea lor în
adulţi, variază între 4-8 săptămâni. O parte din adulţi pot rămâne inactivi, dar
viabili până în primăvara următoare şi chiar până la 8 – 9 ani.
Plante atacate şi daune: atacul nematodului se remarcă relativ uşor,
manifestându-se pe plante izolate sau în vetre. Frunzele externe de la bază
se ofilesc, se îngălbenesc şi se usucă. În zilele cu temperaturi ridicate,
plantele atacate suferă, se veştejesc rapid. La un atac puternic frunzele
centrale rămân mici şi capătă o nuanţă caracteristică, verde-închis.
Rădăcinile principale rămân scurte şi subţiri, iar cele secundare se dezvoltă
foarte mult şi se îndesesc capătând un aspect caracteristic asemănător
rizomaniei; pe acestea se observă mici umflături albe-gălbui, de mărimea
unui grăuncior de nisip, acestea fiind femelele nematodului, care formează
chişti, interiorul acestora conţinând 15-300 ouă. (Petanec şi colab., 2005).

DEROCERAS AGRESTE - limaxul cenuşiu

(Ord.Mollusca, Fam.Limacidae)

Descriere: melcul are corpul alungit, îngustat posterior, de 40-60 mm

lungime şi 8-10 mm lăţime, de culoare variabilă, de la alb-gălbui până la
brun-roşcat, prevăzut uneori cu macule şi dungi întunecate, dispuse
neregulat.
Biologie şi ecologie: Într-un an poate avea 2-3 generaţii. Iernează ca
ou, mai rar ca adult. În primăvară, în luna mai, au loc împerecherea şi ponta.
Ouăle sunt depuse în grupe de 20-30 bucăţi sub muşchi, bulgări de pământ,
frunzar, în sere sub ghivece etc. O femelă poate depune 300-600 ouă.
Incubaţia durează 2-3 săptămâni. Larvele apărute se dezvoltă în aceleaşi
locuri ca şi adulţii, ajungând la maturitate după 1,5-2 luni. Este foarte sensibil
la fluctuaţiile temperaturii şi a umidităţii. În anii cu veri răcoroase şi ploioase,
favorabile înmulţirii în masă, se produc daune mari la diferite culturi, iar în
verile călduroase şi secetoase, nefavorabile dezvoltării, melcii pier în masă.
(Petanec, 2004).
Plante atacate şi daune: Limaxul este extrem de polifag, roade
frunzele sub formă de perforaţii longitudinale, cât şi organele subterane.
Pagube mari le produce în grădinile de legume, la morcov, castraveţi,
dovlecei, varză, conopidă etc. Locurile frecventate sunt recunoscute după

147
prezenţa unui mucus alb-strălucitor. La atacuri puternice rădăcinile în scurt
timp putrezesc. Rădăcina de morcov atacată prezintă leziuni profunde,
umede, pe care se pot instala secundar, diferite ciuperci saprofite. Atacul are
loc de regulă noaptea, când melcii sunt mai activi, iar ziua ei se retrag pe sub
pietre, pe sub frunze, în scorburile copacilor etc. (Lăcătuş V., 2006).

SUILLA LURIDA - musca usturoiului

(Ord.Diptera, Fam.Helomyzidae)

Descriere: Adultul are lungimea corpului de 7-8 mm, de culoare brun-

gălbuie, acoperit cu peri scurţi. Aripile sunt mai lungi decât abdomenul.
Larva la completa dezvoltare are lungimea corpului de 6-12 mm, de
culoare gălbuie.
Biologie şi ecologie: Această specie dezvoltă la noi în ţară o singură
generaţie pe an. Iernează în stadiul de adult în resturile de plante rămase în
câmp după recoltare, pe sub bulgării de pământ sau în grămezile de
gunoaie.
Dacă temperatura din stratul superficial al solului are valori de 1-2°C,
adulţii devin foarte activi, zburând la distanţe mari în căutarea culturilor de
usturoi.
Plante atacate şi daune: pagubele sunt cauzate de larve, care se
hrănesc iniţial cu frunza din mijlocul coletului, după care roade galerii în
restul tulpinii şi bulbului. Într-o plantă se dezvoltă o singură larvă. Plantele
atacate stagnează în creştere, frunza centrală se răsuceşte, iar celelalte
frunze se îngălbenesc şi se usucă. Bulbii putrezesc parţial sau total.
Cele mai mari daune se înregistrează în culturile de ceapă şi usturoi
înfiinţate în toamnă.

DYTYLENCHUS DIPSACI - nematodul bulbilor

(Ord.Tylenchida, Fam.Tylenchidae)

Descriere: Adulţii au corpul filiform, alb-transparent, de 0,9-1,8 mm

lungime. Cuticula este striată transversal, cu excepţia regiunii cefalice şi a
celei caudale.
Femela este mai mare decât masculul. Cavitatea bucală este
înconjurată de 6 lobi, stiletele bucal este conic, trilobat la bază.
Larva este de tip postoligopod, cu o lungime de 0,5-0,8 mm, subţire şi
transparentă.
Biologie şi ecologie: Fiind o specie polivoltină, nematodul bulbilor în
cursul unei perioade de vegetaţie poate să aibă 5-6 generaţii pe an. Iernează
în toate stadiile de dezvoltare, în tulpinile diferitelor plante legumicole, în
bulbi şi, uneori, chiar în sol. Primăvara larvele migrează în sol şi ajunse la
plante, pătrund în bulbi sau rădăcini prin diferite leziuni sau orificii naturale.
(Petanec şi colab., 2005).
Plante atacate şi daune: plantele atacate au frunzele mai groase şi
mai scurte, îngălbenite; bulbii crăpaţi, cu aspect mucilaginos, neputându-se

148
păstra şi valorifica. Rădăcinile plantelor atacate se desprind cu uşurinţă de
disc, se produce o dezgolire a bulbilor, fenomen cunoscut sub numele de
„dezgolirea cepei şi usturoiului”. Bulbii de ceapă şi usturoi atacaţi de nematod
nu prezintă rezistenţă la păstrare şi deasemenea sunt foarte vulnerabili la
atacul microorganismelor de depozit.(Alexe Constanţa, 2006).

RHIZOGHYPHUS ECHINOPUS - acarianul bulbilor

(Ord.Acari, Fam.Acaridae)

Descriere: Masculul are corpul cu suprafaţa netedă, strălucitoare şi

incoloră, lungimea idiosomei fiind de 550-720µ. Scutul propodosomal are
formă trapezoidală.
Femela are lungimea idiosomei de 500 - 1100µ. Hipopusul este de
culoare mai închisă, până la brun-roşcat, cu o lungime a idiosomei de 250-
350 µ. (Petanec şi colab., 2005).
Biologie şi ecologie: În funcţie de climă, această specie poate dezvolta
între 10-12 generaţii pe an, fiind prezent tot timpul anului în toate stadiile de
dezvoltare. Femela depune cca.100 de ouă, izolat, pe suprafaţa bulbilor.
În condiţii de umiditate relativă optimă de 80-90% acarianul bulbilor
parcurge durata întregului ciclu în 13 zile la temperaturi de 20-26°C.
(Zahvatkin, 1941). La temperaturi scăzute (10°C) din depozite, durata ciclului
evolutiv este parcursă mai lent, şi anume în 45-108 zile. (Zacher, 1949).
Plante atacate şi daune: acarianul poate infesta atât bulbii sau
tuberculii sănătoşi, cât şi cei atacaţi în prealabil de alţi agenţi primari. După
cum au observat Ana Hulea şi colab. (1982) acarianul preferă bulbii sănătoşi,
cărnoşi, părăsind bulbii putreziţi sau atacaţi de alţi dăunători. Părţile din
plantă atacate de acarian prezintă numeroase galerii, în care apoi se
dezvoltă ciuperci sau bacterii, făcând improprie utilizarea materialului
biologic. (Petanec şi colab., 2005).

TYROPHAGUS PUTRESCENTIAE - păianjenul bulbilor

(Ord.Acari, Fam.Acaridae)

Descriere: Masculul are corpul translucid, mandibulele aproape

incolore, lungimea idiosomei fiind de 280-350µ. (Hughes, 1961). Scutul
propodosomal nu este diferenţiat.
Femela are forma corpului şi dispoziţia perilor asemănătoare cu ale
mascului, dar este mai mare decât acesta, având idiosoma de 320-415µ
lungime. Forma de hipopus nu a fost găsită la această specie.
(Petanec şi colab., 2005).
Biologie şi ecologie: Specia se înmulţeşte continuu în condiţii de
depozite, la temperaturi cuprinse între 8,5 şi 32°C şi umidităţi relative
superioare de 65%, înregistrându-se în condiţii maxime până la 15-20
generaţii anuale. Durata stadiilor de dezvoltare este influenţată puternic de
temperatură. Numărul optim de ouă este evaluat la 400 – 450 în condiţiile

149
unei temperaturi de 17°C şi 85% umiditate relativă a aerului. (Golebiowska,
1968).
Plante atacate şi daune: la usturoi, acarianul atacă pulpa bulbului,
producând perforaţii în profunzime; în urma atacului se dezvoltă o serie de
ciuperci saprofite care produc în scurt timp putrezirea pulpei. (Petanec şi
colab., 2005).

Întrebări de autoevaluare:

1. Ce plante atacă coropişniţa?

2. Câte generaţii dezvoltă pe an croitorul păstârnacului?
3. Care sunt principalii dăunători întâlniţi la plantele bulboase?
4. Când apar în culturile de ceapă, adulţii de Piophyla haraclei?
5. Cum se manifestă atacul acarianului bulbilor?

150
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12

DĂUNĂTORII LEGUMELOR CRUCIFERE ŞI A CIUPERCILOR

COMESTIBILE

Cuvinte cheie: dăunători, legume crucifere, ciuperci comestibile,

morfologie, biologie, ecologie, produse atacate, combatere

Rezumat
În această unitate de învăţare sunt prezentaţi principalii dăunătorii ce
apar în culturile de varză, gulie, conopidă şi ciuperci comestibile. La fiecare
speciei este prezentată o scurtă descriere a formei adult (mascul şi femelă) şi
larvă; biologia (numărul de generaţii dezvoltate pe an, stadiul de iernare),
ecologia (locul de dezvoltare, sursa de hrană, condiţiile climatice prielnice
dezvoltătii speciei respective etc), produsele atacate şi respectiv daunele
produse de insectă.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

EURYDERMA ORNATUM - ploşniţa roşie a verzei

(Ord.Heteroptera, Fam.Pentatomidae)

Descriere: Adultul are capul oval, turtit dorso-ventral, corpul este

negru, pronotul roşu cărămiziu, cu 6 macule negre dispuse pe două
rânduri.Lungimea corpului fiind de 8-10 mm. Larva este postoligopodă,
galbenă roşcată după ecloziune şi roşie cărămizie mai târziu. (Pălăgeşiu şi
colab., 2000).
Biologie şi ecologie: În condiţiile ţării noastre acest dăunător are o
singură generaţie pe an în zonele centrale şi nordice şi două generaţii în
regiunile sudice şi sud-vestice; prima generaţie dezvoltându-se în perioada
aprilie-iunie iar a doua în iulie-aprilie. Iernează în stadiul de adult, în frunzarul
pădurilor, pe sub frunzele şi resturile de plante rămase în câmp după
recoltare sau în alte locuri adăpostite.(Manolache, Boguleanu, 1959).
Plante atacate şi daune: pagube importante produce atât în stadiul de
larvă cât şi de adult, înţepând frunzele şi lăstarii diferitelor plante crucifere
cultivate. În locul înţepăturilor apar pete de culoare galbenă, care apoi se
necrozează, ca urmare a inoculării unor fermenţi de către insectă. La atacuri
puternice petele confluează, ţesuturile se necrozează, iar plantele se ofilesc
şi se usucă. (Cîndea, 1984).

