Despre cooperare-competiție

1. Justificare;
2. Definiţia cooperării şi a competiţiei;
3. Câteva aspecte ale structurii competiţiei
şi cooperării;
4. Elemente de teorie a jocurilor;
5. Încrederea – semnificaţie.
1. Justificare (I)
Semnificaţia problemei stă în faptul că cooperarea ar fi
asociată mai degrabă cu chestiunea solidarităţii, a organizaţiei
cât şi a activităţilor de voluntariat, în timp ce competiția ar ține
mai degrabă de bătălia pentru resurse și spiritul antreprenorial
pe care le implică piața.

Problema are şi o conotaţie ideologică. Discursul se poate

duce la nivel de sistem social şi putem spune că disputa
dintre socialism şi liberalism este, în fapt, o dezbatere legată
de o întâietate, a cooperării sau a competiţiei, văzută sub
forma concurenţei, existând chiaro dispută în interiorul
gândirii liberale.

- Hobbes vs.Montesquieu

Dacă liberalii pun accentul pe schimb, statul trebuind doar să

supravegheze piaţa, neoliberalii pun accentul pe concurenţă
1. Justificare (II)
Să spunem totodată că rareori identificăm în
structura relaţiilor sociale doar o realitate, numai a
cooperării sau numai a competiţiei. În fapt, există o
întreagă istorie a modului în care competiţia,
conflictul, lupta trebuie duse, care solicită un
anume acord, o plajă de înţelegere, în legătură cu
nevoia de a stabili regulile jocului, fapt care
exprimă o relaţie de cooperare.

Pot apare situaţii mai complexe, în

care ,,companiile se pot lupta cu înverşunare cu
firmele concurente pentru piaţă, colaborând însă
cu aceiaşi concurenţi în alte scopuri, cum ar fi
promovarea la nivel de ramură, cercetarea
ştiinţifică preliminară sau intrarea comună pe o
piaţă nouă” susţine Rosabeth Moss Kanter
2. Definiţia cooperării şi a competiţiei (I)

Să definim cooperarea aşa cum o face Morton

Deutsch, ca fiind o formă de interdependenţă de
promovare, adică actorul A îşi atinge scopul cu
condiţia ca actorul B să îşi atingă la rândul său
scopul şi reciproc;

Competiţia se exprimă prin interdependenţă de

blocare, în sensul că actorul A îşi atinge scopul
propriu cu condiţia ca actorul B să nu-şi atingă
propriul scop.
3. Câteva aspecte ale structurii competiţiei şi cooperării (I)

Cooperarea este mai eficientă, întrucât prin cooperare sunt

atinse două scopuri, prin folosirea a două unităţi de efort, în
timp ce la nivelul competiţiei se atinge un singur scop, prin
folosirea tot a două unităţi de efort.

Practic acest lucru este posibil doar în cadrul unei cooperări cu

un număr mic de participanţi.

Cu cât numarul participanţilor creşte, chiar dacă fiecare

participant îşi realizează sarcina cu o aceeaşi înaltă eficienţă,
ca în cazul în care participanţi ar fi numai două persoane,
eficienţa generală scade.

Acest lucru confirmă anticiparea pe care Simmel a facut-o cu

privire la posibilitatea socialismului pe care l-a văzut realizabil
doar în grupuri mici.
3. Câteva aspecte ale structurii competiţiei şi cooperării (II)

O altă limită a cooperării stă chiar în reuşita ei. Definiţia cooperării

solicită ca cei doi actori să fie capabili să-şi atingă scopul, altfel spus, să
fie suficient de competenţi pentru acest lucru.

În realitate, există limite legate de costuri în găsirea şi evaluarea celui

mai capabil partener, costuri denumite costuri tranzactionale.

Este posibil ca într-un joc de n runde, cooperarea să nu-şi atingă scopul,

atunci când are loc între aceeaşi actori, căci nevoia de a face economii
la costurile de informare face să luăm nu decizia optimă, ci cea
satisfăcătoare, în ceea ce priveşte alegerea partenerului în cooperare,
adică să ne alegem partenerul din cercul cunoştinţelor şi abandonăm
căutarea celui mai competent posibil partener.

