UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE

ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI TIMIŞOARA

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ ŞI SILVICULTURĂ

STUDII UNIVERSITARE DE LICENTA

PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.

Livia Luminiţa Bârliba

TOPOGRAFIE ŞI CADASTRU

Curs pentru studenţii IFR

Timişoara
2017
 UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE
ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI TIMIŞOARA

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ ŞI SILVICULTURĂ

STUDII UNIVERSITARE DE LICENTA

PROGRAMUL DE STUDII: HORTICULTURĂ I.F.R.

Şef lucr.dr. Livia Luminiţa Bârliba

TOPOGRAFIE ŞI CADASTRU

Curs pentru studenţii IFR

 Referenţi ştiinţifici:

Conf. univ. dr. ing. Eleș Gabriel

Universitatea “Politehnica” din Timişoara
Prof. univ. dr. ing. Corneliu Ritt
Universitatea de Ştiinţe Agricole
şi Medicină Veterinară a Banatului Timişoara

CIP

Tipografia …. (se scrie de tipografie)

 CUPRINS

Unitatea Denumirea unităţii de învăţare Pag.

de
învăţare
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE…………………………………… 5
1.1. Categorii de măsurători topografice…………………………. 5
1.2. Detalii topografice, puncte şi reţele de puncte topo-
geodezice………………………………………………………. 6
1.3. Marcarea şi semnalizarea punctelor topogeodezice………. 8
1.3.1. Ce sunt şi de ce sunt necesare marcarea şi semnalizarea
punctelor………………………………………………………… 8
1.3.2. Marcarea provizorie sau de scurtă durată………………….. 9
1.3.3. Semnalizarea de scurtă durată………………………………. 10
1.3.4. Marcarea de lungă durată (permanentă)……………………. 10
1.3.5. Semnalizarea de lungă durată……………………………….. 11
1.4. Unităţi de măsură folosite în topografie……………………... 12
1.4.1. Unităţi de măsură pentru distanţe (lungimi)………………… 12
1.4.2. Unităţi de măsură pentru suprafeţe………………………….. 13
1.4.3. Unităţi de măsură pentru unghiuri……………………………. 13
2. JALONAREA ALINIAMENTELOR.
RIDICĂRI ŞI COBORÂRI DE PERPENDICULARE ÎN
TEREN.TRASAREA DE ALINIAMENTE PARALELE……. 15
2.1. Jalonarea aliniamentelor……………………………………… 15
2.1.1. Jalonarea capetelor aliniamentului………………………….. 15
2.1.2. Prelungirea unui aliniament………………………………….. 16
2.1.3. Intercalarea de jaloane pe un aliniament……………………. 16
2.1.4. Jalonarea unui aliniament între două puncte inaccesibile
dar cu vizibilitate între ele…………………………………….. 17
2.1.5. Jalonarea unui aliniament peste un deal……………………. 17
2.1.6. Jalonarea unui aliniament peste o vale……………………… 17
2.1.7. Intersecţia a două aliniamente……………………………….. 18
2.2. Trasarea de unghiuri drepte în teren………………………… 18
2.2.1. Ridicarea de perpendiculare cu echerele topografice……... 18
2.2.2. Trasarea de unghiuri drepte cu aparatele topografice
prevăzute cu cerc gradat orizontal şi lunetă………………… 18
2.2.3. Ridicarea unei perpendiculare cu ruleta…………………….. 19
2.3. Aplicaţii practice………………………………………………... 19
2.3.1. Coborârea unei perpendiculare………………………………. 19
2.3.2. Trasarea unei paralele la un aliniament dat………………… 19
2.3.3. Determinarea lăţimii unui râu…………………………………. 20
3. UNGHIURI MĂSURATE ÎN TOPOGRAFIE………………… 21
3.1. Unghiuri verticale………………………………………………. 21
3.1.1. Unghiurile de pantă……………………………………………. 21
3.1.2. Unghiurile nadirale…………………………………………….. 22
3.1.3. Unghiurile zenitale……………………………………………... 22
3.1.4. Relaţia dintre diferitele tipuri de unghiuri verticale................ 22
1
3.1.5. Importanţa cunoaşterii şi măsurării unghiurilor verticale…... 23
3.2. Unghiuri orizontale…………………………………………….. 23
3.2.1. Unghiuri orizontale neorientate………………………………. 23
3.2.2. Orientarea unei direcţii (unghiuri orizontale orientate)......... 24
3.2.3. Unghiuri orizontale fixe……………………………………….. 24
4. INSTRUMENTE ŞI METODE PENTRU MĂSURAREA
UNGHIURILOR………………………………………………… 27
4.1. Instrumente pentru măsurarea sau trasarea de unghiuri pe
planuri şi hărţi…………………………………………………... 27
4.2. Instrumente pentru măsurarea expeditivă a unghiurilor
verticale în teren……………………………………………….. 27
4.3. Modul de lucru la măsurarea expeditivă a unghiurilor 28
verticale………………………………………………………….
4.4. Echere topografice…………………………………………….. 29
4.5. Determinarea expeditivă a unghiurilor orizontale………….. 30
4.6. Instrumente clasice şi moderne pentru măsurarea
unghiurilor în teren…………………………………………….. 31
4.6.1. Tipuri de teodolite……………………………………………… 31
4.6.2. Părţile componente ale teodolitelor şi staţiilor totale 32
electronice……………………………………………………...
4.7. Punerea în staţie a teodolitului………………………………. 34
4.7.1. Punerea în punct………………………………………………. 34
4.7.2. Stabilitatea……………………………………………………… 35
4.7.3. Calarea…………………………………………………………. 35
4.7.4. Punerea la punct a lunetei……………………………………. 35
4.7.5. Orientarea teodolitului…………………………………………. 35
5. MĂSURAREA DIRECTĂ A DISTANŢELOR…………….... 37
5.1. Distanţe măsurate în lucrările topografice…………………... 37
5.2. Metode de măsurare, de calcul şi de apreciere a distanţelor
din teren……………………………………………. 38
5.3. Instrumente pentru măsurarea directă a distanţelor……….. 38
5.3.1. Compasul de lemn…………………………………………….. 38
5.3.2. Ruleta de pânză……………………………………………….. 39
5.3.3. Ruleta de oţel…………………………………………………... 39
5.3.4. Panglica de oţel……………………………………………….. 39
5.3.5. Firul de invar……………………………………………………. 39
5.4. Aprecierea distanţelor cu pasul etalonat……………………. 40
5.5. Aprecierea (măsurarea) distanţelor cu compasul de lemn... 40
5.6. Măsurarea distanţelor cu ruleta şi panglica de oţel………… 40
5.7. Reducerea la orizont a distanţelor…………………………… 42
5.8. Erorile la măsurarea directă a distanţelor…………………… 43
5.9. Precizia măsurării directe a distanţelor……………………… 43
6. MĂSURAREA INDIRECTĂ A DISTANŢELOR …………… 45
6.1. Măsurarea stadimetrică a distanţelor………………………... 45
6.1.1. Mira topografică clasică……………………………………….. 45
6.1.2. Mira cu disc sau panou……………………………………….. 46
6.1.3. Mira tahimetrică………………………………………………… 46
6.1.4. Tehnica măsurării stadimetrice a distanţelor pe terenuri
orizontale……………………………………………………….. 48

2
 6.1.5. Tehnica măsurării stadimetrice a distanţelor pe terenuri
înclinate…………………………………………………………. 48
6.2. Măsurarea paralactică a distanţelor…………………………. 49
6.3. Măsurarea distanţelor cu tahimetre autoreducătoare……… 50
6.4. Măsurarea electromagnetică a distanţelor………………….. 51
7. SCĂRI TOPOGRAFICE NUMERICE
APLICAŢII PRIVIND SCARA DE PROPORŢII
MĂSURAREA DISTANŢELOR PE PLANURI ŞI HĂRŢI…. 53
7.1. Scări topografice……………………………………………….. 53
7.1.1. Scări numerice…………………………………………………. 53
7.2. Probleme rezolvate……………………………………………. 54
7.2.1. Reducerea distanţelor la scară………………………………. 54
7.2.2. Calcularea distanţei din teren (D), cu ajutorul planului sau
hărţii cunoscând distanţa de pe plan sau hartă(d)…………. 56
8. SCĂRI TOPOGRAFICE GRAFICE
APLICAŢII PRIVIND ÎNTREBIUNŢAREA SCĂRILOR
GRAFICE …………………………………………………….... 59
8.1. Scările grafice………………………………………………….. 59
8.2. Reducerea distanţei la scară, cu ajutorul scării grafice cu
talon..................................................................................... 61
8.3. Reducerea distanţei la scară cu ajutorul scării grafice
transversale.......................................................................... 61
9. RIDICĂRI PLANIMETRICE EXPEDITIVE PRIN
PROCEDEUL MICROTRILATERAŢIEI……………………. 63
9.1. Ridicări planimetrice expeditive prin măsurători de distanţe
(metoda microtrilateraţiei)……………………………………. 63
9.1.1. Generalităţi…………………………………………………….. 63
9.1.2. Desfăşurarea lucrărilor………………………………………… 63
9.2. Redactarea planului…………………………………………… 64
10. RIDICĂRI PLANIMETRICE…………………….……………. 71
10.1. Etapele unei ridicări în plan.................................................. 71
10.1.1. Stabilirea obiectivelor ridicării………………………………… 71
10.1.2. Recunoaşterea terenului……………………………………… 71
10.1.3. Documentarea…………………………………………………. 71
10.1.4. Proiectarea ridicării……………………………………………. 72
10.1.5. Marcarea şi semnalizarea punctelor………………………… 72
10.1.6. Măsurătorile în teren…………………………………………... 72
10.1.7. Calcule…………………………………………………………… 72
10.1.8. Lucrări de redactare……………………………………………. 73
10.2. Metode de ridicare planimetrică………………………………. 73
10.3. Ridicări expeditive prin metoda echerării……………………. 74
10.4. Ridicări expeditive prin metoda radierii de planimetrie…….. 75
10.5. Ridicări planimetrice expeditive prin metoda drumuirii……... 77
11. INSTRUMENTE ŞI METODE DE
MĂSURARE A DIFERENŢELOR DE NIVEL……………….. 79
11.1. Noţiuni fundamentale de nivelment…………………………... 79
11.2. Tipuri de nivelment…………………………………………….. 80
11.3. Nivelmentul geometric expeditiv……………………………… 81
11.4. Nivelmentul trigonometric expeditiv………………………….. 82

3
 11.5. Nivelmentul ethnic……………………………………………… 82
11.6. Nivelmentul geodesic………………………………………….. 82
12. METODE GRAFICE DE CALCUL A SUPRAFEŢELOR.... 89
12.1. Determinarea grafică a suprafeţelor cu contur regulat, prin
descompunerea lor în forme geometrice…………………… 89
12.2. Determinarea grafică a suprafeţelor prin metoda pătratelor
modul..................................................................................... 89
12.3. Calculul suprafeţelor pentru parcele cu contur sinuos
reprezentate pe planuri......................................................... 90
13. METODE NUMERICE DE CALCUL A SUPRAFEŢELOR 93
13.1. Calculul suprafeţelor prin metode numerice………………… 93
13.1.1. Metoda geometrică…………………………………………….. 93
13.1.2. Procedeul trigonometric……………………………………….. 94
13.2. Calculul suprafeţelor prin procedeul analitic 95
14. CALCULUL SUPRAFEŢELOR PRIN METODA
MECANICĂ........................................................................... 99
14.1. Metoda mecanică cu ajutorul planimetrului polar.................. 99
14.2. Îndrumări pentru utilizarea planimetrului polar……………… 100
14.3. Modul de lucru cu planimetrul polar………………………….. 101
BIBLIOGRAFIE.................................................................... 107

4
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Cuvinte cheie: topografie, categorii de măsurători topografice, detalii

topografice, puncte şi reţele de puncte topo-geodezice, marcarea şi
semnalizarea punctelor topo-geodezice

Rezumat :

Obiectul topografiei, categorii de măsurători topografice, detalii

topografice, puncte şi reţele de puncte topo-geodezice, marcarea şi
semnalizarea punctelor topogeodezice, unităţi de măsură folosite în
topografie.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

Topografia este o ramură aplicată a ştiinţei măsurătorilor terestre

care se ocupă cu tehnica măsurării unor porţiuni limitate de teren, măsurării
sau trasării unor amenajări, construcţii sau părţi ale acestora. Alte ramuri ale
ştiinţei măsurătorilor terestre sunt geodezia, cartografia, cadastrul.
Geodezia se ocupă cu studiul formei şi dimensiunilor Pământului şi a
metodelor precise de determinare şi reprezentare a suprafeţei acestuia în
ansamblu sau pe arii întinse, ţinând seama de forma sa sferică.
Cartografia se ocupă cu întocmirea, multiplicarea şi utilizarea hărţilor
şi planurilor, folosind date puse la dispoziţie prin măsurători geodezice şi
topografice.
Cadastrul constituie un ansamblu de operaţii tehnice şi juridice
întreprinse de stat, prin care se realizează cunoaşterea şi inventarierea
sistematică şi permanentă a fondului funciar al ţării şi construcţiilor realizate
pe acesta.
Cele patru ramuri amintite se completează atât între ele cât şi cu alte
ştiinţe sau ramuri ale acestora.
Obiectivele Disciplinei de Topografie sunt însuşirea principiilor de
bază şi tehnicilor de măsurare a terenurilor dar şi cunoaşterea unor noţiuni
ajutătoare din celelalte ramuri ale ştiinţei măsurătorilor terestre.

1.1. Categorii de măsurători topografice

În funcţie de scopul lor, distingem:

- măsurători topografice simple care au ca obiect aflarea unuia sau
câtorva elemente caracteristice din teren: distanţe orizontale, înclinate sau
verticale (diferenţe de nivel), unghiuri verticale sau orizontale, în scopul
cunoaşterii acestora sau al determinării ariei unor parcele mici, cu formă
geometrică simplă (dreptunghi, pătrat, triunghi, cerc, trapez, etc.)

5
 - lucrări de trasare în vederea transpunerii pe teren la executarea
unor amenajări proiectate cum ar fi: drumuri, canale, terase, garduri,
rândurile plantaţiilor pomiviticole, limite de parcele sau tarlale, linii de hotar
între proprietăţi, etc.
- ridicările planimetrice sau ridicările în plan au ca scop
reprezentarea la scară a contururilor şi detaliilor interioare ale terenurilor sau
construcţiilor în proiecţie orizontală, fără a evidenţia relieful terenului,
înălţimea obiectelor ori diferenţele de nivel dintre diferite puncte
- ridicările nivelitice sau lucrările de nivelment au ca obiect
măsurarea şi evidenţierea reliefului, înălţimilor şi diferenţelor de nivel
- ridicările topografice mixte reprezintă o combinare a lucrărilor de
planimetrie cu cele de nivelment.
În funcţie de complexitatea instrumentelor şi metodelor folosite
dar şi de precizia cerută, măsurătorile topografice pot fi expeditive,clasice şi
moderne.
Măsurătorile topografice expeditive utilizează instrumente ieftine
sau uşor de improvizat şi metode simple de calcul şi reprezentare grafică.
Deşi considerate puţin exacte, precizia o poate atinge uneori pe cea obţinută
prin metode clasice. Măsurătorile expeditive se folosesc de către topometri
pentru ridicarea unor detalii de mică importanţă. Ele se pot folosi însă cu
succes de către specialiştii din alte domenii, inclusiv în horticultură, în lucrări
de evaluare a unor distanţe, unghiuri sau arii, pentru proiectarea şi trasarea
unor amenajări de importanţă limitată, etc.
Măsurătorile clasice utilizează aparatură optică specială pentru
măsurarea precisă sau foarte precisă a unghiurilor şi diferenţelor de nivel şi
instrumente precise şi foarte precise pentru măsurarea directă a distanţelor.
Pentru determinarea poziţiei punctelor (prin coordonate), metodele clasice
folosesc relaţii bazate pe funcţiile trigonometrice.
Instrumentele şi metodele clasice s-au folosit pe scară largă în
ultimele patru secole (în România mai ales în secolul al XX-lea) în
măsurătorile topografice şi geodezice oficiale. În prezent ele sunt folosite tot
mai puţin, cedând locul metodelor moderne.
Măsurătorile topo-geodezice moderne utilizează aparatură
specială, de foarte mare productivitate, bazată pe tehnica de calcul
electronic, pe exploatarea proprietăţilor undelor electromagnetice, pe tehnica
fotografică şi pe tehnologiile spaţiale.
Deşi foloseşte aparatură costisitoare, datorită preciziei şi productivităţii
mari, metodele moderne au înlocuit în scurt timp (în România doar în zece
ani) metodele topografice clasice de măsurări, mai ales la ridicările
planimetrice.

1.2. Detalii topografice, puncte şi reţele de puncte topo-

geodezice

Diversele forme de relief, apele de suprafaţă, diferitele categorii de

folosinţă a terenului, construcţiile şi alte obiecte fixe naturale sau artificiale de
pe un anumit teritoriu şi care pot face obiectul unor măsurători constituie
detaliile topografice (sau, pe scurt, detaliile) de pe acel teritoriu. După scopul
măsurătorilor se pot deosebi detalii de nivelment şi detalii de planimetrie.
6
 Forma şi mărimea diferitelor detalii pot fi determinate şi reprezentate
la scară printr-un număr limitat de puncte judicios alese, numite puncte de
detaliu sau puncte caracteristice.
Punctele caracteristice se stabilesc de către topografi în funcţie de
mărimea şi forma detaliilor şi de scara de reprezentare, astfel:
- în centrul detaliilor izolate, relativ mici şi simetrice, care pe plan apar
sub formă de simboluri, puncte sau cerculeţe (spre exemplu, stâlpi izolaţi,
stâlpi ai reţelelor aeriene, arbori izolaţi, fântâni, izvoare, movile, stânci izolate,
troiţe, monumente sau alte construcţii mici, izolate)
- la extremităţi şi în punctele de frântură ale detaliilor liniare (poteci,
rigole, linii de hotar, reţele de cabluri sau conducte aeriene, de suprafaţă sau
subterane, etc.). În cazul unor detalii liniare foarte lungi, se pot alege şi
puncte caracteristice pe traseul acestora, la distanţe stabilite în funcţie de
aparatura de măsurare folosită, de scara planului şi de necesităţile impuse
de utilizarea măsurătorilor.
- pe axul detaliilor artificiale lungi, cu o lăţime relativ mică, când
acestea se reprezintă grafic printr-o linie, ca şi detaliile liniare sau prin linii
paralele. Este cazul străzilor, şoselelor, căilor ferate, şanţurilor şi canalelor,
digurilor, etc.
- la extremităţi şi pe traseul detaliilor sinuoase liniare sau cu lăţime
redusă (păraie, poteci şerpuite, etc.). Pe plan, detaliile sinuoase vor apare
sub forma unei linii frânte. În funcţie de scară şi de precizia cu care se
doreşte reprezentarea detaliilor respective, se stabileşte numărul (desimea)
punctelor topografice de pe traseele sinuoase.
- în punctele de schimbare a pantei, la extremităţi, în punctele cele
mai înalte şi cele mai joase de pe axul sau pe anumite direcţii caracteristice
ale unor construcţii ori amenajări existente sau proiectate, atunci când se
cere întocmirea unor profiluri, în urma unor lucrări de nivelment.
- pe conturul unor detalii cu suprafaţă relativ mare (plantaţii şi diviziuni
ale acestora, proprietăţi, diviziuni administrativ teritoriale, localităţi, curţi şi
construcţii relativ mari, categorii de folosinţă diferite, etc.) Punctele
caracteristice de contur se stabilesc în toate colţurile parcelelor poligonale.
Detaliile de suprafaţă mare cu contur sinuos se vor reprezenta pe
planuri sub forma unor poligoane cu o formă cât mai apropiată de cea reală
din teren. Numărul şi poziţia punctelor caracteristice de pe contururile
sinuoase se va stabili astfel încât cu un număr cât mai mic de puncte să se
reprezinte cât mai fidel conturul parcelei. Se recomandă ca pe plan, conturul
poligonal rezultat să nu se abată cu mai mult de 0,5 mm faţă de conturul real.
Conturul real se poate realiza economic doar prin ridicări
aerofotogrammetrice (prin fotografiere de la înălţime).
În timpul măsurătorilor topografice, poate apărea necesitatea alegerii
unor puncte ajutătoare. Acestea nu sunt puncte caracteristice ale detaliilor
şi nu vor fi reprezentate pe planuri sau profiluri, dar ajută la efectuarea
corectă a unor măsurători.
În lucrările de cadastru, la întocmirea documentaţiei (studiilor
topografice) necesare proiectării, reparării sau refacerii unor amenajări sau
construcţii şi în alte măsurători topografice cu caracter oficial, poziţia
principalelor puncte caracteristice se redă prin coordonate.

7
 Coordonatele rectangulare plane X şi Y ale unui punct reprezintă
distanţa de la cele două axe perpendiculare (având poziţia precis
determinată într-un anumit sistem de referinţă) la punctul respectiv.
(Coordonata X este distanţa de la axa Y-Y’, iar coordonata Y este distanţa de
la axa X-X’).
Coordonata Z sau cota unui punct reprezintă distanţa verticală de la o
suprafaţă de referinţă la punctul respectiv.
În general, suprafaţa de referinţă o constituie nivelul mediu al
oceanelor şi mărilor deschise (care comunică liber cu oceanul planetar).
Pentru România, suprafaţa oficială de referinţă pentru cote este nivelul mediu
al Mării Negre, concretizat prin borne fundamentale fixate la acest nivel în
portul Constanţa şi la Agigea.
Prin măsurători şi calcule geodezice foarte precise, s-au determinat
coordonatele rectangulare a numeroase puncte de sprijin, care alcătuiesc
reţeaua geodezică de stat.
În timpul ridicărilor planimetrice sau mixte (prin nivelment tahimetric),
moderne sau clasice se staţionează cu aparate în puncte de staţie
amplasate astfel încât să se asigure o bună vizibilitate spre cât mai multe
puncte de detaliu, spre punctele de staţie vecine şi spre unele puncte de
sprijin. Totalitatea punctelor de staţie alcătuieşte reţeaua de ridicare, care
se marchează permanent sau pe o durată mai limitată.
La ridicările nivelitice de precizie mai mare (prin metoda nivelmentului
geometric din mijloc), se staţionează cu aparatul în puncte ajutătoare pentru
a transmite cotele de la punctele din reţeaua nivelitică de sprijin la puncte de
detaliu sau (şi) la puncte ajutătoare, folosind o reţea de puncte de legătură,
care constituie de fapt reţeaua de ridicare nivelitică.

1.3. Marcarea şi semnalizarea punctelor topogeodezice

1.3.1. Ce sunt şi de ce sunt necesare marcarea şi semnalizarea

punctelor
Aşa cum s-a arătat anterior, multe puncte de detaliu sunt constituite
din extremităţile şi colţurile unor detalii lungi sau poligonale sau din obiecte
de dimensiuni relativ mici, deci sunt uşor de identificat pe teren prin însăşi
prezenţa detaliilor respective. Unele dintre acestea au o înălţime suficientă
pentru a fi văzute de la distanţe relativ mari, din punctele de staţie ale reţelei
de ridicare.
În ridicările topografice prin metode clasice şi moderne, în timpul
efectuării măsurătorilor, punctele de detaliu, punctele caracteristice şi
punctele de legătură pentru nivelment se semnalizează cu accesorii ale
aparaturii topografice (mire sau stadii, prisme reflectante).
Majoritatea punctelor reţelei de ridicare şi o mare parte din punctele
de sprijin (geodezice) situate la nivelul terenului nu sunt materializate prin
obiecte sau detalii ale acestora şi trebuiesc „marcate” cu obiecte sau
substanţe speciale. Pentru a fi vizibile de la distanţe relativ mari, acestea
trebuiesc şi „semnalizate” cu obiecte speciale, înalte şi viu colorate.
Prin urmare, „marcarea” punctelor reprezintă fixarea unor obiecte mici
care să precizeze (marcheze) în spaţiu ( de obicei la sol) poziţia punctului
respectiv, iar „semnalizarea” se face prin obiecte uşor vizibile de la distanţe

8
de la care trebuie făcute observaţii, deci care să „semnalizeze” prezenţa
punctului respectiv.
Şi unele puncte de detaliu, cu o poziţie insuficient de clară (puncte de
pe trasee sau limite curbilinii sau puncte intermediare de pe trasee rectilinii
lungi) trebuiesc marcate la sol şi/sau semnalizate cu obiecte înalte, uşor
vizibile din punctul de staţie cel mai apropiat.
Punctele caracteristice ale unor construcţii, plantaţii sau amenajări
proiectate trebuiesc şi ele marcate şi semnalizate la trasarea pe teren în
vederea execuţiei.
Ca puncte de sprijin (geodezice) pe lângă punctele staţionabile de la
sol sunt folosite şi majoritatea construcţiilor înalte (turle de biserică, minarete,
coşuri de fabrică, stâlpii antenelor de telecomunicaţie, turnuri de apă, etc.).
Aceste obiecte şi construcţii sunt „semnalizate”, adică vizibile de la mari
distanţe, iar anumite detalii ale acestora (cruci, paratrăsnete) folosesc la
marcarea punctului respectiv, care nu este staţionabil, fiind inaccesibil sau
foarte greu accesibil pentru personalul şi aparatura geodezică de măsurare.
Durata pentru care se execută marcarea şi semnalizarea punctelor ca
şi înălţimea „semnalelor” sunt direct proporţionale cu gradul de importanţă al
reţelei din care fac parte punctele respective. În general, ele cresc de la
punctele ajutătoare spre punctele de detaliu şi cele de staţie. La punctele de
sprijin, mărimea mărcilor şi semnalelor creşte de la cele de ordinul IV
(aparţinând reţelei geodezice de îndesire) spre ordinele III, II şi I ale reţelei
geodezice primordiale.

1.3.2. Marcarea provizorie sau de scurtă durată

Marcarea provizorie se face cu ţăruşi de lemn, repere mobile, vopsea
sau cretă, în funcţie de situaţie. În mod obişnuit, în extravilan, pentru
marcarea punctelor de staţie sau a altor puncte importante, se folosesc ţăruşi
din lemn din esenţă tare, cu lungimea de 30 – 40 cm şi grosimea de 4 – 5
cm, cu secţiunea pătrată sau rotundă. Partea inferioară se ascute, iar la
partea superioară se poate executa o teşitură proaspătă pentru înscrierea
numărului.
Capătul superior trebuie să fie tăiat perpendicular pe lungime, iar
centrul (punctul matematic) se marchează printr-un cui, crestătură sau semn
în cruce, desenat cu creionul. Pentru puncte de detaliu de mai mică
importanţă, dimensiunile ţăruşilor pot fi mai reduse (20 – 30 cm lungime, 2 –
3 cm grosime). Ţăruşii sau picheţii se folosesc şi în topografia specială,
pentru pichetarea unor lucrări, parcele experimentale etc.
Marcarea temporară în intravilan pe trotuare, carosabilul străzilor
asfaltate, betonate sau pavate, terase, soclurile unor construcţii, garduri etc.
se poate realiza prin semne desenate (punct sau cruce în cerc) cu vopsea,
var, cretă etc., notând alături şi numărul punctului respectiv. Pentru marcarea
de foarte scurtă durată a unor puncte ajutătoare se pot folosi fişele (vergele
metalice cu inel).
Unele puncte caracteristice (stâlpi, colţurile unor clădiri etc.) nici nu
este necesar să fie marcate, fiind reprezentate de detaliile existente în teren.
Reperele mobile (numite şi saboţi sau broaşte de nivelment) se
utilizează în unele situaţii pentru marcarea provizorie a punctelor de legătură
la ridicările nivelitice.

9
 1.3.3. Semnalizarea de scurtă durată
Semnalizarea provizorie se realizează de regulă cu ajutorul jaloanelor.
Jalonul este un semnal portabil, confecţionat din lemn uşor, cu o
lungime de 2 m, grosimea de 4 – 5 cm şi cu secţiunea octogonală,
hexagonală sau triunghiulară.
La capătul inferior este armat cu un sabot metalic de formă conică
(turnat, strunjit sau confecţionat din tablă) care uşurează fixarea prin
înfigerea în pământ. Pentru a fi vizibile de la distanţă, jaloanele se vopsesc în
două culori contrastante (roşu şi alb), pe porţiuni alternative de câte 20 cm.
Ele se folosesc în special la semnalizarea punctelor de staţie când se
efectuează măsurători şi vize din punctele de staţie vecine.
În intravilan sau pe terenuri betonate sau care nu permit fixarea prin
înfigere în pământ, jaloanele se sprijină de ziduri, arbori, se ţin cu mâna pe
durata limitată a măsurătorilor sau se sprijină cu ajutorul unor trepiede ori
prin legarea de alte două jaloane oblice, încrucişate. În situaţii deosebite
(culturi de talie înaltă, teren vălurit etc.), jaloanele pot avea lungimi (şi
grosimi) mai mari sau se pot prelungi, legându-se câte două.
Pe lângă semnalizarea provizorie a punctelor cu ocazia ridicărilor
topografice, jaloanele se utilizează şi pentru vizualizarea unor trasee rectilinii
(jalonarea aliniamentelor, la pichetarea unor experienţe, trasarea de unghiuri
drepte etc.). În astfel de scopuri, la nevoie, în lipsa unor jaloane de
dimensiunile, formele şi culorile recomandate, se pot utiliza jalonete şi
jaloane improvizate din lăteţi (leaţuri), având secţiune pătrată,
dreptunghiulară sau rotundă, vopsite alternativ sau într-o singură culoare
(alb, galben, portocaliu etc.) sau crengi şi nuiele cât mai drepte, decojite pe
porţiuni alternative sau înfăşurate cu hârtie legată. Semnalizarea punctelor
de detaliu şi de legătură la ridicările nivelitice se face cu accesorii ale
aparatelor topografice (mire sau prisme).
Semnalizarea punctelor ajutătoare se face cu ajutorul fişelor cu
panglică colorată sau cu jalonete.

1.3.4. Marcarea de lungă durată (permanentă)

Marcarea permanentă a punctelor se face prin borne, mărci, buloane
metalice şi stâlpi de lemn.
Bornele servesc pentru marcarea permanentă a punctelor din
extravilan. Ele sunt confecţionate din beton, beton armat sau piatră cioplită,
având dimensiuni reglementate prin standarde.
Bornele au forma unui trunchi de piramidă cu bazele pătrate. Punctul
matematic al bornei este materializat printr-un bulon metalic, încastrat în
centrul bazei mici sau printr-o crestătură în formă de cruce, executată în
acelaşi loc.
Unele puncte de hotar dintre localităţi vecine sunt materializate, de
asemenea, prin borne de hotar din beton armat, având fixate la partea
superioară o placă din fontă, cu inscripţia “HOTAR”. În topografia silvică, dar
şi în cea agricolă, în locul bornelor pot fi folosiţi stâlpi din lemn de esenţă
tare, în jurul cărora se construieşte o movilă de pământ.
În intravilan, punctele topografice sunt marcate permanent prin
buloane metalice bătute în trotuar sau carosabil, având o crestătură sau un

10
punct excavat în centrul capului superior, situat la suprafaţă (cu câţiva
milimetri peste nivelul asfaltului, betonului sau pavajului).
Pentru marcarea permanentă a reperelor nivelitici se folosesc mărci
de nivelment confecţionate din fontă, încastrate în capul bornelor geodezice
(în extravilan) sau în zidul unor clădiri, cu cel puţin 50 cm deasupra nivelului
terenului.
Bornele kilometrice de pe marginea şoselelor, căilor ferate şi canalelor
pot servi, de asemenea, ca puncte (repere) de nivelment sau de planimetrie.