151
 BREVICORYNE BRASSICAE - păduchele cenuşiu al verzei
(Ord. Homoptera, Fam. Aphididae)

Descriere: femelele aptere au corpul oval-globulos, de culoare verde-

gălbui, acoperit cu o secreţie ceroasă cenuşie-albăstruie.Capul, antenele,
picioarele şi corniculele sunt de culoare mai închisă. Coada este neagră,
scurtă, prevăzută lateral cu câte trei peri. Lungimea corpului este de 1,8-2,5
mm. Femelele aripate au capul şi toracele sunt galbene-închise, iar
abdomenul este galben-verzui, cu pete laterale şi dungi transversale închise,
iar coada este conică, mai lungă decât corniculele. Aripile sunt clare.
Lungimea corpului este de 1,5-2,3 mm. (Ghizdavu şi colab., 1997).
Biologie şi ecologie: Într-un an se pot succeda 16-18 generaţii; o
generaţie se dezvoltă în 10-14 zile. Temperatura optimă de dezvoltarer este
cuprinsă între 18 şi 26°C. Iernează în stadiul de ou de rezistenţă pe cotoarele
de varză sau pe peţiolurile frunzelor de varză sau alte crucifere.Acest
dăunător are o dezvoltare holociclică, monoecică.(Constantinescu, 1975).
Plante atacate şi daune: adulţii şi larvele înţeapă frunzele şi lăstarii,
precum şi silicvele. Pe frunze apar pete gălbui sau roze iar tulpinile florifere
se colorează în albastru-verzui (fig.49). Plantele stagnează în creştere,
frunzele se usucă, florile avortează, seminţele devin şiştave. Producţia se
poate diminua cu 30-40%. (Ghizdavu şi colab., 1997).

Fig.49. Atac de Brevicoryne brassicae

(www.plante-doktor.dk)

152
 COLAPHELLUS SOPHIAE - gândacul albastru al verzei
(Ord. Coleoptera, Fam. Chrysomelidae)

Descriere: adulţii au corpul oval, de culoare albastră, cu reflexe

verzui.Lungimea corpului variază între 4-4,5 mm, la mascul, şi 5,5-6 mm, la
femelă. Antenele sunt negre, cu excepţia articolelor bazale care sunt
roşietice. Femurele sunt albastre, tibiile şi tarsele roşietice iar ghearele
negre. (fig.50).
Larvele, după ecloziune, lungimea corpului este de 1,2-1,4 mm iar la
maturitate de 9-10 mm. Au corpul de culoare galben-murdar, fusiform,
convex dorsal. Capul şi picioarele sunt negre. (Raicu Cristina, 1973).
Biologie şi ecologie: În condiţiile climatice ale ţării noastre acest
dăunător are o singură generaţie pe an. Iernează ca adult în sol. Apariţia
adulţilor hibernanţi la suprafaţa solului are loc începând cu a doua jumătate a
lunii aprilie şi continuă în luna mai. Atacul adulţilor are loc de obicei în zilele
însorite, cu temperaturi mai ridicate, pe când în zilele înnorate se asvund sub
plante sau chiar în crăpăturile solului. (Rădulescu şi colab., 1966).
Plante atacate şi daune: adulţii produc pagube în prima perioadă de
vegetaţie, rozând marginal sau în întregime frunzele tinere ale plantelor.
Larvele se hrănesc cu frunzele plantelor crucifere.

Fig.50. Adulţi de Colaphellus sophiae (www.biol.uni.wroc.pl)

PHYLLOTETRA ATRA - puricele negru al verzei

(Ord. Homoptera, Fam. Chrysomelidae)

Descriere: Adultul are corpul alungit, lungimea de 2,0-2,5 mm şi este

de culoare neagră, cu un luciu verzui-metalic. Antenele sunt filiforme, formate
din 11 articule. Picioarele sunt de culoare neagră, cele posterioare fiind
adaptate pentru sărit. Larva este oligopodă, are corpul alungit, la completa
dezvoltare atingând 2-3 mm în lungime; de culoare alb-murdar, acoperită cu
pete mici de culoare închisă. (Porca Monica şi colab., 2004) (fig.51).
Biologie şi ecologie: Această specie are o sigură generaţie pe an.
Iernează ca adult sub resturile de plante rămase după recoltare, sub
frunzarul din păduri şi livezi.
Plante atacate şi daune: adulţii atacă frunzele, inflorescenţele şi
fructele. Pe frunze apare „ciuruirea” caracteristică, staminele şi petalele sunt
153
consumate selectiv, iar fructele sunt roase sub formă de scobituri, mai mici
sau mai mari. Când atacul este puternic frunzele se usucă. Cele mai mari
pierderi înregistrânduse primăvara, la răsadurile de varză şi conopidă. La
sfârşitul lunii iunie- începutul lunii iulie, în special când regimul de precipitaţii
este redus. Larvele se hrănesc pe seama sistemului radicular al plantelor,
fără să producă pagube economice importante (Oroian, Oltean, 2003).

Fig.51. Adulţi de Phyllotreta (www.biol.uni.wroc.pl)

PHYLLOTRETA NEMORUM - puricele vărgat al verzei

(Ord. Homoptera, Fam. Chrysomelidae)

Descriere: Adultul are lungimea de 3-3,5 mm. Corpul are culoarea

neagră, cu luciu metalic verzui. Pe fiecare elitră are câte o bandă
longitudinală, gălbuie. Tibiile sunt galbene-roşcate, iar femurele şi tarsele de
culoare închisă. Primele articole antenale sunt galbene. Larva are 5-6 mm
lungime şi 0,5 mm lăţime, de culoare galbenă în afară de cap, picioarele şi
plăcile de pe corp sunt negre. (Petanec, 2004).
Biologie şi ecologie: Această specie are o singură generaţie pe an şi
iernează ca adult în sol, sub resturile de plante rămase în câmp după
recoltare sau în diferite alte locuri adăpostite. Adulţii părăsesc locurile de
iernare începând cu a doua jumătate a lunii aprilie şi continuă în prima
jumătate a lunii mai.
(Cândea, 1984).
Plante atacate şi daune: spre deosebire de specia precedentă, larvele
puricelui vărgat al verzei produc pagube economice, minând frunzele.
Frunzele atacate se usucă. Adulţii se hrănesc cu limbul foliar. Cele mai mari
pagube se înregistrează în anii cu precipitaţii reduse. (Mihăilescu S., 1978).

154
 LYCORIELLA FENESTRALIS - musca ciupercilor
(Ord. Diptera, Fam.Sciaridae)

Descriere: adultul are corpul de culoare cenuşie-închis, capul mare.

Antenele sunt alcătuite din 16 articole. Toracele este globulos, de culoare
neagră. Picioarele sunt lungi, tibiile fiind prevăzute cu doi pinteni. Tarsele
sunt alcătuite din 5 articole. Lungimea corpului este de 3,5-4 mm.
Larva este apodă, cu capul negru-lucios, restul corpului alburiu.
Lungimea corpului este de 3-4 mm. (Cîndea, 1984).
Biologie şi ecologie: În ciupercării, dăunătorul se dezvoltă continuu,
într-un an putându-se înregistra 4-6 generaţii. Iernează în stadiul de pupă,
adăpostită în diferite materii vegetale sau animale în stare de descompunere,
mai ales în composturi şi bălegar. (Mihăilescu, 1978).
Plante atacate şi daune: după apariţie larvele se hrănesc cu miceliul
ciupercilor, în care intră prin zona piciorului, mergând apoi către pălărie. Din
cauza galeriilor săpate de larve, ciupercile pătrezesc cu uşurinţă. Ciupercile
sunt depreciate calitativ şi cantitativ. (Arion,1958)

MEGASELIA NIGRA - musca gheboasă a ciupercilor

(Ord. Diptera, Fam. Phoridae)

Descriere: adultul are aspect ghebos, corpul are culoare neagră, de 2-

3 mm lungime. Are antene scurte.
Larva este apodă şi eucefală, dotată cu un aparat bucal adaptat
pentru ros, cu mandibulele puternic chitinizate. Lungimea corpului este de 3-
4 mm, corpul are culoare albă. (Perju şi colab., 1983).
Biologie şi ecologie: Acest dăunător prezintă mai multe generaţii pe
an. În cipercării se înmulţeşte continuu, fiind frecventă din iunie şi până în
octombrie.
Plante atacate şi daune: larvele, după eclozare, pătrund în
bazidiofructe şi în picior, unde sapă galerii, din această cauză ele îşi pierd
valoarea comercială. (Teodorescu Georgeta şi colab., 2003).

155
 LYCORIELLA AURIPILA - ţânţarul ciupercilor comestibile
(Ord. Diptera, Fam. Sciaridae)

Descriere: adulţii au corpul negricios, picioare balansiere şi pilozitatea

tegumentului de culoare galbenă. Lungimea corpului de 2-2,5 mm.
Larva are abdomenul alcătuit din 12 segmente, lungimea corpului fiind
de 2-3 mm. (Balachowsky, Mensil, 1935).
Biologie şi ecologie: specie polivoltină. Iernează în stadiul de pupă
închisă într-un cocon mătăsos, pe sub resturile vegetale rămase după
recoltare, în compost sau în bălegar etc.
Plante atacate şi daune: la nivelul bazidiofructelor, larvele produc
galerii, din care cauză valoarea lor comercială este mult diminuată. În
deplasarea lor pe substrat, larvele lasă în urma lor câte un fir mătăsos,
simptom după care atacul poate fi edificat cu uşurinţă. (Teodorescu Georgeta
şi colab., 2003).

DITYLENCHUS MYCELIOPHAGUS - nematodul miceliului

(Ord. Thylenchida, Fam.Thylenchidae)

Descriere: adulţii sunt de talie redusă, femela are corpul cuprins între
0,6-1,38 mm, iar masculul 0,5-0,8 mm. Coada este scurtă şi lată, iar
lungimea uterului posterior nu depăşeşte jumătatea distanţei vulvă-anus.
(Kirianova şi Kralli, 1971).
Biologie şi ecologie: În condiţii optime de dezvoltare, dăunătorul are o
prolificitate foarte ridicată şi o durată scurtă a generaţiilor.
Plante atacate şi daune: planta gazdă specifică pentru acest nematod
este ciuperca Agaricus hortensis. Atât larvele cât şi adulţii acestei specii
atacă miceliul ciupercii cu ajutorul stiletului aşezat, de obicei în poziţie
perpendiculară pe filament. Nematodul perforează membrana filamentului şi
apoi aspiră cantităţi apreciabile de citoplasmă.
În ciupercăriile în care există condiţii favorabile de înmulţire, iar cultura
ciupercilor se face pe suporturi etajate, nematozii migrează formând
adevărate cordoane care cuprind câteva mii de exemplare.(Cîndea, 1984).

156
 APHELENCHOIDES COMPOSTICOLA - nematodul substratului
(Ord. Thylenchida, Fam.Thylenchidae)

Descriere: masculii au lungimea corpului de 0,41-0,58 mm, iar cea a

stiletului de 21 µ. Femelele au capul diferenţiat de restul corpului, inelarea
cuticulară lipsind în această zonă. Stiletul are lungimea de 11 µ şi este
prevăzut cu noduli bazali. Lungimea corpului femelei variază între 0,45-0,61
mm.
Biologie şi ecologie: Nematodul prezintă o generaţie, a cărei durată
este de 18 zile la 13°C, 10 zile la 18 °C şi 8 zile la 23 °C. (Romascu,1973).
Plante atacate şi daune: în numai trei săptămâni o populaţie de 5-7
nematozi poate da naştere la un efectiv de peste 100 000 exemplare, iar în
15 săptămâni se poate ajunge până la 500 000 exemplare. Este considerat
de mulţi cercetători ca una dintre cele mai dăunătoare specii din culturile de
ciuperci comestibile. (Romaşcu, 1979).

LIMAX FLAVUS - limaxul gălbui

(Ord.Mollusca, Fam.Limacidae)

Descriere: adulţii au corpul zvelt, cu tegument colorat în brun-cenuşiu,

cu pete mai închise pe părţile laterale. Mucus abundent, de culoare galbenă.
Lungimea corpului poate ajunge până la 130 mm.
Biologie şi ecologie: Este un dăunător nocturn, care se dezvoltă într-
un mediu umed şi răcoros. (Teodorescu Georgeta şi colab., 2003).
Plante atacate şi daune: atacă atât în stadiul de larvă cât şi de adult.
Sunt afectate bazidiofructele,distrugând ţesuturile sub forma unor excavaţii
ovale, umede, uşor maronii. Bazidiofructele atacate sunt lipsite de asoect
comercial. In lipsa unor măsuri de protecţie fitosanitară poate cauza
importante pagube. (Ghizdavu şi colab., 1997).

