UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE,ECONOMICE SI ADMINISTRATIVE

CRAIOVA

STUDENT ZABLAU SIMONA ELENA

SPECIALIZARE-DREPT ID
DISCIPLINA -ORGANIZAREA SI ETICA PROFESIILOR JURIDICE

CRAIOVA,
-2024-
 UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE,ECONOMICE SI ADMINISTRATIVE
CRAIOVA

REFERAT

Noțiuni introductive cu privire la etică (Etimologie și definiții ale termenului

etică. Relația dintre etică și morală. Relația dintre etică și deontologie. Categorii
de norme etice. Tipuri de etici. Relații filozofice necesare înțelegerii studiului
eticii)

CAP 1. Noțiuni introductive cu privire la etică (Etimologie și definiții ale

termenului etică.
CAP 2. Relația dintre etică și deontologie.
CAP .3.Categorii de norme etice. Tipuri de etici.
CAP.4. Relații filozofice necesare înțelegerii studiului eticii)

STUDENT-ZABLAU SIMONA ELENA

CRAIOVA,
-2024-

2
1
ZABLAU SIMONA ELENA CAP 1. Noțiuni introductive cu privire la etică (Etimologie și
definiții ale termenului etică.

CAP 1. Noțiuni introductive cu privire la etică (Etimologie și definiții

ale termenului etică.
Etica, provine ca termen din lb.greacă (datină, obicei). Ea este una din principalele
ramuri ale filosofiei și se ocupă cu cercetarea problemelor de ordin moral, încercând să
livreze răspunsuri la întrebări precum: ce este binele/răul?cum trebuie să ne comportăm?
Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, etica, este știința care se ocupă cu
studiul teoretic al valorilor și al condiției umane, din perspectiva principiilor morale, și cu
rolul acestora în viața socială.
Totodată ea cuprinde totalitatea normelor de conduită morală care reglementează
relațiile dintre oameni precum și atitudinea lor față de societate, față de o anumită clasă
socială, de stat, de patrie, de familie etc.
La baza moralei stau principiile demnităţii,responsabilităţii, libertăţii, solidarităţii,
dreptăţii şi carităţii.
Etica constituie una din principalele ramuri ale filosofiei. Dat fiind că se ocupă cu
cercetarea problemelor de ordin moral, este considerată știința realității morale. Având ca
obiect identificarea unor răspunsuri de bun simț cu privire la întrebări de genul: Ce este binele?
Ce este răul? Cum trebuie să ne comportăm în context social?, etica se dovedește a fi o știință
care ne învață cum să trăim, fiind o încercare sistematică și rațională de a construi reguli ori
limite pentru orice tip de acțiune socială[1]. Ea este alcătuită dintr-un set de norme, principii
sau moduri de gândire după care se ghidează activitatea unei comunități umane.
De aceea, înțelegerea eticii, cu precădere a eticii aplicate, este extrem de importantă în
mediul administrației publice, aolo unde funcționarul public are datoria de a acționa în slujba
cetățeanului.

3
ZABLAU SIMONA ELENA CAP 2. Relația dintre etică și deontologie.

CAP 2. Relația dintre etică și deontologie.