1.3.5. Semnalizarea de lungă durată

Semnalizarea permanentă a punctelor din reţeaua de sprijin şi a celor
de îndesire se realizează cu balize, piramide sau semnale pe arbori.
Balizele topografice se construiesc din lemn sau metal, cu înălţimea
de 3 – 6 m, putând fi formate din 2 sau 3 părţi: corpul, fluturele şi uneori
cutia.
Corpul balizei este un pilon din lemn de brad, cu secţiunea pătrată sau
rotundă de 8 cm grosime sau din ţeavă de metal. Fluturele este fixat la
partea superioară, fiind confecţionat din 4 scândurele sau fâşii de tablă cu
lungimea de 40 – 80 cm şi lăţimea de 17 – 20 cm, dispuse în cruce, vopsite
alternativ în alb şi negru. Cutia este alcătuită din ţeavă de metal sau din
scânduri, este îngropată în sol şi serveşte pentru fixarea balizelor, astfel încât
acestea să poată fi demontate când pe punctul respectiv se staţionează cu
trepiedul aparatelor topografice sau antenelor pentru recepţionarea
semnalelor GPS emise de reţeaua de sateliţi.
Semnalele pe arbori sunt fluturi montaţi pe un corp fixat pe arbori în
poziţie centrică sau excentrică faţă de bornă. Poziţia semnalelor excentrice
faţă de bornă este, de asemenea, definită prin coordonate polare.
Piramidele la sol se folosesc pentru semnalizarea unor puncte mai
importante şi sunt semnale în formă de piramidă, având o înălţime de 4 – 7
m, cu 3 sau 4 picioare, din lemn sau ţeavă metalică, pe care se fixează
corpul cu fluturele asemănător cu al balizelor topografice sau o cutie de
scânduri, vopsită în culoarea neagră, numită pop.
Piramidele cu poduri (piramide geodezice) se folosesc pentru
semnalizarea unor puncte geodezice situate la distanţe mari (5 – 10 km) în
zone de şes. Aceste piramide au înălţimi mari, fiind construite cu unul sau
mai multe poduri ori etaje.
Piramida geodezică este formată din trei corpuri şi anume:
 Piramida propriu-zisă (piramida semnal), terminată cu cutia
neagră (popul);
 Unul până la două poduri de câte 5 m înălţime, prevăzute cu
scări de acces şi care susţin piramida propriu-zisă;
 Pilastrul, alcătuit dintr-o construcţie independentă din lemn,
terminată cu un postament, pe care se instalează aparatul în staţie, la
înălţimea celui mai de sus pod.
În perspectivă, este posibil ca semnalizarea permanentă să fie
reconsiderată. Folosirea tehnicilor GPS (de poziţionare geodezică globală)
cu ajutorul sateliţilor, impun punctelor geodezice pe care se staţionează cu
antenele receptoare inexistenţa unor obiecte înalte în apropiere, inclusiv a

11
unor semnale înalte permanente. Semnalele demontabile de tip baliză cu
cutie probabil că vor câştiga teren.

1.4. Unităţi de măsură folosite în topografie

În lucrările de topografie se execută în mod frecvent măsurări de

distanţe, suprafeţe şi unghiuri, fie pe teren, fie pe reprezentări ale acestuia –
planuri şi hărţi. Distanţele, suprafeţele şi unghiurile se exprimă în diferite
unităţi de măsură şi în multipli sau submultipli ai acestora.

1.4.1. Unităţi de măsură pentru distanţe (lungimi)

Unitatea de măsură fundamentală pentru măsurarea distanţelor în
sistemul internaţional de măsuri (S.I.) este metrul.
Un metru reprezintă aproximativ a patruzeci de milioana parte a
circumferinţei globului pământesc. În prezent, metrul este definit ca fiind a
299792458 – a parte a distanţei parcurse de lumină, în vid, într-o secundă.
În practica măsurării distanţelor se folosesc atât metrul, cât şi multiplii
şi submultiplii acestuia.
Submultiplii metrului utilizaţi în topografie sunt: decimetrul (dm),
centimetrul (cm) şi milimetrul (mm):
1 m = 10 dm = 100 cm = 1000 mm
Multiplii metrului sunt decametrul (dam), hectometrul (hm) şi kilometrul
(km):
1 km = 10 hm = 100 dam = 1000 m;
1 m = 0,1 dam = 0,01 hm = 0,001 km.
În Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi alte ţări de limbă
engleză, paralel cu introducerea sistemului internaţional de măsuri (S.I.), este
utilizat frecvent un sistem propriu de măsură (sistemul anglo-saxon). Cele
mai folosite unităţi de măsură pentru distanţe în sistemul anglo-saxon sunt:
1 milă terestră (1 mile) = 1609,34 m = 1760 yards;
1 yard = 0,9144 m = 91,4 cm = 3 ft (feet);
1 foot = 0,3048 m = 30,5 cm = 12 in (inches);
1 inch = 0,0254 m = 25,4 mm = 2,54 cm.
În navigaţie este generalizată la nivel mondial folosirea milei marine:
1 milă marină (nautică) = 1852 m.
Până la introducerea sistemului metric, în România s-au utilizat alte
unităţi de măsură pentru distanţe, care nu se mai folosesc în prezent. Astfel,
în Ţara Românească s-au utilizat palma, stânjenul şi prăjina:
1 palmă Şerban Vodă = 0,246 m;
1 stânjen Şerban Vodă = 1,97 m = 8 palme
1 prăjină Şerban Vodă = 5,90 m = 3 stânjeni = 24 palme;
1 palmă Constantin Vodă = 0,252 m;
1 stânjen Constantin Vodă = 2,02 m = 8 palme;
1 prăjină Constantin Vodă = 6,06 m = 3 stânjeni = 24 palme.
În Moldova s-au folosit ca unităţi pentru distanţe stânjenul şi prăjina:
1 stânjen = 2,23 m;
1 prăjină = 8,92 m = 4 stânjeni moldoveneşti.

12
 În Banat, Ardeal şi Bucovina, până în anul 1875, pentru măsurarea
distanţelor din teren s-au folosit stânjenul vienez sau klafterul cu multiplii şi
submultiplii săi:
1 stânjen vienez (1 klafter) = 1,89 m = 6 picioare (6 fuss);
1 milă austriacă = 7585 km = 4000 stânjeni.

1.4.2. Unităţi de măsură pentru suprafeţe

În prezent, în ţara noastră este generalizat şi pentru măsurarea
suprafeţelor sistemul internaţional (S.I.), având ca unitate de măsură metrul
pătrat (m2 sau m.p.). Submultiplii metrului pătrat sunt decimetrul pătrat (dm 2),
centimetrul pătrat (cm2) şi milimetrul pătrat (mm2):
1 m2 = 100 dm2 = 10000 cm2 = 1000000 mm2.
Submultiplii metrului pătrat (în mod deosebit centimetrul pătrat) se
folosesc la măsurarea suprafeţelor pe planuri, hărţi şi alte reprezentări
grafice.
Multiplii metrului pătrat sunt arul (ar), hectarul (ha) şi kilometrul pătrat
(km2 sau kmp). Un ar este echivalent cu un dam2, iar un hectar cu 1 hm2:
1 ar = 1 dam2 = 100 m2 = 0,01 ha;
1 ha = 1 hm2 = 100 ari = 0,01 km2;
În sistemul anglo-saxon, pentru măsurarea suprafeţelor se folosesc
pătratele unităţilor de măsură pentru distanţe. În agricultură se foloseşte în
mod deosebit „acrul”:
1 acru (1 acre) = 4046,94 m2 = 0,40 ha = 4840 sq.yd. (yarzi pătraţi).
În Ţara Românească se foloseau stânjenul pogonesc, pogonul şi
prăjina pogonească:
1 stânjen pogonesc = 3,8670 m2
1 pogon = 5011,78 m2 = 0,50 ha = 144 prăjini pătrate = 1296 stânjeni
pătraţi.
1 prăjină pogonească = 208,82 m2 = 54 stânjeni.
Pentru măsurarea suprafeţelor agricole în Moldova se utilizau
stânjenul fălcesc, prăjina fălcească şi falcea:
1 stânjen fălcesc = 4,9729 m2;
1 prăjină fălcească = 179,02 m2 = 36 stânjeni pătraţi;
1 falce = 14321,9 m2 = 1,43 ha = 80 prăjini fălceşti = 2880 stânjeni
pătraţi.
În Banat, Ardeal şi Bucovina, până în 1918, pentru măsurarea
suprafeţelor agricole se foloseau jugărul cadastral (lanţul), stânjenul
(stânjenul vienez pătrat) şi jugărul mic (unguresc):
1 jugăr cadastral = 5754,64 m2 = 0,58 ha = 1600 stânjeni (pătraţi);
1 stânjen (vienez, pătrat) = 3,59 m2;
1 jugăr mic (ungar) = 4316 m2 = 0,43 ha = 1200 stânjeni.

1.4.3. Unităţi de măsură pentru unghiuri

În topografie, unghiurile se măsoară în grade, minute şi secunde

sexagesimale sau centezimale.
În sistemul sexagesimal, clasic, cercul este divizat în 360 părţi (360),
gradul în 60 minute (1o = 60’), iar minutul în 60 secunde

13
 (1’ = 60”). O jumătate de cerc are 180o, un sfert de cerc (un unghi
drept) are 90o, iar o jumătate de unghi drept 45o.
În sistemul centezimal, cercul este divizat în 400 părţi (400g), sfertul
de cerc (unghiul drept) având 100g, jumătatea de cerc 200g, iar jumătatea de
unghi drept 50g. Gradele centezimale sunt divizate în 100 minute (1 g = 100c),
iar minutele centezimale în 100 secunde (1c = 100cc, 1g = 10000cc).
Sistemul centezimal, de dată mai recentă, are avantajul că unghiurile
se pot scrie direct sub formă de fracţie zecimală (spre exemplu 26 g 73c 86cc
se poate scrie şi 26,7386g), facilitând utilizarea calculatoarelor electronice cu
funcţii trigonometrice.
Echivalenţa unghiurilor în cele două sisteme ţine seama de
raportul de divizare. Transformarea gradelor dintr-un sistem într-altul se
poate face prin calcul, utilizând regula de trei simplă sau cu ajutorul unor
programe speciale de calcul electronic.
100g = 90o; 90o = 100g;
g o
1 = 0,9 ; 1o = 1,1111g;
1c = 0,54’; 1’ = 1,85183c;
”
cc
1 = 0,324 ; 1” = 3,0864cc.
Unitatea de măsură pentru unghiuri în sistemul internaţional (S.I.) este
radianul, definit ca unghiul la centru care corespunde unui arc de cerc egal
cu raza cercului respectiv. Cercul are 2  radiani, jumătatea de cerc 
radiani, iar sfertul de cerc  /2 radiani.
1 rad. = 57o 17’ 45” = 63,662g.

Concepte şi noţiuni de reţinut

Topografia este o ramură aplicată a ştiinţei măsurătorilor terestre care

se ocupă cu tehnica măsurării unor porţiuni limitate de teren, măsurării sau
trasării unor amenajări, construcţii sau părţi ale acestora.
Măsurători topografice simple care au ca obiect aflarea unuia sau
câtorva elemente caracteristice din teren: distanţe orizontale, înclinate sau
verticale (diferenţe de nivel), unghiuri verticale sau orizontale
Marcarea permanentă a punctelor se face prin borne, mărci, buloane
metalice şi stâlpi de lemn.
În lucrările de topografie se execută în mod frecvent măsurări de
distanţe, suprafeţe şi unghiuri, fie pe teren, fie pe reprezentări ale acestuia –
planuri şi hărţi.

Întrebări de autoevaluare:

1. Care sunt principalele ramuri ale ştiinţei măsurătorilor terestre şi cu ce

se ocupă acestea?
2. Ce categorii de măsurători topografice cunoaşteţi, în funcţie de scopul
acestora?
3. Ce fel de puncte şi reţele topo-geodezice cunoaşteţi?
4. Cu ce se poate face marcarea provizorie?
5. Cu ce se poate face semnalizarea de scurtă durată?
6. Cu ce se poate face marcarea de lungă durată sau permanentă?
7. Cu ce se poate face semnalizarea de lungă durată?

14
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

JALONAREA ALINIAMENTELOR.
RIDICĂRI ŞI COBORÂRI DE PERPENDICULARE ÎN
TEREN.TRASAREA DE ALINIAMENTE PARALELE

Cuvinte cheie: jalonarea aliniamentelor, aliniamente paralele,

echerele topografice

Rezumat :
Principalele lucrări de trasare a amenajărilor horticole sunt: jalonarea
(şi apoi pichetarea) unor aliniamente, trasarea de aliniamente, trasarea de
unghiuri drepte cu echerele, cu aparatele topografice cu lunetă şi cu ruleta.
Acestea în diferite lucrări topografice este necesară construirea unor
unghiuri drepte, operaţie care ar trebui executată cu echerele topografice.
Deoarece acestea din urmă sunt puţin răspândite, operaţia amintită se
execută, cel mai adesea, cu panglica sau ruleta de oţel.
În amenajarea terenurilor horticole se cere materializarea pe teren a
unor lucrări proiectate. Este mai ales cazul pichetării şi trasării unor
împrejmuiri (garduri), drumuri, rânduri de pomi sau vie, sere, solarii şi culturi
în câmp, etc.
Cele mai frecvente lucrări de trasare se referă la jalonarea (şi apoi
pichetarea) unor aliniamente, trasarea de aliniamente.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

2.1. Jalonarea aliniamentelor

Aliniamentul reprezintă linia de intersecţie a suprafeţei topografice a
terenului cu un plan vertical ce trece prin două puncte materializate şi
semnalizate.
Operaţia de materializare a unui aliniament în punctele lui
caracteristice cu ajutorul jaloanelor se numeşte jalonare. Jalonarea
aliniamentelor se face, de regulă cu ochiul liber, dar poate fi făcută şi cu
ajutorul unor aparate cu lunetă în cazul unor jalonări de precizie mai mare.

2.1.1. Jalonarea capetelor aliniamentului

Când jalonarea se face cu ochiul liber, se începe cu jalonarea
capetelor (marcate în prealabil). Jaloanele se înfig sau se ţin în poziţie
verticală cu suporţi speciali, cu 3 picioare, pe ţăruşii sau buloanele de
marcare sau imediat lângă acestea, pe direcţia de măsurare, de regulă spre
exterior.
Poziţia verticală se verifică fie cu ajutorul unui fir cu plumb, fie cu
ochiul liber, privind jalonul de la o distanţă de câţiva metri, atât perpendicular
cât, mai ales, pe direcţia aliniamentului respectiv. Dacă este cazul, se
corectează de 1-2 ori poziţia jalonului.

15
 Când jalonarea se face cu ajutorul aparatelor topografice cu lunetă, se
jalonează un singur capăt, în celălalt făcându-se staţie şi centrându-se
aparatul respectiv.

2.1.2. Prelungirea unui aliniament

Se poate face de către o singură persoană sau de către două
persoane. În primul caz, operatorul se deplasează cu un jalon în direcţia de
prelungire a aliniamentului, oprindu-se în locul unde ar trebui să fie punctul C
(fig. 2.1.). Privind tangent la jaloanele de pe aliniament (A şi B), fixează
jalonul în punctul C.
În cazul prelungirii aliniamentului de către două persoane, operatorul
situat înapoia jalonului A, vizează tangent jaloanele A şi B, dirijând ajutorul să
pună în prelungire un jalon în punctul C (fig. 2.2).

Fig.2.1 Fig.2.2

2.1.3. Intercalarea de jaloane pe un aliniament

Intercalarea de jaloane este cazul cel mai frecvent de jalonare,
constând în aşezarea de jaloane între extremităţile aliniamentului. În acest
caz jalonarea se face, în mod obligatoriu, de la jalonul îndepărtat spre cel
apropiat(fig.2.3).

Fig.2.3.

Distanţa la care se aşează jaloanele pe aliniament este în funcţie de

ochiul observatorului, de lungimea instrumentului de măsurat şi de relieful
terenului. Pe terenurile de şes, distanţa între jaloane variază între 50 – 100
m, iar pe cele accidentate, între 20 – 50 m.
16
 2.1.4 Jalonarea unui aliniament între două puncte inaccesibile dar
cu vizibilitate între ele.
Acest caz apare în situaţia în care aliniamentul pe care trebuie
intercalate jaloane are extremităţile (A şi B) lângă două construcţii sau două
garduri (fig.2.4). În acest caz, jalonarea se face de către doi operatori, aflaţi
în punctele C şi D, care se aliniază reciproc pe aliniamente tot mai apropiate
de cel real, până când ajung amândoi pe aliniamentul AB. Fiecare operator îl
aliniază pe celălalt pe direcţia jalonului de lângă el şi a jalonului opus (C pe B
şi D pe A).

Fig. 2.4.

2.1.5. Jalonarea unui aliniament peste un deal

Operaţia se execută de doi operatori situaţi pe vârful dealului în
punctele C şi D(fig. 2.5.), astfel ca unul să vadă jalonul din A şi celălalt jalonul
din B. prin dirijare reciprocă se vor deplasa spre stânga sau spre dreapta
până când vor obţine o linie dreaptă marcată de punctele A, Cn, Dn, B.

Fig. 2.5.

2.1.6. Jalonarea unui aliniament peste o vale

Un operator va dirija, privind spre B (fig. 2.6.), un ajutor care va fixa un
jalon D pe versantul din faţă, apoi privind din B spre A se va fixa jalonul C.
Prin AC şi BD se vor prelungi aliniamentele pe versanţi, astfel ca ambele să
se întâlnească în punctul F.

17
 Fig. 2.6.

2.1.7. Intersecţia a două aliniamente

Operaţia se execută de doi operatori care dirijează succesiv un ajutor
pentru a duce jalonul E la intersecţia aliniamentului AB cu CD(fig. 2.7.).

Fig. 2.7.

2.2. Trasarea de unghiuri drepte în teren

Ridicarea de perpendiculare în teren se poate face cu ajutorul
echerelor topografice, cu instrumentele topografice cu lunetă şi cerc gradat
orizontal sau cu ajutorul ruletei sau chiar cu o sfoară.

2.2.1. Ridicarea de perpendiculare cu echerele topografice

Se preferă echerele cu vizare directă, prevăzute cu trepied sau baston
(picior) de susţinere.
Echerul se aşează în vârful unghiului drept, se îndreaptă una din
catete (sau diagonale) spre aliniamentul de bază (prin răsucirea echerului în
plan orizontal), apoi se vizează de-a lungul celeilalte catete sau diagonale şi
se fixează unul sau mai multe jaloane pe prelungirea acesteia.

2.2.2. Trasarea de unghiuri drepte cu aparatele topografice

prevăzute cu cerc gradat orizontal şi lunetă
În vârful unghiului drept se pune în staţie aparatul (goniometrul). Dacă
este posibil, se aduc zerourile la coincidenţă. Se vizează un jalon sau alt
semnal de pe aliniamentul de bază. Se roteşte luneta cu 100g în sensul dorit
şi se blochează.
Folosind luneta sau colimatorul, se fixează unul sau mai multe jaloane
pe noul aliniament (perpendicular pe aliniamentul de bază).

18
 2.2.3. Ridicarea unei perpendiculare cu ruleta
Operaţia se poate rezolva în diferite moduri, în funcţie de poziţia
piciorului perpendicularei: pe aliniament sau la una din extremităţile acesteia.
Dacă piciorul perpendicularei se află pe aliniament, problema se poate
rezolva cu ajutorul triunghiului isoscel şi respectiv a celui dreptunghic.
În primul caz (fig. 2.8.), din punctul C se măsoară distanţele CE şi CD
egale cu 5 m. Cu ajutorul panglicii, fixată mai întâi în punctul D şi apoi în
punctul E, se trasează cu aceeaşi rază câte un arc de cerc pe direcţia
perpendicularei. La intersecţia celor două arce se obţine vârful
perpendicularei, în punctul P. Aliniamentul CP este perpendicular pe AB.
În al doilea caz, respectiv la aplicarea triunghiului dreptunghic (fig.
2.9.), din punctul C se măsoară o distanţă de 3 m pe aliniamentul AB,
obţinându-se punctul D. Din punctul C pe direcţia perpendicularei, cu o rază
de 4 m, se trasează un arc de cerc, iar din punctul D un alt arc de cerc cu
raza de 5 m, care să-l intersecteze pe primul, obţinându-se vârful
perpendicularei în punctul P.

Fig. 2.8. Fig. 2.9.

2.3. Aplicaţii practice

2.3.1.Coborârea unei perpendiculare

Din punctul P, cu o lungime mai mare decât lungimea perpendicularei,
se trasează două arce de cerc care vor intersecta aliniamentul AB în
punctele C şi D(fig.2.10.). Se măsoară jumătatea distanţei CD şi se obţine
punctul P’. Aliniamentul PP’ este perpendicular pe AB.

Fig. 2.10

2.3.2.Trasarea unei paralele la un aliniament dat

Pe aliniamentul AB se iau două puncte, C şi D (fig.2.11.).. Se
măsoară aliniamentul CP şi se determină jumătatea în punctul O. Se
măsoară distanţa DO şi se prelungeşte aliniamentul DO, măsurându-se
distanţa OR = DO. Prin R şi P se duce aliniamentul paralel la AB.

19
 Fig. 2.11.

2.3.3.Determinarea lăţimii unui râu

Paralel cu râul se aleg două puncte, A şi C. (fig.2.12.). Se ridică
perpendiculara AB pe AC. Din punctul C se ridică o perpendiculară până în
punctul D. Se duce aliniamentul DB care va intersecta pe AC în punctul E.
Se măsoară distanţele AE, EC şi CD. Scriind relaţiile din triunghiurile ABE şi
CDE se calculează AB:
CD
AB  AE 
CE

Fig.2.12.

Concepte şi noţiuni de reţinut

Aliniamentul reprezintă linia de intersecţie a suprafeţei topografice a

terenului cu un plan vertical ce trece prin două puncte materializate şi
semnalizate.
Jalonarea se face cu ochiul liber prin jalonarea capetelor (marcate în
prealabil). Jaloanele se înfig sau se ţin în poziţie verticală cu suporţi speciali,
cu 3 picioare, pe ţăruşii sau buloanele de marcare sau imediat lângă
acestea, pe direcţia de măsurare, de regulă spre exterior.
Când jalonarea se face cu ajutorul aparatelor topografice cu lunetă, se
jalonează un singur capăt, în celălalt făcându-se staţie şi centrându-se
aparatul respectiv.

Întrebări de autoevaluare:

1. Cum se ridică o perpendiculară cu echerele topografice?

2. Cum se trasează un unghi drept cu ajutorul ruletei, prin
construirea unui triunghi dreptunghic?
3. Cum se trasează un unghi drept cu ruleta, prin construirea unui
triunghi isoscel?
4. Cum se verifică poziţia verticală a unui jalon?
5. Cum se prelungeşte un aliniament?

20
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

UNGHIURI MĂSURATE ÎN TOPOGRAFIE

Cuvinte cheie: unghiuri verticale, unghiuri de pantă,unghiuri nadirale

unghiuri zenitale, unghiuri orizontale, unghiuri orizontale neorientate,
orientarea unei direcţii, unghiuri orizontale fixe, microtrilateraţia, ridicări
planimetrice

Rezumat: Unghiurile verticale sunt măsurate în planul vertical care

conţine atât cele două puncte (punctul de staţie şi punctul vizat), cât şi cercul
gradat al instrumentului.
Unghiurile orizontale sunt unghiuri diedre, situate între două
semiplanuri ce se intersectează pe dreapta verticală care trece prin punctul
de staţie al instrumentului.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

3.1. Unghiuri verticale

Unghiurile verticale sunt măsurate în planul vertical care conţine atât

cele două puncte (punctul de staţie şi punctul vizat), cât şi cercul gradat al
instrumentului.
În funcţie de poziţia semidreptei de referinţă (de origine), unghiurile
verticale pot fi de pantă, zenitale şi nadirale.

3.1.1. Unghiurile de pantă

Unghiurile de pantă (notate de obicei cu simbolul ), măsoară
înclinarea direcţiei dintre punctul de staţie şi punctul vizat şi are ca origine
proiecţia acelei direcţii pe planul orizontal ce conţine punctul de staţie. Când
cele două puncte se găsesc la acelaşi nivel (fac parte din acelaşi plan
orizontal), unghiul de pantă are valoarea zero. Când cele două puncte se
găsesc pe aceeaşi verticală, unghiul de pantă are valoarea absolută maximă,
care este de 90o, respectiv 100g sau  radiani.
Unghiurile de pantă au valori pozitive, cuprinse între zero şi valoarea
maximă (+90o) atunci când punctul vizat este situat mai sus decât punctul de
staţie şi valori negative, cuprinse între valoarea minimă (-90o) şi zero, atunci
când punctul vizat este mai jos decât punctul de staţie.
Dacă se schimbă sensul direcţiei de vizare adică punctul de staţie (A)
devine punct vizat şi invers, punctul de vizat (B) devine punct de staţie, se
schimbă şi semnul unghiului de pantă, valoarea absolută rămânând aceeaşi.

Prin urmare, AB = - BA

În tehnică, unghiul de pantă mai este cunoscut şi sub denumirea de
declivitate şi se foloseşte de obicei la aprecierea înclinării unor porţiuni ale
căilor de comunicaţie (căi ferate, şosele). Porţiunile urcătoare, cu valori
21
pozitive ale declivităţii sau unghiului de pantă se numesc şi porţiuni în rampă
iar cele coborâtoare, cu declivităţi negative, porţiuni sau zone în pantă.

3.1.2. Unghiurile nadirale

Unghiurile nadirale au ca origine de măsurare semidreapta verticală
care coboară din punctul de observare sau de staţie în jos, spre centrul
Pământului (spre nadir). Practic, se folosesc doar în aprecierea devierii de la
verticală a axei optice a camerelor folosite în fotogrammetria aeriană şi
cosmică.

3.1.3. Unghiurile zenitale

Unghiurile zenitale au ca origine semidreapta verticală care urcă din
punctul de staţie spre zenit, punctul opus nadirului. Unghiurile zenitale sunt
larg utilizate în lucrările topo-geodezice moderne, clasice şi expeditive mai
recente, înlocuind tot mai mult unghiurile de pantă utilizate în lucrările
topografice expeditive sau clasice mai vechi. Spre deosebire de unghiurile de
pantă, unghiurile zenitale ( şi cele nadirale) nu au valori negative.

3.1.4. Relaţia dintre diferitele tipuri de unghiuri verticale

Când unghiul de pantă al unei direcţii are valoarea maximă (+90 o sau
echivalentul), unghiul zenital al aceleiaşi direcţii are valoarea zero (minimă)
iar unghiul nadiral valoarea maximă (+180o sau echivalentul de +200g,
respectiv +); când unghiul de pantă are valoarea zero, atât unghiul zenital
cât şi cel nadiral corespunzător au valoarea de +100 g sau echivalentul
acestuia; când unghiul de pantă are valoarea minimă, de – 90o, unghiul
zenital are valoarea maximă (+200g) iar cel nadiral valoarea minimă (zero).
Între cele două forme ale unghiurilor verticale folosite mai frecvent în
lucrările topografice, (unghiurile zenitale şi unghiurile de pantă) există
următoarele relaţii de corespondenţă pentru o direcţie oarecare, de la A la B:

zAB = 100G - AB

AB = 100g - zAB
Între unghiul zenital al unei direcţii AB şi cel al aceleiaşi direcţii vizată
în sens invers (BA), adică prin schimbarea locului punctului de staţie cu cel al
punctului vizat, există relaţia:

zBA = 200g – zAB sau zAB = 200g - zBA

În ultimele patru relaţii, unghiurile sunt exprimate în grade
centezimale.
Când exprimarea se face în grade sexagesimale, cele patru relaţii vor
deveni:

zAB = 90o - AB

AB = 90o - zAB
zBA = 180O - zAB
zAB = 180O - zBA

22
 3.1.5. Importanţa cunoaşterii şi măsurării unghiurilor verticale
Cunoaşterea unghiurilor verticale are importanţă în următoarele tipuri
de activităţi topografice:
- aflarea proiecţiei pe un plan orizontal a unei distanţe măsurată pe un
teren înclinat (reducerea la orizont a distanţelor)
- aflarea distanţei înclinate corespunzător unei anumite distanţe
orizontale (la trasarea unor lucrări pe terenuri în pantă)
- aflarea diferenţei de nivel dintre două puncte când se cunoaşte
distanţa înclinată dintre cele două puncte sau proiecţia acesteia pe un plan
orizontal (distanţa orizontală). Această activitate este frecvent utilizată în
lucrările topografice de nivelment (expeditiv, clasic sau modern).
- Aflarea înălţimii unor detalii din teren când acesta nu se poate
măsura în mod direct (arbori, stâlpi, diverse construcţii), etc.
În toate aceste activităţi se utilizează relaţii de calcul simple, bazate pe
folosirea funcţiilor trigonometrice (sinus, cosinus, tangentă, cotangentă) ale
unor unghiuri verticale şi ale altor distanţe care se pot măsura sau calcula.
Asupra acestor aspecte vom reveni în capitolele următoare.

3.2. Unghiuri orizontale

Unghiurile orizontale pot fi măsurate pe un cerc gradat orizontal (numit

şi limb) al unui goniometru. Ele sunt unghiuri diedre, situate între două
semiplanuri ce se intersectează pe dreapta verticală care trece prin punctul
de staţie al instrumentului. Se măsoară între (de la) un semiplan vertical de
referinţă şi (până la) semiplanul vertical care conţine cele două puncte situate
pe direcţia dispozitivului de vizare. Practic însă, unghiurile orizontale din
teren pot fi considerate şi unghiuri plane (măsurate în planul cercului gradat
orizontal al goniometrului) şi au mărimea egală cu unghiurile
corespunzătoare (măsurabile cu raportorul) de pe harta, planul sau releveul
pe care este reprezentată porţiunea de teren ce conţine punctele, respectiv
direcţiile măsurate. În acest caz, direcţia de origine şi direcţia de vizare sunt
proiectate pe planul orizontal al cercului gradat.
Dintr-un punct de staţie se pot măsura unul sau mai multe unghiuri
orizontale, având vârfurile situate în punctul comun de staţie.
În măsurătorile topografice actuale, unghiurile orizontale din teren se
măsoară în sensul mersului acelor de ceasornic (în sens direct),
considerând terenul şi respectiv cercul gradat privite de sus.