Întrebări de autoevaluare:

1. Ce plante atacă specia Limax flavus?

2. Ce organe ale plantei atacă ploşniţa roşie a verzei?
3. Phyllotreta nemorum câte generaţii dezvoltă pe an?
4. În ce stadiu iernează musca ciupercilor?
5. Ce organe ale ciupercii atacă specia Ditylenchus
myceliophagus?

157
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 13

DĂUNĂTORII FRUCTELOR ŞI VIŢEI DE VIE

Cuvinte cheie: dăunători, pomi fructiferi, viţa de vie, morfologie,

biologie, ecologie, produse atacate, combatere

Rezumat
În această unitate de învăţare sunt prezentaţi principalii dăunătorii ce
apar la fructele sâmburoase, fructele seminţoase, nucifere şi struguri. La
fiecare speciei este prezentată o scurtă descriere a formei adult (mascul şi
femelă) şi larvă; biologia (numărul de generaţii dezvoltate pe an, stadiul de
iernare), ecologia (locul de dezvoltare, sursa de hrană, condiţiile climatice
prielnice dezvoltătii speciei respective etc), produsele atacate şi respectiv
daunele produse de insectă.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

PARTHENOLECANIUM PRUNI - păduchele ţestos al prunului

(Ord.Homoptera, Fam. Lecaniidae)

Este răspândit în Europa, Asia, America şi Africa. În ţara noastră se

întalneşte în zonele de silvostepă şi în zona pădurilor.
Descriere: Femela are corpul globulos, culoarea brună, lipsită de
picoare şi aripi. Dimensiunea corpului variază între 3,5 mm, iar lăţimea de
1,5-4 mm. Pe părţile laterale se remarcă dungi şi striuri de culoare albă.
Antenele sunt formate din 6-7 articole.
Masculul are dimensiuni între 1,5-2 mm, corpul de culoare ruginiu,
alungit prevăzut cu antene, o pereche de aripi şi picioare. (Ghizdavu,1997).
Larva are corpul plat, oval-alungit, de culoare brună, lungimea de 2,5-
5 mm; până la vârsta a doua este mobilă, posedă picioare şi antene, după
năpîrlire este lipsită de apendice.
Biologie şi ecologie: Parthenolecanium pruni iernează în stadiul de
larvă de vârsta a doua, la baza mugurilor în scoarţa tulpinilor şi ramurilor.
Insecta mai iernează şi în stadiul de ou şi larvă de vârsta I. (Perju,1995).
Acest dăunător dezvoltă 1-2 generaţii pe an.
Aspectul dăunării: în urma înţepării şi sugerii sevei,datorită enzimelor
se produce o necrozare a ţesuturilor scoarţei ramurilor, frunzele atacate
prezintă etiolări şi cad,apoi sunt eliminate dejecţii dulci,care duc la
dezvoltarea ciupercii din genul Capnodium. (Pălăgeşiu, 1993).

158
 HYALOPTERUS PRUNI - păduchele cenuşiu al prunului
(Ord.Homoptera,Fam.Aphididae)

Se întalneşte în toata zona palearctică în ţara noastră se întalneşte în

regiunile de stepă şi zona pădurilor de fag.
Descriere: Femela apteră are lungimea de 2-2,4 mm, corpul este
verde – alungit, acoperit cu o secreţie cenuşie (fig.52). Antenele galben-
verzui, corniculele sunt uşor curbate, dilatate la vîrf. Coada este mai lungă
decât corniculele şi este prevazută cu doi peri laterali. (Paşol,1991).
Femela aripată:lungimea corpului 2-2,1 mm,corpul este acoperit cu o secreţie
de culoare albă-cenuşie.Antenele sunt de culoare închisă,articolele 2-4 sunt
verzui-brune.(Duvlea,1987)
Femela aripată are lungimea corpului cuprinsă între 2-2,1 mm, corpul
este acoperit cu o secreţie de culoare albă-cenuşie. Antenele sunt de culoare
închisă, articolele 2-4 sunt verzui-brune. (Duvlea,1987).
Biologie şi ecologie: Hyalopterus pruni iernează în stadiul de ou, pe
scoarţa tulpinilor plantelor gazdă şi are 3-5 generaţii pe an. (Perju,1995).
Aspectul dăunării: Formează colonii pe frunze şi lăstari, frunzele se
încovoiesc, se usucă, devin clorotice şi apoi cad. Mai poate fi atacat şi
pedunculul fructelor, care determină căderea acestora.

Fig.52. . Femele aptere de Hyalopterus pruni

(http://www. bugguide.net/node/view/484528)

MELOLONTHA MELOLONTHA - cărăbuşul de mai

(Ord.Coleoptera,Fam.Scarabidae)

Este răspândit în toată Europa, se întalneşte frecvent în zona de stejar

şi fag.
Descriere: Adultul are lungimea de 20-25 mm, culoarea corpului
neagră, capul, pronotul sunt negre cu reflexe metalice verzui. Aripile (elitre)
sunt castanii - roşcate cu 4 carene longitudinale. Abdomenul prezintă pe
părţile laterale 6 pete triunghiulare albe, picioarele sunt castanii. Antenele la
mascul sunt formate din 7 articole, iar la femelă este formată din 6 articole
(fig.53).

159
 Oul are dimensiuni de 1,5-2 mm, este oval de culoare albă.
Larva are lungimea de 40-50 mm, culoarea alb-gălbui, capul este brun
şi picioarele galbene (fig.53).
Pupa sau nimfa are 2 spini scurţi la extremitatea abdomenului şi este
de culoare galbenă deschisă. (Paşol şi colab., 1991).
Biologie şi ecologie: Melolontha melolontha iernează în stadiul de
larvă şi adult în sol, la 25 cm adâncime. Acest dăuntor dezvoltă o singură
generaţie la 3-4 ani. (Grozea Ioana, 2006).
Aspectul dăunări: Adulţii rod frunzele, dar cateodată atacă şi florile şi
fructele în formare. Larvele rod părţile subterane la plantele lemnoase şi
ierboase. Cele mai mari pagube se înregistrează în livezile de viţă de vie şi
pepinierele de pomi. (Pălăgeşiu şi colab, 2000).

Fig. 53. Adult şi larvă de Melolontha melolontha

(http://de.academic.ru)
(http://www.plantsystematics.org)

APORIA CRATAEGI - nălbarul

(Ord.Lepidoptera,Fam.Pieridae)

Se întâlneşte în toată Europa, partea asiatică, Africa de Nord şi

Japonia.
Descriere: Adultul are culoarea neagră acoperită cu peri cenuşii,
anvergura aripilor este de 40-60 mm. Antenele sunt lungi cu ultimul articol
negru la mascul, iar la femelă cu ultimele 4 articole albe (fig.1.5).
Larva are culoarea corpului cenuşie - gălbui, acoperit cu perişori
negricioşi, capul, picioarele şi segmentul anal sunt negre, pe partea dorsală
prezintă 3 dungi longitudinale brunii care se intercalează cu două dungi
brune-portocalii.
Pupa are lungimea de 24-28 mm, de culoare gălbuie sau cenuşie cu
puncte negre. (Duvlea,1987).
Biologie şi ecologie: Aporia crataegi iernează în stadiul de larvă de
vârsta a treia, în cuiburi formate din 2-3 frunze răsucite, care sunt unite prin
fire de mătase. Acest dăunător are o singura generaţie pe an.
Aspectul dăunării: Larvele rod frunzele şi florile. Cele mai mari pagube
se înregistrează când în livezi se produc defolieri ale pomilor. (Pălăgeşiu,
2000). Larvele se fixează pe ramurile pomilor sau pe garduri, stâlpi sau
pereţii clădirilor. (Paşol, 1991).

160
 EUPROCTIS CHRYSORRHOEA - fluturele cu abdomen auriu
(Ord.Lepidoptera, Fam. Lymantriidae)

Este prezent in Europa,Asia si Africa.La noi in tara este intalnit peste

tot,mai ales in zona stejarului.
Decriere: Adultul are aripile albe, anvergura aripilor este de 20 - 25
mm, antenele sunt pectinate, abdomenul scurt, voluminos, pe partea
anterioară este alb, iar pe partea posterioară este brun-roşietic (fig.1.8).
Femela are un smoc de peri bruni – roşcaţi în vârful abdomenului,
care acoperă ponta.
Oul are culoarea brun – gălbuie şi este sferic.
Larva are lungimea de 30-35 mm, culaorea corpului brun-catifelat,
acoperit cu peri lungi şi deşi (fig.54).
Pupa este galben – brună, învelită într-un cocon mătăsos. (Pălăgeşiu
şi colab., 2000).
Biologie si ecologie: Fluturele cu abdomen auriu iernează ca larvă de
vârsta a treia în cuiburi formate din frunze, înfăşurate cu fire de mătase şi
sunt fixate pe ramuri. Are o singură generaţie pe an.
Aspectul dăunării: Fiind o specie polifagă în general, atacă arborii
fructiferi (măr, păr, prun, cais etc) dar şi arbori ornamentali şi forestieri cum ar
fi: ulmul, arţarul, stejarul etc). Primăvara timpuriu larvele rod mugurii foliari,
apoi rod frunzele. (Paşol şi colab, 1991).

Fig. 54. Adult şi larve de Euproctis chrysorrhoea

(http://www.pesticide.ro)

161
 RUGULOSCOLYTUS RUGULOSUS - cariul scoarţei
(Ord.Coleoptera, Fam. Scolytidae)

Descriere: Adultul are corpul negru mat sau brun castaniu, acoperit cu
perişori fini, dimensiuni de 2-2,5 mm. Picioarele, antenele şi elitrele sunt de
culoare brun-roşcate. Pronotul prezintă alveole ovale, care confluează şi
formează rugozităţi longitudinale. Abdomenul este convex şi descreşte
treptat spre vârf (fig.55).
Larva are lungimea de 2-3 mm, de culoare albă, cu capul brun şi este
de tip apodă. (Pălăgeşiu şi colab, 2000).
Aspectul dăunării: Adulţii fac galerii sub scoarţa de 1-3 cm lungime şi
1-2 mm lăţime, dispuse în lungul ramurii sau tulpinii.
Larvele rod galerii caracteristice în lemn paralele sau întretăiate.
Atacul se recunoaşte după orificiile şi galeriile de pe ramuri şi tulpini la
îndepărtarea scoarţei (Pălăgeşiu şi colab, 2000).

Fig. 55. Larvă şi adult de Ruguloscolytus rugulosus

(http://www7.inra.fr)

162
 MALACOSOMA NEUSTRIA - inelarul
(Ord.Lepidoptera, Fam. Lasiocampiadae)

Descriere: Adultul are anvergura aripilor de 20,0-25,0 mm la mascul,

iar la femela 30,0-35,0 mm. Aripile anterioare au culoarea brun roşcată
traversate de două dungi mai închise, oblice ce delimitează o bandă lată
oblică, iară aripile posterioare sunt de culoare brun-închis (fig.56).
Larva are dimensiuni de 40,0-50,0 mm, de culoare brun-roşcat cu peri
gălbui păroşi, capul este albastru, iar dorsal prezintă o linie mediană de
culoare albă, pe marginile laterale prezintă dungi roşii şi albastre
(Pălăgeşiu,2000) (fig.57).
Aspectul dăunării: dăunător polifag, care produce defolieri la măr,
prun, păr, arbori forestieri şi ornamentali. Atacul se recunoaşte după inelele
dispuse pe ramurile subţiri.

Fig. 56. Adult de Malacosoma Neustria

Fig. 57. Larvă de Malacosoma neustria

(http://www.agroatlas.ru)

163
 EPICOMETIS HIRTA Poda - gândacul păros
(Ord.Coleoptera, Fam. Rutelidae)

Epicometis hirta în prezent este răspândit în multe culturi agricole din

ţară: rapiţă, curcubitacee, rosacae etc.
Descriere: Adultul are o lungime a corpului de 9 – 12 mm, şi o culoare
neagră-mat. Este acoperit cu o pubescenţă deasă şi lungă de culoare
cenuşie. Elitrele sunt cenuşii-negre cu pete albe, neregulate (fig.58).