Vorbind despre etică și morală simțim nevoia să definim acești termeni. Definirea
termenului etică poate fi dificilă căci ar trebui să explicăm o mulțime de alți termeni
interdependenți.
Potrivit lui Pritchard și Goldfarb (2007), „Etica este despre ceea ce este corect sau
greșit, bine sau rău, drept sau nedrept, responsabil sau neresponsabil, obligatoriu sau
permisibil, lăudabil sau condamnabil. Ea este asociată cu vina, rușinea, indignarea,
resentimentul, empatia, compasiunea și grija. Ea este interesată atât de caracter cât și de
conduită. Se adresează atât unor probleme de politici publice, cât și unor probleme
personale”.Autorii nu ne dau o definiție reală căci consideră că „a cere o definiție de la bun
început poate înăbuși discuția la fel de ușor cum o poate stimula”. Ei subliniază de asemenea
că nu diferențiază între teremenii etică sau morală. Totuși, căutând definiții în dicționare
putem să găsim diferențele.
Astfel, „etica” este definită ca „ramură a filosofiei care studiază morala”, în timp de
„morala” reprezintă „credințele despre ce este comportamentul bun și ce este comportamentul
rău” sau „măsura în care ceva este corect și bun” (An Encyclopedia Britannica).
Cu alte cuvinte, etica include valorile și normele morale, ea reprezintă o știință despre
comportamentul moral (Longman Dictionary of Contemporary English), în timp ce morala
include norme și principii care ghidează relațiile umane, reprezintă tipurile sau modelele
ideale de comportament.
Deontologia poate fi definită ca știința despre obligații, datorii. Domeniile
care îi sunt subordonate vizează datoria, obligațiile, regulile, normele morale,
normele, regulile și obligațiile profesionale.
Dicționarul lui Miriam Webster definește termenul deontologie ca „teoria sau
studiul obligațiilor morale”, în timp ce Encicolpedia Stanford de filosofie online
precizează că termenul deontologie derivă din cuvintele grecești datorie (deon) și știință
(stdiul) lui logos. Se spune de asemenea că deontologia se încadrează în domeniile teoriilor
morale care ghidează și evaluează alegerile pe care ar trebui să le facem (teorii deontice) în
contrast cu teoriile despre virtute care ghidează și evaluează ce fel de persoană (în termeni de
trăsături de caracter) suntem și ar trebui să fim”
.În filosofie termenul „etică deontologică” se concentrează pe corectitudinea sau
incorectitudinea acțiunilor înșile, ca opuse corectitudinii sau incorectitudinii connsecințelor
acelor acțiuni sau caracterului individului. Dacă o situație este bună sau rea depinde de faptul

4
ZABLAU SIMONA ELENA CAP 2. Relația dintre etică și deontologie.

dacă acțiunea care a adus-o a fost rea sau bună. Corect înseamnă acum să te conformezi unei
norme morale, sau să acorzi prioritate Binelui. (The Basics of Philosophy).

5
ZABLAU SIMONA ELENA CAP .3 Categorii de norme etice. Tipuri de etici

CAP .3 Categorii de norme etice. Tipuri de etici.

Legea morală nu are caracter de constringere ca cea juridică, de exemplu, dar
impunetotuși sancțiuni și pedepse dacă nu este respectată. Legea morală impune datoria de a
face bine,interzice săvîrșirea răului, oferă sfaturi morale, etc. Prin această legea
nu se poate impune ,
imtotdeauna și oricui, realizarea unui bine determinat, lăsînd libertate în alege și acțiune.
Legeamorală are ca obiect binele, care are ca scop suprem, fericirea. Legea morală pe care se
bazeazălegea datoriei și a drepturilor, vizează: ordinea morală, inviolabilitatea
persoanei,responsabilitatea acțiunilor etc. implicînd libertatea.Termenul de normă este definit
ca regulă obligatorie după care trebuie să se conducăcineva sau ceva, conducînd la cel de
normal, adică conform unei
norme, unei reguli.
Normalitatea apare astfel ca o măsură a respectării normelor, a constrîngerilor și
prescripțiilorsocietății careia îi aparține persoana respectivă.Anormalitatea, comportamentul
în afaranormelor, provoacă efecte negative asupra lui. Re
spectarea normelor apare astfel ca o
constrîngere a societății asupra membrilor ei.

Etica profesională este compusă din diverse nomre de conduită și din anumite
codurideontologice. Termenul de normă are ca sinonime, model, standard, regulă, lege.
Norma de reglementare se caracterizează prin :
1.Faptul că este dată (emisă de cineva), își are sursa în voința unei autorități normative;
2.Se adresează unor agenți numiți subiecții normei, pentru a-ți face cunoscută voința
decătre subiect, autoritatea promulgă norme, iar pentru a-și face efectivă
voința,autoritateaadaugă o sancțiune sau o amenințare cu pedeapsa.

Norma se poate impune în societate ca obicei ce poate să influențeze conduita

oamenilor,exercitînd o adevărată presiune normativă prin măsurile luate de o colectivitate față
de membriicare nu se conformează obiceiurilor. În spatele obiceiurilor stă comunitatea.

