Prof.univ.Dr.

Mohammad JARADAT
Conf.univ.Dr. Maria-Daniela PIPAȘ

CAP. I - ETICĂ, MORALĂ,

MORALITATE
 Semnificaţia termenilor

• Termenul “morală” provine din latinescul “mos” – “mores”, care

originar înseamnă “obicei”, “datină”, “obişnuinţă”. Termenul “etică”
provine din cuvântul grecesc “ethos” care înseamnă “caracter”,
“conduită”, “obicei”, “datină”. Deşi la origine cei doi termeni – unul
latin şi altul grecesc – aveau aproximativ aceeaşi semnificaţie,
ulterior evoluţia lor etimologică îi disociază conferindu-le
semnificaţii distincte.
• Morala este “un ansamblu de principii,
valori şi norme de reglementare a
comportamentului, întemeiate pe valorile
de bine /rău, moral /imoral, cinste,
corectitudine, sinceritate, responsabilitate,
larg împărtăşite în cadrul unei comunităţi,
caracterizate printr-un grad ridicat de
interiorizare şi impuse atât de către propria
conştiinţă (conştiinţa morală) cât şi de
presiunea atitudinilor celorlalţi (opinia
publică)”. (Zamfir C., Vlăsceanu L. 1993).
 Morala și moravuri
• Moralitatea se referă la gradul în care normele morale sunt
respectate de către o colectivitate, grup sau persoană. Prin
acest termen indicăm calitatea morală a unei acţiuni, a unei
persoane sau colectivităţi (când spunem, de exemplu, că
persoana este de o moralitate ridicată sau mediocră).

Moravurile reprezintă modele tradiţionale, relativ stabile de

comportament specifice unui grup etnic sau cultural, care sub forma unor
obiceiuri, cutume, ceremonialuri, prescriu în detaliu ce anume şi cum
trebuie făcut în diferite situaţii care survin cu regularitate în viaţa cotidiană.
Respectivele practici şi moduri de comportament sunt mai mult sau mai
puţin formulate explicit ca norme morale, adesea ele fiind chiar opuse
normelor şi valorilor formal şi general acceptate, dar sunt larg răspândite şi
aplicate în cadrul colectivităţii. Pentru acest ultim caz putem cita ca exemplu
“bacşişul”, “mita” sau “corupţia” (Zamfir C., Vlăsceanu L., 1993).
 ETICA
Etica reprezintă teoria sau studiul filosofic al moralei, calitate în care se
ocupă de studiul principiilor, normelor şi valorilor morale, de studiul originii,
dezvoltării şi justificării conţinutului lor. Se mai numeşte şi “filosofie
morală”, alcătuind împreună cu filosofia politică, ceea ce se cheamă
“filosofie practică”. Se face distincţie, deci, între teorie (etica) şi obiectul ei
(morala), deşi în limbajul curent nu se face întotdeauna această distincţie.

Despre un comportament uman se poate spune şi că este etic dar şi că este

moral. Acest transfer de semnificaţii dinspre etic spre moral sau invers,
sugerează “necesitatea unui acord – în viaţa colectivă sau individuală – între
planul reflecţiei (etice), chiar spontană şi nesistematică fiind ea, şi planul
manifestării sau al comportamentului real; necesitatea acordului dintre
“vorbă” şi “faptă” redat simplu şi faptic în zicala românească “ori vorbeşti
cum ţi-e portul, ori te poartă cum ţi-e vorba”. (T. Cătineanu 1982)
 Morala. Structura fenomenului moral

Morala – ca fenomen practic – spiritual – aparţine atât conştiinţei cât şi

vieţii reale, practice. Ca atare, vom deosebi două nivele de manifestare a
moralei:
❖ nivelul conştiinţei morale;
❖ nivelul conduitei practice sau al practicii morale.
La nivelul conştiinţei morale se structurează idealurile,
principiile, normele şi valorile (categoriile) morale.
În cadrul practicii morale distingem, ca elemente structurale
subiectul moral, manifestarea morală şi aprecierea morală.
 Nivelul conştiinţei morale