3.2.1. Unghiuri orizontale neorientate

Semiplanul sau direcţia de referinţă de la care se măsoară unghiurile
orizontale pot fi sau pot conţine direcţia de la punctul de staţie spre un anumit
punct ales de topograf ori stabilit prin proiectul lucrării respective (spre
exemplu un punct din reţeaua de sprijin, un alt punct al reţelei de ridicare sau
un anumit punct de detaliu reprezentativ, vizibil şi uşor de recunoscut atât pe
plan cât şi pe teren, din punctul de staţie).
În cazul mai multor unghiuri care se măsoară într-un punct de staţie,
originea poate fi comună pentru toate sau poate fi diferită pentru fiecare
unghi.

23
 3.2.2. Orientarea unei direcţii (unghiuri orizontale orientate)
În măsurătorile geodezice şi topocadastrale oficiale clasice şi
moderne, se măsoară (sau se calculează) şi se utilizează anumite unghiuri
orizontale numite orientări. Acestea au, de regulă, originea „orientată”
paralel cu axa XX’ a sistemului adoptat sau impus de coordonate
rectangulare. În sistemele de proiecţie cartografică folosite în România în
ultima jumătate de secol, direcţia axei XX’ este orientată aproximativ pe
direcţia nord-sud.
Prin orientarea unei direcţii oarecare de la A la B notată cu simbolul
AB ( este litera “THETA” din alfabetul grecesc) se înţelege, în sens larg,
unghiul orizontal, măsurat în sensul acelor de ceasornic, dintre direcţia de la
punctul de staţie (A) spre nord şi direcţia de la A la B.
Distanţa orizontală de la A la B (notată cu dAB sau DoAB) şi orientarea
AB alcătuiesc cele două coordonate polare care definesc poziţia punctului
vizat B în raport cu polul A (punctul de staţie).
În lucrări de interes local sau în mod provizoriu, se pot utiliza orientări
magnetice (m), adoptând ca direcţie de referinţă nordul magnetic (indicat de
acul magnetic al unei busole) în dreptul căruia se aduce diviziunea (reperul)
zero al cercului gradat orizontal (limbului).
În acelaşi scop, se pot utiliza orientări geografice (g) (aducând
diviziunea zero a limbului goniometrului pe direcţia nordului geografic,
stabilită cu ajutorul astrelor).
Ulterior, dacă este necesar se poate determina diferenţa unghiulară
dintre nordul magnetic sau geografic faţă de axa XX’ şi se pot calcula
orientările oficiale (topografice) în raport cu această axă, a diferitelor direcţii
(unghiuri orizontale) măsurate în teren.
În ridicările planimetrice (sau mixte) clasice şi moderne, din
coordonatele polare se calculează coordonatele rectangulare absolute ale
unor puncte noi (X,Y) trecând printr-o etapă intermediară de calcul al unor
coordonate rectangulare relative (x, y).
În alte situaţii, trecerea se poate face şi în sens invers, calculând
coordonate polare ( şi/sau d sau DO) din coordonatele rectangulare absolute
ale unor puncte cunoscute din reţeaua de sprijin sau de ridicare.

3.2.3. Unghiuri orizontale fixe

În unele măsurători topografice expeditive se procedează la coborârea
unor perpendiculare sau altor linii cu o anumită înclinare (de exemplu 45o)
din unele puncte de detaliu pe una sau mai multe baze (laturi, diagonale sau
alte linii caracteristice din teren).
În alte măsurători, în special la transpunerea în teren a unor
construcţii sau lucrări proiectate, trebuiesc trasate unghiuri drepte (90o),
jumătăţi de unghiuri drepte sau alte unghiuri fixe cu valoare rotundă (30 o,
45o, 60o, 120o, 130o, 180o).
În acest scop se pot utiliza şi goniometrele destinate măsurării
unghiurilor orizontale, dar şi instrumente mai simple, numite în general
“echere topografice”. În lipsa acestora, coborârea şi ridicarea de
perpendiculare sau trasarea pe teren a altor unghiuri fixe de alte mărimi se
pot realiza chiar şi cu o dotare mai sumară.
24
 Probleme rezolvate:

Exemplu 1:
Cât este unghiul zenital al unei direcţii AC dacă unghiul de pantă AC
= 250 ?
Rezolvare:

ZAC= 900- AC= 900 - 250 = 650

Exemplu 2:
Cât este unghiul zenital al unei direcţii AD dacă unghiul de pantă este
AD = - 150?

Rezolvare:

ZAD= 900- AD= 900 – (-150 ) = 1050

Concepte şi noţiuni de reţinut

În funcţie de poziţia semidreptei de referinţă (de origine), unghiurile

verticale pot fi de pantă, zenitale şi nadirale.
Unghiurile de pantă (notate de obicei cu simbolul ), măsoară
înclinarea direcţiei dintre punctul de staţie şi punctul vizat şi au ca origine
proiecţia acelei direcţii pe planul orizontal ce conţine punctul de staţie. Au
valori pozitive, cuprinse între zero şi valoarea maximă (+90 o) atunci când
punctul vizat este situat mai sus decât punctul de staţie şi valori negative,
cuprinse între valoarea minimă (-90o) şi zero, atunci când punctul vizat este
mai jos decât punctul de staţie.
Unghiurile nadirale au ca origine de măsurare semidreapta verticală
care coboară din punctul de observare sau de staţie în jos, spre centrul
Pământului (spre nadir).
Unghiurile zenitale au ca origine semidreapta verticală care urcă din
punctul de staţie spre zenit, punctul opus nadirului. Unghiurile zenitale sunt
larg utilizate în lucrările topo-geodezice moderne, clasice şi expeditive mai
recente, înlocuind tot mai mult unghiurile de pantă utilizate în lucrările
topografice expeditive sau clasice mai vechi. Spre deosebire de unghiurile de
pantă, unghiurile zenitale ( şi cele nadirale) nu au valori negative.
Unghiurile orizontale sunt unghiuri diedre, situate între două
semiplanuri ce se intersectează pe dreapta verticală care trece prin punctul
de staţie al instrumentului. Se măsoară între (de la) un semiplan vertical de
referinţă şi (până la) semiplanul vertical care conţine cele două puncte situate
pe direcţia dispozitivului de vizare.

Întrebări de autoevaluare:

1. Ce instrumente se folosesc la metoda microtrilateraţiei?

2. Cum se proiectează o ridicare expeditivă prin microtrilateraţie?
3. Cum şi cu ce se face raportarea punctelor la metoda microtrilateraţiei?
25
4. Care este originea de măsurare a celor trei feluri de unghiuri verticale?
5. Care sunt valorile minimă şi maximă ale unghiurilor de pantă?
6. Care sunt valorile minimă şi maximă ale unghiurilor zenitale?
7. Cât este unghiul de pantă al direcţiei CA dacă AC = 250?
8. Cât este unghiul zenital al direcţiei DB dacă zBD = 109,5g?
9. Cât este unghiul de pantă al direcţiei PR dacă zPR = 112,3g?
10. Care sunt coordonatele polare care definesc poziţia unui punct vizat C
faţă de poziţia unui punct de staţie A?
11. Câte grade au principalele unghiuri orizontale fixe?

26
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

INSTRUMENTE ŞI METODE PENTRU MĂSURAREA

UNGHIURILOR
Cuvinte cheie: echere topografice, teodolite, staţii totale electronice,
punerea în punct, calare, orientare pe un punct cunoscut.

Rezumat: Unghiurile pot fi măsurate atât pe planuri sau hărţi cât şi

practic pe teren. Pentru o determinare cât mai precisă a acestor valori se
folosesc instrumente simple folosite la geometrie descriptivă în liceu cât
instrumente cu specific topografic existente în cadrul sectoarelor specializate
cât şi la îndemâna tuturor atunci când nu necesită o precizie foarte mare.
Aceste instrumente şi modul de lucru acestea vor fi descrise în cadrul acestei
unităţi de învăţare.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

4.1. Instrumente pentru măsurarea sau trasarea de unghiuri pe

planuri şi hărţi

Măsurarea (sau trasarea) aproximativă a unghiurilor pe diferite

reprezentări de către inginerii cu pofil horticol se poate face cu rechizitele
folosite şi prin metodele însuşite la orele de geometrie şi desen din gimnaziu
şi liceu: raportoare, echere, riglă, compas, etc.
Pentru măsurători sau trasări mai exacte pe planuri sau hărţi, sunt
folosite instrumente speciale, mai precise: coordonatografe polare şi
rectangulare, programe computerizate specializate în grafică gen AutoCAD
cu terminale de gen plottere şi imprimante ca dispozitive ale calculatoarelor
electronice utilizate pentru înregistrarea informaţiei, etc., ale căror
caracteristici şi mod de utilizare fac obiectul pregătirii unor cadre de
specialitate (topo-geodezi, specialişti în cadastru, cartografi).

4.2. Instrumente pentru măsurarea expeditivă a unghiurilor

verticale în teren

Pentru măsurarea unghiurilor verticale se folosesc diferite instrumente

numite eclimetre.
Un eclimetru poate fi improvizat dintr-un raportor fixat pe un suport din
lemn, prevăzut cu un dispozitiv de vizare şi un fir cu plumb. Un dispozitiv de
vizare simplu poate fi alcătuit din două cuie bătute în poziţie orizontală pe o
linie paralelă cu linia de credinţă a raportorului (diametrul 0 0-1800). Firul cu
plumb se fixează pe al treilea cuişor, bătut exact în centrul raportorului. Cuiul
dinspre ochi (ocular) poate fi înlocuit cu o plăcuţă verticală având un mic
orificiu sau o fantă îngustă, orizontală.

27
 Pentru sporirea preciziei de măsurare, placa suport poate să fie fixată
la înălţimea capului (ochilor) pe un baston vertical, ascuţit la capătul inferior.
Fixarea se poate face cu un şurub cu piuliţă.
Un alt tip de eclimetru poate fi improvizat dintr-un compas din lemn,
care poate servi şi la măsurarea distanţelor.
La intersecţia picioarelor se fixează un fir cu plumb, iar şipca ce
uneşte cele două picioare ale compasului trebuie gradată în mod special.

4.3. Modul de lucru la măsurarea expeditivă a unghiurilor

verticale

În măsurătorile topografice, de obicei este necesară aflarea unghiurilor

verticale (zenitale sau de pantă) ale unor porţiuni de teren, de construcţii sau
al unor aliniamente dintre două puncte topografice concrete (situate de
regulă la nivelul solului). Instrumentele topografice fiind ţinute sau fixate pe
suporţi la o înălţime oarecare (i) deasupra punctului (marcat) de staţie, este
necesar ca, pe cât posibil, să se vizeze un punct situat la aceeaşi înălţime (i)
deasupra punctului vizat, pentru ca linia de vizare să fie cât mai paralelă cu
linia înclinată de măsurat. Pentru aceasta, fie se foloseşte un semnal (jalon)
cu o înălţime egală cu cea a instrumentului, fie se face un semn vizibil pe
obiectele vizate (trunchiuri de arbori, ziduri de clădiri, stâlpi de gard, etc.) la
acea înălţime.
Se poate face un semn cu var, cretă, cărămidă, cărbune, pământ,
vopsea, etc. sau se fixează o fâşie de hârtie, pânză sau alt obiect îngust dar
de culoare contrastantă la înălţimea respectivă.
Operatorul fixează eclimetrul pe suportul său într-unul din capetele
aliniamentului, orientat cu dispozitivul de vizare spre semnalul din celălalt
capăt.
Eclimetrele fără suport se ţin cu mâna, de preferinţă sprijinite pe
semnal, la înălţimea semnului marcat.
Prin dispozitivul de vizare se vizează cât mai precis semnalul din
capătul opus la aceeaşi înălţime (pentru ca înclinarea liniei de vizare să fie
aceeaşi cu a liniei terenului). Se blochează eclimetrul în poziţia respectivă şi
se aşteaptă liniştirea (verticalizarea) firului cu plumb.
Privind din lateral (perpendicular) pe raportor se citeşte şi se notează
gradaţia în dreptul căreia s-a aflat firul.
Dacă la construcţia eclimetrului s-a folosit un raportor cu gradaţie
dublă, citirile se fac pe gradaţiile care au originea (zero) spre vizor (ocular,
ochi). Eventual, celelalte gradaţii se acoperă sau se şterg, pentru a nu face
citiri greşite. Valorile citite pe raportor în dreptul firului cu plumb verticalizat
reprezintă unghiuri zenitale (z), iar în calculele ulterioare se vor folosi
formulele corespunzătoare acestora. Dacă dorim, se pot calcula unghiurile
de pantă () corespunzătoare, utilizând relaţia:

AB = 900 - zAB

Se recomandă efectuarea a 4-5 citiri pentru fiecare aliniament înclinat

de măsurat. Valorile care se îndepărtează mult de la medie se elimină şi se

28
calculează media aritmetică din valorile rămase, rezultând cu oarecare
aproximaţie unghiul zenital al direcţiei respective.
Pentru verificare se poate face şi măsurarea unghiului din celălalt
capăt al aliniamentului. Cele două unghiuri zenitale sunt suplimentare, suma
lor trebuind să fie de 1800, adică:

zAB + zBA = 1800

Pentru mărirea preciziei de măsurare se recomandă următoarele:

- folosirea la construcţia eclimetrului a unui raportor cu raza
(diametrul) cât mai mare;
- construirea eclimetrelor cu o linie de miră cât mai lungă (peste 0,5
m). Linia de miră este distanţa dintre componentele dispozitivului de vizare
(cele două cuişoare sau plăcuţa ocular şi cuiul obiectiv);
- utilizarea eclimetrelor cu suport (picior) şi blocarea eclimetrului după
vizare;
- folosirea unui diametru redus al orificiului sau fantei ocularului şi al
cuielor folosite pentru execuţia dispozitivului de vizare (circa 1 mm);
- folosirea unui fir subţire dar rezistent şi a unei greutăţi suficient de
mari pentru firul cu plumb;
- asigurarea unei centrări perfecte a cuiului de fixare a firului şi a
paralelismului liniei de vizare cu linia de credinţă a raportorului;
- reducerea frecărilor dintre fir şi placa suport, raportor sau cuiul de
fixare;
- evitarea efectuării citirilor pe timp de vânt.
În afara eclimetrului şi a modului de lucru descrise mai sus, se pot
utiliza şi alte instrumente improvizate sau fabricate în serie (de exemplu
eclimetrul Freiberger).

4.4. Echere topografice

Echerele topografice sunt instrumente simple cu ajutorul cărora se pot

coborî perpendiculare sau se construiesc şi se trasează pe teren unghiuri
drepte şi jumătăţi de unghiuri drepte. Ele au fost folosite în trecut la ridicări
topo-cadastrale şi se pot folosi de către horticultori în măsurători topografice
expeditive.
În topografie se cunosc 3 tipuri de echere: cu vizare directă, cu oglinzi
şi cu prisme.
 Echere cu vizare directă. În această grupă intră: triunghiul de
lemn, echerul planşetă, echerul improvizat şi echerul arpentor.
 Triunghiul de lemn – este confecţionat din două şipci de 40-
50 cm lungime, aşezate sub un unghi drept. Pentru formarea liniilor de vizare
se bat cuie. Prezintă inconvenientul că, pentru vizare, este necesară poziţia
culcat pe sol, a operatorului.
 Echerul planşetă – este confecţionat dintr-o planşetă care se
fixează pe un suport de 1,2-1,4 m, care în poziţie de lucru se înfige în
pământ.
 Echerul improvizat – se poate confecţiona din două şipci lungi
de 40-50 cm, aşezate în cruce. La îmbinare se taie în fiecare scândură
29
jumătate din grosime pentru a avea feţele în acelaşi plan. Pentru vizare se
bat cuie formând două linii de vizare. Instrumentul se aşează pe un baston
de 1,2-1,4 m care, pentru lucru, se înfige în pământ.
 Echerul arpentor este format, de obicei, dintr-o prismă
octogonală metalică. Pe feţele echerului există nişte deschideri numite
pinule. Liniile de vizare care unesc aceste deschideri formează unghiuri
drepte sau jumătăţi de unghiuri drepte. Instrumentul se aşează pe un trepied.
Centrarea şi calarea se fac aproximativ, din ochi, cu ajutorul unui fir cu plumb
şi prin observarea suprafeţei orizontale superioare.
 Echere cu oglinzi. Aceste echere determină unghiuri drepte pe
baza imaginilor reflectate. Sunt două tipuri de echere cu oglinzi: cu două
oglinzi şi cu trei oglinzi, principiul constructiv fiind acelaşi.
 Echerul cu două oglinzi. Se compune dintr-un cadru metalic în
care sunt fixate două oglinzi ce formează între ele un unghi de 50g. Deasupra
fiecărei oglinzi se află câte o fereastră prin care se face vizarea directă a unui
semnal. În partea inferioară are un mâner în care se fixează un fir cu plumb.
Principiul de construcţie constă în dubla reflexie a imaginii, încât raza
incidentă care cade pe o oglindă (O1) şi cu raza dublu reflectată de pe a
doua oglindă (O2) formează între ele un unghi drept.
Echerul cu două oglinzi poate fi folosit pentru ridicarea unei
perpendiculare din extremitatea unui aliniament.
 Echere cu prisme. Aceste instrumente sunt cele mai des
utilizate deoarece unghiul format de feţele prismelor nu se deformează prin
utilizare, aşa cum se întâmplă în cazul echerelor cu oglinzi. Sunt însă mai
greu de procurat, fiind fabricate în întreprinderi specializate din străinătate.

4.5. Determinarea expeditivă a unghiurilor orizontale

În lucrările topografice, măsurarea unghiurilor orizontale cu

goniometre simple este relativ puţin utilizată în prezent. Se pot utiliza busole
de buzunar, a căror precizie este de regulă nesatisfăcătoare. Se poate de
asemenea folosi o planşetă asemănătoare „echerului planşetă” prezentat la
punctul 4.4. şi completată cu un raportor şi câteva ace de gămălie. Şi în
acest caz precizia este moderată.
Pentru nevoi de ridicare expeditivă în plan a unor parcele cu contur
neregulat, se poate improviza o planşetă din polistiren expandat, cu ajutorul
căreia se pot trasa pe o coală de hârtie (prin înţeparea cu ace) unul sau mai
multe unghiuri orizontale situate în jurul punctului de staţie, cu o precizie
uneori satisfăcătoare.
O metodă destul de precisă pe care o recomandăm pentru
determinarea unor unghiuri orizontale izolate între diferite aliniamente din
teren de interes pentru horticultori (colţuri de parcele sau tarlale, unghiuri
formate de diferite tronsoane ale unui drum, canal, gard sau între rândurile
de pomi şi vie cu marginile parcelelor), constă în măsurarea lungimii laturilor
unor triunghiuri isoscele construite în mod convenabil şi calculul unghiului
respectiv prin folosirea funcţiilor trigonometrice.

30
 4.6. Instrumente clasice şi moderne pentru măsurarea
unghiurilor în teren

Măsurătorile precise ale unor unghiuri în lucrări de topografie,

geodezie şi cadastru se efectuează de personalul angajat al unor organizaţii
sau firme specializate, utilizând aparatură modernă sau, încă clasică.
Goniometrele complexe care sunt special destinate pentru măsurarea
unghiurilor, dar pot fi utilizate şi la măsurarea distanţelor, şi poartă denumirea
de teodolite.
Cele mai moderne teodolite, care tind să înlocuiască total aparatura
optică clasică ( considerată modernă până în urmă cu 10-15 ani), se
numesc staţii totale, teodolite electronice sau tahimetre electro-optice.
Acestea măsoară cu mare precizie orice fel de unghi sau distanţă, calculează
aproape instantaneu coordonatele rectangulare relative sau absolute ale
punctului de staţie, memorează un număr impresionant de date, efectuează
calculul rapid şi precis al unor arii, ceea ce sporeşte considerabil
randamentul lucrărilor din acest domeniu.

4.6.1. Tipuri de teodolite

Teodolite optice. Teodolite – tahimetre cu scăriţă. Din această
categorie fac parte următoarele tipuri de aparate: Theo 020, Theo 020A,
Theo 030, produse de firma Zeiss – Jena; Wild T16 (produs de firma Leica);
T60E, TS6, TS20A, produse de firma SOKKIA.
Teodolite – tahimetre cu micrometru optic – din care prezentăm: Theo
010, Theo 010A – din seria ZEISS – Jena; Wild T1 şi Wild T2 din seria Leica.
Tahimetre autoreducătoare – sunt instrumente care folosesc citirea
centralizată a unghiurilor orizontale şi verticale precum şi a distanţelor reduse
la orizont şi a diferenţei de nivel după diferite principii. Din această categorie
menţionăm următoarele aparate: Dahlta 020, Dahlta 010A Zeiss – Jena,
RDS Wild etc.
Tahimetre telemetrice – asemenea aparate se bazează pe lansarea
unui fascicul de lumină modulat. Acestea sunt construite cu baza în
instrument şi astfel nu este necesară o bază în al doilea punct al distanţei de
măsurat, ci doar un semnal simplu, de exemplu un jalon sau chiar obiectul
vizat. Din această categorie face parte BRT 006 Zeiss – Jena.
Staţii total inteligente. Sunt aparate de măsurat topogeodezice care
folosesc ca mijloc de măsurare undele electromagnetice şi tehnici de
măsurare, înmagazinare, prelucrare şi transpunere grafică, sisteme
computerizate.
Introducerea şi folosirea tahimetrelor electronice în practică constituie
o soluţie globală în rezolvarea şi automatizarea lucrărilor topografice de
ridicare şi trasare constituind o adevărată revoluţie în domeniu cu efecte
benefice de randament şi cost.
Dintre tahimetrele electronice prezentăm: Leica T 1000, Leica T 1600,
Leica 2002, Leica TC 600, Leica TC 800 produse de firma Leica; REC ELTA
13C produs de firma Zeiss din Germania.
Având în vedere complexitatea şi costurile foarte mari care fac
posibilă utilizarea numai de către personal bine calificat, considerăm
facultativă însuşirea în detaliu a componentelor şi modului de folosire a

31
teodolitelor moderne (staţii totale, teodolite electronice sau tachimetre
electro-optice) de către inginerii agronomi,horticultori,de arhitectură
peisagistică,etc.

4.6.2. Părţile componente ale teodolitelor şi staţiilor totale

electronice
Un teodolit este alcătuit dintr-un suport cu trei picioare (trepied),
aparatul propriu-zis, accesorii şi anexe.
Trepiedul are rolul de a asigura aparatului o foarte bună stabilitate, la
o înălţime variabilă, comodă pentru operator, o centrare şi o calare
(orizontalizare, respectiv verticalizare) a cercurilor gradate.
Aparatul propriu-zis este alcătuit dintr-o ambază, o carcasă de
protecţie ce adăposteşte cercurile gradate, numeroase dispozitive optice (şi
electronice la staţiile totale), dispozitivele de vizare a semnalelor şi de citire
sau înregistrare a unghiurilor.
În figura 4.1 sunt prezentate părţile componente ale teodolitului –
tahimetru Theo – 020.
Pentru vizare este prevăzut cu lunetă (1) care asigură mărimea şi
apropierea obiectivelor vizate. O lunetă din ultimul tip, este compusă din:
ocularul lunetei (22); placa firelor reticulare, sistemul de focusare şi obiectivul
lunetei (2).
Cercul vertical (3), ca parte a eclimetrului serveşte la măsurarea
unghiurilor zenitale.

Fig. 4.1.

Ambaza sau suportul aparatului (7), face legătura dintre aparat şi

trepied. La ambază se deosebesc: trei şuruburi de calare (8), placa de bază
a ambazei (12) şi placa de tensiune a ambazei (13).
Trepiedul pe care se fixează aparatul este alcătuit din: capul
trepiedului (9) prevăzut cu şurubul pompă (11) şi cârlig pentru suspendarea
firului cu plumb (10) şi trei picioare telescopice.
32
 Pentru orizontalizare aparatul este dotat cu 2 nivele: nivela sferică (5)
şi nivela cilindrică sau torică (23).
Pentru citirea unghiurilor aparatul este dotat cu un microscop (21) cu
scăriţă centralizată (fig.4.2.) în care se citesc unghiul orizontal la a = 373 g13c
şi unghiul vertical la b = 125g77c.

Fig.4.2.

Alte părţi componente ale aparatului sunt: oglinda de iluminare a

cercurilor gradate (26); dispozitivul de vizare de tip colimator (19); pârghia de
blocare în plan orizontal (6); pârghia de blocare a lunetei în plan vertical (18);
şurub micrometric pentru mişcarea laterală (15); şurub micrometric de
basculare a lunetei (17); dispozitiv optic de centrare (16); manşon de
focusare (20), pârghia de deblocare a mişcării de înregistrare a unghiului
orizontal (24); clemă de blocare a cercului orizontal (25); buton de reglare
pentru iluminarea reticulului (4); buton pentru diafragma cercului vertical (27);
suport pentru fixarea dispozitivului de iluminare (28)
Luneta serveşte la vizarea semnalelor, sistem care asigură o dată cu
mărirea şi apropierea obiectivelor vizate.
Luneta topografică se compune din două tuburi coaxiale şi anume :
unul lung, numit tub obiectiv ,ce conţine obiectivul, lentila de focusare şi
placa reticulară şi unul scurt, numit tub ocular, ce conţine ocularul.
Obiectivul constă dintr-o lentilă convergentă din sticlă şi una sau două
lentile divergente de cristal, acromatice. Întregul sistem optic este fixat în
partea din faţă a tubului obiectiv.
În interiorul obiectivului este plasată lentila de focusare, o lentilă
divergentă montată între obiectiv şi placa reticulară şi a cărei poziţie este
variabilă.Ea poate fi deplasată de-a lungul axei lunetei cu ajutorul unui şurub
exterior sau molete.Lentila de focusare are rolul să aducă imaginea
obiectului vizat în planul firelor reticulare, operaţie care se numeşte focusare
interioară.
Reticulul lunetei constă dintr-o lamă de sticlă fixată într-o ramă
circulară prin intermediul a patru şuruburi.Cele două fire, unul vertical şi unul
oriyontal, gravate pe placa de sticlă se numesc fire reticulare.
La tahimetrul autoreducător Dahlta, în câmpul lunetei, apare imaginea
unei diagrame generată pe o placă de sticlă optică (fig. 4.3., Dahlta 020 şi fig.
4.4., Dahlta 010 A).

33
 Fig. 4.3. Fig. 4.4.

La ambele aparate, placa reticulară ce conţine diagrama este solidară

cu sistemul optic al lunetei şi se deplasează o dată cu înclinarea acesteia.
Diagrama conţine: firul reticular orizontal 00, firele distanţei dd, firele pentru
diferenţele de nivel ΔZ şi firul vertical ZN. Aceste fire sunt denumite fire
stadimetrice.
Ocularul este sistemul optic fixat în tubul ocular, care are rolul de a
prelua şi de a mări imaginea semnalului dată de obiectiv. Este format din
două lentile convergente, plan convexe, formând un sistem acromatic.
Anexele sunt alcătuite din semnale mobile (jaloane, mire speciale,
prisme reflectante).
Accesoriile, necesare pentru utilizarea aparatului în condiţii speciale
şi pentru întreţinerea sau rectificarea (reglarea) acestuia, se găsesc de obicei
în cutia aparatului care îi asigură protecţia în timpul depozitării şi transportului
(firul cu plumb care asigură centrarea aparatului pe verticală; bastonul de
centrare; busola şi declinatorul care servesc la orientarea aparatului pe
direcţia N-ului).

4.7. Punerea în staţie a teodolitului

Punerea în staţie a aparatului comportă:
- punerea în punct;
- stabilitate;
- calarea;
- punerea la punct a lunetei;
- orientarea teodolitului.

4.7.1 Punerea în punct

Pentru instalarea trepiedului şi fixarea teodolitului propriu-zis pe
trepied se procedează astfel:
- se desface cureaua de prindere şi se slăbesc şuruburile de strângere
a picioarelor telescopice;
- se desfac picioarele trepiedului după înălţimea operatorului şi se
strâng şuruburile;
- se aşează trepiedul deasupra punctului de staţie;capul trepiedului
trebuie aşezat de la început aproximativ în poziţie orizontală;
- se deschide cutia şi se scoate teodolitul propriu-zis şi suportul cu trei
picioare(ambaza);

34
 - se instalează ambaza pe trepied şi se înşurubează în el şurubul de
fixare (şuruburile de calare ale suportului trebuie să se găsească în poziţia
de mijloc);
- se aşează teodolitul propriu-zis pe ambază şi se fixează cu şurubul
de blocare.
Centrarea teodolitului pe punctul de staţie se face aproximativ cu
ajutorul firului cu plumb iar apoi centrarea exactă prin deplasarea aparatului
pe platforma trepiedului până când cerculeţul dispozitivului optic de centrare
se proiectează pe reperul punctului.

4.7.2. Stabilitatea
Stabilitatea teodolitului se face prin apăsarea picioarelor în pământ cu
ajutorul pragurilor metalice; operaţia se face concomitent cu punerea în
punct(centrarea).

4.7.3. Calarea
Calarea teodolitului presupune aducerea cercului orizontal (azimutal)
în poziţie orizontală. Pentru aceasta se procedează astfel:
- se aşează nivela cilindrică paralelă cu două şuruburi de calare ale
suportului cu trei picioare ;
- se mişcă în sens invers şi simultan cele două şuruburi de calare
până ce bula vine între repere ;
- se roteşte partea mobilă superioară astfel ca nivela cilindrică să vină
perpendicular pe prima direcţie şi se aduce bula între repere cu ajutorul celui
de al treilea şurub de calare .
Operaţiile se repetă de două-trei ori până când bula rămâne între
repere ăn ambele poziţii.

4.7.4. Punerea la punct a lunetei

Prin operaţia de punere la punct a lunetei se înţelege realizarea
clarităţii firelor reticulare şi a imaginii obiectivului vizat.
Claritatea firelor reticulare se obţine prin rotirea ocularului, după ce
luneta a fost îndreptată către un fond deschis.
Operaţia de obţinere a clarităţii semnalului vizat se face de câte ori se
schimbă distanţa de la aparat la semnal. Această operaţie se realizează cu
ajutorul şurubului de focusare , care deplasează lentila de focusare , pentru a
aduce imaginea obiectului vizat în planul firelor reticulare În cazul în care
imaginea obiectului vizat pare să se deplaseze odată cu mişcarea capului
,atunci are loc eroarea de paralaxă optică. Această eroare se elimină prin
mişcarea lentilei de focusare , claritatea imaginii nefiind corect făcută.

4.7.5.Orientarea teodolitului
Una din operaţiile de bază la măsurarea unghiurilor orizontale este
orientarea teodolitului pe direcţia nordului sau pe o direcţie oarecare
considerată ca fiind de referinţă.
Orientarea teodolitului faţă de direcţia nordului, când aceasta este cea
a nordului magnetic, se realizează cu ajutorul busolei sau declinatorului
magnetic.