Fig. 58. Adult de Epicometis hirta

(http://www.zin.ru/ANIMALIA/COLEOPTERA/eng/epihirkm.htm)

Larva are 14 – 16 mm este albă, cu capul brun. Pe ultimul sternit

prezintă două rânduri de spiculi dispuşi în unghi ascuţit.
Pupa este albă şi are 14 – 15 mm lungime.

Biologie şi ecologie: Această insectă iernează în stadiul de adult, în

sol şi dezvoltă o singură generaţie pe an. Adulţii apar în cursul lunii aprilie şi
zboară până în lunile iunie-iulie, mai ales între orele 11 – 15. Seara şi
dimineaţa stau nemişcaţi pe plante sau în sol. În luna mai, femela depune
ouăle în grupe mici (2 – 4 ouă) în sol, la o adâncime de 2 – 7 cm. O femelă
poate depune până la 48 ouă, în funcţie de temperatură. Noii adulţi apar în
luna august-septembrie, însă rămân în sol, în căsuţele nimfale, până
primăvara viitoare (Petanec D., 2004).
Aspectul dăunării: Primăvara devreme, florile piersicului au organele
interne (stamine, ovare, pistil etc) consumate de acest dăunător (fig.1.2.5.1).
În anii de invazie florile sunt distruse în proporţie de 95-100%, fiind
compromisă toată recolta de fructe.

164
 COSSUS COSSUS L - sfredelitorul tulpinilor
(Ord.Lepidoptera, Fam. Cossidae)

Se găseşte în toate ţările din Asia, Europa, Africa de Nord; la noi în

ţară este semnalat pretutindeni, în zonele pomicole şi silvice.
Descriere: Adultul, cenuşiu - albicios, cu aripile brun - cenuşii, prezintă
dungi negre sau brun - închis, ondulate, dispuse transversal; deschizătura
aripilor este de 65 - 100 mm.(fig. 59).
Larva este roşcată sau galben - roşcată, cu capul negru şi cu pete
roşii-închis pe partea dorsală; lungimea corpului este de 80 - 100 mm
(fig. 60).

Fig. 59. Adult de Cossus cossus Fig. 60. Larvă

(commons.wikimedia.org) (T.Hueber)

Biologie şi ecologie: Cossus cossus are o generaţie la 2 - 3 ani; fluturii

apar la sfârşitul lunii iulie; ziua stau retraşi pe tulpini, ramuri groase şi alte
locuri adăpostite, iar noaptea zboară; împerecherea are loc după câteva zile
de la apariţie, iar depunerea ouălor după câteva zile de la împerechere;
ouăle sunt depuse în crăpăturile scoarţei în grupe de 15 - 50, îndeosebi la
baza arborilor bătrâni. În condiţii favorabile o femelă depune şi 1500 ouă;
fiecare grupă de ouă e acoperită cu o substanţă vâscoasă, care în prezenţa
aerului se întăreşte; după 1 -2 săptămâni apar larvele care rod în scoarţă
galerii comune, în care iernează; în primăvara următoare, larvele sapă galerii
individuale, dispuse longitudinal sau în adâncime sub scoarţă, formând din
loc în loc orificii pentru eliminarea rumeguşului şi a excrementelor rezultate
prin hrănire; până toamna, larvele ajung la completa dezvoltare, iernând a II
a oară în galeriile individuale. În primăvara anului III rod un orificiu în scoarţă,
apoi în interior şi în apropierea lui îşi confecţionează un cocon din rumeguş
de lemn în care se transformă în crisalidă.
Stadiul de crisalidă durează 3 - 6 săptămâni, astfel că în iunie - iulie,
apar fluturii.
Aspectul dăunării: Sfredelitorul tulpinilor se dezvoltă în tulpinile
speciilor pomicole cu lemn moale, cărora, prin galeriile produse, le provoacă
uscarea. Atacul se recunoaşte după prezenţa galeriilor şi după rumeguşul cu
excremente adunat la baza trunchiurilor. Pomii puternic atacaţi au frunzele
îngălbenite şi cu timpul se usucă.
În galeriile săpate de larve în tulpini şi ramuri mai groase, pătrund
diferite microorganisme, care provoacă putrezirea lemnului.

165
 PANONYCUS ULMI Koch - acarianul roşu al pomilor
(Ord.Acarina, Fam. Acarididae)

Specia este răspândită în toată Europa, America de Nord, Africa, Asia.

În condiţiile ţinuturilor foarte aride este semnalată foarte rar sau chiar nu se
poate dezvolta.(Reck, 1959). În România, specia a fost semnalată în ultimii
ani producând pagube însemnate în majoritatea plantaţiilor de măr, prun,
cireş, piersic, chiar în condiţiile efectuării de tratamente fitosanitare.
Descriere: Femela are corpul oval, convex pe partea dorsală şi
aproape plat pe partea ventrală, de 300-380 µ lungime şi de 200 – 250 µ
lăţime, colorat în roşu-vişiniu, distingându-se pe acest fond pete de un roşu
mai închis, dispuse inegal, vizibile în special pe partea dorsală. Partea
ventrală a corpului este prevăzută cu 20 de peri.
Masculul are în general corpul de formă mai pronunţat ovoidă decât
femela, cu partea posterioară puternic alungită, de 235 – 300 µ lungime şi de
140 – 160 µ lăţime. Culoarea variază de la galben-portocaliu, la galben-
verzui. Perii de pe partea ventrală sunt în număr de 18. (fig. 61).

Fig. 61. Adult de Panonychus ulmi

(http://www.ces.csiro.au/aicn/system/c_226.htm)

Larva este ovoidă şi prezintă pe partea dorsală a corpului de 26 de

peri, iar pe cea ventrală numai 12. Larvele eclozate din pontele de iarnă au
întotdeauna o culoare roşie-portocalie, pe când cele eclozate din ouăle de
vară au o culoare variabilă, de la galben-portocaliu, la roşu-deschis. Înainte
de năpârlire, larva are lungimea de 180 µ, iar lăţimea de 125 µ.
Biologie şi ecologie: Panonychus ulmi iernează în stadiul de ou. Ouăle
de iarnă sunt depuse încă din vara precedentă, ponta putându-se prelungi
timp de 4 luni (august-noimebrie). Femelele îşi aleg ca substrat pentru pontă
în special ramurile de 2 – 3 ani, preferând partea inferioară a ramificaţiilor.
Adulţii proveniţi din generaţiile de toamnă şi primăvară trăiesc mai
mult decât cei din generaţiile estivale. În România stabilesc o valoare medie
de 20-30 de ouă. O parte din ouăle depuse de femele nu eclozează în
aceeaşi perioadă de vegetaţie, rămânând în diapauză până în primăvara
anului următor.
Aspectul dăunării: Stadiile mobile produc daune frunzelor de la diferite
specii lemnoase, sugând sucul din celulele parenchimatice.
Atacul începe primăvara timpuriu, eşalonându-se în toată perioada de
vegetaţie, fiind corelat cu existenţa formelor postembrionare pe frunze.
166
Manifestarea exterioară a atacului se observă mai întâi prin apariţia unor
pete pe ambele feţe ale frunzelor, dar mai evidente pe partea superioară,
care la început sunt izolate şi pe măsură ce atacul avansează devin
confluente, putând determina decolorarea întregii suprafeţe foliare.
Aspectul decolorat al frunzei apare la început albicios, apoi frunzele
capătă un colorit de la roşu la galben-cenuşiu, în funcţie atât de condiţiile
climatice, care pot accentua degradarea fiziologică şi mecanică a frunzelor,
cât şi de natura şi conţinutul enzimelor specifice pe care le secretă acarianul
în timpul înţepăturii (Petanec şi colab., 2009).

TETRANYCHUS VIENNENSIS Zach - acarianul roşu al mărului

(Ord.Acarina, Fam. Acarididae)

Tetranychus viennensis aparţine numai agroecosistemelor pomicole şi

în special culturilor de seminţoase.
Descriere: Femela este reprezentată prin două forme: de vară şi de
iarnă, diferenţiate morfologic numai prin mărime şi culoare. Forma de iarnă
este mult mai redusă, de 368 µ în lungime şi 244 µ în lăţime (Muller, 1957).
Culoarea corpului are o nuanţă roşie-vişinie. Pe partea dorsală prezintă 7
rânduri de perişori. (fig. 62).
Masculul are lungimea medie a corpului de 402 µ, iar lăţimea de 191
µ. Corpul are o culoare mai deschisă decât la femelă, deseori fiind galben
deschis, cu pete dispuse neregulat pe partea dorsală, verzi-negricioase.
Larva, imediat după ecloziune are o formă mai rotundă decât în timpul
perioadei de hrănire; dimensiunile medii sunt de 191 µ în lungime, respectiv
de 135 µ lăţime.

Fig. 62. Adulţi de Tetranychus viennensis

(icgr.caas.net.cn/disease)

Biologie şi ecologie: Tetranychus viennensis prezintă 4-5 generaţii pe

an şi iernează sub formă de femelă adultă. Locul de iernare, după Muller
(1957) ar fi numai partea lemnoasă a pomilor, în timp ce Rambier (1954)
găseşte o parte din femele iernând şi pe sub bulgării de pământ sau în
fisurile solului de sub coroana pomilor. Activitatea de hrănire pe frunze (în
167
special pe partea inferioară) are loc ca şi la celelalte specii de acarieni
tetranichizi.
Durata totală de dezvoltare a femelelor este în medie de 20-23 de zile,
fecunditatea medie fiind de 30-35 de ouă.
Primăvara, dezvoltarea acarianului este lentă, variaţiile bruşte de
temperatură şi precipitaţii determină o puternică mortalitate. Începând din
luna iunie, populaţia de Tetranychus viennensis are o evoluţie favorabilă,
densităţile înregistrate impunând efectuarea de tratamente chimice.
Aspectul dăunării: Acarianul prezintă un atac caracteristic: petele
produse de înţepăturile acestuia sunt pe suprafaţă mică (până la 10-20 mm)
şi ju confluează, aspectul verde rămânând şi după uscarea frunzelor. Deseori
atacul este însoţit de o secreţie abundentă de fire mătăsoase care
depreciază funcţiile asimilatoare ale frunzei.

HAPLOCAMPA MINUTA - viespea neagră a prunelor

(Ord.Hymenoptera, Fam.Tenthredinidae)

Descriere: Adultul are corpul de culoare brun-închis spre neagră-

lucioasă, cu lungimea de 4-5 mm. Picioarele sunt galbene cu trochanterele
negre. Aripile sunt transparente; femelele sunt mai mari decât masculii.
Larva are culoare albă-gălbuie, cu capul brun şi măsoară 8-9 mm
lungime. Prezintă trei perechi de picioare toracice şi 7 perechi de picioare
abdominale (picioare false). În repaus larvele stau curbate şi au aspect de
semilună. Corpul larvei, după strivire, emană un miros pronunţat de ploşniţă.
(Teodorescu Georgeta şi colab., 2003).
Biologie şi ecologie: Acest dăunător are o singură generaţie pe an.
Iernează în stadiul de larvă complet dezvoltată, în solul de sub coroana
pomilor, la 2-10 cm adâncime, într-un cocon mătăsos impregnat cu
grăunciori de pământ. Larvele apărute rod câte un orificiu în epiderma
fructelor abia formate, pătrund în interiorul acestora şi se hrănesc. Completa
dezvoltare a larvei intervine la sfârşitul lunii mai când, după căderea fructelor
infestate, migrează în sol, îşi confecţionează un cocon mătăsos şi rămâne în
diapauză.(Porca Monica şi Oltean, 2004).
Aspectul dăunării: dăunătorul este monofag, larvele acestuia
consumând numai fructele de prun. La început larvele se hrănesc cu
sâmburii cruzi ai fructelor, iar apoi cu pulpa din jurul sâmburelui. Până ajung
la completa dezvoltare, larvele trec dintr-un fruct în altul, distrugând în timpul
evoluţiei 3-6 fructe.
Fructele infestate se recunosc foarte uşor deoarece prezintă la
suprafaţă un orificiu rotund, negru-violaceu, destul de evident, acoperit cu
exudaţii gomoase şi particule negricioase. În secţiune, fructele atacate
prezintă cavităţi mari în care se strâng resturi de hrană şi excremente care
dau un aspect negricios pulpei. Datorită atacului, fructele nu se mai dezvoltă
rămân mici, verzi şi cad.
În anii cu infestare mare când livezile nu sunt stropite, pagubele
cauzate de acest dăunător, pot să ajungă până la 50-80% din producţia de
fructe. (Şuta şi colab., 1987).