Idealul etic reprezintă un model şi un crez ce sintetizează aspiraţiile supreme ale

omului şi conferă finalitate şi sens existenţei sale. Prin ideal se structurează
concepţiile oamenilor despre sensul şi scopul vieţii lor, orientându-le acţiunile şi
raporturile cu ei înşişi şi cu ceilalţi.
•Grecia antică, de exemplu, a creat un astfel de ideal al omului perfect, rezultat
al dezvoltării armonioase a trăsăturilor fizice, intelectuale şi morale a omului,
ideal exprimat sintetic în formula “Kaloi Kai agathos” (om frumos la trup şi bun
la suflet). Acest ideal a fost preluat de romani în cunoscutul precept “mens sana
in corpore sano” (“minte sănătoasă în corp sănătos”).
• Evul mediu a creat un ideal al personalităţii cavalereşti, iar biserica şi
mănăstirile un ideal al personalităţii ascete şi sfinte.
• Sub influenţa eticii protestante, capitalismul timpuriu a creat idealul
omului virtuos, cumpătat, harnic şi întreprinzător, exprimat exemplar de
Benjamin Franklin (1706-1790) în cunoscutele “Sfaturi pentru un tânăr
întreprinzător”.
 VALORI ALE ETICII ÎN MAXIME

Valori ale eticii protestante, concentrate în maximele lui Benjamin Franklin

(apud Vander Zanden p. 387):
1. Cine se culcă devreme şi se scoală devreme va deveni /va fi sănătos, bogat şi
înţelept;
2. Timpul înseamnă bani;
3. A te molipsi de lenevie este o ruşine;
4. Calea spre bogăţie /prosperitate, depinde de două lucruri: hărnicie şi cumpătare,
nu risipi nici timp nici bani, foloseşte-le cu randament maxim pe amândouă;
5. Dumnezeu ajută pe cei ce se ajută ei înşişi /singuri;
6. Micile lovituri de secure răpun copacii falnici;
7. Femeile şi băutura, jocurile şi înşelăciunea, fac averea mică şi sărăcia mare;
8. Dacă vrei să cunoşti valoarea banilor, încearcă să-i împrumuţi de la cineva /vezi
dacă ţi-i împrumută cineva;
1. Vulpea care doarme nu va prinde găini;
2. Fii atent la micile cheltuieli pentru că fisura mică scufundă vaporul mare
/falnic;
3. Pentru bătrâneţe şi vremuri grele, economiseşte atunci când ai ce, pentru că
dimineaţa însorită nu durează toată ziua;
4. Iubeşti viaţa?! Atunci, nu irosi timpul, pentru că el este însăşi substanţa
vieţii.
5. Ţine minte că bani se autogenerează /sunt prolifici. Omul poate câştiga bani
care pot fi sporiţi de fiul său şi de urmaşii acestuia.
6. Trândăvia face toate lucrurile dificile /anevoioase, dar hărnicia face toate
lucrurile uşoare.
 Principiile morale

Idealul etic se oglindeşte în anumite principii morale fundamentale.