35
 Pentru obţinerea orientării magnetice a unui aliniament se începe prin
punerea în staţie a teodolitului într-o extremitate a aliniamentului, în timp ce
în cealaltă extremitate se fixează un jalon sau o miră.
După centrare şi calare se aşează busola sau declinatorul magnetic în
lăcaşul rezervat în acest scop. Se face apoi coincidenţa zerourilor .Se roteşte
apoi, aparatul până când acul magnetic se opreşte pe direcţia reperelor.
Se blochează mişcarea generală, în acest fel zero al limbului rămâne
fixat pe direcţia nordului magnetic şi se eliberează mişcarea de înregistrare,
vizându-se la semnalul celălalt.
Valoarea care se citeşte pe limb reprezintă orientarea magnetică a
aliniamentului considerat.
Orientarea teodolitului pe o direcţie dată se face atunci când este
cunoscută din alte măsurători orientarea unei laturi.
Valoarea orientării se introduce în aparatul instalat la o extremitate a
aliniamentului, după care se blochează mişcarea de înregistrare şi se
eliberează mişcarea generală. Cu această valoare în aparat se vizează
cealaltă extremitate a aliniamentului.

Concepte şi noţiuni de reţinut

Măsurătorile sau trasările de pe teren sunt transpuse pe planuri sau

hărţi cu instrumente speciale precise de tipul coordonatografelor polare şi
rectangulare, a programelor computerizate specializate în grafică gen
AutoCAD cu terminale de tip plottere şi imprimante.
Pentru măsurarea unghiurilor verticale pe teren se folosesc diferite
instrumente numite eclimetre.
Echerele topografice sunt instrumente simple cu ajutorul cărora se pot
coborî perpendiculare sau se construiesc şi se trasează pe teren unghiuri
drepte şi jumătăţi de unghiuri drepte. Ele sunt folosite în măsurători
topografice expeditive.
Măsurarea unghiurilor orizontale se execută cu goniometre complexe
care sunt special destinate pentru măsurarea unghiurilor, dar pot fi utilizate şi
la măsurarea distanţelor, şi poartă denumirea de teodolite.

Întrebări de autoevaluare:

1. Enumeraţi instrumentele utilizabile la măsurarea sau trasarea

unghiurilor pe planuri şi hărţi.
2. Descrieţi modul de execuţie al unui eclimetru improvizat.
3. Enumeraţi câteva modalităţi de mărire a preciziei de măsurare
a unghiurilor verticale cu eclimetrele improvizate.
4. Descrieţi un tip de echer topografic cu vizare directă.
5. Descrieţi echerul topografic cu două oglinzi.
6. Enumeraţi părţile componente ale teodolitelor şi rolul lor.
7. Ce comportă punerea în staţie a teodolitului?
8. În ce constă orientarea teodolitului pe un punct de coordonate
cunoscute ?

36
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5

MĂSURAREA DIRECTĂ A DISTANŢELOR

Cuvinte cheie: compasul de lemn, ruleta de pânză, ruleta de oţel,

panglica de oţel, firul de invar

Rezumat: Distanţele pot fi măsurate atât pe planuri sau hărţi cât şi

practic pe teren. Pentru o determinare cât mai precisă a acestor valori se
folosesc instrumente simple folosite la geometrie descriptivă în liceu cât
instrumente cu specific topografic existente în cadrul sectoarelor specializate
cât şi la îndemâna tuturor atunci când nu necesită o precizie foarte mare.
Aceste instrumente şi modul de lucru acestea vor fi descrise în cadrul acestei
unităţi de învăţare.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

5.1. Distanţe măsurate în lucrările topografice

Linia care uneşte două puncte poate fi:

- dreaptă (rectilinie);
- frântă, când pe traseu se interpun unul sau mai multe puncte care
se abat de la linia dreaptă, traseul fiind alcătuit din două sau mai multe
segmente drepte;
- curbă sau sinuoasă, când pe traseu sunt foarte mult punte care se
abat de la linia dreaptă.
În măsurătorile topografice, pe traseul liniilor curbe sau sinuoase
(şerpuite) se stabilesc un număr relativ mic de puncte caracteristice, astfel
încât aceste trasee să poată fi transformate în linii frânte.
Unghiurile dintre segmentele liniilor frânte pot fi situate în plan vertical,
în plan orizontal sau într-un plan oblic (înclinat). În funcţie de poziţia
punctelor care limitează segmentele rectilinii, distanţele pot fi orizontale,
înclinate sau verticale.
Distanţele din teren pot fi măsurate prin metode directe, mai simple sau
prin metode indirecte, care presupun aparatură sau/şi calcule mai complexe.
La măsurarea directă a distanţelor, fiecare segment al unei linii frânte se
măsoară separat, iar în cazul traseelor înclinate se măsoară separat şi
unghiurile verticale ale fiecărui segment.
Pe reprezentările grafice la scară ale terenului (hârtie, planuri şi
relevee), toate lungimile măsurate în teren (în mod deosebit cele înclinate)
sunt întâi reduse la orizont (proiectate pe un plan orizontal) şi apoi micşorate
de un număr de ori (egal cu numitorul fracţiei care reprezintă scara
respectivă).
Distanţa redusă la orizont a unui segment de dreaptă este egală cu
produsul dintre lungimea reală din teren a acelui segment înmulţită fie cu
cosinusul unghiului de pantă, fie cu sinusul unghiului zenital care măsoară
înclinarea segmentului respectiv. Prin urmare, un segment de dreaptă
orizontal va avea o proiecţie orizontală egală cu lungimea reală a sa (întrucât
37
 = 0 sau z = 90 iar cos 0 = sin 90 = 1) iar un segment vertical va fi
reprezentat în proiecţie orizontală (inclusiv pe plan sau hartă) printr-un punct,
întrucât o direcţie verticală are unghiul de pantă  = 90 sau unghiul zenital =
0 iar cos 90 = sin 0= 0.
Evident că un segment de dreaptă înclinat va avea o distanţă orizontală
proporţională cu mărimea funcţiilor trigonometrice ale unghiului vertical
(zenital sau de pantă) care măsoară înclinarea respectivă.
Distanţa proiectată pe un plan vertical dintre două puncte se numeşte şi
diferenţă de nivel dintre punctele respective şi face obiectul ridicărilor
nivelitice, tratate în capitolul cu ridicări nivelitice.

5.2. Metode de măsurare, de calcul şi de apreciere a distanţelor

din teren

Aşa cum am arătat mai sus, distanţele din teren se pot măsura sau
aprecia cu metode directe şi indirecte.
Metodele directe de măsurare a distanţelor presupun parcurgerea
efectivă a terenului de măsurat cu un instrument etalonat (şi de obicei gradat)
de o anumită lungime, numărând câte unităţi de măsură se cuprind în
lungimea traseului respectiv.
Metodele directe sunt larg folosite în măsurători expeditive, nu numai în
topografie ci şi în multe alte domenii. De asemenea au fost (şi mai sunt)
utilizate pentru măsurători precise şi foarte precise în topografia şi geodezia
clasică. În topografia şi geodezia modernă, metodele de măsurare directă a
distanţelor au o utilizare limitată, fiind practic înlocuite cu metode indirecte
precise, bazate pe reflexia de unde.
Metodele indirecte utilizează instrumente, tehnologii, principii şi
procedee de calcul care permit aprecierea, măsurarea sau calcularea
distanţei directe dintre două puncte fără a fi nevoie de parcurgerea efectivă a
traseului respectiv.

5.3. Instrumente pentru măsurarea directă a distanţelor

În funcţie de precizia de măsurare, instrumentele pentru măsurarea

(sau aprecierea) directă a distanţelor pot fi de mică precizie (pentru
măsurători sau aprecieri expeditive), de precizie medie sau mare (folosite în
topografia clasică).

5.3.1. Compasul de lemn

Compasul de lemn a fost folosit de secole şi mai este încă folosit pentru
aprecierea şi chiar măsurarea expeditivă a distanţelor în agricultură. Datorită
simplităţii sale, poate fi uşor confecţionat în orice gospodărie ţărănească. A
fost folosit pe scară largă chiar şi la aplicarea Legii nr. 18/1991.
De regulă, este construit din 3 sau 4 şipci din lemn, îmbinate sub formă
de triunghi isoscel cu laturile laterale prelungite sub forma unor picioare
ascuţite.
În variante îmbunătăţite, poate servi şi la reducerea la orizont a
distanţelor înclinate, la aprecierea înclinării unor trasee sau terenuri (ca
eclimetru improvizat), la aprecierea unghiurilor orizontale fixe (90 şi 45) sau
38
chiar a unor unghiuri orizontale oarecare (ca goniometru complex). În aceste
cazuri se utilizează şi anumite dispozitive de vizare, suporţi şi un fir cu plumb.

5.3.2. Ruleta de pânză

Este confecţionată din pânză tare, impregnată cu vopsea, întărită cu fire
metalice. Are lungimi diferite şi este gradată în cm sau fracţiuni de
centimetru. Adesea are şi gradaţii în unităţi ale sistemului anglosaxon
(picioare, inch şi fracţiuni de inch).
Ruleta este cel mai accesibil instrument pentru măsurarea distanţelor în
topografia expeditivă.

5.3.3. Ruleta de oţel

Are lungimi de 10; 20; 30; 50 sau 100 m, lăţimi de 10 – 16 mm şi
grosimi de 0,15 – 0,25 mm. Banda de oţel este rulată în interiorul unei cutii
de protecţie pe un tambur cu un mâner rabatabil.
Ruletele de fabricaţie recentă sunt divizate în milimetri pe toată
lungimea lor şi acoperite cu un lac anticoroziv, fiind executate din oţeluri de
calitate superioară.

5.3.4. Panglica de oţel

Panglica de oţel a fost instrumentul cel mai utilizat la măsurarea cu
precizie a distanţelor în topografie. Este confecţionată dintr-o bandă de oţel,
lată de 12 – 20 mm, groasă de 0,4 – 0,6 mm şi cu lungimi de 20 sau 50 m.
Extremităţile panglicii sunt prevăzute cu mânere sau inele.
Este divizată pe una sau pe ambele părţi în decimetri – prin orificii, în
metri – prin plăcuţe de alamă, numerotate. Centimetrii se apreciază din ochi
sau prin măsurare cu o riglă gradată. În timpul păstrării şi al transportului,
panglica se înfăşoară pe un cadru metalic.
Pentru măsurarea distanţelor cu ruleta şi cu panglica de oţel se folosesc
o serie de accesorii:
 Fişele sunt vergele de metal cu lungimea de 25 – 30 cm şi diametrul
de 3 – 5 mm. Servesc la marcarea extremităţilor panglicii în timpul măsurării,
prin înfigerea în pământ. O garnitură este formată din două inele de sârmă şi
11 fişe. Recomandăm semnalizarea fişelor prin legarea de inel a unor
panglici viu colorate.
 Întinzătoarele sunt confecţionate din lemn sau ţeavă metalică, cu
lungimea de 1,20 m şi diametrul de 3 – 5 cm. Sunt folosite la întinderea
panglicii pe aliniament.
 Dinamometrul se foloseşte la măsurarea forţei de întindere a panglicii.
 Termometrul serveşte la măsurarea temperaturii. Se cunoaşte că o
panglică de oţel de 50 m, suferă o modificare de 3 mm la fiecare variaţie a
temperaturii cu ± 5°.
 Eclimetrul este utilizat la măsurarea unghiurilor de pantă.

5.3.5. Firul de invar

Este confecţionat dintr-un aliaj special din oţel (64%) şi nichel (36%),
fiind puţin sensibil la variaţiile de temperatură. Are o lungime de 24 sau 48 m
iar capetele firului se termină cu câte o rigletă gradată în mm.

39
 În poziţie de lucru, firul se întinde cu ajutorul a două greutăţi de câte 10
kg fiecare, trecute peste scripeţi montaţi pe trepiede.
Firul de invar a fost folosit pentru măsurarea foarte precisă a distanţelor
în geodezia clasică.

5.4. Aprecierea distanţelor cu pasul etalonat

Această metodă se foloseşte la recunoaşterea terenului precum şi, în

absenţa altor instrumente, pentru aproximarea distanţei dintre două puncte.
Înainte de a se face măsurări cu pasul, acesta trebuie etalonat. Pentru
etalonarea pasului se parcurge de aproximativ 5 ori o distanţă de circa 100
m, care a fost în prealabil măsurată cu panglica sau ruleta de oţel. Se va
stabili numărul mediu de paşi pentru lungimea de circa 100 m şi se va
calcula valoarea pasului etalonat astfel:

Dist. parcursa
Pasul etalonat 
nr.de. pasi
De exemplu: dacă distanţa parcursă este de 106 m, iar numărul de paşi
înregistraţi este de 135, atunci valoarea pasului etalonat va fi:

106m
Pasul etalonat   78,5cm = 0,785 m
135
Se consideră că lungimea medie a pasului unui adult este de cca. 80
cm  5%.
Pentru măsurarea cu pasul a distanţei dintre două puncte, se va
parcurge cu paşi normali distanţa respectivă, stabilindu-se numărul de paşi.
Distanţa se va afla înmulţind numărul de paşi cu valoarea pasului etalonat.
Exemplu:
- numărul de paşi = 205;
- valoarea pasului etalonat = 0,78 m
D(m) = 205 x 0,78 = 159,9 m

5.5. Aprecierea (măsurarea) distanţelor cu compasul de lemn

La măsurarea distanţelor cu compasul, traseul se parcurge în linie

dreaptă, răsucind instrumentul ţinut de mâner înspre exterior, astfel încât
picioarele să se fixeze (înfigă) în pământ alternativ şi în linie cât mai dreaptă.
Se numără cu voce tare (sau în gând) de câte ori se răsuceşte compasul pe
traseul de măsurat. După parcurgerea distanţei, se înmulţeşte numărul
respectiv cu distanţa dintre picioarele compasului (2 m sau 1,5 m) şi eventual
se adaugă restul de distanţă rămasă.

5.6. Măsurarea distanţelor cu ruleta şi panglica de oţel

Pentru măsurarea directă a unei distanţe trebuie ca, pe aliniamentul

respectiv, terenul să fie accesibil şi să aibă vizibilitate.
Înainte de măsurare, se curăţă vegetaţia înaltă (tufe, buruieni) şi se
înlătură pietrele sau muşuroaiele de pe traseul aliniamentului.

40
 Distanţele care nu depăşesc lungimea ruletei se măsoară simplu, fixând
reperul zero al ruletei la un capăt al aliniamentului, desfăşurând şi întinzând
ruleta şi citind pe ea distanţa din dreptul celuilalt capăt al aliniamentului.
Ruleta nu trebuie întinsă cu forţă prea mare, pentru a nu se deteriora. Este
bine să se lucreze în echipă formată din două persoane.
În prealabil se va verifica integritatea ruletei şi locul în care se află
diviziunea zero. Este necesară o atenţie deosebită la ruletele care sunt
gradate atât în metri, decimetri şi centimetri cât şi în unităţi anglo-saxone,
pentru a nu se face citirea în mod eronat.
Pentru măsurarea cu ruleta a distanţelor lungi, când aliniamentul nu
este materializat în teren prin garduri, şanţuri, margini de drumuri, etc., se
recomandă jalonarea capetelor aliniamentului şi intercalarea de jaloane sau
chiar numai prelungirea aliniamentului la unul sau ambele capete, pentru ca
deplasarea cu ruleta să se facă în linie dreaptă.
Echipa de lucru este formată din minim două persoane: un operator în
spate şi unul în faţă.
După curăţirea terenului, marcarea şi semnalizarea capetelor
aliniamentului, eventual intercalarea de jaloane, operatorul din spate, având
asupra sa inelul cu o fişă, fixează reperul zero al ruletei pe punctul de plecare
din capătul aliniamentului. Operatorul din faţă, având un inel cu 10 fişe,
desfăşoară ruleta pe aliniament, mergând cât mai drept. După desfăşurare,
aliniază şi întinde ruleta şi fixează în sol o fişă. Operaţiile se repetă până se
ajunge la celălalt capăt al aliniamentului. Operatorul din spate trebuie să
scoată din sol fiecare fişă, după ce operatorul din faţă a introdus în sol fişa
următoare.
Cei doi operatori trebuie să comunice prin cuvinte scurte şi clare
(comenzi). Spre exemplu, operatorul din spate poate da următoarele
comenzi:
 STAI ! – când a ajuns în dreptul fişei introdusă în sol;
 ALINIAZĂ ! - operatorul din faţă se poate ghida după jaloanele
din urmă;
 ÎNTINDE ! – după alinierea ruletei pe traseu;
 BUN ! – când reperul zero este în dreptul fişei.
După înfigerea fişei în sol, operatorul din faţă confirmă prin cuvântul
“GATA”!, la care operatorul din spate, scoate fişa din sol, o pune pe inel şi se
deplasează în continuare pe aliniament.
Din când în când, se va verifica numărul de fişe de pe fiecare inel.
Totalul fişelor de pe cele două inele trebuie să fie 10 (o fişă fiind introdusă în
sol).
Dacă aliniamentul este foarte lung, la epuizarea fişelor de pe inelul din
faţă, cei doi operatori fac schimb de inele. Numărul de schimburi de inele (s)
se notează într-un carnet.
Măsurarea se repetă, până când distanţa de la ultima fişă şi până la
punctul de sosire este mai mică decât lungimea ruletei, rest (r) care se
citeşte pe ruletă şi se notează în carnet.
Se notează totodată şi numărul de fişe de pe inelul din urmă (n).
Lungimea aliniamentului, măsurată pe teren orizontal, se obţine cu
relaţia:
D=Lxn+r

41
în care:
D - este distanţa măsurată în m;
L – lungimea ruletei în m;
n – numărul de fişe înfipte pe aliniament (colectate pe inelul din spate);
r – restul distanţei, în m (ultima distanţă).
De exemplu, dacă ruleta cu lungimea de 50 m (L = 50 m), s-a aplicat
de 4 ori (n = 4), iar la extremitate s-au măsurat 18,75 m
(r = 18,75 m), rezultă că aliniamentul măsurat are lungimea:
D = 4 x 50 m + 18,75 m = 218,75 m
Dacă s-a efectuat schimb de inele între operatori, lungimea
aliniamentului se va obţine cu relaţia:
D = (10 x S + n) L + r
în care S este numărul de schimburi de inele.
Dacă în exemplul de mai sus s-au făcut 3 schimburi de inele (S = 3)
D = (10 x 3 + 4) x 50 m + 18,75 m = 1718,75 m.

5.7. Reducerea la orizont a distanţelor

Pentru obţinerea distanţelor orizontale există două posibilităţi:

- măsurarea distanţelor înclinate şi a unghiului vertical şi obţinerea prin
calcul a distanţei orizontale;
- măsurarea distanţelor înclinate, cu instrumentul ţinut în poziţie
orizontală.
În mod curent se foloseşte prima modalitate.
Pe terenurile înclinate cu pantă uniformă, măsurarea distanţei orizontale
se face astfel:
- se măsoară distanţa înclinată (Dî) şi unghiul de pantă (  ) cu
eclimetrul. Distanţa orizontală se va calcula cu relaţia:

d = Dî x cos 

De exemplu, dacă s-a măsurat o distanţă înclinată de 30,5 m şi un

unghi de pantă de 200, atunci

d = 30,5 x cos 200 = 30,5 x 0,940 = 28,67 m.

Dacă cu eclimetrul s-au măsurat unghiuri zenitale, distanţa orizontală se

va calcula cu formula:

d = Dî x sin z

Când terenul are pante diferite, acesta se va împărţi în tronsoane cu

pantă uniformă, la care se măsoară distanţa înclinată şi unghiul de pantă.
Distanţa orizontală se calculează ca sumă a distanţelor orizontale parţiale.
Pentru măsurarea sau aprecierea directă a proiecţiei orizontale a
segmentelor înclinate, instrumentul de măsură poate fi ţinut în poziţie
orizontală, utilizând ca accesorii unul sau două fire cu plumb şi un boloboc.
Este bine să se folosească un instrument rigid, o ruletă sau o porţiune de
ruletă mai scurtă, pentru a evita curbarea datorită suspendării sale în aer. În

42
caz contrar, precizia de măsurare este redusă, distanţa putând fi considerată
ca “apreciată“ şi nu “măsurată“.
În topografia clasică şi modernă, distanţele se măsoară indirect,
utilizând aparatură clasică (tahimetre, teodolite) sau modernă (staţii totale,
teodolite electronice).

5.8. Erorile la măsurarea directă a distanţelor

Măsurarea distanţelor se face dus-întors, făcându-se media

determinărilor, iar dacă aceasta se încadrează în toleranţă, distanţa este
considerată că a fost determinată corect.
În topografie, în urma măsurătorilor se constată că se obţin abateri
faţă de valoarea cea mai apropiată rezultată din media măsurătorilor
efectuate. În funcţie de valoarea acestor abateri faţă de toleranţe, acestea se
împart în greşeli şi erori.
Greşelile reprezintă imprecizii mari datorate neatenţiei operatorului,
cum ar fi: pierderea unei fişe, citirea greşită pe panglică a distanţei etc., ceea
ce determină repetarea măsurării.
Erorile sunt abateri care au valoarea mai mică decât toleranţa, putând
fi de două feluri: sistematice şi accidentale.
 a) Erorile sistematice sunt în funcţie de unele cauze
permanente, care acţionează în mod constant, după legi mai mult sau mai
puţin cunoscute. Se produc prin utilizarea unei panglici cu lungimea efectivă
de 50 m, dar care din construcţie are lungimea de 50,03 m, utilizarea
panglicii la o temperatură diferită de cea a etalonării sau întinderea panglicii
cu o tensiune diferită faţă de cea de etalonare.
b) Erorile accidentale sunt abateri cu valori mici, care influenţează în
mod întâmplător, în plus sau în minus, şi care nu pot fi eliminate. Dintre
erorile accidentale cele mai frecvente sunt: neverticalitatea fişelor, grosimea
fişelor, frecarea neuniformă a panglicii de sol în timpul întinderii, întinderea
inegală, vântul, temperatura etc.

5.9. Precizia măsurării directe a distanţelor

Toleranţa admisă la efectuarea măsurării distanţelor unei drumuiri în

extravilan este dată de relaţia:

 D 
T   0,0045 D  
 7500 
iar în intravilan:

T  0,003 D
unde:
 T = toleranţa, în m;
 D = lungimea totală a drumuirii, în m.
Această relaţie se aplică pe terenurile cu panta între 0-5g, iar pe
terenurile cu pante cuprinse între 5-10g se majorează cu 35%, între 10-15g
cu 70%, iar la pante de peste 15g cu 100%.

43
 Concepte şi noţiuni de reţinut

Distanţele din teren pot fi măsurate prin metode directe, mai simple
sau prin metode indirecte, care presupun aparatură sau/şi calcule mai
complexe.
În funcţie de precizia de măsurare, instrumentele pentru măsurarea
(sau aprecierea) directă a distanţelor pot fi de mică precizie (pentru
măsurători sau aprecieri expeditive), de precizie medie sau mare (folosite în
topografia clasică).

Întrebări de autoevaluare:

1. Ce formă (traseu) poate avea linia care uneşte două puncte

topografice din teren?
2. Descrieţi compasul de lemn.
3. Descrieţi ruletele pentru măsurarea distanţelor.
4. Descrieţi panglica de oţel.
5. Enumeraţi accesoriile panglicii (ruletei) de oţel şi descrieţi fişele.
6. Care este mărimea pasului etalonat dacă pe o distanţă de 206,5 m
s-au numărat, în medie, 272 de paşi?
7. Care este lungimea unui traseu AB dacă s-au numărat 302,5 paşi iar
pasul etalonat este de 0,78 m?
8. Care este lungimea unui traseu BC, măsurat cu un compas de lemn
de 1,5 m, dacă s-au numărat 115,5 compaşi?
9. Care este lungimea unui traseu CD, măsurat cu un compas de lemn
de 2 m, dacă s-au numărat 183,25 compaşi?
10. Care este lungimea unui traseu măsurat cu o ruletă de 15 m dacă pe
inelul din urmă s-au adunat 7 fişe, iar de la ultima fişă la capătul final
al traseului au mai rămas 2,73 m?
11. Care este lungimea unui traseu măsurat cu o ruletă de 20 m dacă s-
au schimbat de 2 ori inelele cu fişe, pe inelul din urmă s-au adunat 3
fişe, iar distanţa rămasă a fost de 17,32 m?
12. Cât este distanţa orizontală DAZC dacă pe terenul înclinat uniform s-a
măsurat un unghi zenital de 107,5 0 şi o distanţă înclinată DîAC =
97,55 m?

44
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6

MĂSURAREA INDIRECTĂ A DISTANŢELOR

Cuvinte cheie: măsurarea stadimetrică, măsurarea paralactică, mira

(stadia), firele reticulare, firele reticulare stadimetrice, tahimetre
autoreducătoare

Rezumat: Măsurarea distanţelor pe cale directă, cu aplicarea

instrumentului de măsură de-a lungul aliniamentului este o operaţie greoaie
şi care necesită timp, având în acelaşi timp numeroase surse de erori.
Pentru evitarea acestor greutăţi şi inconveniente au fost concepute
numeroase metode şi aparate prin care distanţele să fie obţinute indirect,
fără parcurgerea efectivă a lor.
În cele ce urmează sunt prezentate principalele metode de măsurare
indirectă a distanţelor.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

6.1. Măsurarea stadimetrică a distanţelor

Pentru măsurarea stadimetrică a distanţelor se utilizează tahimetrele

şi teodolitele, care au gravate pe plăcuţa reticulară firele stadimetrice.
Lunetele aparatelor sunt de două feluri: analitice şi neanalitice.
Tot pentru măsurarea indirectă a distanţelor se mai utilizează şi mirele
(stadiile) care sunt instrumente auxiliare.
După felul construcţiei, există mai multe tipuri:
- mire topografice clasice;
- mire cu panou;
- mire tahimetrice.

6.1.1. Mira topografică clasică (STAS 3618-58)

Are lungimea de 4 m şi este alcătuită din două părţi de câte de 2 m
fiecare şi din bara de fixare cu mâner sau pârghie de blocare a mirei.
Sistemul de gradaţie este foarte simplu, astfel: în cadrul fiecărui dm,
primii 5 cm sunt grupaţi în E, iar următorii sunt liberi. Gradaţiile şi cifrele sunt
notate alternativ pe o parte şi pe alta. Citirea se face prin înregistrarea
numărului de dm, la care se adaugă numărul de cm citiţi prin numărare şi
mm prin aproximare, efectuate în sensul de creştere al cifrelor. Numărul citit
este format din 4 cifre, reprezentând înălţimea de la sol la nivelul firului
considerat. În stadimetrie se înregistrează citirile la cele două fire
stadimetrice, iar prin diferenţă rezultă valoarea N (figura 6.1.).

45
 Fig. 6.1. Mira topografică clasică (STAS 3618-58)

Exemplu de citire:
citirea de sus “s” = 1610 mm
citirea de mijloc “m” = 1440 mm
citirea de jos “j” = 1270 mm
Media citirilor de sus şi de jos trebuie să dea valoarea citită la firul de
mijloc “m”:
s j
m
2
astfel:
1610  1270
 1440 mm
2
Dacă în urma citirii media celor două citiri “s” şi “j” este diferită de “m”,
trebuie refăcută citirea.

6.1.2. Mira cu disc sau panou

Este o miră similară cu celelalte, pe care se montează un disc sau un
panou care culisează în lungul mirei, iar faţa gradată în raport cu aparatul are
poziţia în acelaşi sens cu axa de vizare (figura 6.2.).

Fig. 6.2. Mira cu panou

Vizarea se face în centrul panoului, corespunzătoare vizei orizontale a

aparatului.

6.1.3. Mira tahimetrică

Dacă distanţa de măsurare este mai mare de 200 m, citirile efectuate
pe mirele obişnuite sunt cu erori. Dacă nu pot fi citiţi cu exactitate centimetrii,
eroarea pentru un centimetru reprezintă o diferenţă pe teren de 1 m.
46
 Mirele tahimetrice au diviziuni de câte 2 cm, fiind grupate în dubli
centimetri, albi şi roşii, sau albi şi negri. Marcarea metrilor se face prin
tachete de culori diferite.
La unele mire există diviziuni din cm în cm, iar marginile sunt divizate
în porţiuni de 10 cm în benzi verticale având culori alternative: alb - roşu sau
alb - negru.
Fiecare metru este marcat pe marginea dreaptă cu câte un disc cu
diametrul de 5 mm, colorat în cele 4 sectoare. Pe marginea stângă se
marchează, cu ajutorul unui disc colorat, înălţimea aparatului (figura 6.3.).

Fig. 6.3. Mire tahimetrice

Pentru măsurarea stadimetrică a distanţelor se folosesc mira (stadia)

şi un aparat, având gravate pe placa reticul a lunetei două linii orizontale,
numite fire stadimetrice. Gradaţiile centimetrice şi decimetrice sunt vopsite în
culoare neagră şi roşie, alternând cu fondul alb, pentru o bună identificare.
La celălalt capăt al aliniamentului se staţionează cu aparatul.
Principiul metodei constă în proporţionalitatea dintre distanţa de la
aparat la miră D şi lungimea porţiunii de miră H, delimitată de cele două fire
stadimetrice de pe placa reticul a lunetei aparatului (fig. 6.4.).

Fig. 6.4.
D d
  constant
H h
d
D  H
h

în care: D este distanţa de la aparat la miră;

d - distanţa de la ocular la firele reticulare;
h - distanţa dintre firele reticulare stadimetrice.
H - valoarea citită pe miră între firele stadimetrice.
Raportul d/h este numit constantă stadimetrică şi de obicei are valoarea 100.

47
 6.1.4. Tehnica măsurării stadimetrice a distanţelor pe terenuri
orizontale
Pentru măsurarea stadimetrică a lungimii unui aliniament, într-unul din
capete se pune în staţie aparatul cu lunetă, iar în celălalt capăt se ţine în
poziţie verticală o stadie (miră). Se recomandă ca lungimea aliniamentului
măsurat să nu depăşească 150 m.
Pentru măsurarea distanţei se dă o viză cât mai orizontală (se aduce
în microscop citirea z = V = 100g sau aproape 100g, astfel încât ambele fire
stadimetrice să se suprapună peste porţiunea gradată, vizibilă a mirei.
Distanţa se obţine prin aplicarea relaţiei:

D = K. H
în care
D - este distanţa de pe teren;
K - constanţa stadimetrică de regulă egală cu 100;
H - numărul generator, care se obţine din diferenţa citirilor pe miră
la firele stadimetrice.
Rezultă că pentru obţinerea distanţei este necesară cunoaşterea lui H,
care se obţine din diferenţa citirilor pe miră la cele două fire stadimetrice (fig.
6.5.).

Fig. 6.5.

Pentru control se face citirea şi la firul reticular orizontal.

În exemplul din figură se va citi:

Fs – citirea la firul stadimetric superior = 1650;

Fi – citirea la firul stadimetric inferior = 1330;
Fm – citirea la firul reticular orizontal = 1490.
H = Fs – Fi = 1650 – 1330 = 320 mm
D = K . H = 100 x 320 mm = 32000 mm = 32 m.

6.1.5. Tehnica măsurării stadimetrice a distanţelor pe terenuri

înclinate
La măsurarea stadimetrică unei distanţe pe un teren în pantă (fig.
6.6.), viza dându-se la înălţimea aparatului înseamnă că poziţia verticală a
mirei formează faţă de poziţia perpendiculară pe viză un unghi egal cu cel de
pantă.