Normele există și în calitate de instrucțiune și reprezintă, în acest , mijloacele ce trebuie

utilizate spre obținerea unui anumit scop. Normele morale, prin natura lor, reprezintă ceva
cenu există ca niște reguli, dar unele dintre ele pot fi ( spre exemplu, într

6
ZABLAU SIMONA ELENA CAP .3 Categorii de norme etice. Tipuri de etici

-o instituție oamenii îșiiau obigația să

-și țină promisiunile făcute). Normele morale nu sunt nici prescripții , nici instrucțiuni, ci
deontologism etic. Ele conțin elemente ale celorlalte norme, precum si legături
axiologice cu noțiunile de bine și rău.
Atunci cind norme morale se manifestă ca reguli, eleinteracționează cu regulile juridice,
fără să se suprapună însă. Regulile juridice sunt instrumente
cu virtuți politice, prin care se asigură binele public, reglementat pri intervenția opiniei
publice,mai ales ai instanțelor judecătorești. Regulile morale nu reprezintă aceste trasături. De
aicispecificul deontologiei, ea este și disciplină morală, și totodată reprezintă baza moralei
profesionale.
Categorii de norme etice
Există două categorii de normele etice: informale și formale.

Normele etice informale rezultă în mod natural din interacţiunea membrilor unei
comunităţi.

Normele etice formale cuprind anumite reglementări propuse de autorităţi publice sau
forme asociative care doresc să îşi autoreglementeze activitatea. „Există autori care sunt de
părere că cele cu caracter formal (legi, coduri) ar trebui excluse întrucât normele etice ar
trebui să fie produsul spontan al diferitelor societăţi şi în acelaşi timp să îşi păstreze un
caracter deschis, dinamic. Transformarea lor în legi anulează şi rolul indivizilor ca agenţi
morali, capabili să influenţeze prin propria lor contribuţie atitudinea generală cu privire la
ceea ce este bine şi ceea ce este rău într-o comunitate”[7].

Tipuri de etici
Odată cu dezvoltarea socială, preocupările cu privire la etică devin tot mai variate. Astăzi,
etica se împarte în nenumărate compartimente, dintre care amintim:

· etica normativă, având ca obiect de studiu prescrierea de norme pentru comportamentul

individual și pentru organizarea morală a vieții sociale;

· etica descriptivă, care prezintă modul în care se comportă oamenii și standardele morale
pe care aceștia le adoptă.

· etica aplicată/profesională, care se ocupă cu studiul unor aspecte particulare ale eticii în
cadrul unor profesii specifice. Etica aplicată analizează din perspectivă filozofică situații
semnificative în plan social[8]. - etica științifică, care tratează normele de etică drept teoreme
care se demonstrează după regulile logicii și științei.

Relații filozofice necesare înțelegerii studiului eticii

1. ontologie/epistemologie

Ontologia și epistemologia sunt cele două ramuri ale metafizicii generale, care se
situează la baza oricărei științe, așadar și a celei administrative.

2. voluntarism/intelectualism

7
ZABLAU SIMONA ELENA CAP .3 Categorii de norme etice. Tipuri de etici

Voluntarismul este teoria care susține că Dumnezeu a creat morala și a impus-o

oamenilor în mod arbitrar. Fiind creatorul moralei, Dumnezeu poate să o modifice în orice
moment, ca atunci când i-a poruncit lui Avraam să-și jertfească unicul fiu, împiedicând
paricidul în ultima clipă.
Intelectualismul este o abordare contrară voluntarismului. În această accepțiune, nu
Dumnezeu a creat morala, deoarece atunci când ne dă anumite ordine, el se lasă călăuzit „de
cunoașterea intelectuală a paradigmelor eterne. Cu toate acestea, Dumnezeu rămâne esențial
pentru morală, întrucât însăși supravegherea sa providențială constituie o dovadă certă că
trăim într-o lume ordonată din punct de vedere moral”[9].
Ceea ce au în comun cele două abordări este recunoașterea faptului că morala constituie
un mod de supunere față de reguli, fiind în slujba binelui social.
3. interpretarea subiectivă/interpretarea obiectivă
Interpretarea subiectivă și interpretarea obiectivă sunt două abordări ale studiului
eticii care susțin modificarea comportamentului uman în funcție de situație, circumstanțe,
acțiuni. Astfel, interpretarea obiectivă reflectă standardele/criteriile absolute, obiective și
ultime pentru moralitatea acțiunilor umane. În această interpretare vorbim despre existența
unei realități obiective externe conștiinței umane, care conține legi, standarde ce guvernează
absolut tot, inclusive comportamentul uman. Interpretarea obiectivă poartă și numele de
deontologie.
Interpretarea subiectivă nu are în vedere distincția clasică dintre bine și rău, ci numai
scopul acțiunii umane și consecințele acesteia. Din acest motiv se mai numește și
interpretarea teleologică. Interpretarea subiectivă susține că nu există o realitate obiectivă
externă în raport de conștiința umană, ceea ce conduce la idea că există atâtea coduri etice câți
oameni există. De fapt, conștiința noastră este cea care crează lumea: „lumea externă ne apare
ca fiind un artefact al conștiinței”[10]. Dar, așa cum arată… „e neclar cum această abordare
ghidează funcționarii publici, în particular luarea deciziilor pe care superiorii lor sau
persoanele publice trebuie să le suporte”[11].