•Principiile morale sunt reguli de generalitate maximă ce trasează liniile de
conduită (între bine şi rău) pe care trebuie să le urmeze oamenii pentru
atingerea idealului. Ele condensează cerinţele morale fundamentale dintr-o
societate, constituind un temei pentru sistemul normativ, pentru formularea
normelor morale, pentru aprecierea morală a faptelor şi a tipurilor de valori
cultivate într-o societate. Principiile morale nu se referă la situaţii concrete ci
trasează direcţiile generale de conduită pentru subiect în relaţiile sale cu
semenii şi colectivitatea căreia în aparţine. Ele nu apar spontan ci sunt
formulate de teoreticieni, însă oglindesc (mai mult sau mai puţin adecvat)
aspiraţii socialmente determinate ale oamenilor şi se instituie ca patern-uri
(paradigme) culturale specifice.
• Corespunzător tipurilor de morală şi idealului promovat
se pot distinge diferite tipuri caracteristice de principii.
• De exemplu:
– principiul renunţării – specific moralei budhiste (şi
hinduse în general) şi celei stoice, conform căruia
individul renunţă la toate bunurile şi valorile sale,
retrăgându-se în meditaţie şi solitudine;
– principiul “iubirii aproapelui” – specific moralei
creştine – ilustrat de exemplul biblic al “bunului
samaritean” – evocat de Evanghelia după Luca, 10,25 –
37.
• Alt exemplu, este principiul utilitarismului, după care scopul acţiunii este
obţinerea unui bine cât mai mare (uneori binele este identificat cu plăcerea)
pentru un număr cât mai mare de oameni.
• Există şi principii particulare, cum sunt cele specifice eticii medicale, ca
de exemplu principiul autonomiei persoanei, beneficiului, nondăunării,
echităţii – asupra cărora vom reveni. Principiile se regăsesc în normele
morale.
 Normele morale
Normele morale sunt prescripţii sau reguli de comportament,
prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă – respectiv
cum trebuie să fie sau să nu fie – subiectul moral în situaţii
repetabile pentru ca manifestarea lui să fie apreciată ca bună şi
nu rea. Ele oferă un standard de comportament general acceptat într-un grup.
Există mai multe tipuri de norme morale şi diferite criterii de
clasificare a lor:
1. după modul de formulare deosebim:
• norme afirmative - indică ce trebuie făcut într-o anumită situaţie: să fii
cinstit, să fii sincer, să fii tolerant etc.,
• norme prohibitive - ce nu trebuie făcut: să nu furi, să nu minţi, să nu
ucizi etc.;
• norme condiţionale, de formă: “dacă … atunci …” de exemplu: “dacă
vrei să fii respectat atunci respectă-i şi tu pe ceilalţi”, sau "dacă vrei să te
faci bine, respectă indicaţiile medicului".
2. după gradul de generalitate, deosebim:
•norme generale (sau universale), prezente în toate colectivităţile umane, durabile în
timp, reglează toate tipurile de relaţii umane, ele structurează nucleul etosului uman şi
au o maximă semnificaţie morală. Exemple; fii cinstit, fii curajos, loial, drept,
responsabil, să nu furi, să nu ucizi, să nu fii desfrânat etc.
•norme particulare – se adresează unor grupuri sau colectivităţi determinate; au o
anumită variaţie în timp şi reglează tipuri de activităţi şi relaţii particulare. Intră aici,
de exemplu, normele privind viaţa de familie ( "să iubeşti şi să-ţi respecţi părinţii")
sau normele profesionale specifice (medicale, juridice, ale cercetării ştiinţifice, etc.)
•norme speciale – se adresează unor grupuri restrânse sau vizează relaţii şi
manifestări cu totul speciale sau ocazionale. Istoric, ar intra aici norme de protocol, ce
ţin de diferite ritualuri, normele onoarei militare, ale unor cluburi, societăţi secrete
(lojile masonice, Cosa Nostra , etc.).
Egiptul antic (aproximativ 3000 de ani înainte de Hristos), cunoaşte o listă de
precepte morale ce trebuiau însuşite de tinerii din clasele superioare şi care
recomandau:
•cum să trăieşti fericit,
•cum să ocoleşti necazurile evitabile;
•cum să înaintezi în carieră prin cultivarea superiorilor.