48
 Fig. 6.6.

În această situaţie D = k . H . cos 

Deoarece în topografie se lucrează cu distanţe reduse la orizont, vom
avea d = D . cos  . Dacă înlocuim valoarea lui D, obţinem formula distanţei
reduse la orizont măsurată stadimetric

d = K . H . cos2  sau
d = K . H . sin2z.

6.2. Măsurarea paralactică a distanţelor

Aparatul de bază este un teodolit cu ajutorul căruia se pot măsura

unghiuri orizontale cu o precizie de 1 – 2cc. Teodolitul se pune în staţie într-
unul din capetele aliniamentului de măsurat. În celălalt capăt al aliniamentului
se instalează o miră orizontală de construcţie specială (fig. 6.7.). La
extremităţile mirei se află două repere situate la o distanţă de 2 m unul de
altul.

Fig. 6.7.

După instalarea teodolitului şi mirei orizontale la capetele

aliniamentului, se vizează pe rând cele două repere ale mirei, măsurând
unghiul orizontal  sub care se vede de la aparat lungimea mirei (unghiul de
paralaxă).
Cunoscând unghiul de paralaxă  şi lungimea mirei b, distanţa
orizontală poate fi calculată pe cale trigonometrică. În triunghiul dreptunghic
OAM (fig. 6.8.), se poate scrie: ctg (  /2) = d:b/2
Când mira are o lungime de 2 m, rezultă:
d = ctg (  /2)
49
 Fig. 6.8.

6.3. Măsurarea distanţelor cu tahimetre autoreducătoare

Tahimetrele prevăzute cu dispozitive speciale care dau direct

distanţele reduse la orizont şi diferenţele de nivel se numesc tahimetre
autoreducătoare. Se cunosc mai multe tipuri de tahimetre autoreducătoare:
cu diagramă, cu dublă imagine, cu triplă imagine etc.
Dintre tahimetrele autoreducătoare cu diagramă cele mai utilizate la
noi în ţară sunt Dahlta – 020, Dahlta – 010, Wild – RDS etc.
Pentru determinarea distanţelor orizontale cu Dahlta – 020 Zeiss se
foloseşte o miră specială, denumită miră Dahlta (fig. 6.9.) Se staţionează cu
tahimetrul auto-reducător în punctul A, iar în punctul B se ţine mira Dahlta în
poziţie verticală, fig. 6.10. Se vizează mira cu firul nivelor la diviziunea 1,40
m. În lunetă apare imaginea diagramei suprapusă pe miră. Se citeşte pe miră
valoarea lui H (numărul de centimetri între firul de bază şi firul de distanţă).
Distanţa orizontală (d) se obţine cu formula:

d = H x 100
În exemplul din fig. 6.11., H = 0,480. Distanţa redusă la orizont va fi:
d = 0,480 x 100 = 48 m

Fig. 6.9.

Fig. 6.10.
50
 Fig. 6.11.

6.4. Măsurarea electromagnetică a distanţelor

În scopul creşterii preciziei de măsurare a distanţei o dată cu

reducerea timpului de lucru, au fost construite serie de aparate, care au la
bază principiul măsurării timpului parcurs de la un emiţător până la un sistem
de reflectare şi înapoi.

Principiul măsurării distanţelor prin unde

Pentru a măsura o distanţa se instalează o unitate electronică în
capătul A al distanţei, iar în punctul B un reflector (figura 6.12.).

Fig. 6.12. Măsurarea distanţelor prin unde

Emisia unui fascicul de unde de la emiţător va fi reflectată de reflector

şi recepţionată de receptorul din unitatea electronică. Dacă sunt folosite
microunde, acestea suferă unele transformări în punctul B, după care sunt
retransmise spre receptor.
Recepţia undelor se face cu o întârziere de 2 t, care reprezintă durata
necesară parcurgerii lungimii AB în ambele sensuri cu o viteză v într-un
mediu omogen, astfel că distanţa se va obţine cu relaţia:
D=vxt
51
unde:
v = viteza de grup a undelor
t = timpul
v = c / r, unde:
c = viteza în vid (299.792,5 km/s)
r = indicele de refracţie a undelor, care este influenţat de presiune,
temperatură, umiditatea aerului şi lungimea de undă.
Mijlocul purtător al semnalului de măsurare este reprezentat de
radiaţiile utilizate. Transmiterea semnalului pe unda purtătoare se realizează
prin modificarea amplitudinii sau frecvenţei în ritmul semnalului, această
operaţie se numeşte modulaţia purtătoarei.
Aparate pentru măsurarea distanţelor prin unde sunt în funcţie de
principiul de funcţionare şi construcţie. Aceste aparate pot fi grupate în
următoarele grupe: aparate pentru măsurarea numai a distanţelor, sisteme
modulare şi tahimetre electronice.

Concepte şi noţiuni de reţinut

Măsurarea stadimetrică a distanţelor constă în citirea pe mira (stadia)

cu ajutorul unui aparat topografic, având gravate pe placa reticul a lunetei
două linii orizontale, numite fire stadimetrice.
Principiul metodei constă în proporţionalitatea dintre distanţa de la
aparat la miră D şi lungimea porţiunii de miră H, delimitată de cele două fire
stadimetrice de pe placa reticul a lunetei aparatului
Tahimetrele prevăzute cu dispozitive speciale care dau direct
distanţele reduse la orizont şi diferenţele de nivel se numesc tahimetre
autoreducătoare.
Măsurarea paralactică a distanţelor constă in măsurarea pe o miră
orizontală de invar la care se vizează cele două extremităţi, înregistrându-se
unghiul φ, apoi calculul distanţei cu ajutorul paralaxei.
Emisia unui fascicul de unde de la emiţător va fi reflectată de reflector
şi recepţionată de receptorul din unitatea electronică. Dacă sunt folosite
microunde, acestea suferă unele transformări în punctul B, după care sunt
retransmise spre receptor.

Întrebări:

1. Care este tehnica măsurării stadimetrice a distanţelor pe

terenuri orizontale?
2. Care este tehnica măsurării stadimetrice a distanţelor pe
terenuri înclinate?
3. Cum se execută măsurarea paralactică a distanţelor?
4. Care este principiul măsurării distanţelor pe cale electro-optică?

52
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7

SCĂRI TOPOGRAFICE NUMERICE

APLICAŢII PRIVIND SCARA DE PROPORŢII
MĂSURAREA DISTANŢELOR PE PLANURI ŞI HĂRŢI

Cuvinte cheie: scări topografice, scări numerice, scările grafice

Rezumat :
Scara topografică este raportul dintre distanţele de pe plan sau hartă
şi distanţele orizontale măsurate pe teren, ambele exprimate în aceeaşi
unitate de măsură.
Descrierea scărilor grafice şi numerice. Modalităţi de interpretare şi
lucru pe planuri şi hărţi în funcţie de scările întrebuinţate.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

7.1. Scări topografice

Lungimile măsurate pe teren, reduse la orizont, se transpun pe plan

prin reducerea (micşorarea) lor de un număr de ori.
Scara topografică este raportul dintre distanţele de pe plan sau hartă
şi distanţele orizontale măsurate pe teren, ambele exprimate în aceeaşi
unitate de măsură.
Sunt două feluri de scări: numerice şi grafice.

7.1.1. Scări numerice

Scara numerică se exprimă sub forma unei fracţii ordinare (1/N) sau
sub forma unei împărţiri (1:N). La scările de micşorare folosite în topografie,
numărătorul este totdeauna egal cu o unitate (unu), iar numitorul (N) este un
număr întreg, care arată de câte ori distanţele orizontale din teren sunt mai
mari decât distanţele corespunzătoare, reprezentate pe planul sau harta
respectivă. Cu alte cuvinte, numitorul scării (N) indică de câte ori s-au
micşorat lungimile din teren pentru a fi transpuse pe plan sau hartă.
Scările care se pot utiliza la redactarea planurilor şi hărţilor topografice
se obţin din următoarele fracţii:

1 1 1 1
; ; ; ,
10 2 x10 2,5 x10 5 x10 n
n n n

în care n este un număr întreg.

Cu cât numitorul scării (N) este mai mic, scara planului sau hărţii este
mai mare, şi invers.

53
 Reprezentările la scări mari, de la 1:500 până la 1:10.000 inclusiv, se
numesc planuri. Hărţile sunt reprezentări la scări mici, de la 1:10.000 sau mai
mici (având numitorul mai mare: 1:20.000, 25.000, 50.000, 200.000,
1.000.000 etc.); scările peste 1:500 sunt relevee.
În agricultură, horticultură şi cadastrul agricol se utilizează mai ales
planuri, la scările 1:10.000; 1:5.000; 1:2.000, iar pentru proiectarea unor
ferme mici, plantaţii, parcuri sau construcţii agricole 1:1.000; 1:500, iar pentru
detalii, relevee (la scări mai mari de 1:500), în funcţie de mărimea suprafeţei
de reprezentat, de numărul şi desimea detaliilor care trebuiesc reprezentate
pe plan.
Formula de bază a scării este dată de proporţia:
1 d

N D

în care: N este numitorul scării;

D - distanţa orizontală de pe teren;
d - distanţa de pe plan (hartă) corespunzătoare lui D şi
exprimată în aceeaşi unitate de măsură pentru distanţe (lungimi).
Conform legii proporţiilor, se poate calcula unul din termeni, dacă se
cunosc ceilalţi doi astfel:

d = D/N, D = d x N, iar N = D/d,

când pe plan distanţa este măsurată în milimetri, iar pe teren în metri,

1000  Dm 
d mm   Dm  
1000
Dm   d mm  
N N
N ; 1000 şi d mm 
Spre exemplu, unei distanţe din teren D = 150 m, pe un plan la scara
1/5000 îi corespunde d = 150/5 = 30 mm, iar unei distanţe d de 62 mm de pe
o hartă 1/200000 îi corespunde în teren o distanţă de 62 x 200 = 12400 m
sau 12,4 km.

7.2. Probleme rezolvate

7.2.1. Reducerea distanţelor la scară

Reducerea unei distanţe (D) la scară se face cu relaţia:
D
d
N
unde d, D, N, au semnificaţiile prezentate mai sus.

Exemplu:
Se cere calcularea lungimii sub care se va raporta pe un plan la scara
1:5000, distanţa de 1500 m măsurată în teren.
D = 1500 m
N = 5000
d=?
D 1500m
Aplicând relaţia d  , se obţine d   0,30m  30cm
N 5000

54
 Exemplu:
Se cere calcularea lungimii sub care se va raporta pe o hartă la scara
1:25000, distanţa de 1000 m măsurată pe teren.
Rezolvare:
D = 1000 m
N = 25000
d=?
D
Aplicând relaţia d  , se va obţine:
N

1000m
d  0,04 m  4 cm  40,0 mm
25000

Exemplu:
Se cere calcularea lungimii sub care se va raporta pe o hartă la scara
1:25000 (figura 7.4.), distanţa de 1000 m măsurată pe teren (pe şosea) între
două pietre kilometrice (figura 7.5.).

Rezolvare:
D = 1000 m;
N = 25000;
d=?
D
Aplicând relaţia d  , se va obţine:
N
1000m
d  0,04.m  4.cm  40,0.mm
25000

Fig. 7.4. Fragment de hartă topografică. Scara 1:25000

55
 Fig. 7.5. Distanţa măsurată pe teren

Exemplu:
Distanţa măsurată pe teren între intersecţia de drumuri şi pomul izolat
este de 400 m (figura 7.6.).

Fig. 7.6. Distanţa măsurată pe teren

Se cere lungimea sub care se va raporta pe harta din figura 7.4. la

scara 1:25000 distanţa măsurată în teren.

Rezolvare:
D = 400 m;
N = 25000;
d=?
D
d
Aplicând relaţia N , se va obţine:
400
d  0,016.m  1,6.cm  16,0.mm
25000

7.2.2. Calcularea distanţei din teren (D), cu ajutorul planului sau

hărţii cunoscând distanţa de pe plan sau hartă(d)
Dacă se cunoaşte distanţa de pe plan, se poate calcula distanţa din
teren cu relaţia:

D=dxN

Exemplu:
Se cere calcularea distanţei între două drumuri reprezentate pe un
plan la scara 1:2000, ştiind că prin măsurarea pe plan au rezultat 35,0 cm.

56
 Rezolvare:
d = 35 cm = 0,35 m;
N = 2000 ;
D=?
Aplicând relaţia de mai sus, se va obţine:
D = d x N = 0,35 m x 2000 = 700 m.

Exemplu:
Să se determine distanţa dintre moara de vânt şi podul de peste râu
reprezentate în fragmentul de hartă din figura 8.9.
Rezolvare:
Se măsoară pe hartă, cu ajutorul riglei distanţa între moara de vânt şi
podul de peste râu. A rezultat distanţa d = 73 mm.
Se calculează distanţa din teren cu formula:
D=dxN
D = 73 mm x 25000 = 1825000 mm = 1825 m.

Fig. 7.7.Fragment de hartă la scara 1:25000

Exemplu. Se cere calcularea distanţei între două puncte reprezentate

pe un plan la scara 1:2000, ştiind că prin măsurarea pe plan au rezultat 35,0
cm.

Rezolvare:
d = 35 cm = 0,35 m
N = 2000
D=?
Aplicând relaţia de mai sus, se va obţine:
D = d x N = 0,35 m x 2000 = 700 m

Concepte şi noţiuni de reţinut

Scara topografică este raportul dintre distanţele de pe plan sau hartă

şi distanţele orizontale măsurate pe teren, ambele exprimate în aceeaşi
unitate de măsură.
Scara numerică se exprimă sub forma unei fracţii ordinare (1/N) sau
sub forma unei împărţiri (1:N). La scările de micşorare folosite în topografie,
57
numărătorul este totdeauna egal cu o unitate (unu), iar numitorul (N) este un
număr întreg, care arată de câte ori distanţele orizontale din teren sunt mai
mari decât distanţele corespunzătoare, reprezentate pe planul sau harta
respectivă.

Întrebări de autoevaluare:

1. Scrieţi formula scării şi arătaţi semnificaţia notaţiilor folosite.

2. Când este obligatorie folosirea scărilor grafice?
3. Câţi milimetri are un segment de dreaptă de pe un plan la scara
1:2000 corespunzător unei distanţe orizontale măsurată în teren de 280 m?
4. Câţi metri are o distanţă din teren reprezentată pe un plan la
scara 1:2880 m printr-un segment de 38 mm?
5. Se cere calcularea distanţei dintre două localităţi existente pe
un plan 1:5000, ştiind că din măsurarea grafică de pe plan a rezultat 153 cm.
6. Să se determine distanţa dintre moara de vânt şi marginea
nordică a localităţii Ulmeni .
7. Se cere calcularea lungimii sub care se va raporta pe un plan la
scara 1:2000, distanţa de 320 m.

58
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8

SCĂRI TOPOGRAFICE GRAFICE

APLICAŢII PRIVIND ÎNTREBIUNŢAREA SCĂRILOR GRAFICE

Cuvinte cheie: scări topografice,scările grafice simple, talon,

transversale

Rezumat :
Scara grafică exprimă sub forma unei construcţii grafice raportul dintre
distanţele de pe plan sau hartă şi distanţele omoloage din teren.
Descrierea scărilor grafice. Modalităţi de interpretare şi lucru pe
planuri şi hărţi în funcţie de scările întrebuinţate.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

8.1. Scările grafice

Scările grafice au o largă utilizare la hărţile şi planurile topografice,

pentru transpunerea rapidă pe plan sau hartă a distanţelor măsurate în teren
sau pentru determinarea aproximativă a distanţelor din teren,
corespunzătoare unor distanţe măsurate pe plan sau hartă.
Se folosesc frecvent scările grafice cu talon şi mai rar scări grafice
transversale.
Folosirea scărilor grafice este obligatorie când hărţile sau planurile se
măresc sau se micşorează. Chiar şi la reproducerea lor, dacă nu se pot
păstra neschimbate dimensiunile originale, se recomandă folosirea scărilor
grafice.
Scara grafică exprimă sub forma unei construcţii grafice raportul dintre
distanţele de pe plan sau hartă şi distanţele omoloage din teren.
Determinarea distanţelor de pe plan sau hartă cu ajutorul scărilor grafice se
poate realiza relativ uşor utilizând un distanţier sau compas.
Se utilizează în mod curent trei tipuri de scări grafice:
Scara grafică simplă (fig.8.1.) se prezintă sub forma unei linii divizate
în intervale egale, numerotate progresiv începând de la zero, de la stânga la
dreapta.

Fig.8.1.

Valoarea unei diviziuni numită bază sau modulul scării, corespunde cu

mărimea acelei distanţe de pe teren, redusă la orizont. Se recomandă ca
lungimea în centimetri a unui interval corespunzător bazei din teren să se
calculeze prin împărţirea a 10cm la primele cifre ale numitorului scării, adică
la 10, 5; 2,5 sau 2.
59
 Precizia scării este redusă deoarece valorile mai mici decât modulul
se iau cu aproximaţie;
Scara grafică cu talon reprezintă o scară grafică simplă la care, în
stânga originii, se construieşte talonul, adică un interval (modul), împărţit într-
un număr de diviziuni corespunzător preciziei cerute (fig.8.2.).

Fig.8.2.

Precizia scării este dată de relaţia:

P = M/t,

În care: P este precizia, în m;

M - modulul, în m;
t - numărul diviziunilor talonului:
Scara grafică transversală sau compusă (fig.8.3.) derivă din scara
grafică cu talon, completată cu linii paralele echidistante divizate prin linii
perpendiculare la limita modulelor şi intersectate cu linii oblice în zona
talonului.
Liniile paralele se trasează atâtea la număr, de câte ori se caută să se
mărească precizia scării grafice cu talon. Astfel, dacă precizia scării grafice
cu talon este de un metru şi se trasează un număr de cinci paralele,
înseamnă că se obţine o precizie de 0,20 m. De obicei se trasează 5 sau 10
linii paralele.
Notarea scării pe orizontală se face ca la scara grafică cu talon, iar pe
verticală se face în progresie aritmetică, având raţia egală cu precizia scării.

Fig.8.3.
Precizia scării este dată de relaţia:
60
 P = M / t x p,

în care: P, M şi t au semnificaţia de la scara grafică cu talon, iar p

reprezintă numărul paralelelor trasate orizontal.
Modul de lucru pentru prelucrarea de distanţe se deduce din însăşi
construcţia scării. De pildă pentru preluarea unei distanţe de 2320 m un vârf
al compasului se fixează pe verticala de 2000 m, iar celălalt pe linia oblică de
300 m la intersecţia acesteia cu paralela de 20 m (fig. 8.3.).
Scara grafică transversală se utilizează atât pentru transpunerea pe
plan sau hartă a distanţelor măsurate pe teren şi reduse la orizont, cât şi
pentru obţinerea unei distanţe din teren în raport cu o anumită lungime de pe
plan sau hartă.

Probleme rezolvate

8.2. Reducerea distanţei la scară, cu ajutorul scării grafice cu

talon
Exemplu:
Să se raporteze pe o hartă la scara 1:50000 distanţa de 2600 m
măsurată în teren.

Modul de lucru: se fixează un vârf al unui distanţier (compas cu ace

pe ambele braţe) în dreptul diviziunii ce indică 2 km pe scara grafică din
figura 8.4. iar celălalt vârf pe talon, în dreptul diviziunii de 600 m.
Cu deschiderea obţinută distanţierul se aşează pe hartă. În acest
mod, se obţine lungimea sub care se va transpune pe harta respectivă
distanţa de 2600 m.

Fig. 8.4. Măsurarea distanţei pe scara grafică cu talon

8.3. Reducerea distanţei la scară cu ajutorul scării grafice

transversale

Exemplu:
Să se raporteze pe o hartă la scara 1:25000 distanţa măsurată în
teren de 1680 m.
Modul de lucru:se fixează un vârf al distanţierului pe linia verticală ce
indică 1 km, iar celălalt vârf, pe talon, la intersecţia liniei oblice ce arată 600
m şi liniei orizontale de 80 m (figura 8.5.).

61
 Deschiderea obţinută între vârfurile distanţierului se va transpune pe
harta respectivă.

Fig. 8.5. Măsurarea distanţei pe scara grafică transversală

Concepte şi noţiuni de reţinut

Scara grafică exprimă sub forma unei construcţii grafice raportul dintre
distanţele de pe plan sau hartă şi distanţele omoloage din teren.
Determinarea distanţelor de pe plan sau hartă cu ajutorul scărilor grafice se
poate realiza relativ uşor utilizând un distanţier sau compas.
Scara grafică simplă se prezintă sub forma unei linii divizate în
intervale egale, numerotate progresiv începând de la zero, de la stânga la
dreapta.
Scara grafică cu talon reprezintă o scară grafică simplă la care, în
stânga originii, se construieşte talonul, adică un interval (modul), împărţit într-
un număr de diviziuni corespunzător preciziei cerute
Scara grafică transversală sau compusă (fig.8.3.) derivă din scara
grafică cu talon, completată cu linii paralele echidistante divizate prin linii
perpendiculare la limita modulelor şi intersectate cu linii oblice în zona
talonului.

Întrebări de autoevaluare:

8. Scrieţi formula scării şi arătaţi semnificaţia notaţiilor folosite.

9. Când este obligatorie folosirea scărilor grafice?
10. Câţi milimetri are un segment de dreaptă de pe un plan la scara
1:2000 corespunzător unei distanţe orizontale măsurată în teren de 280 m?
11. Câţi metri are o distanţă din teren reprezentată pe un plan la
scara 1:2880 m printr-un segment de 38 mm?
12. Se cere calcularea distanţei dintre două localităţi existente pe
un plan 1:5000, ştiind că din măsurarea grafică de pe plan a rezultat 153 cm.
13. Să se determine distanţa dintre moara de vânt şi marginea
nordică a localităţii Ulmeni .
14. Se cere calcularea lungimii sub care se va raporta pe un plan la
scara 1:2000, distanţa de 320 m.

62
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9

RIDICĂRI PLANIMETRICE EXPEDITIVE PRIN

PROCEDEUL MICROTRILATERAŢIEI
Cuvinte cheie: ridicare planimetrică, redactarea planului,
microtrilateraţie.

Rezumat :
Metoda microtrilateraţiei se foloseşte la ridicarea independentă în
plan a unor parcele relativ mici, de formă poligonală, cu bună vizibilitate şi
accesibilitate între punctele de contur.
Este cea mai accesibilă metodă de ridicare în plan, având şi o precizie
satisfăcătoare, în special pe terenuri plane.
Proiectarea microtrilateraţiei se face direct pe schiţa întocmită la
recunoaştere, unind convenabil câte două puncte caracteristice de pe
conturul parcelei, astfel încât să rezulte un lanţ de triunghiuri cât mai puţin
turtite.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

9.1. Ridicări planimetrice expeditive prin măsurători de distanţe

(metoda microtrilateraţiei)

9.1.1. Generalităţi
Metoda se foloseşte la ridicarea independentă în plan a unor parcele
relativ mici, de formă poligonală, cu bună vizibilitate şi accesibilitate între
punctele de contur. La proiectarea ridicării, suprafaţa poligonală se împarte
în triunghiuri, cărora în teren li se măsoară toate laturile. În cazul terenurilor
în pantă se măsoară şi unghiurile verticale pe direcţia fiecărei laturi.
Microtrilateraţia necesită cea mai redusă dotare, fiind necesară o
ruletă şi câteva jalonete sau jaloane, iar pe terenuri în pantă, un eclimetru
(eventual improvizat). Pentru calcule este suficient un calculator de buzunar
simplu iar pentru redactarea planului – hârtie, creion şi gumă de şters, o riglă
gradată şi eventual un compas.
Este cea mai accesibilă metodă de ridicare în plan, având şi o precizie
satisfăcătoare, în special pe terenuri plane. Din aceste motive recomandăm
utilizarea ei de către inginerii cu profil agricol şi horticol, ori de câte ori se
poate aplica.
Pentru parcele mici, toate etapele ridicării se pot parcurge într-o
singură zi.

9.1.2. Desfăşurarea lucrărilor

La recunoaşterea terenului, acesta se parcurge pe contur, în sensul
mersului acelor de ceasornic, alegându-se punctele caracteristice (la colţurile
parcelei). Acestea se semnalizează (dacă este cazul) şi se numerotează cu
cifre consecutive.
63
 Distanţele dintre puncte se apreciază din ochi sau cu pasul, iar
unghiurile se apreciază din ochi, întocmindu-se o schiţă cât mai fidelă a
parcelei şi o legendă cu numărul şi identificarea (reperajul) punctelor de
detaliu.
Proiectarea microtrilateraţiei se face direct pe schiţa întocmită la
recunoaştere, unind convenabil câte două puncte caracteristice de pe
conturul parcelei, astfel încât să rezulte un lanţ de triunghiuri cât mai puţin
turtite. În cazul unor parcele cu formă apropiată de a unui poligon regulat se
poate stabili un punct central cu bună vizibilitate şi accesibilitate spre toate
punctele de contur, proiectând un număr de 4-10 triunghiuri cu câte un vârf
comun în acest punct.
Se trece apoi la măsurarea tuturor laturilor triunghiurilor, notându-se
lungimea direct pe schiţă sau separat, pe un carnet. Pe terenuri situate în
pantă se măsoară şi unghiul vertical al fiecărei direcţii cu declivitate mai mare
de 20. Şi aceste valori sunt notate pe schiţă sau calculele se efectuează de
obicei în birou şi constă în reducerea la orizont a distanţelor înclinate (dacă
este cazul), stabilirea scării plenului (sau a formatului acestuia când se cere
redactarea la o anumită scară) şi reducerea la scară (aleasă sau impusă) a
tuturor distanţelor orizontale.

9.2. Redactarea planului

La redactarea planului raportarea planimetrică a punctelor
caracteristice din vârfurile triunghiurilor se face prin aflarea locului de
intersecţie a câte două laturi, având câte un capăt situat în punctele din
capetele celei de-a treia laturi, deja desenată pe plan.
Se recomandă utilizarea unui compas bun, cu care să se traseze uşor,
în creion, arce de cerc cu raze egale, cu lungime redusă la scară a laturilor
ce se intersectează (având acul compasului înfipt, succesiv, în capetele
laturii deja trasate). După stabilirea poziţiei punctului nou, arcele trasate în
creion se şterg cu guma. În absenţa compasului sau când acesta nu este
suficient de sigur ori are o deschidere insuficientă, locul noului punct se
poate afla şi numai cu ajutorul riglei gradate, prin tatonări, fixând reperul
“zero” pe punctele vechi şi făcând semne la distanţele corespunzătoare
lungimii reduse la scară a laturilor de intersectat.
Se începe cu trasarea celei mai lungi laturi în cazul parcelelor
poligonale cu punct central proiectat sau cu o latură mai lungă a unui triunghi
cu poziţie centrală în cadrul poligoanelor alungite, în care s-au proiectat
triunghiuri dispuse în lanţ. Se merge din aproape în aproape, într-o parte şi în
cealaltă, până la triunghiurile situate în capetele lanţului sau până în partea
opusă primei laturi trasate în cadrul poligoanelor cu punct central. În acest
caz, la raportarea ultimului punct este posibil să apară o eroare între poziţia
acestui punct raportată pe plan din cele două sensuri contrare.
Dacă eroarea este mică, de ordinul a 1-3 mm, punctul se desenează
la jumătatea distanţei. Dacă eroarea este inacceptabilă, se refac mai atent
calculele şi eventual măsurătorile din teren.
La proiectarea lanţurilor de triunghiuri, verificarea este mai dificilă,
măsurătorile, calculele şi lucrările de raportare pe plan trebuind să se
desfăşoare cu mai multă atenţie (măsurători duble, calcule verificate de către
o altă persoană, etc.)

64
 O metodă bună de verificare (control) la proiectarea lanţurilor de
triunghiuri, este împărţirea poligonului iniţial în patrulatere, iar în fiecare
patrulater măsurarea ambelor diagonale (proiectarea a două perechi de
triunghiuri diferite care formează acelaşi patrulater). În acest caz este
posibilă verificarea corectitudinii lucrărilor în cadrul fiecărui patrulater, fiind
diminuat riscul reluării tuturor măsurătorilor şi calculelor. Pe de altă parte,
există o mai mare certitudine privind calitatea execuţiei lucrărilor de ridicare.
Metoda de stabilire a poziţiei unui punct în raport de alte 2-4 puncte
(prin intersecţii de distanţe), se aplică frecvent la reperajul unor puncte din
reţeaua de sprijin sau de ridicare cât şi pentru ridicarea în plan a unor puncte
de detaliu nou apărute sau “scăpate” la efectuarea ridicărilor clasice sau
moderne, pentru a evita reluarea lucrărilor costisitoare din teren cu aparatura
şi personalul specializat.

Problemă rezolvată:
În urma recunoaşterii în teren a unei parcele de ridicat în plan, de pe
teritoriul USAMVB Timişoara a rezultat schiţa din figura 9.1, delimitată de
puntele 1....5.

Fig. 9.1. – Schiţa parcelei de ridicat în plan, întocmită în urma

recunoaşterii terenului

Pentru împărţirea în patrulatere, s-a ales punctul suplimentar 3’, situat

aproximativ la jumătatea laturii 3 – 4. Prin unirea punctelor 1 şi 3’ rezultă
două patrulatere: 1-2-3-3’ şi 1-3’-4-5 (figura 9.2).