168
 RHYNCHITES PURPUREUS BACCHUS - gărgăriţa fructelor
(Ord.Coleoptera, Fam.Curculionidae)

Descriere: Adultul are corpul verde, cu reflexe metalice de culoare

arămie sau purpurie. Pe partea dorsală prezintă peri subţiri şi deşi de culoare
închisă, iar ventral perişori albi. Antenele şi tarsele au culoarea albastră-
violacee. Corpul are lungimea de 4,5-6,5 mm.
Larva este apodă, de culoare albă-gălbuie, cu capul brun, uşor
curbată şi cu perişori rari. (Boguleanu şi colab.,1980).
Biologie şi ecologie: Prezintă o generaţie la 1-2 ani. Iernează ca adulţi
în sol, pe o rază de 30-50 cm, în jurul coletului pomilor atacaţi sau în stadiul
de larvă în fructele mumificate.(Săvescu, 1962).
Aspectul dăunării: gărgăriţele atacă frunzele şi fructele abia legate în
care rod orificii cu ajutorul rostrului. Adulţii hibernanţi se hrănesc cu mugurii
vegetativi şi floriferi, iar ca urmare a atacului aceştia se usucă şi cad. Larvele
neonate se hrănesc cu pulpa fructelor sau cu sâmburii fragezi. Fructele
atacate rămân mici şi sunt predispuse infecţiilor de Monilinia, cad înainte de
vreme şi putrezesc. Fructele atacate se mumifiază şi cad. (Teodorescu
Georgeta şi colab., 2003).

RHYNCHITES AEQUATUS - gărgăriţa cireşelor

(Ord.Coleoptera, Fam.Curculionidae)

Aspectul dăunării: mugurii florali sunt mâncaţi de insectele adulte.

Fructele atacate prezintă orificii făcute de larve care rămân în interior, iar
sâmburele este consumat. Fructele infestate prezintă pe suprafaţa lor, pete
negre şi sunt sensibile la atacul ciuperci Monilinia sp. Astfel de fructe rămân
mici şi cad în masă.

169
 RHYNCHITES AURATUS- gărgăriţa aurie
(Ord.Coleoptera, Fam.Curculionidae)

Aspectul dăunării: mugurii sunt consumaţi. Pe fructele atacate se

observă adâncituri în formă de cratere colţuroase. Acesta este locul de
depunere a oului. Sâmburii sunt roşi, fructele rămân mici, sunt deformate şi
cad înainte de vreme.

Fig. 63. Adult de Rhynchites auratus

(coleopl 123.narod.ru)

LASPEYRESIA MOLESTA - molia fructelor

(Ord.Lepidoptera, Fam.Tortricidae)

Descriere: adultul are anvergura aipilor de 10-15 mm, aripile

anterioare sunt brun-negricioase, pe suprafaţa lor distingându-se câte o pată
orbiculară alb-mătăsoasă, delimitată de 2 inele albastre, cu reflexe metalice
şi pete în formă de virgulă. Aripile posterioare sunt brun-cenuşii, cu franjuri.
Larva are corpul de culoare roz, până la cenuşiu-brună, la completa
dezvoltare are corpul de 9-11 mm lungime.(Porca Monica şi Oltean I.,2004).
Biologie şi ecologie: Acest dăunător poate dezvolta 1-4 generaţii pe
an. Iernează în stadiul de larvă ajunsă la completa dezvoltare, într-un cocon
mătăsos. În luna mai apar insectele adulte. Prima generaţie, de primăvară,
se dezvoltă în luna mai. Generaţia a doua, de vară, se dezvoltă în cursul
lunilor iunie-iulie, iar cea de a treia, de toamnă, în august-septembrie,
acestea atacând fructele.
(Bobîrnac, Matei Iulia, 1986).
Aspectul dăunării: atacă lăstarii şi fructele speciilor de piersic, prun şi
alte sâmburoase. Larvele din prima generaţie pătrund în lăstari, minându-i:
lăstarii atacaţi prezintă un exudat gomos, se îndoaie, se brunifică, frunzele se
ofilesc şi se usucă.
Larvele din celelalte generaţii pătrund în fructe şi consumă pulpa din
jurul sâmburilor; fructele atacate se maturizează prematur şi cad, fiind
depreciate calitativ. Se produc şi pagube indirecte, prin putrezirea fructelor,
ca urmare a instalării în galeriile fructelor atacate a unor microorganisme
fitopatogene.(Şuta şi colab., 1974).

170
 ANARSIA LINEATELLA - Molia vărgată a fructelor
(Ord.Lepidoptera, Fam.Tortricidae)

Descriere: Adultul are anvergura aripilor de 10-16 mm. Aripile sunt

foarte înguste, cele anterioare sunt de culoare neagră-cenuşie cu pete şi linii
negricioase şi albicioase, iar cele posterioare sunt deschise (fig. 64).
Larva are corpul de culoare brună-închis, capul negru şi la completa
dezvoltare ajunge până la 16 mm lungime.(Manolache C. şi colab.,1969).
Biologie şi ecologie: Molia vărgată a piersicului are, în condiţiile din
sud-estul ţării, 2-3 generaţii pe an, în funcţie de condiţiile climatice şi de
hrană. Iernează în stadiul de larvă de vârsta a III-a într-un cocon mătăsos
sub scoarţa ramurilor sau sub muguri.
Fluturii primei generaţii încep să apară în decada a II-a sau a III-a a
lunii mai. Fluturii generaţiei a II-a apar în prima sau a doua decadă a lunii
iulie, iar larvele acestei generaţii se hrănesc cu fructele în pârgă. Fluturii celei
de-a III-a generaţii apar în ultima decadă a lunii august.
(Şuta şi colab., 1987).
Aspectul dăunării: Molia produce pagube mari în plantaţiile de piersic,
cais, şi mai rar fiind semnalată în livezile de prun. Larvele generaţiilor II şi III
atacă fructele unde pătrund prin zona calicială, pedunculară sau prin locul de
contact cu o frunză, cu o ramură sau cu un alt fruct. Larvele sapă galerii
înguste în fructe şi consumă pulpa din jurul sâmburelui pe care o
degradează. În urma atacului fructele nu se mai dezvoltă, se coc prematur,
cad şi în cele din urmă se zbârcesc şi putrezesc. Prin galeriile făcute de larve
pătrund şi unele microorganisme care grăbesc putrezirea acestora
(Teodorescu Georgeta şi colab., 2003).

Fig. 64. Atac de Anarsia lineatella la fructele de piersic

(www.agf.gov.bc.ca)

171
 CYDIA FUNEBRANA - viermele prunelor
(Ord.Lepidoptera, Fam.Tortricidae)

Descriere: Adultul are 10-14 mm lăţime, de culoare închisă, aripile

anterioare brune-închis, aproape uniforme, cu o mică lamelă albă pe treimea
bazilară a aripii. Aripile posterioare sunt brune-închis, uniforme, puţin mai
deschise decât aripile anterioare (fig. 65).
Larva la maturitate, are aproape 1 cm lungime, de culoare roşcată, cu
capul şi placa toracică de culoare neagră.(Petanec, 2004)
Biologie şi ecologie: Acest dăunător dezvoltă 2 generaţii pe an, iar în
lunile călduroase de toamnă poate evolua şi generaţia a III-a incomplet
dezvoltată. Iernează ca larvă în cocon mătăsos sub scoarţa pomilor sau sub
alte adăposturi. Fluturii din prima generaţie apar în luna mai, iar cei din
generaţia a II-a în luna iunie şi zboară până în august.(Oltean, 1991).
Aspectul dăunării: pagubele sunt produse de larve, ajungând la 50-
80% din producţie. Larva pătrunde în fructe, săpând o galerie spre peduncul.
Fructul nu mai creşte şi cade înainte de a se matura. Larvele consumă
întregul fruct şi chiar sâmburele. Fructele atacate prezintă scurgeri
generoase; se maturizează timpuriu şi sunt predispuse la infecţiile cu diferite
ciuperci (ex.Monilinia). (Perju şi colab., 1983).

Fig. 65. Atac de Cydia funebrana la fructul de prun

(www.agf.gov.bc.ca)

RHAGOLETIS CERASI - musca cireşilor

(Ord. Diptera, Fam.Trypetidae)

Descriere: Adultul are lungimea de 3,5-4 mm, de culoare neagru-

deschis pe partea anterioară şi închis pe partea posterioară. Antenele sunt
deschise la culoare, toarcele negru, abdomenul negru şi prezintă nişte sete
pe marginea acestor ultime segmente. Coapsele sunt negre, tibia şi tarsul
galbene, în afară de perechea-posterioară, la care sunt brunii spre mijlocul
lor. Aripa prezintă un desen caracteristic: o bandă neagră o străbate la
nivelul nervurii transversale postrerioare şi se prelungeşte în lungul nervurii
costale.Larva matură are 0,5 cm lungime şi este de culoare albă.
(Petanec, 2004).

172
 Biologie şi ecologie: Musca cireşilor are o singură generaţie pe an şi
iernează în stadiul de pupă în sol, în jurul pomilor. Primăvara, la începutul
lunii mai, apar adulţii înainte ca cireşele şi vişinele să se coacă. Într-un singur
fruct, în mod obişnuit este depus un singur ou, mai rar două. Soiurile de cireş
şi vişin cu coacere târzie şi foarte târzie sunt mai predispuse atacului,
deoarece coincid cu perioada de pontă maximă. (Arion, 1958).
Aspectul dăunării: este vizibil pe fructele de cireş şi vişin. Daunele
sunt provocate la fructele cu coacere târzie, cu puţin înainte de momentul
recoltării, prin activitatea larvelor care se dezvoltă în interiorul fructelor,
depreciindu-le.Larvele imediat după apariţie se hrănesc cu mezocarpul,
astfel fructele atacate devin moi şi se închid la culoare, putrezesc şi cad.
Astfel, pagubele sunt produse de larve, care atacă fructele de cireş şi vişin,
consumând pulpa din jurul sâmburelui. Un număr mic de muşte este suficient
să infesteze un procent mare de fructe şi să producă daune considerabile.
Locul unde a fost depus oul devine o pată de cuoare închisă, iar cu timpul
pulpa fructelor devine moale şi se închide la culoare. Din cauza atacului
fructele îşi pierd din valoarea comercială şi devin nevandabile.Fructele
infestate sunt greu de depistat înainte ca larva să le părăsească, fără a se
secţiona fructele şi constata prezenţa larvei. Din această cauză, cea mai
eficace strategie de management a dăunătorului este prevenirea atacului.
Uneori soiurile cu coacere mijlocie scapă de atacul acestei insecte.
Soiurile timpurii nu sunt atacate, deoarece primele muşte apar chiar în timpul
recoltării fructelor (fig. 66).
În unii ani, la pomii nestropiţi, frecvenţa atacului poate să ajungă până
la 100%. (Amzăr, Ivaşcu, 2003).