Conducătorilor, li se recomandă să fie corecţi cu supuşii şi să-i judece imparţial; ei

trebuie să le asigure supuşilor prosperitate. Cei ce au pâine trebuie să o împartă şi
celor ce nu au. Oamenii inferiori şi umili trebuie trataţi cu simpatie. Nu este permis
să-ţi baţi joc de cei orbi, de pitici şi de handicapaţi în general.
• Vedele (secolul 18 î. Hr.), cele mai vechi scrieri
religioase şi filozofice din lume, formulau un set de idealuri
şi virtuţi pentru oamenii acelor timpuri, precum şi un număr
de vicii ce trebuiau respinse. Astfel de idealuri erau:
1. Prosperitatea;
2. Satisfacerea dorințelor;
3. Datoria morală;
4. Perfecțiunea.
Virtuțile recomandate erau:
• cinstea,
• caritatea,
• nonviolența (Ahimsa),
• nodestia,
• puritatea sufletului
• corectitudinea
Viciile blamate de societate erau:
• minciuna,
• egoismul,
• cruzimea,
• adulterul,
• furtul,
• rănirea ființelor.
•A acţiona moral înseamnă în concepţia vedică, a acţiona în armonie cu
universul
• Codul lui Hammurabi cuprindea un ansamblu de norme ce
reglementau relaţiile oamenilor din cele mai diverse domenii: economic,
profesional, politic social etc. Sunt semnificative, în acest sens, cuvintele
lui Hammurabi, după care scopul codului este de “a înscăuna dreptatea în
ţară, a-i distruge pe cei răi şi pe criminali, şi a-i împiedica pe cei puternici
să-i asuprească pe cei slabi”.
• Acest cod prevedea şi reguli privind practicarea medicinei, onorurile
şi responsabilităţile medicilor. “Dacă medicul l-a tratat cu sula de bronz
pe om pentru o rană grea şi l-a vindecat pe omul acesta sau i-a scos
omului albeaţa cu sula de bronz şi i-a vindecat ochiul, el va primi zece
sicli de argint. Dacă bolnavul este un sclav al unui om liber, stăpânul
sclavului îi va da medicului doi sicli de argint. Dacă medicul a tratat cu
sula de bronz un om liber pentru o rană grea şi i-a pricinuit acestui om
moartea sau i-a scos omului albeaţa cu sula de bronz şi i-a vătămat
omului ochiul, i se vor tăia mâinile.
• Dacă medicul a tratat cu sula de bronz o rană grea sclavului unui om liber şi
i-a pricinuit moartea, îi va da un alt sclav în loc. Dacă i-a scos cu sula de
bronz albeaţa şi i-a vătămat ochiul, va plăti în argint jumătate din preţul
sclavului” (apud T. Huszar, 1967).

Codul lui Manu (art. 284) preciza în acelaşi sens: “Toţi medicii şi
chirurgii care îşi exercită rău meseria, merită amendă. Aceasta trebuie
să fie cea mai mare când este vorba de un animal, şi mijlocie când este
vorba de om”.
 Valorile morale