Fig. 9.2 – Proiectarea microtrilateraţiei interioare

Prin trasarea celor două diagonale, în fiecare patrulater se formează
două perechi de triunghiuri. Astfel, diagonala 1-3, împarte patrulaterul 1-2-3-

65
3’ în triunghiurile 1-2-3 şi 1-3-3’, iar diagonala 2-3’ duce la formarea
triunghiurilor 1-2-3’ şi 2-3-3’.
Observaţie. Deşi aparent măsurătorile din teren şi calculele sunt mai
complicate, dubla împărţire oferă o siguranţă mai mare la întocmirea planului
parcelei şi un control mai riguros la calculul suprafeţei (ariei) acesteia. Se
poate observa uşor că aria patrulaterului 1-2-3-3’ rezultă din însumarea ariilor
triunghiurilor 1-2-3 şi 1-3-3’, dar şi din însumarea ariilor triunghiurilor 1-2-3’ şi
2-3-3’, rezultatul trebuind să fie practic acelaşi. Altfel, este necesară fie
verificarea calculelor fie a măsurătorilor din teren. Posibilitatea
autocontrolului este motivul pentru care recomandăm cu insistenţă acest
mod de lucru la proiectarea ridicării prin microtrilateraţie.
A. Măsurătorile în teren. După etapa de proiectare (împărţirea în
patrulatere şi triunghiuri) se trece la efectuarea măsurătorilor.
Se măsoară toate laturile triunghiurilor rezultate din dubla împărţire.
Recomandăm măsurarea de două ori (dus şi întors) a fiecărei laturi, cu
ajutorul ruletei. La măsurarea cu ruleta din pânză, între rezultatele a două
măsurători nu trebuie să fie o diferenţă mai mare de 1:500 din distanţa
măsurată.
Eroarea admisă poate fi mai mare, până la dublu, doar în condiţii grele
de lucru (teren cu vegetaţie bogată, cu obstacole sau înclinare mare
neuniformă). Se va lua în calcul media aritmetică a celor două valori.
Dacă diferenţa dintre cele două măsurători depăşeşte eroarea admisă
recomandată mai sus, se va face o a treia măsurare, mai atentă şi se va face
media dintre rezultatul celei de-a treia măsurători cu cea mai apropiată dintre
primele două (eliminând rezultatul care se abate mult de la medie).
Pe terenurile înclinate, pe traseele cu unghi de pantă mai mare de 3 0,
este necesară şi măsurarea unghiurilor verticale, cu ajutorul unui eclimetru.
Rezultatele se pot înscrie direct pe schiţă, dar recomandăm
întocmirea unui tabel sinoptic (tabelul 9.1).
Tabelul 9.1
Date măsurate în teren

Latura Distanţe măsurate în teren în Unghiuri verticale măsurate în teren

metri (unghiuri zenitale în grade sexa)
Măsurătoarea 1 2 3 Media
Media
1 2 3
1-2 44,1 41,1 - 41,1 * * * *
2-3 42,7 42,8 - 42,75
3-3’ 35,0 35,0 - 35,0
3’-4 36,4 36,4 - 36,4
4-5 34,1 - 34,2 34,15
5-1 24,5 24,5 - 24,5
1-3’ 45,0 45,0 - 45,0
1-3 58,05 58,15 - 58,1
3’-5 57,95 57,85 - 57,9
2-3’ 37,0 37,0 - 37,0
1-4 - 57,1 57,1 57,1
* Obs. Terenul este plan – orizontal, cu unghiuri zenitale cuprinse între
87 şi 93 de grade.
66
 B. Efectuarea calculelor. După terminarea măsurătorilor din teren, se
efectuează unele calcule, în funcţie de complexitatea situaţiei.
a. – Reducerea distanţelor la orizontală este obligatorie pe terenurile
cu înclinare mai mare de 30 şi se face aşa cum s-a arătat în unitatea de
învăţare 6. Pe terenuri cu unghiuri de pantă cuprinse între +30 şi –30 sau
unghiuri zenitale cuprinse între 870 şi 930, reducerea la orizont nu este
necesară.
b. – Stabilirea formatului colii de desen se face atunci când trebuie să
executăm planul la o anumită scară impusă prin reglementări speciale sau de
către beneficiarul lucrării. Dimensiunile minime ale colii de desen rezultă prin
împărţirea dimensiunilor maxime din teren ale parcelei la numitorul scării
planului şi ţinând seama de unităţile de măsură.
Spre exemplu, pentru schiţa din figura 9.1, una din cele mai mari
dimensiuni este latura sudică 3-4, care rezultă din însumarea distanţelor 3-3’
şi 3’-4, adică 35,0 m + 36,4 m = 71,4 m.
Dacă se doreşte întocmirea unui releveu la scara 1:200, rezultă că
distanţa 3-4 redusă la scară este:

D0 3  4 71,4m
d 3 4    0,357m  36cm
N 200

Rezultă că este necesară folosirea unei coli de desen cu dimensiunea

utilă de cel puţin 36 cm. Dacă se folosesc formate standardizate, se alege
formatul A3, cu dimensiunile 420x297 mm.
Pentru verificare se face şi reducerea la scară a laturii 1-3’ situată
aproximativ pe direcţia nord – sud.

45m
d13'   0,225m  225mm
200

Rezultă că distanţa 1-3’ redusă la scară, poate fi reprezentată pe

lăţimea formatului A3 (care este de 297 mm).
c. – Stabilirea scării planului. Când nu este impusă o anumită scară
pentru întocmirea planului, acesta se poate alege în funcţie de dimensiunile
maxime ale parcelei şi de dimensiunile formatului dorit sau disponibil.
Spre exemplu, dacă dorim să desenăm planul parcelei din figura 9.1
pe un format A4 (coală ministerială), vom proceda astfel:
Se calculează valoarea minimă a numitorului scării, pe direcţiile de
bază:
- pe direcţia est-vest

D34 71,4m 71400mm

N min     249
287mm 287mm 287mm

- pe direcţia nord-sud

D13' 45m 45000mm

N min     243
185mm 185mm 185mm
67
 Rezultă că dintre valorile admise se poate lua în considerare scara de
1:250, iar dintre valorile recomandate scara de 1:500. În calculele anterioare,
la numitor, s-au luat în considerare dimensiunile utile ale formatului A 4 situate
în interiorul chenarului, iar coala se va folosi în poziţie culcată, cu latura de
210 m pe direcţia nord – sud.
În exemplul de faţă, optăm pentru scara 1:500, care oferă şi o libertate
mai mare la în cadrarea conturului parcelei pe coala A4.
Se înţelege că se aplică ori punctul b (stabilirea formatului) ori punctul
c (alegerea scării).
d. – Reducerea distanţelor orizontale la scară. După efectuarea
calculelor de la punctul a (pe terenuri înclinate) şi b sau c, se reduc la scara
stabilită (1:500) toate dimensiunile orizontale din teren (laturile triunghiurilor
proiectate).
Se folosesc următoarele formule:

Spre exemplu, reducerea la scară a laturii 1-2 se face astfel:

D0 12.m   1000 41,1m  1000
d12mm     41,1  2  82,2mm
N 500

În tabelul 9.2. sunt prezentate rezultatele medii ale măsurătorilor în

teren şi ale reducerilor la orizont şi la scară a tuturor laturilor triunghiurilor
rezultate prin împărţirea parcelei 1-2-3-4-5.

Tabelul 9.2.
Calculul distanţelor reduse la orizont şi la scara 1:500

Latura Distanţa Unghi vertical Distanţa Distanţa redusă

înclinată (zenital) mediu redusă la la scară (m) pe
medie (m) (în grade sexa)* orizont (m) pe plan
teren
1-2 44,1 - 44,1 82,2
2-3 42,75 - 42,75 85,5
3-3’ 35,0 - 35,0 70,0
3’-4 36,4 - 36,4 72,8
3-4 71,4 - 71,4 142,8
4-5 34,15 - 34,15 68,3
5-1 24,5 - 24,5 49,0
1-3’ 45,0 - 45,0 90,0
1-3 58,1 - 58,1 116,2
3’-5 57,9 - 57,9 115,8
2-3’ 37,0 - 37,0 74,0
1-4 57,1 - 57,1 114,2

* - Terenul fiind orizontal, nu s-au efectuat calcule de reducere la orizont a

distanţelor

C. Redactarea (întocmirea) planului parcelei. Pe coala de hârtie cu

formatul stabilit sau ales, se lucrează cu ajutorul unei rigle gradate şi
68
eventual a unui compas bun. Se recomandă folosirea unui creion cu mină
dură, bine ascuţit şi a unei radiere.
La scara 1:500 parcela poate fi reprezentată pe coala A 4 în poziţie
răsturnată.
Recomandăm a se începe trasarea celei mai lungi laturi a parcelei sau
a unei laturi cu o poziţie bine definită. În cazul exemplului nostru se trasează
latura 3-4 (de 142,8 mm) paralel cu marginea din stânga colii (vezi fig. 9.3).
Se notează cu 3 şi 4 capetele segmentului, conform schiţei întocmite la
recunoaşterea terenului. Distanţa de 148,2 mm rezultă din însumarea
distanţelor reduse la scară între punctele 3-3’ şi respectiv 3’-4, adică 70 mm
+ 72,8 mm.
Pe segmentul trasat cu rigla se fixează şi punctul 3’ la distanţele de
mai sus, măsurate de la punctele 3 şi respectiv 4. Pe ciornă, recomandăm
chiar înţeparea fină a hârtiei cu un ac bine ascuţit, în punctele identificate cu
certitudine.
În continuare se trece la identificarea punctului 1. Se ia între acul şi
vârful minei unui compas distanţa 4-1 redusă la scară (57,1 mm), cu vârful
compasului înfipt în punctul 4 se trasează fin un arc de cerc spre nord – est
(unde presupunem a fi poziţia punctului 1).
Se ia apoi în compas distanţa 1-3 redusă la scară (116,2 mm) şi cu
vârful compasului fixat în punctul 3 se trasează un alt arc de cerc, care să îl
intersecteze pe primul. Locul intersecţiei, va fi probabil poziţia 1 pe plan.
Poziţia se poate verifica şi din punctul 3’ (Intersecţia arcelor de cerc trebuie
să fie la 90,0 mm de punctul 3).
Dacă este aşa, se înţeapă locul cu un ac şi se notează alături cifra 1
(numărul punctului). În caz contrar, se reverifică lungimea razelor celor două
arce de cerc şi eventual calculele (reducerea la scară şi la orizont).
Dacă s-a lucrat corect în teren (s-au efectuat două măsurători la
fiecare distanţă măsurată şi eventual la fiecare unghi vertical) nu sunt motive
ca punctul să nu se găsească la intersecţia celor trei distanţe de pe plan.
În mod asemănător se procedează la găsirea punctului 2 (situat la intersecţia
distanţelor 3-2, 1-2 şi 3’-2 şi a punctului 5 (la intersecţia distanţelor 1-5, 3’-5
şi 4-5).
Dacă nu dispunem de compas, sau acesta nu este destul de bun (în
timpul trasării arcelor de cerc, nu păstrează constantă distanţa măsurată pe
riglă), locul de intersecţie a laturilor triunghiurilor se poate găsi şi numai cu
ajutorul riglei gradate, făcând mai multe tatonări.
În final se unesc punctele de contur, se trasează săgeata care indică
nordul şi se completează denumirea planului, localizarea, scara, data şi
numele persoanelor care l-au întocmit şi care au făcut măsurătorile în teren
şi calculele.
Arcele de cerc ajutătoare se pot şterge şi planul poate fi copiat în tuş
şi eventual multiplicat.
În cazul unor copii XEROX, se recomandă a se desena o scară
grafică cu talon (sau transversală) şi a se renunţa la scara numerică, mai
ales dacă nu se poate păstra exact scara desenului original.

69
 Fig. 9.3. Planul parcelei la scara 1:500

Concepte şi noţiuni de reţinut

Microtrilateraţia necesită cea mai redusă dotare, fiind necesară o

ruletă şi câteva jalonete sau jaloane, iar pe terenuri în pantă, un eclimetru.
La recunoaşterea terenului, acesta se parcurge pe contur, în sensul
mersului acelor de ceasornic, alegându-se punctele caracteristice (la colţurile
parcelei).
După etapa de proiectare (împărţirea în patrulatere şi triunghiuri) se
trece la efectuarea măsurătorilor. Se măsoară toate laturile triunghiurilor
rezultate din dubla împărţire. Măsurarea se efectuează de două ori (dus şi
întors) pentru fiecare latură, cu ajutorul ruletei.
După terminarea măsurătorilor din teren, se efectuează unele calcule,
în funcţie de complexitatea situaţiei: reducerea distanţelor la orizont,
stabilirea scării, reducerea distanţelor la scară, întocmirea planului prin
stabilirea formatului de hârtie necesar.

Întrebări de autoevaluare:

1. Care sunt etapele unei ridicări în plan?

2. Cine face şi cum se stabilesc obiectivele unei ridicări în plan?
3. Ce metode de ridicare în plan cunoaşteţi în funcţie de modul de
culegere şi de prelucrare a datelor?
4. Ce este o ridicare planimetrică dependentă?
5. Ce instrumente se folosesc la metoda microtrilateraţiei?
6. Cum se proiectează o ridicare expeditivă prin microtrilateraţie?
7. Cum şi cu ce se face raportarea punctelor la metoda
microtrilateraţiei?

70
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10

RIDICĂRI PLANIMETRICE
Cuvinte cheie: ridicare planimetrică, redactarea planului, metoda
echerării, metoda radierii de planimetrie, metoda drumuirii

Rezumat :
Proiectarea ridicării se face de către executantul lucrării şi constă în
stabilirea metodelor de lucru în teren, a instrumentelor şi personalului folosit,
a calendarului de desfăşurare a lucrărilor şi întocmirea unui deviz,
cuprinzând costul estimativ al lucrărilor. În teren, în funcţie de metodele şi
instrumentele folosite, se pot măsura şi înregistra unghiuri orizontale şi
verticale, distanţe înclinate sau reduse la orizont, măsurate prin metode
directe sau indirecte, coordonate polare (distanţe orizontale şi orientări).

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

10.1. Etapele unei ridicări în plan

În cadrul unei ridicări în plan, după stabilirea obiectivelor, aproape

indiferent de metoda folosită se parcurg următoarele etape:

10.1.1. Stabilirea obiectivelor ridicării

Se face de către beneficiarul lucrării, pe baza normativelor şi altor
prevederi legale şi a unor cerinţe concrete privind termenele şi anumite
condiţii speciale.
Se recomandă consultarea proiectanţilor, care vor folosi planul
întocmit la proiectarea unor amenajări şi chiar a unor specialişti topometri.
Pentru lucrări importante, legea prevede organizarea de licitaţii pentru
desemnarea executantului lucrărilor de ridicare. În acest caz, obiectivele
ridicării se includ într-un caiet de sarcini, oferit licitanţilor.

10.1.2. Recunoaşterea terenului

Recunoaşterea terenului se face de către specialiştii care doresc sau
trebuie să efectueze sau să coordoneze lucrările, de preferinţă împreună cu
beneficiarul (şi cu proiectanţii amenajărilor). Cu această ocazie se verifică
existenţa şi starea unor puncte de sprijin, accidentaţia şi gradul de acoperire
a terenului, se stabilesc detaliile ce vor trebui să fie reprezentate pe plan,
vizibilitatea acestora, conturându-se şi elementele necesare pentru
proiectarea lucrărilor de ridicare propriu-zisă. La recunoaştere se pot folosi
planuri mai vechi sau se întocmesc schiţe ale terenului de ridicat.

10.1.3. Documentarea
Documentarea completează recunoaşterea şi constă în procurarea
coordonatelor unor puncte de sprijin şi în colectarea informaţiilor necesare
pentru proiectare.

71
 Se procură planurile executate anterior şi eventual rezultatele unor
măsurători anterioare, pentru a se evita repetarea unor măsurători deja
executate şi accesibile. Se face chiar o estimare aproximativă a costurilor.

10.1.4. Proiectarea ridicării

Proiectarea ridicării se face de către executantul lucrării şi constă în
stabilirea metodelor de lucru în teren, a instrumentelor şi personalului folosit,
a calendarului de desfăşurare a lucrărilor şi întocmirea unui deviz,
cuprinzând costul estimativ al lucrărilor.
La lucrările mai importante, proiectarea se face pe planuri sau hărţi
executate anterior, stabilindu-se concret detaliile ce vor trebui să figureze pe
plan, poziţia punctelor reţelei de ridicare (de staţie), componenţa echipelor de
lucru şi succesiunea operaţiilor, etc. La lucrări mai simple, proiectarea se
face pe schiţele întocmite cu ocazia recunoaşterii terenului.
Adesea, pe parcursul proiectării, sunt necesare reveniri pe teren
pentru recunoaşterea unor situaţii: completarea documentării cu date
suplimentare, consultarea celor ce vor utiliza planul, în special cu privire la
detaliile necesare şi precizia de reprezentare a lor.
Numai o proiectare bună şi bazată pe informaţii corecte poate duce la
o lucrare de calitate, executată în condiţii economice optime.

10.1.5. Marcarea şi semnalizarea punctelor

Se face conform proiectului, cu materialele prezentate la cap.1. Se
verifică şi, dacă este cazul, se reface marcarea şi semnalizarea punctelor
geodezice de sprijin, se marchează punctele de staţie, notându-se poziţia lor
în raport cu unele detalii din teren (se face un “reperaj” al punctelor reţelei de
ridicare) şi se marchează unele puncte caracteristice pe traseu sau contururi
sinuoase sau insuficient de clare.
Semnalizarea provizorie a punctelor de staţie şi a celor de detaliu (cu
jaloane, mire, mire-jalon sau prisme reflectante) se face în momentul
executării măsurătorilor în teren.

10.1.6. Măsurătorile în teren

Se desfăşoară conform proiectului ridicării. În funcţie de metodele şi
instrumentele folosite, se pot măsura şi înregistra unghiuri orizontale şi
verticale, distanţe înclinate sau reduse la orizont, măsurate prin metode
directe sau indirecte, coordonate polare (distanţe orizontale şi orientări).
În ridicările planimetrice moderne, se execută aerofotografieri sau
înregistrarea directă a coordonatelor rectangulare cu staţii totale electronice
sau cu receptorii G.P.S.
La lucrări expeditive, datele se pot trece direct pe schiţele întocmite cu
ocazia recunoaşterii şi proiectării.
La lucrările clasice, datele se înregistrează în carnete de teren pe care
se întocmesc şi schiţe ale detaliilor vizate din fiecare punct de staţie.

10.1.7. Calcule
Complexitatea calculelor diferă în funcţie de instrumentele şi metodele
folosite la ridicare şi de amploarea ridicării. Se pot face următoarele calcule:
- Determinarea unor funcţii trigonometrice ale unghiurilor măsurate;

72
 - Reducerea la orizont a distanţelor înclinate;
- Calculul orientărilor unor direcţii;
- Verificări şi compensări;
- Calculul coordonatelor rectangulare relative şi absolute ale
punctelor de staţie şi de detaliu;
- Reduceri la scară ale distanţelor orizontale sau coordonatelor

10.1.8. Lucrări de redactare

În funcţie de metoda de ridicare şi de instrumentele de birou
disponibile, se face pregătirea suportului (hârtiei), se face raportarea
planimetrică a punctelor prin diferite procedee, unirea punctelor caracteristice
ale detaliilor liniare sau a punctelor de contur (conform schiţei întocmite în
teren, la proiectare sau la efectuarea măsurătorilor) şi completarea cu semne
convenţionale şi alte elemente de cartografie necesare. După terminarea
tuturor lucrărilor, acestea sunt verificate (inclusiv prin confruntarea cu terenul)
şi sunt predate beneficiarului în vederea utilizării în scopul pentru care au fost
solicitate.

10.2. Metode de ridicare planimetrică

În funcţie de instrumentele disponibile, de situaţia concretă din teren

(mărimea suprafeţelor de ridicat, accidentaţia terenului, gradul de acoperire
cu vegetaţie, accesibilitatea şi vizibilitatea punctelor caracteristice ale
detaliilor), scopul pentru care se întocmesc planurile, se utilizează diferite
metode de ridicare în plan. Ridicările în plan pot fi dependente şi
independente.
Ridicările dependente sunt ridicări cu caracter oficial, utilizate în
cadastrul funciar şi în proiecte de importanţă majoră. Se calculează
coordonatele rectangulare absolute ale punctelor în sistemul oficial de
referinţă, pornindu-se de la poziţia cunoscută a unor puncte de sprijin situate
în perimetrul ridicat sau în apropierea sa.
Sunt folosite instrumente şi tehnici de măsurare moderne iar, în
absenţa acestora, cele clasice şi, numai pentru unele detalii mai puţin
importante sau mai puţin stabile în timp, metode expeditive.
Ridicările independente se execută pe arii restrânse, nu au caracter
oficial şi nu sunt folosite în lucrări de evidenţă cadastrală. Pot fi folosite în
proiectarea unor amenajări locale, de importanţă redusă dar mai ales pentru
nevoi concrete, imediate de producţie.
Se execută prin măsurători expeditive. Nu se calculează coordonatele
rectangulare absolute ale punctelor de sprijin. Se pot eventual calcula
coordonate arbitrare (în sisteme de axe de coordonate locale, utilizând
adesea orientările magnetice ale direcţiilor de observare-vizare).
Aşa cum s-a arătat în primul capitol, se pot distinge:
- ridicări expeditive, executate pe arii restrânse, cu instrumente simple
şi de către personal cu o calificare medie, inclusiv de către ingineri horticoli
cu o pregătire adecvată şi o dotare minimă;
- ridicări clasice, executate de topografi sau şi de personal de alte
specialităţi, după o împrospătare şi completare a cunoştinţelor de topografie.

73
Se utilizează tahimetre, planşete topografice prevăzute cu lunetă, panglici de
oţel, etc.
- ridicări moderne cu staţii totale electronice sau cu complet de
aparatură GPS şi tehnică electronică de calcul şi redactare a planurilor.
În funcţie de modul de culegere şi prelucrare a datelor se disting:
- metode numerice de ridicare – care utilizează mărimi măsurate în
teren, calcule de coordonate şi trasarea lucrărilor în etapă distinctă de birou,
pe bază de coordonate,
- ridicări grafice – prin care planul se redactează în teren,
concomitent cu execuţia unor măsurători şi vize, utilizând în special planşete
topografice de diferite tipuri.
- ridicări fotogrammetrice – reprezintă o metodă aparte la care se
folosesc camere de luat vederi de construcţie specială, amplasate în aparate
de zbor. Prin metoda aerofotogrammetrică, în România, în deceniile 7 şi 8
ale secolului al XX-lea, s-au redactat planurile topografice actuale pe cea
mai mare parte a teritoriului.
Din punct de vedere al modului de proiectare al lucrărilor de ridicare şi
al instrumentelor utilizate distingem:
- ridicări prin măsurarea distanţelor (metoda trilateraţiei şi
microtrilateraţiei);
- ridicări prin coborârea de perpendiculare pe aliniamente de bază
(metoda echerică);
- ridicări prin vize radiale din puncte de staţie (metoda radierii);
- ridicări dintr-o reţea poligonală de puncte de staţie (metoda
drumuirii);
- ridicări dintr-o reţea de puncte de staţie, dispuse în colţul unor
triunghiuri cărora li se măsoară unghiurile (metoda triangulaţiei locale).
Primele trei metode se folosesc pentru ridicări planimetrice
independente (locale), executate pe arii restrânse (parcele mici, sub 3 - 4 ha)
sau ca metode ajutătoare pentru metoda drumuirii şi triangulaţiei locale,
considerate ca metode principale de ridicare a unor arii extinse.
Pentru determinarea poziţiei unor puncte de sprijin izolate se pot
folosi:
- metoda drumuirii (poligonometriei) pentru puncte situate în zone cu
grad mare de acoperire (fără vizibilitate spre alte puncte de sprijin);
- metoda radierii;
- metoda intersecţiilor.

10.3. Ridicări expeditive prin metoda echerării

Metoda echerării se bazează pe coborârea de perpendiculare din

punctele caracteristice pe un aliniament de bază (numit şi directrice) şi
măsurarea atât a acestor perpendiculare (ordonate) cât şi a distanţelor
(cumulate) de la capătul directricei până la piciorul perpendicularei respective
(abscise).
Ca instrumente de teren, pe lângă ruletă şi eclimetru (pe terenuri în
pantă), se folosesc echere topografice, în special echere cu prisme sau
oglinzi. În absenţa acestora, se pot folosi şi echere cu vizare directă sau, în

74
cazul unor ridicări mai puţin pretenţioase, perpendicularele se pot coborî
chiar cu ochiul liber, de către ingineri cu oarecare experienţă.
La folosirea acestei metode, etapa de redactare a planului este mai
uşor de executat. De asemenea, datele culese în teren pot fi uşor utilizate la
calculul ariei parcelei (folosind formule simple, bazate pe produsul dintre
baze şi înălţimi în triunghiuri şi trapeze).
Echerarea poate fi folosită atât ca metodă de ridicare independentă la
ridicarea unor parcele poligonale sau a unor detalii liniare (maluri de apă,
canale, poduri, drumuri, liziere), cât şi ca metodă ajutătoare pentru ridicarea
unor detalii izolate sau liniare, folosind ca diretrice laturile unei triangulaţii
locale, trilateraţiei sau drumuirii de planimetrie.
După recunoaşterea terenului, întocmirea schiţei parcelei şi
semnalizarea punctelor de contur (cu jalonete), se proiectează triunghiuri şi
trapeze dreptunghice, având ca baze ordonatele (perpendicularele coborâte
din fiecare punct pe directrice), iar ca înălţimi segmente ale directricei
cuprinsă între capetele acesteia şi picioarele perpendicularelor.
Şi în acest caz, pe traseele cu înclinare mai mare de ± 20 se măsoară
unghiuri verticale iar distanţele înclinate măsurate se reduc la orizont.
La raportarea planimetrică a punctelor se începe cu trasarea
directricei redusă la scară, apoi cu fixarea şi notarea pe plan a picioarelor
perpendicularelor utilizând rigla gradată şi distanţele cumulate din teren,
reduse la orizont şi la scară. Cu ajutorul unui echer şi a riglei gradate, se
ridică perpendiculare, pe direcţia indicată de schiţă şi cu lungimea (redusă la
orizont şi la scară) ordonatelor (perpendicularelor) măsurate în teren. Se
unesc apoi convenabil punctele caracteristice de contur.

10.4. Ridicări expeditive prin metoda radierii de planimetrie

Metoda radierii este potrivită pentru ridicarea în plan a unor parcele cu

contur poligonal sau sinuos, de formă compactă şi cu un număr mare de
puncte caracteristice, vizibile dintr-un punct de staţie situat în centrul, la
periferia sau în exteriorul parcelei de ridicat. Din acest punct se staţionează
cu un goniograf sau goniometru, se dau vize radiale spre toate punctele
caracteristice, se măsoară distanţele şi, unde este cazul, unghiurile verticale
şi orizontale.
Radierea se poate folosi ca metodă principală sau ca metodă
ajutătoare a drumuirii sau triangulaţiei topografice (locale). Poate fi
independentă sau dependentă şi poate avea variante expeditive, clasice ori
moderne. În varianta expeditivă, recomandăm utilizarea unei planşete
topografice improvizate (goniograf), placată cu polistiren expandat pe care se
poate fixa o coală de hârtie. Se fixează vertical un ac cu gămălie într-un
punct ce reprezintă poziţia pe viitorul plan al punctului de staţie.
În funcţie de tipul disponibil în teren, de relief şi de vreme, ridicarea în
plan cu planşeta improvizată se poate face integral în teren şi parţial în birou.
Ridicarea integrală în teren, într-o singură etapă (zi), se recomandă pe
terenuri plan-orizontale, cu declivităţi mici, care nu necesită reduceri la
orizont, când vremea este frumoasă şi stabilă iar numărul de puncte nu este
prea mare, permiţând efectuarea tuturor lucrărilor (măsurători, calcule şi
trasare) direct în teren.

75
 În acest caz, pe fiecare direcţie se fac următoarele operaţii:
- Se măsoară cu ruleta distanţa radială, de la staţie la punctul
respectiv;
- Pe direcţiile cu înclinare mai mare de 20 se măsoară unghiul vertical
şi se reduc la orizont distanţele înclinate (e necesar un tabel ori un calculator
cu funcţii trigonometrice sau un eclimetru autoreductor);
- Se reduce la scara aleasă sau impusă, distanţa orizontală şi se
notează în carnet;
- Se vizează punctul caracteristic respectiv şi se fixează vertical un al
doilea ac cu gămălie, la marginea colii, pe direcţie opusă faţă de acul ce
marchează pe plan punctul de staţie;
- Se sprijină marginea gradată a unei rigle pe cele două puncte, cu
diviziunea zero în dreptul acului din punctul de staţie;
- Cu un al treilea ac se înţeapă în dreptul diviziunii care corespunde
cu distanţa redusă la scară şi se notează alături numărul punctului respectiv.
După epuizarea măsurătorilor, calculelor şi raportării pe plan a tuturor
punctelor, se unesc punctele care reprezintă conturul parcelei sau alte detalii
liniare şi se completează planul cu alte elemente de cartografie.
Ridicarea grafică expeditivă în etape distincte (de teren şi de birou) se
recomandă când vremea este instabilă, limitând timpul de lucru în teren sau
când lucrarea este de complexitate crescută (relief frământat, puncte
caracteristice numeroase).
Cea mai importantă etapă, în care nu trebuie să cadă precipitaţii,
constă în marcarea pe marginea colii de hârtie a direcţiilor (recomandabil în
sens invers) de vizare din punctul de staţie spre toate punctele caracteristice.
Marcarea se face pentru fiecare punct printr-o singură înţepătură de ac şi
prin notarea alături a numărului de ordine a punctului respectiv. În acest fel,
pe hârtie (pe viitorul plan) se trasează unghiuri egale cu unghiurile orizontale
dintre direcţiile corespunzătoare din teren.
Vizarea se face cu multă atenţie, pentru a alinia perfect, în acelaşi
plan vertical, ochiul, cu acul de marcare pe marginea dinspre noi a colii, cu
acul care marchează poziţia punctului de staţie şi cu punctul caracteristic,
semnalizat din teren. Înţeparea marginii colii se face numai când suntem
convinşi de perfecta aliniere a celor patru puncte. În cazul unor “înţepări”
greşite, acestea trebuiesc anulate prin semne clare (de exemplu un x sau o
cruciuliţă +), distincte de înţepătura corectă, valabilă, notată prin alt semn (de
exemplu un cerculeţ în jurul înţepăturii). Notarea numărului punctului
(direcţiei) se face imediat, clar şi cât mai aproape de înţepătură, pe direcţia
spre punctul de staţie.
Se recomandă ca toate direcţiile să se marcheze pe hârtie în aceeaşi
zi, verificând din când în când dacă planşeta nu şi-a schimbat direcţia (nu s-a
răsucit pe suport). Verificarea se face de regulă pe prima direcţie vizată, de
preferinţă mai lungă, clară şi uşor de reţinut. După marcarea (înţeparea)
tuturor direcţiilor, hârtia şi planşeta se pot adăposti. În caz de timp
nefavorabil, planşeta se acoperă cu o folie din polietilenă.
O altă etapă importantă din teren constă în măsurarea (cu ruleta) a
distanţelor radiale, de la punctul de staţie marcat, la punctele caracteristice
marcate şi semnalizate. Această etapă poate să preceadă sau să urmeze

76
după trasarea direcţiilor radiale pe viitorul plan (pe planşetă). Se poate face
în aceeaşi zi sau la date diferite, după timpul disponibil.
Lungimea fiecărei “raze” se notează clar într-un carnet. Pentru
siguranţă, măsurătorile se repetă, eventual de către o altă persoană,
confruntându-se rezultatele şi măsurând mai atent, a treia oară, distanţele la
care apar valori diferite la cele două măsurători.
Pe terenurile înclinate, se face şi măsurarea unghiurilor verticale cu
eclimetrul (eventual improvizat, prezentat în cap.3). Valorile se notează în
carnet. Şi în acest caz se poate face verificarea, eventual în sens opus,
dinspre punctul caracteristic (c) spre punctul de staţie (s). Reamintim că, în
cazul unor măsurători corecte,
αCS = - αSC iar zCS = 1800 – zSC
În birou, în aceeaşi zi sau în alte zile, se pot face calculele şi
redactarea planului, în mod asemănător ca la varianta de lucru într-o singură
etapă.
Este indicat ca la terminarea raportării punctelor planul rezultat să fie
confruntat cu situaţia din teren.