8
ZABLAU SIMONA ELENA CAP.4. Relații filozofice necesare înțelegerii studiului
eticii

CAP.4. Relații filozofice necesare înțelegerii studiului eticii

Etica a apărut în momentul în care omul a început să reflecteze asupra modului de a viețui,
dezvoltând un tip incipient de moralitate, în termeni de rău și de bine.

Fundamentele eticii sunt puse odată cu introducerea primului cod de legi, în secolul 18
îH, de către regele babilonian Hammurabi cel Mare. Apoi, în jurul secolelor 14-13 îH, potrivit
Vechiului Testament, Moise primește tăblițele cu cele zece porunci, pe muntele Sinai.

Însă originea eticii occidentale se află în Grecia antică, în gândirea filosofilor Socrate, Platon
și Aristotel.

Influența gândirii raționale din Grecia antică a fost majoră în lumea occidentală. In
Evul mediu scolastica a avut drept principal obiectiv îmbinarea rațiunii (definită drept lumină
naturală) cu teologia. Părintele scolasticii, Sfântul Anselm (1034-1109), cunoscut în special
pentru construcția argumentului ontologic al lui Dumnezeu, a subliniat importanța abordării
logice, de tip deductiv, a cunoașterii, așadar prin apel la argumentare rațională.

La rândul său, gânditorul franciscan William Ockham (1287–1347) avea să accentueze

importanța acestui gen de argumentare pentru etică, afirmând că Dumnezeu poate face orice,
în afară de ceea ce este ilogic.

Toma d'Aquino (1225-1274), pornind de la principiile Sfântului Augustin (354-430), a

susţinut ideea binelui atât ca scop cât şi ca mijloc al acţiunii politice. Gândirea lui Toma
d'Aquino a produs noi valențe în studiul eticii, pornind de la încercarea de a împăca modul de
viață rațional aristotelic cu cel bazat pe credința religioasă: astfel, rațiunea devine o premisă
pentru credință.

Etica secolului XVI a stat sub semnul reformei inițiate de Luther (1483-1546). Apariţia
acestei religii concurente a ridicat o altă problemă în ceea ce priveşte fundamentarea societăţii
şi a politicii pe valori pozitive, pe „bine”. Niccollo Machiavelli (1469-1527) va aduce în
politică o etică bazată pe mijloace negative și murdare, având totuși ca scop binele comun. El
a fost considerat întemeietorul ştiinţei politice moderne.

Secolul XVII va fi marcat de raționalismul lui Descartes (1596-1650), care va pune bazele
filozofiei moderne. In perioada imediat următoare, cercetările lui Thomas Hobbes, John

9
ZABLAU SIMONA ELENA CAP.4. Relații filozofice necesare înțelegerii studiului
eticii

Locke (1632-1704) și Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) vor fi îndreptate spre natura ființei
umane, societății și statului.

La începutul secolului XX, Max Weber va reduce factorul uman la o simplă rotiță într-un
angrenaj, în cadrul căruia oamenii pot fi înlocuiţi fără ca funcţionarea sistemului să fie
afectată. Weber a fost unul dintre reprezentanții antipozitivismului metodologic. El considera
că studiul acțiunii sociale trebuie să se bazeze pe interpretare, nu pe metode pur empirice,
respectiv pe înțelegerea semnificației pe care indivizii o atașează acțiunilor lor. Această
premiză a „dezumanizării” organizaţiilor, publice sau private, a condus la apariția teoriilor
organizaţionale clasice.

Pe de altă parte, teoriile comportamentaliste au demontat această viziune, arătând că există o

influenţă mutuală între o organizaţie şi membrii săi: condiţiile de muncă influenţează
performanţa membrilor organizației, iar rezultatele organizației sunt influențate la rândul lor
de comportamentul celor care o alcătuiesc.

Aceste abordări au produs consecințe considerabile asupra eticii.

10