Fig. 66. Atac de Rhagoletis cerasi la fructul de cireş

(articulos.infojardin.com)

173
 QUADRASPIDIOTUS PERNICIOSUS - păduchele din San Jose
(Ord.Homoptera, Fam.Diaspididae)

Descriere: Femela are corpul cordiform, de culoare galben-portocaliu,

acoperit cu un scut oval-circular, brun-cenuşiu, cu exuvia larvară conică,
centrală sau puţin excentrică; nu are ochi, antene, picioare şi aripi, în schimb
are un rostru bine dezvoltat. Pigidiul este prevăzut cu două perechi de palete.
Femela are dimensiunea de 0,8-1,2 mm.
Masculul are scutul de aceiaşi culoare, oval-alungit; corpul este
galben-portocaliu; antenele păroase, sunt formate din 10 articole; prezintă
picioarele bine dezvoltate şi o pereche de aripi membranoase; sunt şi forme
aptere. Lungimea masculului este cuprinsă între 0,8-0,9 mm.
Aparatul bucal este rudimentar şi nu se hrăneşte.
Larva primară este ovală, portocalie, cu ochi, antene, picioare şi două
setole anale lungi; larva secundară (vârsta a II-a) este apodă şi seamănă cu
femela. (Ghizdavu şi colab., 1997).
Biologie şi ecologie: Păduchele din San Jose, în condiţiile ţării noastre,
are 2-3 generaţii, frecvent 2 generaţii. Iernează ca larvă de vârsta I-a sub
scut, pe tulpinile şi ramurile pomilor.
La sfârşitul lunii aprilie, începutul lui mai apar adulţii, care se
împerechează.
Larvele neonate au o mobilitate foarte mare, răspândindu-se pe
diferitele organe ale pomului. O data fixate, larvele îşi introduc rostrul în
ţesutul plantelor, hrănindu-se cu seva.
Masculii apar înaintea femelelor şi trăiesc numai pentru copulaţie.
Această generaţie se dezvoltă în lunile mai-iulie şi durează 65-70 de zile.
În zonele mai călduroase din ţară se dezvoltă şi a III-a generaţie, din
octombrie până în mai. Larvele generaţiei a II-a şi a III-a se fixează şi pe
fructe.(Iacob şi colab., 1978).
Aspectul dăunării: sunt atacate atât părţile lemnoase, frunzele, cât şi
fructele. Dăunătorul se fixează cu ajutorul rostrului în ţesut şi suge conţinutul
celular. O dată cu înţepătura este introdusă şi saliva, care conţine o
substanţă toxică sub acţiunea căreia se produc o serie de modificări
biochimice, din care cauză ţesuturile se necrozează, se roşesc, formându-se
pete caracteristice. Pomii atacaţi au o vegetaţie redusă, frunze etiolate, fructe
mici şi deformate. Pe tulpini, ramuri, lăstari, frunze şi fructe se observă
carapace ovale şi convexe, rareori în jurul lor, pete circulare roşii. Dacă se
ridică carapacea rămâne păduchele de culoare galbenă. Când atacul este
mare pe scoarţ se află o crustă continuuă, cenuşie, iar în regiunea cambială
se pot observa pete roşii-violete care pot să fie continui. Pe frunze,
păduchele se fixează de-a lungul nervurii mediane, iar pe fructe în regiunea
caliciului, în jurul codiţei, apoi şi pe laturi.
Pomul stagnează în vegetaţie şi se usucă treptat, începând de la vârf.
(Bobîrnac, Matei Iulia, 1986).

174
 HAPLOCAMPA TESTUDINEA - viespea merelor
(Ord.Hymenoptera, Fam.Tenthredinidae)

Descriere: Adultul are corpul brun-închis pe partea dorsală şi galben

pe cea ventrală. Capul şi antenele sunt roşcate. Toracele este galben, cu
mezo şi metanotul brun-închis. Picioarele sunt galbene. Adultul are lungimea
corpului de 6-7 mm. Aripile sunt mai mult sau mai puţin transparente şi cu
nervuri brune-închis.
Larva este galben-cenuşie, cu capul brun-roşcat, la completa
dezvoltare poate ajunge până la 14 mm lungime. Emană miros de ploşniţă.
(Teodorescu Georgeta, 1994).
Biologie şi ecologie: Are o singură generaţie pe an; iernează ca larvă
complet dezvoltată (e o nimfă), într-un cocon, în sol. Adulţii apar înainte de
înfloritul merilor. Femelele depun câte un ou în caliciul floral, într-o tăietură
făcută cu ovipozitorul. Larvele apar în mai şi pătrund în fructele abia formate;
fac galerii până la seminţe pe care le distrug. La completa dezvoltare, larvele
cad odată cu fructele şi migrează în sol, unde şi iernează.
(Şuta şi colab., 1987).
Aspectul dăunării: pagubele sunt datorate galeriilor de larve în
fructe.Fructele rămân mici, pipernicite şi cad. Pieliţa fructului în dreptul
galeriei se adânceşte, devine rugoasă şi se brunifică, fructele fiind lipsite de
aspect comercial. Pe măsură ce fructele cresc, larvele pătrund în pulpă, unde
rod un orificiu rotund de culoare neagră şi apoi sapă galerii până la casa
seminală.În secţiune, fructul atacat are aspectul unei cavităţi largi în care se
găsesc resturi de hrană şi excremente. Larvele consumă seminţele şi pulpa
din jurul casei seminale şi în urma atacului fructele cad (fig. 67).
(Teodorescu Georgeta şi colab., 1999).

Fig. 67. Atac de Hoplocampa testudinea

(www.detuingids.be)

175
 CYDIA POMONELLA - viermele merelor
(Ord.Lepidoptera, Fam.Tortricidae)

Descriere: Adulţii au aripile anterioare largi, subrectangulare,cenuşii-

deschise cu numeroase striuri transversale sinuoase. Spre marginea externă
prezintă o pată brun-închis, încadrată de două benzi semilunare galbene, cu
luciu de bronz. Pe faţa ventrală, la masculi se observă o zonă de solzi,
neagră, sub forma unei pete; aripile posterioare sunt brune-arămii cu reflexe
aurii. Anvergura aripilor este de 15-22 mm, masculul este mai mic decât
femela.(Boguleanu şi colab., 1980).
Biologie şi ecologie: În funcţie de zonă, în ţara noastră viermele
merelor are 1-3 generaţii, frecvent 2 generaţii; iernează ca larvă în stadiul de
cocon de iarnă, cu pereţii groşi. Obişnuit, primii fluturi apar în luna mai,
crepusculari şi nocturni. Prolificitatea femelelor este de 20-80 ouă, ajungând
şi la 300. Larvele neonate migrează către fructe, parcurgând 2-3 cm într-un
minut. În cursul evoluţiei, larvele năpârlesc de patru ori.
Fluturii generaţiei a doua apar în lunile iunie-iulie şi zborul se
prelungeşte până în august.
Perioada de părăsire a fructelor este în funcţie de generaţie şi de
regiune (obişnuit la sfârşitul lunii iunie sau iulie). Multe larve cad direct pe sol
pe un fir de mătase şi apoi se retrag în diferite adăposturi. În toamnă, larvele
ajunse la maturitate, părăsesc fructele şi migrează către adăposturile de
hibernare, unde stau în diapauză până în primăvara următoare (fig. 68).
(Amzăr, Ivaşcu, 2003).
Aspectul dăunării: pagubele sunt produse de larvele de C.pomonella
care atacă preferenţial fructele, dar în lipsa acestora se pot hrăni şi cu
frunzele sau lăstarii.Larvele se hrănesc cu epiderma frunzelor şi fructelor.
Ajunsă la fruct, larva perforează fructul în cavitatea calicială sau
pedunculară. În momentul când larva a ajuns în casa seminală şi începe să
consume seminţele, fructul se opreşte din creştere şi cade din pom, adesea
cu larva care îşi continuă dezvoltarea. Larvele pătrund în fructe, obişnuit pe
partea laterală unde de regulă se găseşte lipită o frunză sau un fruct alăturat.
Atacul se prezintă sub două forme: primar – când fructele sunt roase
superficial şi secundar – când fructele prezintă galerii cu excremente şi
rosături în jurul caliciului de penetrare. Fructele atacate nu se mai dezvoltă
normal, îşi pierd valoarea comercială şi nu se pot păstra deoarece putrezesc.
În livezile neîngrijite pagubele ajung la 70-80 %. (Balachowsky, 1972).

Fig. 68. Atac de Cydia pomonella la fructul de măr (www.havenyt.dk)

176
 LASPEYRESIA POMONELLA - viermele perelor
(Ord.Lepidoptera, Fam.Tortricidae)

Descriere: Adulţii sunt brun-cenuşii, cu aripile anterioare prevăzute cu

dungi transversale cenuşii şi brune cu reflex auriu. Aripile posterioare sunt
brune sau brune-cenuşii. Anvergura aripilor este între 16-20 mm.
Larvele sunt cenuşii-albicioase, cu capul şi plăcile toracice negre.
Lungimea corpului fiind între15-20 mm. (Săvescu).
Biologie şi ecologie: Această insectă dezvoltă o singură generaţie pe
an. Inernează în stadiul de larvă, în coconi pergamentoşi de mătase, pe sol,
în gunoaie sau în sol până la 5 cm adâncime.
Adulţii apar începând cu sfârşitul lunii iunie şi începutul lunii iulie.
Femela depune pe un fruct 1-3 şi chiar 10 ouă. Larvele pătrund în pulpa
fructului, fără să iasă din ou, prin porţiunea pulpei aflate sub ou. Dacă într-un
fruct pătrund mai multe omizi, acestea se distrug unele pe altele, astfel încât
într-un fruct nu se dezvoltă decât o singură larvă.
(Paulian şi colab., 1959).
Aspectul dăunării: pagubele sunt produse de larvele care se dezvoltă
şi se hrănesc cu pulpa fructelor; fructele atacate prezintă scurgeri gomoase,
se maturează timpuriu şi sunt predispuse la infecţii cu diferite ciuperci. În
fruct, larvele rod galerii înguste, întortocheate, orientându-se către seminţe,
cu care se hrănesc. Pe suprafaţa perelor se văd depresiuni şi orificiul galeriei
de ieşire al omizii, de obicei la mijlocul fructului, când fructele ajung la
mărimea normală.. Pe sol se observă fructe viermănoase căzute, de obicei în
luna iulie-august. (Manolache şi Boguleanu, 1960).

ARCHIPS PODANA - molia fructelor

(Ord. Lepidoptera, Fam.Tortricidae)

Descriere: femela are anvergura aripilor de 20-28 mm. Aripile

posterioare sunt de culoare gri-brun deschis, iar apical sunt colorate în
portocaliu, iar cele anterioare sunt de culoare ocru-purpuriu, mărginit de zone
mai închise, apical prezintă o pată mai închisă.
Masculul are anvergura aripilor de 19-23 mm. Aripile posterioare au
culoarea gri-brun deschis, iar apical sunt portocalii; aripile anterioare sunt
purpurii spre ocru-purpuriu, fiecare cu o bandă-roşcată, catifelată, iar apical
prezintă o pată închisă.
Larva este de culoare verde-deschis spre verde-cenuşiu, are
dimensiunea de 14-22 mm. Capul este castaniu-închis sau negru, iar
picioarele toracice sunt brune-închis spre negru.
(Teodorescu Georgeta şi colab., 2003).
Biologie şi ecologie: Acest dăunător are o singură generaţie pe an şi
iernează în stadiul de larvă de vârsta a treia într-un cocon dens, ţesut din fire
mătăsoase la baza mugurilor, într-o frunză uscată şi o ramură. Larvele care
au iernat devin active primăvara, în lunile martie-aprilie. Cele mai multe larve,
când ajung în stadiul trei de dezvoltare, se retrag pentru hibernare sau sunt

177
transportate cu fructele în depozit unde continuă să se hrănească (Roşca şi
colab., 2001).
Aspectul dăunării: atacul cel mai caracteristic şi păgubitor are loc vara
pe fructe. Larvele fac rosături superficiale în pulpa fructului, consumând doar
1-2 mm din pulpă, mai ales în zona pedunculară, depreciindu-le calitativ.
Larvele sunt transportate cu fructele în depozit, în timpul recoltatului, iar dacă
condiţiile sunt favorabile, acestea continuă să se hrănească şi deci produc
pagube. Fructele tinere atacate fie cad prematur, fie la maturitate prezintă
pete umflate-bombate în dreptul caliciului, care diminuează valoarea
comercială.(Şuta şi colab., 1987).