10.5. Ridicări planimetrice expeditive prin metoda drumuirii

Drumuirea este o metodă de ridicare în vederea determinării poziţiei

planimetrice sau altimetrice a punctelor reţelei de sprijin, sau a punctelor de
detaliu, care se bazează pe măsurări sau determinări liniare şi unghiulare
cum sunt: centrele populate, râurile, bălţile, mlaştinile, zonele acoperite cu
vegetaţie înaltă.
Metoda aceasta de ridicare topografică urmăreşte determinarea
coordonatelor planimetrice ale unor puncte noi de sprijin, numite staţii, situate
la distanţe mici între ele pe trasee ce trec prin apropierea detaliilor de ridicat,
ale căror poziţii planimetrice se determină prin aplicarea unor metode
secundare specifice (radierea, metoda perpendicularelor).
Drumuirile sunt de mai multe feluri:
- după forma lor drumuirile sunt: sprijinite şi închise.
- după felul punctelor între care se desfăşoară drumuirile se
deosebesc următoarele tipuri: primare, secundare, terţiare.
Metoda drumuirii sprijinite reprezintă o linie poligonală, care pleacă de
la un punct de coordonate cunoscute, urmează un traseu şi se închide pe alt
punct de coordonate cunoscute.
Metoda drumuirii se aplică pe suprafeţe mai mari sau/şi cu un grad
mare de acoperire, care nu permite vizarea tuturor punctelor dintr-o singură
staţie.
În acest caz se proiectează un traseu poligonal alcătuit din mai multe
puncte de staţie cu vizibilitate reciprocă a punctelor învecinate.
Drumuirea (combinată cu radieri sau cu alte metode secundare) este
metoda principală de ridicare în plan în topografia oficială clasică şi modernă
şi poate fi dependentă (cu calculul coordonatelor absolute reale ale
punctelor) sau independentă (de interes local).
În varianta expeditivă se poate utiliza planşeta topografică
improvizată, fixată succesiv în punctele drumuirii proiectate. Din fiecare punct
de staţie al drumuirii se execută radieri atât asupra punctelor de detaliu

77
vizibile, apropiate şi accesibile din staţia respectivă, cât şi asupra punctelor
de staţie învecinate, după unul din procedeele descrise la punctul anterior
(10.4).
După terminarea radierilor din toate punctele drumuirii, se asamblează
pe o coală mai mare (preferabil transparentă = coală de calc), prin
suprapunerea laturilor drumuirii.
În bibliografia recomandată sunt prezentate informaţii cu privire şi la
alte metode şi variante de ridicare în plan expeditiv, dar mai ales clasice şi
moderne.

Concepte şi noţiuni de reţinut

Proiectarea ridicării se face de către executantul lucrării şi constă în

stabilirea metodelor de lucru în teren, a instrumentelor şi personalului folosit,
a calendarului de desfăşurare a lucrărilor şi întocmirea unui deviz,
cuprinzând costul estimativ al lucrărilor.
Ridicările dependente sunt ridicări cu caracter oficial, utilizate în
cadastrul funciar şi în proiecte de importanţă majoră. Se calculează
coordonatele rectangulare absolute ale punctelor în sistemul oficial de
referinţă, pornindu-se de la poziţia cunoscută a unor puncte de sprijin situate
în perimetrul ridicat sau în apropierea sa.
Ridicările independente se execută pe arii restrânse, nu au caracter
oficial şi nu sunt folosite în lucrări de evidenţă cadastrală.
Metoda echerării se bazează pe coborârea de perpendiculare din
punctele caracteristice pe un aliniament de bază (numit şi directrice) şi
măsurarea atât a acestor perpendiculare (ordonate) cât şi a distanţelor
(cumulate) de la capătul directricei până la piciorul perpendicularei respective
(abscise).
Metoda radierii este potrivită pentru ridicarea în plan a unor parcele cu
contur poligonal sau sinuos, de formă compactă şi cu un număr mare de
puncte caracteristice, vizibile dintr-un punct de staţie situat în centrul, la
periferia sau în exteriorul parcelei de ridicat.
Drumuirea urmăreşte determinarea coordonatelor planimetrice ale
unor puncte noi de sprijin, numite staţii, situate la distanţe mici între ele pe
trasee ce trec prin apropierea detaliilor de ridicat, ale căror poziţii
planimetrice se determină prin aplicarea unor metode secundare specifice
(radierea, metoda perpendicularelor).

Întrebări de autoevaluare:

1. Care sunt etapele unei ridicări în plan?

2. Cine face şi cum se stabilesc obiectivele unei ridicări în plan?
3. Ce metode de ridicare în plan cunoaşteţi în funcţie de modul de
culegere şi de prelucrare a datelor?
4. Ce este o ridicare planimetrică dependentă?
5. Cu ce instrumente se lucrează la metoda echerării?
6. Cum se face raportarea pe plan a punctelor la metoda echerării?
7. Ce reprezintă o radiere şi cum se realizează aceasta?
8. Ce înseamnă o drumuire ca metodă de ridicare topografică?

78
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11

INSTRUMENTE ŞI METODE DE
MĂSURARE A DIFERENŢELOR DE NIVEL
Cuvinte cheie: nivelmentul geometric, nivelmentul trigonometric,
nivelmentul tehnic, nivelmentul geodezic, boloboc, lată, nivele cu bulă, nivelul
zidarului, diferenţe de nivel

Rezumat :
Pentru determinarea altitudinii punctelor topografice trebuie să se
considere o suprafaţă de nivel faţă de care să se poată determina atât
înălţimile punctelor uscatului, cât şi adâncimile diferitelor puncte situate pe
fundul mărilor şi oceanelor.
Altitudinea este distanţa măsurată pe verticală de la suprafaţa de nivel
zero, până la suprafaţa respectivă.
În funcţie de instrumentele, aparatele şi metodele utilizate pentru
determinarea diferenţelor de nivel dintre puncte, deosebim următoarele tipuri
de nivelment: geometric, trigonometric, barometric, hidrostatic,
fotogrammetric, mecanic şi satelitar.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

11.1. Noţiuni fundamentale de nivelment

Nivelmentul este partea topografiei care se ocupă cu studiul

aparatelor, instrumentelor şi metodelor de determinare a înălţimilor (altitudini
sau cote), punctelor caracteristice ale terenului, precum şi cu reprezentarea
reliefului pe planuri şi hărţi.
Pentru determinarea altitudinii punctelor topografice trebuie să se
considere o suprafaţă de nivel faţă de care să se poată determina atât
înălţimile punctelor uscatului, cât şi adâncimile diferitelor puncte situate pe
fundul mărilor şi oceanelor. Ca suprafaţă de nivel de referinţă, s-a stabilit
suprafaţa liniştită a mărilor şi oceanelor, presupusă a fi prelungită pe sub
continente, numită geoid. Acestei suprafeţe, luată ca sistem de referinţă, i se
atribuie cota zero.
Suprafaţa de nivel zero se determină faţă de un punct numit zero
fundamental, determinat pe baza observaţiilor îndelungate (30 – 50 ani),
executate cu medimarimetre şi medimarigrafe. În ţara noastră acest punct se
află în portul Constanţa, fiind marcat printr-o bornă de beton.
Deoarece suprafaţa de nivel este definită ca suprafaţă perpendiculară,
în orice punct al acesteia, pe direcţia forţei de gravitaţie, rezultă că orice
punct de pe suprafaţa pământului are o suprafaţă de nivel; astfel, suprafeţele
care trec prin punctele A şi B, paralele cu suprafaţa de nivel zero (Z 0) sunt
suprafeţe de referinţă relative faţă de care se pot determina înălţimi relative
ale diferitelor puncte topografice.
Altitudinea este distanţa măsurată pe verticală de la suprafaţa de
nivel zero, până la suprafaţa respectivă.

79
 Cota z este valoarea numerică a altitudinii punctului respectiv. Când
se stabilesc în raport cu suprafaţa de referinţă zero, acestea poartă
denumirea de cote absolute, iar când se ia ca plan de referinţă un alt plan
paralel cu suprafaţa de nivel zero, atunci acestea se numesc cote relative.
Diferenţa de nivel Z este distanţa, măsurată pe verticală, dintre
suprafeţele de nivel ce trec prin punctele considerate sau, mai simplu,
diferenţa de altitudine (cotă) dintre două puncte.
Determinarea diferenţei de nivel constituie problema esenţială a
nivelmentului, cu ajutorul acestuia determinându-se cotele punctelor. Astfel,
dacă se cunoaşte cota punctului A şi s-a determinat diferenţa de nivel dintre
punctele A şi B, se poate calcula cota punctului B, cu relaţia:

ZB = ZA ± ZA-B

11.2. Tipuri de nivelment

În funcţie de instrumentele, aparatele şi metodele utilizate pentru

determinarea diferenţelor de nivel dintre puncte, deosebim următoarele tipuri
de nivelment: geometric, trigonometric, barometric, hidrostatic,
fotogrammetric, mecanic şi satelitar.
Nivelmentul geometric sau direct. Diferenţa de nivel dintre diferitele
puncte de pe suprafaţa topografică se măsoară direct pe baza unor principii
geometrice simple. Astfel diferenţa de nivel dintre punctele A şi B se obţine
funcţie de înălţimile unei vize orizontale faţă de cele două puncte, înălţimile a
şi b se citesc pe mire. Este cel mai precis tip de nivelment.
Nivelmentul trigonometric sau indirect. Se execută cu aparate care
dau vize înclinate şi care permit măsurarea unghiului de pantă () sau zenital
(Z), iar diferenţele de nivel dintre puncte se obţin indirect cu formule
trigonometrice.
ZAB = d x tg  = d x ctg z
sau dacă se măsoară distanţa înclinată, atunci:
ZAB = Dî x sin  = Dî x cos z
Deşi nivelmentul trigonometric este mai puţin precis, el este folosit
deseori pe terenuri accidentate, fiind mai expeditiv.
Nivelmentul barometric. Se bazează pe principiul cunoscut din
fizică, conform căruia presiunea atmosferică scade pe măsură ce creşte
altitudinea.
Instrumentele folosite sunt barometrele, care măsoară direct
presiunea atmosferică şi altimetrele, care pe lângă scara presiunilor posedă
şi o scară a altitudinilor deasupra nivelului mării, scară pe care se citesc
direct cotele punctelor.
Diferenţele de nivel dintre puncte se calculează cu formule speciale,
bazate pe presiunile şi temperaturile dintre cele două puncte, iar uneori şi pe
alte elemente. Precizia nivelmentului barometric este mult inferioară faţă de
nivelmentul geometric şi trigonometric, însă, prin perfecţionarea
instrumentelor, în prezent se poate atinge, relativ uşor, precizia de ±1 m.
Nivelmentul hidrostatic. Se bazează pe principiul vaselor
comunicante. Nivelul hidrostatic se compune, de regulă, din două tuburi de
sticlă, protejate de suporturi metalice, legate între ele cu un tub de cauciuc,
80
lung de 10 – 50 m. Cele două tuburi sunt gradate, iar la aparatele moderne
fiecare tub are câte un dispozitiv micrometric pentru citirea precisă a
înălţimilor nivelului apei.
Nivelmentul fotogrammetric sau stereo-fotogrammetric. Este
executat cu aparate şi metode fotogrammetrice, utilizând fotografii speciale,
aeriene sau terestre numite fotograme.
Nivelmentul mecanic se execută cu aparatură automată, instalată pe
vehicule, care face posibilă înregistrarea grafică a profilului pe traseul
parcurs.
Nivelmentul satelitar este cel mai modern tip de nivelment,
determinările făcându-se prin aşa-zisul sistem GPS (Global Positioning
System), cu ajutorul sateliţilor special lansaţi în acest scop, în jurul
Pământului.

11.3. Nivelmentul geometric expeditiv

În nivelmentul geometric, diferenţa de nivel dintre două puncte se

măsoară direct, pe verticală, între suprafeţele de nivel care conţin punctele
respective. Se foloseşte o riglă gradată, o miră, o ruletă sau alt instrument
pentru măsurarea distanţelor.
Când punctele între care dorim să determinăm diferenţa de nivel sunt
pe aceeaşi verticală, măsurarea se face cu instrumentul ţinut în poziţie
verticală, cu diviziunea 0 la înălţimea unuia dintre puncte.
Observaţie. Diferenţele de nivel pot avea valori pozitive sau negative
în funcţie de sensul de măsurare. Cele măsurate de jos în sus au valori
pozitive, iar cele de sus în jos, negative. Între două puncte există o diferenţă
de nivel pozitivă şi una negativă cu valoare absolută egală. De aceea
definirea diferenţei de nivel „de la ......la” trebuie făcută cu mare atenţie.
Când punctele între care se cere măsurarea diferenţei de nivel nu sunt
pe aceeaşi verticală, dar sunt relativ apropiate, se ţine orizontal un obiect
(de obicei o scândură lungă şi dreaptă numită lată), sprijinit cu un capăt pe
punctul situat mai sus. Diferenţa de nivel se măsoară cu mira, rigla sau ruleta
ţinute vertical, între punctul situat mai jos şi muchia inferioară a latei.
Pentru a măsura exact diferenţa de nivel, lata trebuie ţinută cât mai
orizontal cu putinţă. Pentru aceasta se poate folosi un boloboc (instrument
care se procură din comerţ, având două sau trei nivele cu bulă, cu care se
poate verifica poziţia orizontală, verticală sau, eventual, înclinată la 45 0, a
unor suprafeţe în lucrări de zidărie, dulgherie, etc.).
Când distanţa dintre puncte depăşeşte lungimea unei late
(2– 4 m), se aleg puncte intermediare situate la distanţe mai mici. Se
măsoară şi se notează, pe rând, diferenţele de nivel dintre punctele
succesive (ţinând seama de semnul plus sau minus al fiecăreia) şi se
calculează diferenţa de nivel cerută (totală) prin însumarea algebrică a
diferenţelor de nivel parţiale.
În lipsa bolobocului, se poate improviza un alt instrument pentru
orizontalizarea latei, bazat pe aducerea unui fir cu plumb în dreptul unui
reper fix. Instrumentul, numit nivelul zidarului, poate fi construit din şipci de
lemn şi poate avea forma de triunghi isoscel sau dreptunghic

81
 11.4. Nivelmentul trigonometric expeditiv

În nivelmentul trigonometric, diferenţa de nivel dintre două puncte, se

calculează cu ajutorul unei funcţii trigonometrice a unghiului vertical şi a unei
distanţe măsurate în teren.
Deşi este mai puţin exact decât nivelmentul geometric, nivelmentul
trigonometric, este recomandat pe terenuri cu pantă mare şi atunci când
distanţa dintre puncte este relativ mare.
În nivelmentul trigonometric expeditiv, unghiurile zenitale (z) sau de
pantă (  ) se măsoară cu eclimetrele. Pentru aflarea funcţiilor trigonometrice
se foloseşte un calculator ştiinţific (de buzunar/de birou) sau tabele
matematice cu funcţii trigonometrice.
În funcţie de elementele măsurate în teren, se foloseşte una din
următoarele relaţii pentru calculul diferenţelor de nivel dintre două puncte A şi
B (  zAB).
 zAB = DîAB x sin 
 zAB = DîAB x cos zAB
 zAB = DoAB x tg  AB
 zAB = DoAB x ctg zAB = Do AB
tgz AB
Ca şi în cazul reducerii la orizont a distanţelor înclinate, pe terenurile
cu pantă neuniformă, aliniamentele se împart în porţiuni mai scurte, cu
aproximativ aceeaşi înclinare. Măsurarea distanţelor înclinate şi unghiurilor
verticale şi calculul diferenţelor de nivel se fac pentru fiecare porţiune în
parte, după care se însumează algebric diferenţele de nivel parţiale.

11.5. Nivelmentul tehnic

Pentru executarea unor lucrări de nivelment oficiale, pe arii sau

distanţe mai mari, se utilizează fie instrumente speciale cu lunetă (nivele,
nivelmetre), fie tahimetre (pentru nivelment trigonometric clasic) sau staţii
totale electronice (pentru nivelment trigonometric modern). Modul de lucru şi
calculele sunt efectuate de către topometri cu pregătire de specialitate.

11.6. Nivelmentul geodezic

Nivelmentul geodezic serveşte pentru determinarea cotelor unor

repere nivelitice (puncte de sprijin) şi se face cu nivelmetre de mare precizie
în zonele de şes (prin nivelment geometric) sau cu teodolite de mare precizie
pentru măsurarea unghiurilor verticale (pe terenuri cu mare înclinare sau
relief frământat), aplicându-se relaţiile specifice nivelmentului trigonometric.

Aplicaţii practice de nivelment geometric expeditiv

În nivelmentul geometric, diferenţa de nivel dintre două puncte se

măsoară direct, pe verticală, între suprafeţele de nivel care conţin punctele
respective. Principalul instrument este o riglă gradată, o miră, o ruletă, sau alt
instrument pentru măsurarea distanţelor.

82
 Când punctele între care dorim să determinăm diferenţa de nivel sunt
pe aceeaşi verticală, măsurarea se face cu instrumentul ţinut în poziţie
verticală, cu diviziunea 0 la înălţimea unuia dintre puncte.

Exemplu : Să se măsoare diferenţa de nivel de la pardoseala

încăperii la pervazul ferestrei.

Rezolvare:
Se ţine vertical, pe perete, o ruletă sau un metru de tâmplărie, cu
diviziunea 0 la podea şi se citeşte direct diviziunea din dreptul pervazului
ferestrei. Presupunem că s-a obţinut valoarea  z =83 cm = 0,83 m. Dacă nu
dispunem decât de o riglă gradată scurtă (20 – 30 – 40 sau 50 cm), se va
aşeza succesiv rigla pe perete, făcând semn cu un creion la fiecare lungime
de riglă şi măsurând ultima distanţă rămasă (restul). Calculul se face
asemănător cu măsurarea distanţelor orizontale din teren cu ruleta .
Observaţie. Diferenţele de nivel pot avea valori pozitive sau negative
în funcţie de sensul de măsurare. Cele măsurate de jos în sus au valori
pozitive, iar cele de sus în jos, negative. Între două puncte există o diferenţă
de nivel pozitivă şi una negativă cu valoare absolută egală.
De aceea definirea diferenţei de nivel „de la ......la” trebuie făcută cu
mare atenţie. În exemplul de mai sus diferenţa de nivel de la pardoseală la
tocul ferestrei este de +0,83 m, iar diferenţa de la tocul ferestrei la
pardoseală este de –83 m.
Când punctele între care se cere măsurarea diferenţei de nivel nu sunt
pe aceeaşi verticală, dar sunt relativ apropiate, se ţine orizontal un obiect
(de obicei o scândură lungă şi dreaptă numită „lată”), sprijinit cu un capăt pe
punctul situat mai sus. Diferenţa de nivel se măsoară cu mira, rigla sau ruleta
ţinute vertical, între punctul situat mai jos şi muchia inferioară a latei.
Pentru a măsura exact diferenţa de nivel, lata trebuie ţinută cât mai
orizontal cu putinţă. Pentru aceasta se poate folosi un boloboc (instrument
care se poate procura din comerţ, având două sau trei nivele cu bulă, cu care
se poate verifica poziţia orizontală, verticală sau, eventual, înclinată la 45 0, a
unor obiecte în lucrări de zidărie, dulgherie, etc.).
Modul de lucru cu lata, bolobocul şi mira la măsurarea precisă a
diferenţelor de nivel se poate vedea în fig. 11.1.

Fig. 11.1. Măsurarea diferenţelor de nivel prin nivelment geometric

expeditiv cu mira, lata şi bolobocul
83
 Când distanţa dintre puncte depăşeşte lungimea unei late (2 – 4 m),
se aleg puncte intermediare situate la distanţe mai mici. Se măsoară şi se
notează, pe rând, diferenţele de nivel dintre punctele succesive (ţinând
seama de semnul plus sau minus al fiecăreia) şi se calculează diferenţa de
nivel cerută (totală) prin însumarea algebrică a diferenţelor de nivel parţiale.
În lipsa bolobocului, se poate improviza un alt instrument pentru
orizontalizarea latei, bazat pe aducerea unui fir cu plumb în dreptul unui
reper fix. Instrumentul, numit nivelul zidarului, poate fi construit din şipci de
lemn şi poate avea forma de triunghi isoscel sau dreptunghic (fig.11.2.).

Fig. 11.2. Nivelul zidarului

Aplicaţii practice de nivelment trigonometric expeditiv

În nivelmentul trigonometric, diferenţa de nivel dintre două puncte, se

calculează cu ajutorul unei funcţii trigonometrice a unghiului vertical şi a unei
distanţe măsurate în teren.
Deşi este mai puţin exact decât nivelmentul geometric, nivelmentul
trigonometric, este recomandat pe terenuri cu pantă mare şi atunci când
distanţa dintre puncte este relativ mare.
În nivelmentul trigonometric expeditiv, unghiurile zenitale (z), sau de
pantă (  ) se măsoară cu eclimetrele, iar distanţele orizontale (Do), sau
înclinate (Dî), cu ruleta. Pentru aflarea funcţiilor trigonometrice se foloseşte
un calculator ştiinţific (de buzunar sau de birou), ori tabele matematice cu
funcţii trigonometrice.
În funcţie de elementele măsurate în teren, se foloseşte una din
următoarele relaţii pentru calculul diferenţelor de nivel dintre două puncte A şi
B (  zAB).
 zAB = DîAB x sin 
 zAB = DîAB x cos zAB
 zAB = DoAB x tg  AB
 zAB = DoAB x ctg zAB = Do AB
tgz AB
Ca şi în cazul reducerii la orizont a distanţelor înclinate , pe terenurile
cu pantă neuniformă, aliniamentele se împart în porţiuni mai scurte, cu

84
aproximativ aceeaşi înclinare. Măsurarea distanţelor înclinate şi unghiurilor
verticale şi calculul diferenţelor de nivel se fac pentru fiecare porţiune în
parte, după care se însumează algebric diferenţele de nivel parţiale.
Exemplu : Să se calculeze diferenţa de nivel dintre două puncte prin
nivelment trigonometric. În urma măsurătorilor din teren, au rezultat:
- distanţa înclinată – Dî = 30,5 m;
- unghiul de pantă -  = 200
Rezolvare:
 z = Dî x sin  = 30,5 mm x sin 200
Din calculator sau tabele se obţine sin 200 = 0,342.
 z = 30,5 m x 0,342 = 10,43 m.

Exemplu: Să se calculeze diferenţa de nivel între două puncte A şi B

cunoscând:
- distanţa înclinată – DîAB = 38,3 m;
- unghiul zenital – zAB = 750.
Rezolvare:
 zAB = DîAB x cos zAB = 38,3 m x cos750.
cos750 = 0,2588 (din calculator sau tabele)
 zAB = 38,3 m x 0,2588 = 9,91 m.

Exemplu: În urma măsurătorilor efectuate pe un teren cu înclinare

neuniformă au rezultat următoarele distanţe înclinate parţiale şi unghiuri de
pantă:

Fig.11.3. Teren cu înclinare neuniformă

D1 = 250 m;  1 = 100;
D2 = 210 m;  2 = 200;
D3 = 200 m;  3 = -150;

Se cere diferenţa de nivel totală dintre punctele extreme.

Rezolvare:
z1  D1 sin 1  250.m  sin100
z1  250m  0,174  43,5m
z 2  210m  sin 200  71,8m
85
 z3  200m   0,259  51,8m
z total  z1  z 2  z3
rezultă
z total  43,5m  71,8m  51,8m  63,3m

Determinarea înălţimii unor obiecte din teren prin nivelment

trigonometric
Nivelmentul trigonometric poate fi folosit şi pentru determinarea
înălţimii unor construcţii, arbori, etc., situate pe terenuri orizontale sau
înclinate.
Exemplu: Se cere determinarea înălţimii unei clădiri situată pe un
teren orizontal (Fig.11.3.).

Rezolvare:
Cu o ruletă se măsoară de la clădire o distanţă de 1 – 5 rulete (1 – 2
ori înălţimea apropiată a construcţiei) de exemplu 30 m. Din acest punct (A),
cu ajutorul unui eclimetru se măsoară unghiul vertical sub care se vede
partea superioară a zidului. De exemplu z = 64,50.
Se măsoară şi înălţimea la care s-a ţinut eclimetrul (de exemplu 1,6
m).
Prin nivelment trigonometric se calculează diferenţa de nivel de la
eclimetru la partea superioară a zidului:

Do
z  Do  ctgz 
tgz

Fig. 11.4. Elemente măsurate şi calculate pentru determinarea înălţimii unei

construcţii situate pe teren orizontal.

Cu ajutorul unui calculator ştiinţific de buzunar (cu funcţii

trigonometrice) se găseşte:
tg 64,50 = 2,096
30.m
z   14,3.m
deci 2,096
Din figura 11.4.se observă că înălţimea clădirii H se poate afla
adăugând la z înălţimea instrumentului (eclimetrului).
Deci H = 14,3 m + 1,6 m = 15,9 m.
86
 Exemplu : Se cere determinarea înălţimii unui arbore situat pe un
teren în pantă (Fig. 11.5).

Fig.11.5. Elemente măsurate şi calculate pentru determinarea înălţimii unui

arbore situat pe un teren în pantă.
Rezolvare:
- se face un semn pe trunchiul arborelui la înălţimea instrumentului
(eclimetrului);
- pe un aliniament cu pantă uniformă se măsoară cu ruleta o distanţă
de 1 – 2 ori mai mare decât înălţimea apreciată a arborelui (de exemplu Dî =
40 m) şi se marchează punctul respectiv (A).
Din acest punct se măsoară unghiul de înclinare al terenului, vizând la
semnul de la înălţimea eclimetrului. De ex. zt=1060.
- se măsoară apoi unghiul vertical sub care se vede vârful arborelui,
de exemplu za = 73,50.
- se calculează diferenţe de nivel  zt dintre punctele A şi B la nivelul
terenului;
-  zt = Dî x cos zt = 40 m x cos 1060
cu ajutorul calculatorului aflăm cos 1060 = - 0,2756
deci  zt = 40 m x (- 0,2756) = -11,0 m
- se calculează distanţa orizontală de la punctul A la arbore
Do = Dî x sin z = 40 m x sin 1060
sin 1060 = 0,96126.
Do = 40 m x 0,96126 = 38,45 m.

- se calculează diferenţa de nivel  za de la eclimetru la vârful

arborelui:
Do 38,45.m
z a  Do  ctg.z a  
tg.z a tg.73,50
tg 73,50 =3,376
38,45
za   11,4.m
33,76
87
 - înălţimea arborelui H se va calcula astfel:

H  za  zt  i  11,4.m   11,0.m  1,6.m

H = 11,4 m + 11,0 m + 1,6 m =24,0 m
Formula de calcul este valabilă şi dacă arborele se găseşte pe un
teren mai sus decât eclimetrul.

Concepte şi noţiuni de reţinut

Nivelmentul este partea topografiei care se ocupă cu studiul

aparatelor, instrumentelor şi metodelor de determinare a înălţimilor (altitudini
sau cote), punctelor caracteristice ale terenului, precum şi cu reprezentarea
reliefului pe planuri şi hărţi.
În funcţie de instrumentele, aparatele şi metodele utilizate pentru
determinarea diferenţelor de nivel dintre puncte, deosebim următoarele tipuri
de nivelment: geometric, trigonometric, barometric, hidrostatic,
fotogrammetric, mecanic şi satelitar.
Diferenţa de nivel dintre diferitele puncte de pe suprafaţa topografică
în nivelmentul geometric se măsoară direct pe baza unor principii geometrice
simple. Astfel diferenţa de nivel dintre punctele A şi B se obţine funcţie de
înălţimile unei vize orizontale faţă de cele două puncte, înălţimile a şi b se
citesc pe mire. Este cel mai precis tip de nivelment.
Nivelmentul trigonometric se execută cu aparate care dau vize
înclinate şi care permit măsurarea unghiului de pantă () sau zenital (Z), iar
diferenţele de nivel dintre puncte se obţin indirect cu formule trigonometrice.

Întrebări:

1. Unde se situează suprafaţa de nivel zero pentru cotele absolute?

2. Enumeraţi tipurile de nivelment.
3. Care este cel mai precis tip de nivelment?
4. Cu ce instrumente se realizează nivelmentul nivelmetric expeditiv?
5. Cu ce instrumente se realizează nivelmentul trigonometric
expeditiv?
6. Care este diferenţa de nivel între două puncte situate la o distanţă
(înclinată) de 20 m pe un teren cu o declivitate de 300?
7. Care este diferenţa de nivel dintre două puncte ale unui taluz cu
înclinarea de 450 dacă distanţa orizontală dintre puncte este de 2 m?
8. Din ce se confecţionează nivelul zidarului?
9. Din ce se confecţionează lata?

88
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12

METODE GRAFICE DE CALCUL A SUPRAFEŢELOR

Cuvinte cheie: metoda pătratelor modul, contur regulat,contur
sinuos, abacă

Rezumat :
Metodele grafice se utilizează atunci când suprafaţa trebuie cunoscută
cu o precizie mai mică.Suprafeţele poligonale se împart în figuri geometrice
simple, de obicei în triunghiuri şi trapeze. Când se împarte în triunghiuri,
punctele caracteristice se unesc în aşa fel încât două triunghiuri să aibă
aceeaşi bază sau laturi comune, reducându-se numărul de distanţe care
trebuie măsurate pe plan. Rezultatele măsurătorilor se înmulţesc cu
numitorul scării obţinându-se distanţele în teren.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

12.1. Determinarea grafică a suprafeţelor cu contur regulat, prin

descompunerea lor în forme geometrice

Metodele grafice se utilizează atunci când suprafaţa trebuie cunoscută

cu o precizie mai mică. Este necesar însă ca suprafaţa să fie raportată pe
plan. Exactitatea obţinerii mărimii suprafeţelor este determinată de scara
planului şi de precizia preluării elementelor liniare de pe plan. De asemenea,
mai intervine şi deformarea în timp a hârtiei pe care s-a făcut raportarea.
Suprafeţele poligonale se împart în figuri geometrice simple, de obicei
în triunghiuri şi trapeze. Când se împarte în triunghiuri, punctele
caracteristice se unesc în aşa fel încât două triunghiuri să aibă aceeaşi bază
sau laturi comune, reducându-se numărul de distanţe care trebuie măsurate
pe plan. Rezultatele măsurătorilor se înmulţesc cu numitorul scării obţinându-
se distanţele în teren.
Pentru verificare, se face o nouă împărţire a poligonului în triunghiuri.
Se calculează suprafaţa triunghiurilor, iar din însumarea acestora va rezulta
o nouă valoare a suprafeţei totale (S’T). Dacă diferenţa S = ST - S’T este mică
(1/400 din suprafaţa de determinat) se consideră ca suprafaţă a poligonului
media aritmetică a celor două rezultate.

12.2. Determinarea grafică a suprafeţelor prin metoda pătratelor

modul
Se consideră o suprafaţă (S) delimitată de un contur sinuos, pe care
se suprapune o reţea de pătrate.
Se determină numărul de pătrate pe verticală (n1) şi numărul de
pătrate pe orizontală (n2). Se calculează numărul mediu de pătrate (nm):
nm = (n1 + n2)/2
Se calculează suprafaţa unui pătrat în teren: S 1 = d2, unde d este
lungimea laturii pătratului în teren.
89
 Suprafaţa parcelei va fi: S = nm x d2.