• Valorile reprezintă un ansamblu de fapte, stări, acţiuni, comportamente,

relaţii sau manifestări, preţuite în cel mai înalt grad de indivizii unei
colectivităţi sau societăţi, în virtutea unor corespondente dintre însuşirile
acestor fapte sau manifestări şi trebuinţele, aspiraţiile şi idealurile persoanelor
şi colectivităţilor umane. Ele reprezintă obiectivarea unor scopuri, proiecte
sau intenţii ale oamenilor, adică obiectivarea esenţei lor umane în acţiuni şi
manifestări dezirabile din punct de vedere social.
• Încercând o definire mai precisă, operaţională a valorii, doi autori, H. Lacey
şi B. Schwartz (1996) enumeră “şase determinaţii ale conceptului de
valoare personală”, şi anume, valoarea este:
1. Un bun fundamental pe care îl urmăreşte o persoană cu consecvenţă pe o
perioadă lungă de timp; unul din idealurile (ţelurile) finale ale activităţii
umane.
2. O calitate sau o activitate ce conferă demnitate, onoare vieţii personale sau
împlinire în viaţă.
3. Calitate sau activitate ce constituie (parţial) identitatea persoanei în
calitate de fiinţă capabilă de auto-evaluare, şi auto-realizare.
4. Un criteriu fundamental ce permite persoanei să aleagă ceea ce este bun
sau dezirabil între diferite alternative posibile de acţiune.
5. Un standard de bază la care raportăm comportamentul propriu şi al
celor din jurul nostru.
6. Un “obiect de valoare”, o relaţie adecvată ce este parte componentă a
vieţii virtuoase şi a identităţii personale. Obiect de valoare: operă de artă,
teorii ştiinţifice, tradiţii, instituţii, alte persoane şi elementele naturii
însăşi.
Analizând principalele tipuri de valori, din societate, Pojman Louis (1995)
prezintă următoarea tabelă de valori şi exemple:
1.valori materiale şi fizice, ca de exemplu: sănătate, confort, securitate fizică;
2.valori economice: siguranţă economică, productivitate;
3.valori morale: bine, rău, cinste, sinceritate, bunăstare;
4.valori sociale: generozitate, politeţe, toleranţă;
5.valori politice: libertate, democraţie, justiţie /echitate;
6.valori estetice: frumosul, simetria, graţia sublimul;
7.valori religioase: pietate, supunere, credinţă;
8.valori intelectuale: inteligenţa, claritatea gândirii, cunoaşterea.
Principalele valori care ghidează activitatea umană au fost sistematizate
(Rockeach, Milton, 1970), în valori terminale (scop) şi valori instrumentale
(mijloc).
Valori terminale (scop):
1. Viaţa confortabilă – Prosperitate materială
2. Viaţa interesantă (activă, dinamică)
3. Sentimentul realizării în viaţă (realizarea, împlinirea profesională)
4. Pacea – lumea fără război
5. Frumuseţea (naturii şi artei)
6. Securitatea familială
7. Egalitatea (şanse egale pentru toţi)
8. Libertatea
9. Fericirea
10. Armonia vieţii spirituale (sufleteşti)
11. Iubirea (împărtăşită)
12. Securitatea naţională
13. Plăcerea (viaţă uşoară, comodă)
14. Mântuirea (dobândirea vieţii veşnice)
15. Încrederea în forţele proprii
16. Recunoaşterea socială (respectul, admiraţia celorlalţi)
17. Prietenia adevărată (autentică)
18. Înţelepciunea (înţelegerea matură a problemelor vieţii)
Valori instrumentale (mijloc)
1.Ambiţia
2.Flexibilitatea gândirii – deşteptăciunea
3.Competenţa (eficienţa)
4.Optimismul
5.Eleganţa (curăţenia, ordonat)
6.Iertarea (toleranţa)
7.Întrajutorarea (solidaritatea umană)
8.Cinstea (sinceritatea)
9.Creativitatea
10.Curajul
11.Independenţa (capacitatea de a te descurca singur)
12.Inteligenţa
13.Raţionalitatea
Valori instrumentale (mijloc)

14.Afecţiunea (tandreţea)
15.Obedienţa (supunerea, simţul datoriei)
16.Politeţea
17.Responsabilitatea
18.Autocontrolul (auto-disciplina).
• Binele şi răul sunt valorile fundamentale ale moralei, în jurul cărora
gravitează întreaga ei problematică. Toate celelalte valori (cinste,
responsabilitate, virtute, viciu, dreptate, echitate etc.) se raportează la valorile
de bine-rău, îşi definesc semnificaţia prin rapoartele la cele două valori.
• Binele reprezintă expresia concentrată a tuturor exigenţelor formulate de
societate pentru ca manifestările membrilor săi să fie valoroase din punct de
vedere uman şi să corespundă dezideratelor şi intereselor majore ale
oamenilor.
• Răul este ceea ce contravine acestor exigenţe.
Binele este ceea ce societatea, normele de convieţuire socială acceptă,
recomandă, cer sau impun.
Răul - ceea ce societatea interzice, dezaprobă, condamnă.
 Nivelul practicii morale