ADOXOPHYES RETICULANA - molia pieliţei fructelor

(Ord. Lepidoptera, Fam.Tortricidae)

Descriere: femela are anvergura aripilor de 18-22 mm. Aripile

posterioare sunt cenuşii-deschis. Aripile anterioare sunt de culoare brună-
cenuşie şi prezintă benzi mai puţin pronunţate decât la mascul.
Masculul are anvergura aripilor de 15-19 mm. Aripile posterioare sunt
cenuşii. Aripile anterioare sunt de culoare bej-deschis şi prezintă un desen
brun-închis, marcat de benzi cărămizii.
Larva este de culoare verde-gălbui sau verde-închis şi măsoară 18-20
mm lungime. Capul şi protoracele sunt brun-gălbui. Picioarele şi toracele
sunt brune. (Paşol şi colab., 1991).
Biologie şi ecologie: Această insectă dezvoltă două generaţii pe an şi
iernează în stadiul de larvă de vârsta a doua şi a treia, într-un cocon mătăsos
dens, de culoare albă, la baza mugurilor, în frunzele uscate. Uneori, larvele
hibernează şi în depozitele de fructe în zona calicială şi pedunculară. Primii
adulţi apar în a II-a şi a III-a decadă a lunii mai, şi zborul lor se prelungeşte
până în a III-a decadă a lunii iunie. Fluturii generaţiei a doua apar în lunile
iulie-august, iar zborul acestora continuă până în septembrie.(Ghizdavu şi
colab., 1997).
Aspectul dăunării: pagube mari se înregistrează la măr. Larvele atacă
mugurii, frunzele,florile şi fructele. Uneori, larvele lipesc o frunză cu un fruct
şi sub acest adăpost fac rosături superficiale în pieliţa fructului. Fructele
atacate sunt mai predispuse la infecţia cu ciuperci fitopatogene (Monilinia
spp.) care accelerează putrezirea acestora.
Pe fructe, larvele din generaţia a doua produc leziuni, de la simple
înţepături până la rosătri de forme neregulate pe suprafeţe întinse. Rănile
produse permit instalarea unor ciuperci care amplifică paguba calitativ, cât şi
cantitativ.
Primele semne de atac nu sunt vizibile imediat după eclozare; ele
apar atunci când larvele de vârsta a 3-a încep să ruleze frunze cu ţesătură
de fire mătăsoase, adică numai după acumularea de aproximativ 160°C
peste pragul biologic de 10°C, moment în acre se înregistrează 50%
eclozare; atacul creşte până la suma gradelor de cca.350°C.
(Sonica Drosu şi Cecilia Bolbose, 2007).

178
 ARCHIPS ROSANA - molia porumbarului
(Ord Lepidoptera, Fam.Tortricidae)

Descriere: femela are anvergura aripilor de 17-24 mm lungime, este

de culoare cenuşie cu benzi brune mai difuze decât la mascul, iar spre vârf
este galbenă-portocalie; masculul este mai mic, cu anvergura aripilor de 14-
19 mm, de culoare brună-deschis spre brună-purpuriu, marcat cu o bandă
transversală brună-închis spre roşcată.
Larva este de culoare verde-gălbuie şi măsoară 22 mm lungime.
(Teodorescu Georgeta şi colab., 2003).
Biologie şi ecologie: Acest dăunător are o singură generaţie pe
an.Iernează în stadiul de ou în ooplacă pe scoarţa ramurilor groase şi a
trunchiului.
Aspectul dăunării: larvele se hrănesc cu bobocii florali, apoi atacă
frunzele pe care le răsucesc sub formă de ţigară şi ulterior, produc rosături în
pulpa fructelor. În timpul hrănirii, larva ţese fire mătăsoase în jurul organelor
atacate.(Teodorescu Georgeta, 1994).

ACULUS SCHLECHTENEDALI - acarianul filocoptid al mărului

(Ord.Acari, Fam.Acaridae)

Descriere: Adultul are corpul alungit, fusiform, de 0,02-0,03 mm

lungime şi este de culoare galben-aurie. Histerosoma este inelată, iar lăţimea
tergitelor este mai mare ca a sternitelor. Dorsal, prezintă 28 de sternite, iar
caudal, două inele. (Porca Monica şi Oltean, 2004).
Biologie şi ecologie: Dăunătorul prezintă 3-4 generaţii pe an. Iernează
în stadiul de adult sub solzii mugurilor, în stratul de frunze căzute.Larvele din
diferite generaţii evoluează pe faţa inferioară a frunzelor care se deformează,
iar, la sfârşitul lunii august, cele din ultima generaţie se retrag sub solzii
mugurilor în diapauză hiemală.
Aspectul dăunării: Acarianul atacă pe lângă frunze şi fructele, mai ales
în zona caliciului, unde apare o rugozitate pronunţată, care depreciază
calitatea acestora. (Lefter şi Minoiu, 1990).

179
 CURCULIO ELEPHAS - gărgăriţa castanelor
(Ord.Coleoptera)

Descriere: Adultul este de culoare brun-deschis, cu elitrele brune-

gălbui şi cu rostrul roşcat, recurbat şi mai lung decât corpul. Lungimea
corpului este de 6-9 mm.
Larvele sunt gălbui, cu capul şi plăcile toracice roşcate. Lungimea
corpului cuprins între 12-15 mm. (Săvescu, )
Biologie şi ecologie: dăunătorul are o singură generaţie pe an.
Iernează în stadiul de larvă în sol.
Adulţii apar în luna iunie. Femela depune un singur ou în fruct. Pentru
depunerea oului, femela face o galerie adâncă în peretele castanei sau
ghindei, cât lungimea rostrului. (Paulian şi colab., 1959).
Aspectul dăunării: sunt atacate fructele castanului comestibil,
înregistrându-se în anii de invazie pagube de 8-10%. Castanele şi ghinda
atacate au orificii de ieşire a larvelor. În interior, miezul este atacat şi
transformat într-o masă de excremente amestecate cu resturi roase de larve.
Din cauza atacului castanele viermănoase cad. (fig. 69).

Fig. 69. Atac de Curculio elephas la fructul de castan (www.inra.fr)

CURCULIO NUCUM - gărgăriţa alunelor

(Ord.Coleoptera)

Descriere: Adultul este brun-roşcat, cu elitrele ordiforme prevăzute cu

dungi brune-negricioase dispuse transversal. Picioarele sunt brune-roşcate,
iar rostrul roşcat, puţin mai lung decât corpul la femelă şi are antenele
inserate aproape de mijloc. Lungimea corpului este de 6-9 mm.
Larvele sunt apode, gălbui, cu capul şi plăcile toracice brune-roşcate.
Lungimea corpului este de 10-16 mm. (Venturi şi Ruffo, 1953).
Biologie şi ecologie: dăunătorul dezvoltă o singură generaţie pe an.
Iernează în stadiul de larvă în sol, în loje de pământ. Adulţii apar în luna
iunie, când alunele sunt deja formate, dar cu coaja neîntărită. Femela
depune într-o alună, un singur ou. Ea perforează peretele alunei cu rostrul
până în adâncime, se întoarec şi depune un ou în orificiul galeriei şi apoi îl
împinge în fundul galeriei cu rostrul.(Ghizdavu şi colab., 1997).

180
 Aspectul dăunării: larvele consumă miezul alunelor, în interior
rămânând doar excremente şi resturi de miez. Alunele atacate au pe
suprafaţa lor un orificiu de ieşire a larvelor, larg de 2-3 mm (fig. 70).

Fig. 70. Atac de Curculio nucum la nucă (www.biolib.cz)

LOBESIA BOTRANA - molia strugurilor sau eudemis

(Ord.Lepidoptera, Fam.Tortricidae)

Descriere: Adultul are aripile anterioare cenuşii, cu trei pete brune

care alternează cu dungi albastre-cenuşii. Aripile posterioare sunt cenuşii,
franjurate. Anvergura aripilor 14-16 mm.
Larva este verde-cenuşie, cu capul, pronotul şi picioarele brune.
Lungimea corpului 10-12 mm.
Biologie şi ecologie: Eudemisul dezvoltă în mod obişnuit 3 generaţii pe
an. Iernează în stadiul de pupă, învelită într-un cocon mătăsos, sub scoarţa
butucilor şi coardelor, iar mai rar în sol sub resturi vegetale. Adulţii din prima
generaţie apar de obicei în cursul lunii mai. (Petanec, 2004).
Aspectul dăunării: molia produce pagube de când strugurii intră în
pârgă şi până toamna, boabele sunt atacate de larve, din această cauză
strugurii putrezesc. Larvele din generaţiile de vară şi toamnă se hrănesc cu
pulpa boabelor. (Paşol şi colab., 1991).

EUPOECILIA AMBIGUELLA - molia strugurilor sau cochilisul

(Ord.Lepidoptera, Fam.Cochilidae)

Descriere: Adultul este un lepidopter cu abdomenul de culoare galben

– cenuşiu, iar capul şi toracele brun roşcate. Aripile posterioare sunt gălbui
deschis spre alb la femele, iar la mascul sunt mai închise, cenuşii. Aripile
anterioare prezintă o bandă transversală brună şi sunt galben deschise.
Biologie şi ecologie: Acest dăunător dezvolt 2 generaţii pe an şi
iernează ca pupă sub scoarţa butucilor. Adulţii apar în cursul lunii mai.
Aspectul dăunării: daunele le produc larvele, atât cele din prima cât şi
cele din a doua generaţie. Larvele primei generaţii atacă inflorescenţele pe
care le înfăşoară în fire de mătase, iar mai târziu rod boabele, frunzele şi
181
lăstarii. Larvele generaţiei a doua atacă boabele în pârgă acestea devin
brune se zbârcesc şi putrezesc. Atacul larvelor din generaţia a doua
favorizează apariţia putregaiului cenuşiu.

Întrebări de autoevaluare:

1. Care sunt principalii dăunători care atacă fructele

sâmburoase?
2. Care sunt principalii dăunători care atacă fructele
seminţoase?
3. Prezentaţi aspectul dăunării speciei Cydia funebrana.
4. Specia Rhagoletis cerasi câte generaţii dezvoltă pe an?
5. Ce părţi ale fructului atacă specia Contarinia pyrivora?
6. Care sunt principalii dăunători ai nuciferelor?
7. Ce daune produce Lobesia botrana?
8. Câte generaţii dezvoltă specia Eupoecilia ambiguella?
9. În ce stadiu iernează specia Archips podana?
10. Molia pieliţei fructelor ce părţi ale fructelor atacă?

182
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 14

MIJLOACE PREVENTIVE ŞI CURATIVE DE COMBATERE A

DĂUNĂTORILOR

Cuvinte cheie: mijloace preventive, mijloace curative, combatere,

dăunători

Rezumat
În această unitate de învăţare sunt prezentate principalele metode
profilactice de combatere a dăunătorilor. Mijloacele preventive (profilactice)
au scopul de a împiedica înmulţirea şi răspândirea dăunătorilor prin crearea
de condiţii nefavorabile dezvoltării acestora în depozite şi în masa
produselor. Mijloacele terapeutice cuprind măsurile de distrugere totală a
dăunătorilor existenţi în depozite şi în masa produselor.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

MIJLOACE PREVENTIVE UTILIZATE PENTRU EVITAREA APARIŢIEI ŞI

RĂSPÂNDIRII DĂUNĂTORILOR ÎN SPAŢIILE DE PĂSTRARE

Acestea constau din:

• Măsuri care împiedică pătrunderea dăunătorilor în locurile de
păstrare şi prelucrare a produselor şi în locurile de depozitare a ambalajelor;
• Respectarea cu stricteţe a regimul igienico-sanitar în timpul
păstrării, prelucrării şi ambalării produselor.