Probleme rezolvate:

Calculul suprafeţelor cu contur sinuos prin metoda pătratelor

modul
Se consideră o suprafaţă (S) delimitată de un contur sinuos, pe care
se suprapune o reţea de pătrate (fig. 12.1).
Se determină numărul de pătrate pe verticală (n1) şi numărul de
pătrate pe orizontală (n2). Se calculează numărul mediu de pătrate (nm):
nm = (n1 + n2)/2.

Fig. 12.1.

Se calculează suprafaţa unui pătrat în teren: S 1 = d2, unde d este

lungimea laturii pătratului în teren.
Suprafaţa parcelei va fi: S = nm x d2.

12.3. Calculul suprafeţelor pentru parcele cu contur sinuos

reprezentate pe planuri

În cazul suprafeţelor ce au contur sinuos, se determină aria prin

utilizarea unei abace (reţele de pătrate sau de linii paralele şi echidistante
desenate pe o hârtie de calc sau material plastic transparent) care se
suprapune peste suprafaţa delimitată de contur sinuos, căruia urmează să-i
aflăm aria. Se numără pătratele din interiorul conturului, se calculează aria
unui pătrat de pe abacă la scara planului şi se face produsul dintre acestea.
O variantă practică este copierea conturului parcelei pe o foaie
milimetrică sau cu pătrăţele (de matematică).

Exemplu: Să se determine suprafaţa parcelei A76, din figura 12.1.

Fig. 12.2.

90
 Rezolvare:
Se aplică abaca peste planul cu parcela, sau se copiază conturul
parcelei pe o foaie cu pătrăţele, aşa cum se arată în figura 12.3.
Se determină numărul de pătrăţele din interiorul conturului parcelei
atât pe orizontală cât şi pe verticală, apreciind pătratele întregi şi fracţionare
(zecimi de pătrate).

Fig.12.3. Exemplu de numărare a pătrăţelelor de pe abacă din interiorul

conturului parcelei A76 reprezentată în figura 12.1.

Aşa cum rezultă din figura 12.3, s-au obţinut 21,5 pătrăţele numărate
pe rânduri verticale şi 21,2 pătrăţele numărate pe orizontală. Se face media
aritmetică, obţinând numărul mediu de pătrate de 21,35.
Se calculează aria unui pătrat:
Măsurăm latura pătratului în mm pe plan şi se transformă la scara
1:5000, în metri pe teren.

l  10.mm
L  l mm 
N
1000

Lm  l mm  5

Lm  10  5  50m

S patrat  L2 m  2500m 2

Se determină suprafaţa totală cu relaţia:
ST  Nr. patrate  S patrat
91
 ST  21,35  2500m 2
ST  53375m 2  5,34ha  534ari

Aplicaţie practică:
Să se construiască o abacă cu latura de 5 mm.
Indicaţii: Se va folosi un celuloid transparent cu dimensiuni de 8 – 15
cm (recuperat de la un ambalaj) sau o bucată de hârtie de calc.
Pentru liniere se va folosi ca matriţă o coală de caiet de matematică
având pătrăţelele cât mai egale şi exact de 5 mm. Pentru aceasta se
măsoară atât pe orizontală cât şi pe verticală un număr mare de pătrăţele (de
exemplu 20). Laturile pătrăţelelor trebuie să coincidă perfect cu liniile
centimetrice şi de la jumătatea centimetrilor de pe rigla gradată transparentă.
Dacă diviziunile nu coincid se va căuta un alt caiet.
Hârtia de calc se va fixa prin cleme (agrafe de birou) peste foaia cu
pătrăţele şi cu un creion dur bine ascuţit sau cu un toc cu peniţă subţire, se
vor trasa în tuş, cu atenţie, liniile paralele şi echidistante pe o direcţie şi
perpendicular pe ele, pe cealaltă direcţie.
Când se foloseşte celuloidul, liniile se trasează prin zgâriere cu un vârf
ascuţit de oţel (compas, sulă, ac de cusut, etc.).
Liniile zgâriate se pot scoate în evidenţă prin badijonare cu un tampon
îmbibat în tuş colorat, după care abaca rezultată se şterge uşor cu o cârpă
umezită.

Concepte şi noţiuni de reţinut

Metodele grafice se utilizează atunci când suprafaţa trebuie cunoscută

cu o precizie mai mică.
Suprafeţele poligonale se împart în figuri geometrice simple, de obicei
în triunghiuri şi trapeze. Rezultatele măsurătorilor se înmulţesc cu numitorul
scării obţinându-se distanţele în teren.
Pentru verificare, se face o nouă împărţire a poligonului în triunghiuri.
În cazul suprafeţelor ce au contur sinuos, se determină aria prin
utilizarea unei abace (reţele de pătrate sau de linii paralele şi echidistante
desenate pe o hârtie de calc sau material plastic transparent) care se
suprapune peste suprafaţa delimitată de contur sinuos

Întrebări de autoevaluare :

1. Cât este aria unei parcele triunghiulare reprezentată pe un plan la

scara 1:2880 dacă baza triunghiului măsoară pe plan 43,5 mm, iar înălţimea
28 mm?
2. Cât reprezintă în teren aria unui pătrăţel cu latura de 5 mm
reprezentat pe un plan la scara 1:2000?
3. O parcelă cu contur sinuos, reprezentată pe un plan la scara
1:2880, cuprinde 14,2 pătrăţele cu latura de 7 mm. Care este aria parcelei în
m2 (pe teren)?
4. Să se copieze pe o hârtie cu pătrăţele conturul unei frunze (de
muşcată, viţă de vie, etc.) şi să se calculeze în cm2, aria frunzei, la scara 1:1.

92
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 13

METODE NUMERICE DE CALCUL A SUPRAFEŢELOR

Cuvinte cheie: suprafaţă poligonală, formula lui Heron, coordonate

rectangulare, puncte de contur

Rezumat :
Calculul numeric al suprafeţelor se bazează pe cunoaşterea unor
valori numerice ale determinării punctelor, distanţe, coordonate rectangulare
şi coordonate polare.
Procedeul analitic este folosit când sunt cunoscute coordonatele
rectangulare ale punctelor de pe conturul poligonal
Calculul se poate efectua în sistem automatizat cu ajutorul
calculatoarelor electronice

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

13.1. Calculul suprafeţelor prin metode numerice

Metodele numerice au o precizie mare în calculul suprafeţelor. În

funcţie de elementele măsurate pe teren şi de coordonatele rectangulare ale
punctelor pot fi aplicate relaţii de calcul utilizate în geometria plană,
geometria analitică şi trigonometrie.

13.1.1. Metoda geometrică

În cazul când ridicarea în plan s-a efectuat prin descompunerea
suprafeţei poligonale în triunghiuri şi prin măsurarea laturilor fiecărui triunghi,
calculul suprafeţei se poate efectua folosind chiar elementele măsurate pe
teren utilizând formula lui Heron :

S  pp  a p  bp  c

unde:
abc
p
2

unde a, b, c sunt laturile primului triunghi.

Formula se aplică pentru fiecare triunghi în parte, iar suprafaţa

poligonului va rezulta din însumarea suprafeţelor triunghiurilor componente.
Metoda prezentată are o precizie bună întrucât pe teren laturile
triunghiurilor se pot măsura destul de precis cu ruleta.
Dacă se cunosc valorile laturilor triunghiurilor formate pe teren, poate
fi determinată suprafaţa fiecărui triunghi cu formula lui Heron (fig. 13.1.):

93
 Fig. 13.1. Calculul suprafeţei prin metoda geometrică

Dacă nu sunt cunoscute dimensiunile laturilor, dar sunt cunoscute

coordonatele rectangulare ale punctelor, distanţele pot fi calculate din
coordonate cu relaţia următoare:
Dn n 1  x n  x n1 2  yn  yn1 2
Suprafeţele parţiale se calculează cu relaţiile:
abc
S I  p p  a  p  b  p  c  ; p 
2
cd e
S II  p p  c  p  d  p  e ; p 
2
e f  g
S III  p p  e p  f  p  g  ; p 
2
g hi
S IV  p p  g  p  h  p  i  ; p 
2
n
STotalã S  S  S  S IV   Si
i 1 parţiale

13.1.2. Procedeul trigonometric

Este aplicat în cazul ridicărilor tahimetrice, când sunt determinate
punctele unui contur poligonal prin coordonatele polare, utilizând metoda
radierii, dintr-un punct de staţie al drumuirii tahimetrice.
Se consideră poligonul 1234, ale cărui puncte sunt definite prin
coordonate polare. Prin unirea punctele 1, 2, 3, 4 cu punctul de origine a
măsurării orientărilor, rezultă 4 triunghiuri 012, 023, 034 şi 014 (fig.13.2.).
Suprafaţa poligonului 1234 este egală cu aria 0123, din care se scade
aria 014. Suprafaţa 0123 este formată din suma triunghiurilor 012, 023 şi
034.
d  d  sin θ 2  θ1 
SI  1 2
2
d  d  sin θ3  θ 2 
SII  2 3
2
d  d  sin θ 4  θ3 
SIII  3 4
2

94
 d 4  d1  sin θ 4  θ1 
SIV 
2
S1234 = (SI + SII + SIII + SIV) - SIV.

Fig. 13.2. Calculul suprafeţei unui poligon prin coordonate polare

13.2. Calculul suprafeţelor prin procedeul analitic

Procedeul analitic este folosit când sunt cunoscute coordonatele

rectangulare ale punctelor de pe conturul poligonal, care delimitează
suprafaţa considerată.
Este metoda cea mai precisă, comparativ cu celelalte, iar calculul se
poate efectua în sistem automatizat cu ajutorul calculatoarelor electronice.
Se consideră poligonul 123, ale cărui vârfuri au coordonatele
cunoscute: 1 (X1, Y1); 2 (X2, Y2); 3 (X3, Y3) (fig. 13.3.).

Fig. 13.3. Calculul suprafeţelor prin coordonate rectangulare

95
 Prin raportarea acestor coordonate într-un sistem de axe şi dacă se
proiectează vârfurile pe axa OY, rezultă o serie de trapeze, a căror suprafaţă
se calculează cu relaţiile următoare:

S122'1' 
B  b h  x1  x 2 y2  y1 
2 2
S 233'2'
x  x  y  y2 
 2 3 3
2
x  x 3 y3  y1 
S133'1'  1
2

În aceste relaţii, valorile lui X sunt considerate baza mare şi baza

mică, iar diferenţele valorilor lui Y reprezintă înălţimea trapezului.
Din aceste relaţii se poate calcula suprafaţa poligonului 123, cu
relaţia:
S123 = (S122'1' + S233'2') - S133'1'.

Înlocuind în relaţia de mai sus, rezultă:

2S123 = (X1 + X2) (Y2 - Y1) + (X2 + X3) (Y3 - Y2) - (X1 + X3) (Y3 -
Y1) = X1Y2 - X1Y1 + X2Y2 - X2Y1 + X2Y3 - X2Y2 + X3Y3 - X3Y2 - X1Y3 +
X1Y1 - X3Y3 - X3Y1 = X1 (Y2 - Y3) + X2 (Y3 - Y1) + X3 (Y1 - Y2).

Dacă generalizăm, formula devine:

n
2S123 = 
i 1
Xn (Yn+1 - Yn-1).

Dacă punctele se proiectează pe axa OY, suprafaţa triunghiului 123

se va obţine cu relaţia:

S123 = (S311”3” + S233”2”) - S211”2”.

După efectuarea calculelor se va obţine formula de calcul a suprafeţei
triunghiului:

- 2S = Y1 (X2 - X3) + Y2 (X3 - X1) + Y3 (X1 - X2).

Dacă generalizăm, pentru cazul unui poligon cu n laturi formula se

poate scrie:
n
- 2S = 
i 1
Yn (Xn+1 - Xn-1).

Între rezultatele obţinute cu relaţia suprafeţei pozitive şi cele cu relaţia

suprafeţei negative nu trebuie să existe diferenţe. Suprafaţa negativă se
pozitivează prin înmulţirea cu (-1).

96
 Exemplu de calcul numeric
Tabelul 13.1.
Valorile coordonatelor rectangulare

Nr. Coordonate rectangulare

punct X Y
101 1000,00 1000,00
102 999,26 1062,03
103 961,13 1063,93
104 967,29 1004,73

Se utilizează formula:

n
2S = 
i 1
Xn (Yn+1 - Yn-1).

2S = X1 (Y2 - Y4) + X2 (Y3 - Y1) + X3 (Y4 - Y2) + X4 (Y1 - Y3) = 1000

(1062,03- - 1004,73) + 999,26 (1063,93 - 1000) + 961,13 (1004,73 -
1062,03) + 967,29 (1000 –1063,93) = 57.300 + 63.882,691 - 55.072,749 -
61.839,849 = 4271,1.
4271,1
S = = 2135,55 m2.
2
Pentru verificare se utilizează formula următoare:
n
- 2S = i 1
Yn (Xn+1 - Xn-1).

- 2S = Y1 (X2 - X4) + Y2 (X3 - X1) + Y3 (X4 - X2) + Y4 (X1- Y3) =

1000 (999,26 - 967,29) + 1062,03 (961,13 - 1000) + 1063,93 (967,29 -
999,26) + 1004,73 (1000 - 961,13) = 31.970 + 41.281,1061 -
34.013,8421 + 39.053,8551 = - 4271,09 - 2S = - 4271,09 / -1

S = 4271,09 = 2135,55 m2
2
S = 2135,55 m2

Concepte şi noţiuni de reţinut

În funcţie de elementele măsurate pe teren şi de coordonatele

rectangulare ale punctelor pot fi aplicate relaţii de calcul utilizate în geometria
plană, geometria analitică şi trigonometrie. Metodele numerice au o precizie
mare în calculul suprafeţelor.
Metoda geometrică se aplică în cazul când ridicarea în plan s-a
efectuat prin descompunerea suprafeţei poligonale în triunghiuri şi prin
măsurarea laturilor fiecărui triunghi.
Procedeul trigonometric este aplicat în cazul ridicărilor tahimetrice,
când sunt determinate punctele unui contur poligonal prin coordonatele
polare, utilizând metoda radierii, dintr-un punct de staţie al drumuirii
tahimetrice.
97
 Calculul suprafeţelor prin procedeul analitic este folosit când sunt
cunoscute coordonatele rectangulare ale punctelor de pe conturul poligonal,
care delimitează suprafaţa considerată.
Este metoda cea mai precisă, comparativ cu celelalte, iar calculul se
poate efectua în sistem automatizat cu ajutorul calculatoarelor electronice.

Întrebări de autoevaluare:

1. Când este folosit procedeul analitic ?

2. Ce sunt coordonatele rectangulare ?
3. Unei parcele triunghiulare ABC, situată pe un teren plan
orizontal, i s-au măsurat laturile:
AB = 78 m
BC = 83,5 m
AC = 103,2 m
4. Care este aria parcelei în m2?

98
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 14

CALCULUL SUPRAFEŢELOR PRIN METODA MECANICĂ

Cuvinte cheie: planimetrul polar, metoda mecanică, braţul polar,

braţul trasor, vernierul

Rezumat :
Metoda mecanică constă în determinarea suprafeţelor pe planuri şi
hărţi utilizând un instrument numit planimetru polar.
Înainte de începerea operaţiei de planimetrare trebuie avut în vedere
ca masa cu planşeta de lucru să fie orizontală, planşa pe care este executat
planul să fie perfect întinsă şi acul trasor să fie reglat corespunzător.
Polul planimetrului se fixează într-un punct de pe plan în aşa fel încât
stilul planimetrului să poată descrie cu uşurinţă conturul figurii, fără ca stilul
planimetrului să facă unghiuri prea mici sau prea mari.
Dacă suprafeţele sunt mici, plasarea polului se face în afara acestora,
iar dacă sunt prea mari se împart în suprafeţe mai mici.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

14.1. Metoda mecanică cu ajutorul planimetrului polar

Metoda mecanică constă în determinarea suprafeţelor pe planuri şi

hărţi utilizând un instrument numit planimetru polar.
Planimetrul polar este alcătuit din două braţe metalice: braţul polar P
şi braţul trasor F (fig. 14.1.). Braţul polar are o lungime fixă.

Fig. 14.1. Planimetrul polar

Unul din capetele braţului polar este articulat în punctul G, iar al doilea
capăt se numeşte pol (p).
Braţul trasor are la un capăt un stil sau un ac trasor f, cu care se
urmăresc contururile suprafeţelor, iar la capătul opus se găseşte o rotiţă
99
înregistratoare M, împreună cu dispozitivul de înregistrare. Braţul polar trasor
F este divizat în milimetri sau prezintă mai mulţi indici pentru diferite scări.
Dispozitivul de înregistrare poate ocupa poziţii diferite pe braţul trasor
- pentru fiecare scară. Părţile componente ale dispozitivului sunt următoarele
(fig. 14.2.):
- discul contor sau înregistratorul de ture;
- rotiţa mobilă;
- vernierul;
- rotiţă de sprijin.

Fig. 14.2. Dispozitivul de citire

Discul contor este cuplat cu rotiţa mobilă înregistratoare (10), printr-un

şurub fără sfârşit (11). La o rotire completă a rotiţei mobile înregistratoare
(10), discul contor (9) se roteşte cu o diviziune care se citeşte în dreptul unui
indice. Discul contor este divizat în 10 părţi egale.
Rotiţa mobilă (10) este divizată în 100 părţi egale numerotate din 10 în
10 diviziuni.
Vernierul (11) este divizat în 10 părţi egale, permiţând citirea cu
precizie a fracţiunilor de diviziune de pe rotiţa mobilă (10).
Dispozitivul de înregistrare poate culisa pe braţul F, modificând astfel
lungimea L. Fixarea dispozitivului de înregistrare pe braţul F se face prin
două şuruburi, unul de presiune şi unul de fină mişcare.
În timpul lucrului, planimetrul se sprijină pe trei puncte: punctul p, rotiţa
M şi stilul F.

14.2. Îndrumări pentru utilizarea planimetrului polar

Înainte de începerea operaţiei de planimetrare trebuie respectate

următoarele reguli:
- masa cu planşeta de lucru să fie orizontală;
- planşa pe care este executat planul să fie perfect întinsă;
- se verifică dacă acul trasor este reglat corespunzător;

100
 - se alege un punct pe plan în care se fixează polul P şi se urmăreşte
dacă cu acul trasor sau lupa se poate urmări conturul întregii suprafeţe; dacă
suprafaţa este prea mare, se împarte în suprafeţe mai mici;
- la începerea operaţiei de planimetrare este indicat ca între braţul
trasor şi braţul polar să fie un unghi de 90° sau 100g;
- pe conturul suprafeţei se alege un punct de pornire care se
marchează;
- mâna dreaptă cu care se conduce braţul trasor şi se urmăreşte
conturul suprafeţei se sprijină pe planşetă;
- braţul trasor se va roti în sensul acelor de ceasornic;
- se vor efectua trei determinări succesive şi se înregistrează media
aritmetică a valorilor respective, în condiţiile în care eroarea se încadrează în
toleranţă;
- pentru planimetrări pe acelaşi plan se va cunoaşte constanta
planimetrului, calculată sau extrasă din notiţa tehnică;
- conturul suprafeţei se urmăreşte printr-o mişcare continuă.

14.3. Modul de lucru cu planimetrul polar

Foaia de hârtie care conţine planul se întinde pe o planşetă orizontală.

Se fixează dispozitivul de înregistrare pe braţul trasor în dreptul diviziunii
care corespunde scării planului. Polul planimetrului se fixează într-un punct
de pe plan în aşa fel încât stilul planimetrului să poată descrie cu uşurinţă
conturul figurii, fără ca stilul planimetrului să facă unghiuri prea mici sau prea
mari.
Dacă suprafeţele sunt mici, plasarea polului se face în afara acestora,
iar dacă sunt prea mari se împart în suprafeţe mai mici. Planimetrarea
suprafeţelor mari se poate efectua o singură dată, însă cu polul în interiorul
suprafeţei de planimetrat.
După fixarea planimetrului se marchează punctul de plecare de pe
conturul suprafeţei, urmărind cu mare atenţie linia acestuia până când se
ajunge la punctul de la care s-a pornit.
La pornire se înregistrează citirea, când lupa este situată deasupra
punctului marcat, iar după efectuarea planimetrării citirea se face când
punctul din centrul lupei sau acul braţului trasor este situat pe punctul din
care s-a pornit.

Numărul generator este alcătuit din patru cifre, astfel:

- prima cifră se citeşte pe înregistratorul de ture;
- următoarele două cifre se citesc pe rotiţa înregistratoare până în
dreptul reperului zero al vernierului;
- ultima cifră se citeşte pe vernier.

Planimetrarea unei suprafeţe se efectuează de cel puţin două ori, iar

dacă între cele două determinări există diferenţe care nu se încadrează în
toleranţă se va efectua şi a treia sau a patra planimetrare. Ca rezultat final se
ia media aritmetică a rezultatelor celor mai apropiate, aceasta reprezentând
numărul generator definitiv.

101
 Suprafaţa planimetrată se calculează cu relaţia următoare:

S = c x n,
unde:
c = constanta planimetrică;
n = numărul generator.

Când nu este cunoscută constanta, aceasta poate fi determinată.

Pentru determinarea constantei de pol exterior se efectuează următoarele
operaţii:
- se alege o suprafaţă de mărime cunoscută, un pătrat sau un
dreptunghi şi se calculează mărimea ei în funcţie de scara planului;
- se planimetrează suprafaţa respectivă de 4-6 ori, cu multă atenţie;
- se calculează constanta planimetrică din formula suprafeţei
planimetrate, astfel:

S
c
n
Dacă polul planimetrului este situat în interiorul suprafeţei de
determinat, este necesar să se ţină seama de constanta K, numită constanta
de pol interior, această valoare este înscrisă pe tija planimetrului sau pe un
tabel, care este în cutia planimetrului.
Când se lucrează cu polul în interiorul suprafeţei, constantei K i se
adună sau i se scade numărul generator n, rezultat în urma planimetrării, în
funcţie de suprafaţa totală S, dacă este mai mare sau mai mică decât
suprafaţa cercului descris de braţul polar, adică decât suprafaţa reprezentată
de constanta K.
În acest caz există două situaţii:

- când ultima citire este mai mare decât prima şi sensul de parcurs al
conturului suprafeţei este pozitiv, numărul generator n se adaugă constantei
K, iar suma celor doi termeni se înmulţeşte cu constanta c, astfel:

S = (K + n) x c;

- când ultima citire este mai mică decât prima şi sensul de parcurs
este pozitiv, suprafaţa totală este mai mică decât suprafaţa corespunzătoare
suprafeţei K, iar în acest caz numărul generator n se scade din constanta K,
relaţia devenind astfel (fig. 14.3.):

S = (K - n) x c.

102
 Exemplu de calcul
În tabelul 14.1. sunt prezentate caracteristicile unui planimetru polar.

Tabelul 14.1.
Fişa unui planimetru

Scara Poziţia Valoarea unităţii vernierului Mărimea

planului pe tija Constanta Constanta suprafeţei
trasoare relativă Constanta K (pol de control
c (m2) absolută interior) cu rigla
v (mm2) (mm2)
1: 1000 100,00 10 180 - -
1 : 500 79,95 2 8 - -
1: 2500 63,90 40 6,4 23405 9988
1: 2000 49,85 20 5 - -
1: 5000 39,80 100 4 - -

Se consideră scara 1 : 2000; poziţia pe tija trasoare este 49,85; se

lucrează cu polul exterior; constanta c = 20 m 2, iar planimetrarea se face în
sens pozitiv.

C1 = 2453
C1 = 4469
C2 - C1 = 4469 - 2453 = 2016
S = n x c = 2016 x 20 m2 = 40.320 m2.

Se consideră scara 1 : 5000; poziţia pe tija trasoare este 39,80; se

lucrează cu polul interior; constanta c = 100 m2; constanta K = 23.405; iar
planimetrarea se face în sens pozitiv.
C1 = 4835
C1 = 5556
C2 - C1 = 5556 - 4835 = 721
S = (K+ n)c = (23.405 + 721) x 100 m2 = 241,26 ha.

Dacă constanta planimetrului nu se cunoaşte, aceasta se poate

calcula. Pe aceeaşi planşă se desenează un pătrat cu latura de 10 cm,
căruia i se calculează suprafaţa în funcţie de scara planului.
În funcţie de scara planului, suprafaţa pătratului are valori diferite,
astfel (tabelul 14.2):
Tabelul 14.2.
Suprafaţa pătratului în funcţie de scara planului

Scara planului Suprafaţa pătratului (m2)

1 : 500 2500
1 : 1000 10.000
1 : 2000 40.000
1 : 5000 250.000
1 : 10.000 1.000.000
103
 Pătratul respectiv se planimetrează de 5-6 ori, calculând diferenţa
dintre citiri. Se calculează media aritmetică a citirilor, rezultând astfel numărul
generator definitiv. Citirea medie corespunde suprafeţei pătratului la scara
respectivă, iar constanta planimetrului se determină cu formula:

C= S pătrat / n

Se prezintă citirile, prin planimetrarea pătratului respectiv:

C1 = 1272
C2 = 1521
C3 = 1776
C4 = 2027
C5 = 2279
C2 - C1 = 1521 - 1279 = 249
C3 - C2 = 1776 - 1521 = 255
C4 - C3 = 2027 - 1776 = 251
C2 - C1 = 2279 - 2027 = 252

Se elimină valoarea 255, iar pentru celelalte valori se face media

aritmetică, rezultând numărul generator:

249  251  252

n  250,6  250 diviziuni
3

În funcţie de această valoare se calculează valoarea suprafeţei pe

diviziune, corespunzătoare unei anumite scări, astfel:
2500 m 2
pentru scara 1 : 500: c  = 10 m2/diviziune;
250 diviziuni
10.000 m 2
pentru scara 1 : 1000: c   40 m2/diviziune;
250
40.000 m 2
pentru scara 1 : 2000: c   160 m2/diviziune;
250

250.000 m 2
pentru scara 1 : 5000: c   1000 m2/diviziune;
250
1.000.000 m 2
pentru scara 1 : 10.000: c   4000 m2/diviziune.
250

În tabelul 14.3 se prezintă citirile obţinute în urma planimetrării unui

poligon.

104
 Tabelul 14.3
Planimetrarea poligonului

Nr. Valoarea Diferenţa dintre citiri

citiri citirilor
C1 2023 -
C2 3056 1033
C3 4090 1034
C4 5125 1035
C5 6161 1036

1033  1034  1035  1036

Citirea medie (numărul generator) = 
4
= 1034,5 diviziuni.

Suprafaţa totală = c x n

Pentru scara 1 : 500:

ST = 10 m2 / diviz. x 1034,5 diviziuni = 10.345 m2 = 1,0345 ha:

Pentru scara 1 : 1000:

ST = 40 m2 / diviz. x 1034,5 diviziuni = 41.380 m2 = 4,138 ha;

Pentru scara 1 : 2000:

ST = 160 m2/diviz. x 1034,5 diviziuni = 165.520 m2 = 16,552 ha;

Pentru scara 1 : 5000:

ST = 1000 m2/diviz. x 1034,5 diviziuni = 1.034.500 m2 = 103,45 ha;

Pentru scara 1 : 10.000:

ST = 4000 m2/diviz. x 1034,5 diviziuni = 4.138.000 m2 = 413,8 ha.

Concepte şi noţiuni de reţinut

Metoda mecanică constă în determinarea suprafeţelor pe planuri şi

hărţi utilizând un instrument numit planimetru polar.
Planimetrul polar este alcătuit din două braţe metalice: braţul polar P
şi braţul trasor F. Braţul polar are o lungime fixă.
Dacă polul planimetrului este situat în interiorul suprafeţei de
determinat, este necesar să se ţină seama de constanta K, numită constanta
de pol interior, această valoare este înscrisă pe tija planimetrului sau pe un
tabel, care este în cutia planimetrului.

105
 Când se lucrează cu polul în interiorul suprafeţei, constantei K i se
adună sau i se scade numărul generator n, rezultat în urma planimetrării, în
funcţie de suprafaţa totală S, dacă este mai mare sau mai mică decât
suprafaţa cercului descris de braţul polar, adică decât suprafaţa reprezentată
de constanta K.

Întrebări de autoevaluare:

1. Care sunt regulile care trebuie respectate înainte de începerea

operaţiei de planimetrare ?
2. Care sunt părţile componente ale planimetrului polar?
3. Care este modul de lucru cu planimetrul polar ?

106
 BIBLIOGRAFIE

1. Anghelina, D., Îndrumător de lucrări practice de topografie,

planimetrie şi nivelment, Reprografia Universităţii din Craiova, 1980;
2. Badea, G., Măsurători Terestre-fundamente, Volumul I,
Topografie, Editura Matrix Rom, Bucureşti , 2002;
3. Bârliba Luminiţa Livia, Calinovici, I., Topografie, Editura
Solness, Timişoara, 2005;
4. Boş, N., Topografie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1993;
5. Călina, A., Mustaţă, I., Călina, Jenica, Iagăru, R., Planimetrie,
Editura Sitech, Craiova, 1999;
6. Călina, A., Mustaţă, I., Călina, Jenica, Iagăru, R., Calculul şi
detaşarea suprafeţelor. Nivelmentul, Editura Sitech, Craiova, 1999;
7. Constantinescu, I., Curs de topografie generală şi inginerească,
Reprografia Universităţii din Craiova, 1999;
8. Cristescu, N., Ursea, V., Neamţu, M., Sebastian – Taub, M.,
Topografie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980
9. Kiss, A. şi colab., Topografie-Geodezie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti,1982;
10. Kiss, A., Topografie, Universitatea Transilvania, Editura Lux
Libris, Braşov ,1997;
11. Leu, I. N., Ionescu, P., Rădulescu, M., Măsurători terestre
pentru agricultură, Editura Ceres, Bucureşti, 1990;
12. Leu, I. N., Budiu, V., Moca, V., Ritt, C., Ciotlăuş, Ana, Ciolac,
Valeria, Topografie şi cadastru agricol, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1999;
13. Mustaţă, I., Constantinescu, I., Călina, A., Călina, Jenica,
Topografie cu aplicaţii în agricultură, Editura Sitech, Craiova, 1999;
14. Neuner, J., Măsurători Terestre-fundamente, Volumul I,
Instrumente şi metode de măsurare, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2001;
15. Ritt, C., Ciolac, Valeria, Nicola, Elena, Popescu, C., Brebu, P.,
Aplicaţii practice de topografie agricolă, Editura MIRTON, Timişoara, 2000;
16. Ritt, C., Ciolac, Valeria, Ciotlăuş, Ana Topografie şi desen
tehnic. Editura MIRTON, Timişoara, 2001;
17. Rusu, A., Boş, N., Kiss, A., Topografie - geodezie, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982;
18. Vieriu, I., Ionescu, P., Deaconescu, C., Bârsan, A., Ionaşec, A.,
Anghelina, D., Meteş, Z., Topografie şi desen tehnic, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983;

107