• Morala ca realitate practică se constituie din ansamblul conduitelor

subiecţilor umani.
• La acest nivel distingem, ca elemente fundamentale, subiectul moral,
manifestarea morală şi aprecierea morală.
• Subiectul moral - este purtătorul dimensiunii morale a acţiunilor şi
relaţiilor umane. Subiectul moral poate fi un individ, un grup social sau o
colectivitate.
• Manifestarea morală – reprezintă obiectivarea sau exteriorizarea
subiectului prin fapte sau comportamente, în conformitate cu valorile şi
normele morale produse sau apreciate de colectivitate sau de opinia publică.
• La nivelul manifestării morale trebuie să distingem între – intenţie, scop
şi mijloace.
 Intenția

• Intenţia, sau voinţa de a face ceva, de a realiza un anumit scop, îşi are
sursa în conştiinţa subiectului. Ea se realizează în relaţia dintre subiecţi
prin actul (manifestarea) moral. Dacă se rămâne doar la stadiul de
intenţie, oricât de nobilă ar fi, încă nu se poate vorbi de realitate
morală. La rândul ei, fapta nu dezvăluie întotdeauna intenţia care a
generat-o.
• Intenţia e morală dacă scopul care o animă, e moral.

Intenția pozitivă
 Scopul

• Scopul este prefigurarea mintală a rezultatului final al acţiunii pe care individul o

proiectează ca soluţie practică a nevoilor şi aspiraţiilor sale, sau în alte cuvinte,
ţinta pe care ne propunem să o atingem în viaţă. El este rezultatul dorit al acţiunii
umane spre care se focalizează efortul persoanelor şi colectivităţilor umane.
Scopul este moral dacă realizarea lui nu cauzează rău altora; e moral în
limita evitării răului sau frustrării semenului, sau cel puţin în limita producerii
celui mai mic rău semenilor atunci când evitarea totală a răului nu e posibilă.
• Scopul – ca obiectiv de atins – presupune întotdeauna mijloace. Mijlocul
trebuie să fie adecvat, să corespundă raţiunii pentru care e utilizat.
• Pentru a fi morală fapta, trebuie ca atât mijloacele cât şi scopul să fie
morale.
 Scopul

• Există posibilitatea ca, urmărind scopuri necinstite (imorale) şi

mijloace imorale sau mai puţin corecte, datorită unor împrejurări, să
obţinem o faptă (rezultat) pozitivă (moral), sau cel puţin aparent morală. (
de exemplu, un spărgător intră în casă şi salvează o victimă din mâinile
unui violator (criminal) care fuge. Victima apreciază fapta ca profund
morală şi rămâne îndatorată.)
• Prioritatea scopurilor asupra mijloacelor a generat maxima “Scopul
scuză mijloacele”, atribuită lui Machiavelli. Aceasta înseamnă că
scopuri morale pot fi servite de mijloace imorale.
• În raport cu manifestarea morală (fapta), apare şi – aprecierea
morală – reacţia de evaluare, judecare şi sancţionare corespunzătoare a
faptei. În practica nemijlocită aprecierea se produce spontan, ca reacţie
pozitivă sau negativă, prin gesturi de aprobare-dezaprobare, laudă-blam,
admiraţie-dispreţ faţă de conduita unei persoane.
• Seria aprecierilor faptelor sau manifestărilor conduce la evaluarea
moralităţii subiectului.
 Moralitatea