Măsurile care duc la evitarea înmulţirii şi răspândirii dăunătorilor sunt:

• Curăţirea perfectă a depozitelor şi eliminarea prafului, resturilor
de cereale, gozurilor şi gunoaielor precum şi dezinsecţia tuturor spaţiilor de
depozitare, imediat ce se constată infestarea lor;
• Curăţirea şi dezinsecţia exteriorului magaziilor, terenurilor de
sub magaziile construite pe piloni, precum şi a terenurilor din incintele
unităţilor de depozitare;
• Curăţirea mijloacelor ce derservesc la transportul produselor
agroalimentare;
• Verificarea permanentă a stării fitosanitare a produselor în
scopul depistării infestării în faza incipientă. Evitarea depozitării produselor
infestate peste produse sănătoase şi invers;
• Curăţirea şi dezinsecţia tuturor ambalajelor, utilajelor de
transport şi condiţionare, cântărire, precum şi a aparatelor şi instrumentelor
de analiză;
• Curăţirea încălţămintei şi îmbrăcămintei lucrătorilor ori de câte
ori părăsesc depozitele cu produse infestate;

183
 • Dezinsecţia încălţămintei tuturor persoanelor înainte de intrarea
în magazii sau depozite prin ştergerea tălpilor pe saci îmbibaţi cu emulsie de
Detox 25, sau alte insecticide;
• Scoaterea din magazii la intervale scurte de timp a gozurilor
valoroase şi a celor nevaloroase şi depozitarea separată în magazii sau
încăperi mici pentru a fi supuse dezinsecţiei;
• Păstrarea permanentă a curăţeniei atât în interiorul
magaziilor cât şi a terenurilor din incinta silozurilor;
• Luarea măsurilor periodice de combatere a şoarecilor şi
şobolanilor care prin trecerea lor de la un depozit la altul, în afara daunelor
ce le produc – vehiculează şi o serie de dăunători. (Therier şi colab., 1971).

MIJLOACE CURATIVE DE COMBATERE A DĂUNĂTORILOR ÎN

SPAŢIILE DE PĂSTRARE

Aceste măsuri se folosesc în cazul depistării dăunătorilor în spaţiile de

păstrare şi constau în aplicarea metodelor de dezinsecţie şi deratizare pe
cale: mecanică, fizică, chimică şi biologică.
Cu ajutorul metodelor mecanice vor fi eliminaţi sau distruşi dăunătorii
existenţi, efectuându-se operaţiunile de curăţire a spaţiilor de păstrare, a
produselor, precum şi a utilajelor şi ustensilelor infestate.
Metodele fizice se bazează pe folosirea acţiunii temperaturilor scăzute
sau ridicate, precum şi prin radiaţii ionizante, ultrasunete etc. care sunt
nefavorabile insectelor şi acarienilor.
Metodele chimice presupun utilizarea diferitelor preparate chimice sub
formă de lichide, pulberi sau gaze.
Utilizarea unor vieţuitoare care sunt duşmani sau paraziţi naturali ai
dăunătorilor din depozite, reprezintă metodele biologice de combatere a
acestora.
Măsurile de dezinsecţie şi deratizare se aplică la: magazii, depozite,
silozuri, coşare, pătule şi orice alte spaţii de depozitare; ambalaje, utilaje de
manipulare şi condiţionare, mijloace de transport, aparatură şi instrumente de
analiză; produsele depozitate.

ASPECTE GENERALE PRIVIND COMBATEREA CHIMICĂ

Combaterea chimică a bolilor şi dăunătorilor presupune utilizarea de

produse utilizate în protecţia plantelor.
Produsele de protecţia plantelor sunt preparate ce conţin substanţe
active de natură chimică, biologică destinate prevenirii pagubelor cauzate de
agenţi patogeni, dăunători, buruieni şi alte organisme dăunătoare culturilor
agricole şi produselor agricole depozitate.
Preparatele sunt amestecuri din două sau mai multe substanţe din
care cel puţin una este substanţa activă destinată utilizării ca produs de
protecţia plantelor.
Substanţa activă este reprezentată de substanţe sau microorganisme
incluzând şi viruşi, care exercită o acţiune generală sau specifică asupra

184
organismelor dăunătoare sau asupra plantelor, părţilor ale acestora sau
asupra produselor vegetale. (Alexandri şi Stănculescu Maria, 2005).

Tratamentele chimice trebuie să vizeze următoarele aspecte:

• Modul de preparare a soluţiilor: fiecare insecticid trebuie
folosit în concentraţia omolagată în România. Nu se vor folosi decât produse
omologate a se folosi în România, regăsite în “Codexul” editat de M.A.A., şi
anexele acestuia.
Soluţia folosită trebuie să asigure o îmbăiere cât mai perfectă a plantelor. Se
va avea în vedere: vârsta culturii, fenofază, sistemul de cultură. Stropirea se
face fie prin mijloace mecanice terestre, fie prin mijloace avio, având grijă la
buna funcţionare şi reglare a pompelor.
• Tehnica stropirilor: indiferent de maşina de tratat, tipul de
pompe etc., trebuie să se asigure îmbăierea perfectă a culturii iar cantitatea
recomandată de substanţă activă la unitatea de suprafaţă trebuie să fie
repartizată uniform. Tratamentele se vor face pe timp liniştit (evitând vântul,
ploaia, insolaţia puternică etc.). Pentru economia de combustibil şi bani cât şi
pentru evitarea poluării prea mari, se vor folosi amestecuri de pesticide
(compatibile) sau pesticide cu dublu sau triplu efect.
Apa folosită pentru prepararea soluţiilor va fi folosită în cantităţi diferite, în
funcţie de: specia de cultură, vârsta culturii, tipul de maşină folosit etc.

Măsuri de protecţie a oamenilor, albinelor, păsărilor şi animalelor în perioada

tratamentelor: se va ţine cont de toate instrucţiunile în vigoare pentru
protecţia omului, faunei, florei, a mediului şi de protecţie P.S.I.

• Zonele de acces spre parcelele unde se fac tratamente se marchează

cu indicatoare vizibile de la distanţă, de genul “Teren otrăvit”, “Fructe
otrăvite” etc.
• Se vor folosi doar produse omologate a se folosi în România, în
dozele pentru care au fost testate.
• Oamenii care manipulează pesteicidele vor fi instruiţi mai întâi, apoi
vor semna instructajul de protecţie a muncii şi vor fi supravegheaţi
permanent de specialistul agricol sau persoane autorizate.
• Se asigură echipamentul adecvat de protecţie. În timpul tratamentelor
nu se folosesc şi nu se consumă băuturi alcoolice, alimente şi ţigări. În pauze
şi la sfârşitul zilei de lucru, se asigură condiţii optime de spălare.
• Este interzis a se deversa produse chimice (pesticide-soluţii) în ape,
pe sol etc.
• Copiii mici şi femeile însărcinate nu vor face parte din echipe care
manipuleză pesticide. Crescătorii de albine şi animale vor fi avertizaţi din
timp cu privire la tratamente (ziua, parcela, remanenţa).
• Se va avea în vedere remanenţa produselor pesticidefolosite, grupa
de toxicitate şi timpul necesar de la ultimul tratament până la recoltare.
• Se va proteja în mod special flora, fauna, microflora, microfauna utilă
şi în general ecosistemele unde se intervine cu pesticide.
• Conţinutul maximal în reziduuri de produse chimice în şi pe legume şi
fructe: atunci când sunt valorificate, legumele şi fructele sunt supuse unor

185
norme care limitează prezenţa de reziduuri de produse chimice care au fost
aplicate în perioada de vegetaţie sau după recoltare.
(Petanec, 2004).

În continuare vor fi enumerate câteva directive din legislaţia Uniunii

Europene şi legislaţia naţională privind limitele maxime admise de reziduuri
în produsele vegetale.

Legislaţia Uniunii Europene privind LMA cuprinde:

• Directiva 76/895 (reziduuri de pesticide în şi pe fructe şi legume)

• Directiva 86/362 (reziduuri de pesticide în şi pe cereale);
• Directiva 90/642 (produse de origine vegetală) cu amedamente;
• Directiva 2002/63 (pentru prelevare probe de origine vegetală).

Legislaţia naţională privind LMA cuprinde:

• Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 262/2000 privind procedura

pentru stabilirea LMA-urilor şi înfiinţarea L.C.C.R.P.P.P.V.;
• Ordinul Ministerelor 12/173/286/1/124/2006 privind fixarea limitelor
LMA în produse vegetale;
• Ordinul M.A.P.D.R. 1256/2005 privind procedura de prelevare a
probelor de origine vegetală;
• Legea 89/12.04.2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei
de Urgenţă a Guvernului 262/2000, privind procedura de stabilire a
LMA în produse vegetale.
Pentru implementarea legislaţiei privind reziduurile de pesticide în
produsele vegetale trebuie îndeplinite câteva aspecte:
• Existenţa unor programe anuale de monitorizare a reziduurilor de
pesticide din fructe, legume si cereale;
• Programele anuale să fie întocmite de laborator şi aprobate de
MAPDR;
• Existenţa unui laborator autorizat care să efectueze controlul oficial –
L.C.C.R.P.P.P.V.; (http://www.ccib.ro)

Întrebări de autoevaluare

1. Ce reprezintă măsurile curative?

2. Ce cuprind măsurile preventive de combatere a dăunătorilor?â
3. Care sunt principalele directive naţionale privind limita maximă
admisă de substanţe chimice într-un produs?

186
 BIBLIOGRAFIE

1. Grasse P. P., 1951 - Traite de Zoologie (Anatomie, Systematique,

Biologie). T. IX, X. PARIS.
2. Ionescu M. A., 1962 - Entomologie, Ed. Didactică şi Pedagogică -
Bucureşti, 414 p..
3. Ionescu M. A., M. Lăcătuşu, 1971 - Entomologie, Ed. Didactică şi
Pedagogică - Bucureşti, 416 p..
4. Imms A. D., 1970 - A general textbook of Entomology. London:
Methuen&Co Ltd, NY: E.P. Dutton&Co Inc. 886 p.
5. Manolache C., Boguleanu GH., 1967 - Entomologie Agricolă. Ed.
Didactică şi Pedagogică - Bucureşti, 440 p..
6. Manolache C. şi colab., 1978 - Tratat de zoologie Agricolă, Ed. Acad.
R.S.R.,Vol.I, 441 p.
7. Micu Lavinia, Petanec D., Pălăgeşiu I., 2010 – Deprecierea de către
dăunători a cerealelor şi produselor cerealiere depozitate. Condiţionarea
şi păstrarea acestora, editura Mirton, Timişoara;
8. Naum A. şi colab., 1997 - Îndrumător pentru lucrări practice de
entomologie. Centru editorial-poligrafic U.S.A.M.V.-Bucureşti, 256 p..
9. Paulian Fl. şi colab., 1959 - Protecţia plantelor. Ed. Agro-Sivică de Stat-
Bucureşti, 834 p..
10. Perju T., 2001 – Tratat de zoologie agricolă, Editura Academia Română ;
11. Perju T. şi colab., 1983 - Entomologie agricolă, Ed. Didactică şi
Pedagogică - Bucureşti, 492 p..
12. Perju T., 1995 - Entomologia agricolă componentă a protec\iei integrate a
agroecosistemelor, Ed. Ceres, Vol. I, 308 p.
13. Petanec D., Micu Lavinia, 2007 – Protecţia şi siguranţa produselor
agricole de origine vegetală, Editura Mirton, Timişoara;
14. Petanec D., Micu Lavinia, Oltean I., Perju T., 2009 – Acarieni şi nematozi,
dăunători ai agroecosistemelor, Editura Mirton, Timişoara;
15. Petanec D., 2004 – Entomologie specială, Editura Mirton, Timişoara;
16. Radu G. V. şi Radu V. V., 1967 - Zoologia nevertebratelor. Vol 2. Ed.
Didactică şi Pedagogică - Bucureşti, 708 p..
17. Roşca şi colab., 2011 – Tratat de entomologie general şi special, Editura
Alpha MDN, Buzău;
18. Roşca I., B. Vasilescu, 1996 - Curs “Protecţia integrată a culturilor agricole
împotriva bolilor şi dăunătorilor”. 156 p.
19. Roşca I., 2000, - Prognoza, avertizarea şi carantina fitosanitara a
daunatorilor din agricultura. Ed. S.C. Geea S.A., 239 p..
20. Roşca I., 2001 - Entomologie generala. Ed. SYLVI, 395 p.
21. Roşca I. şi colab., 2012 – Tratat de entomologie generală şi specială,
Editura Alpha MDM, 1055 p.
22. Tălmaciu M., 2005 – Entomologie agricolă, Editura I.I.de la Brad, Iaşi;
23. Simeria Ghe., 2002 – Protecţia plantelor, Editura Mirton, Timişoara;
24. Snodgrass R. E., 1935 - Principles of insect morphology. McGraw-Hill
Book Company, NY-London, 667 p..
25. Weber H., 1966 - Grundis der Insekten. Jena.
187