• Moralitatea defineşte modul în care se reflectă în conduită subiectului

(individual sau colectiv) sistemul de comandamente morale specifice unei
societăţi.
• După nivelul moralităţii putem deosebi mai multe tipuri de subiecţi
(persoane):
• - tipul moral – cunoaşte, interiorizează şi transformă sistemul de valori,
principii, comandamente în conţinuturi proprii de conştiinţă şi le aplică în
relaţiile sale cotidiene. Identificarea cu normele morale, conformitatea cu
ele este o cerinţă legitimă pentru orice sistem social.
• Această atitudine a subiectului poate fi creatoare sau una conformistă.
• Conformistul respectă normele morale dar nu aderă afectiv la ele
• Tipul autentic moral este cel ce îşi interiorizează activ, creator sistemul
de valori, în sensul maximizării binelui, încercând depăşirea pozitivă a
normei obişnuite.
• - tipul imoral – cunoaşte sistemul valorilor morale dar nu le
interiorizează, nu se regăseşte în ele, nu le respectă. Este un tip
conflictual.
• - tipul amoral – nu cunoaşte sistemul de valori morale, nu le realizează
semnificaţia, ca atare, le încalcă. Această situaţie se întâlneşte fie în
cazul celor iresponsabili psihic, fie în cazul migrării subiecţilor într-o
cultură necunoscută pe care nu au asimilat-o încă.
• Dintr-o altă perspectivă, profesorul Costică Voicu făcea distincție între
mai multe tipuri de morală, astfel: „există o morală personală definită ca
echilibru al dorinţelor interioare şi al nevoilor exterioare, alături de o morală
socială, înţeleasă ca echilibru între propriile dorinţe şi dorinţele altora.
• Există o morală pozitivă (morala binelui care ne spune ce trebuie să
facem) şi o morală negativă (morala răului care ne spune ce nu trebuie să
facem, să ne abţinem a face).
• Există o morală minoră, a lucrurilor mărunte (maniere alese, politeţe,
morală estetică) alături de o morală majoră sau a lucrurilor importante care
se confundă cu dreptul.
• Există o morală religioasă şi una laică, după cum, din punct de vedere al
extensiunii sale, există o morală familială, o morală de grup, o morală
naţională şi o morală internaţională.
• Fiecare categorie socială are morala sa specială şi proprie: a
intelectualilor şi a muncitorilor; a stăpânilor şi servitorilor; a profesorilor şi
elevilor; a guvernanţilor şi a guvernaţilor; a bărbaţilor şi femeilor; a adulţilor
şi a copiilor; a şefilor şi a subalternilor etc.”
• Tot el a dat următoarele definiţii conceptelor de moralitate, imoralitate şi
amoralitate:
• „Moralitatea reprezintă suma virtuţilor sociale (justiţie, altruism,
caritate, bunătate, milă, generozitate, iubire, devotament, adevăr, sinceritate,
modestie, respectul pentru altul etc.), este concordanţa dintre tendinţele şi
comportamentele proprii şi tendinţele şi comportamentele altora.
• Vezi Costică Voicu Teoria generală a dreptului, Editura Universul juridic,
Bucureşti, 2005, p. 136 - 137
• Moralitatea este:
• - arta de a amplifica forţele individuale prin punerea lor în
concordanţă cu forţele sociale;
• - echilibrul între drepturi şi îndatoriri;
• - este ceea ce se conformează cu interesul general; ceea ce este util
vieţii sociale, majorităţii societăţii;
• Imoralitatea este opusul moralităţii, suma viciilor sociale (egoism,
răutate, ură, orgoliu, minciună, ipocrizie, dispreţ etc.), este starea de
dezechilibru în favoarea drepturilor şi pe socoteala îndatoririlor
individului. Imoralitatea dăunează vieţii sociale, fiind cea care
contrazice interesul general al majorităţii.
• Amoralitatea este o stare neutră intermediară sau nehotărâtă între
moralitate şi imoralitate. Ea desemnează gradul cel mai mic de moralitate
şi, în acelaşi timp, cel mai mic grad de imoralitate. Ea înseamnă izolare,
individualism, indiferenţă socială”.