Acest lucru explica impasul cu care se confruntă firmele care s-au

construit pe bază de asociaţii familiale şi s-au bazat pe rubedenii pe
post de colaboratori/angajaţi.
3. Câteva aspecte ale structurii competiţiei şi cooperării (III)

O altă limită a cooperării stă chiar în reuşita ei. Definiţia cooperării

solicită ca cei doi actori să fie capabili să-şi atingă scopul, altfel spus, să
fie suficient de competenţi pentru acest lucru.

În realitate, există limite legate de costuri în găsirea şi evaluarea celui

mai capabil partener, costuri denumite costuri tranzactionale.

Este posibil ca într-un joc de n runde, cooperarea să nu-şi atingă scopul,

atunci când are loc între aceeaşi actori, căci nevoia de a face economii
la costurile de informare face să luăm nu decizia optimă, ci cea
satisfăcătoare, în ceea ce priveşte alegerea partenerului în cooperare,
adică să ne alegem partenerul din cercul cunoştinţelor şi abandonăm
căutarea celui mai competent posibil partener.

Acest lucru explica impasul cu care se confruntă firmele care s-au

construit pe bază de asociaţii familiale şi s-au bazat pe rubedenii pe
post de colaboratori/angajaţi.
3. Câteva aspecte ale structurii competiţiei şi cooperării (IV)

Cooperarea pune o problemă, anume aceea a cantităţii minime de cunoştinţe

de care trebuie să beneficieze părţile pentru ca relaţia să funcţioneze. E vorba
deci de crearea unui stoc comun de cunoștințe.

Dificultatea în această situaţie constă în aceea că fiecare parte apreciază ceea

ce i-ar fi necesar celeilalte părţi pentru a fi considerată persoană informată,
fără a ţine cont de modificarea cuantumului de informaţie datorită
schimbărilor de situaţie. Altfel spus, pentru ca cooperarea să aibă loc, părţile
trebuie să ajungă la o plajă comună de înţelegere care să permită cunoaşterea
şi transmiterea reciprocă de informaţii.

Cu cât sunt mai mulţi participanţi în relaţie, cu cât schimbările de situaţie sunt
mai rapide ( complexificarea acesteia) şi cu cât intervin mai multe blocaje
nonraţionale ( de genul nepotismelor) , cu atât ajungerea la o asemenea plajă
comună de înţelegere este mai dificilă şi prin urmare, cooperarea este pusă în
impas datorită lipsei de informaţii valide.

Sau cum spune North, ,, observăm existenţa unui comportament cooperant

când indivizii interacţionează în mod repetat, când au informaţie bogată unul
despre celălalt şi când grupul se caracterizează printr-un număr mic de indivizi”
3. Câteva aspecte ale structurii competiţiei şi cooperării (V)

La prima vedere, competiţia pare a fi o risipă. Acest lucru

a stat la baza criticilor şi a discreditării l-a care a fost
supusă. Competiţia duce, aşa cum spune Weber, la un
proces de selecţie ,,a acelora care posedă calităţile
personale importante pentru succes”, iar care calităţi sunt
importante ,,depinde de condiţiile în care conflictul sau
competiţia are loc”.

Weber arată că ,,fiecare tip de ordine influenţează

oportunităţile în procesul social în mod diferit”, astfel ,,că
anumite tipuri de comportament şi posibil, calităţile
personale corespunzătoare, conduc mai uşor la succes în
rolul ,,îndrăgostitului”, ,,soţului”, ,,membru al
parlamentului”, ,,oficial”, contractor”, ,,director”. ,,om de
afaceri” ş.a.m.d.” .
3. Câteva aspecte ale structurii competiţiei şi cooperării (VI)

În plus, competiţia conduce la alegerea celei mai

bune tehnologii de succes dintr-o ofertă de
tehnologii existente. Această tehnologie de
succes va deveni apoi un bun comun pentru toţi
membrii societăţii.

Nu întâmplător competiţia şi conflictul au fost

asociate noţiunii de ,,progres”.În plus, cei ce au
pierdut sau nou-veniţii în competiţie vor căuta să
găsească cele mai bune soluţii pentru a câştiga
competiţia şi astfel putem spune că competiţia
este sursă a creativităţii sociale.
3. Câteva aspecte ale structurii competiţiei şi cooperării (VII)

Asupra acestui ultim aspect ar trebui să zăbovim.

Mai întâi, că nu suntem foarte siguri în legătură cu
alegerea unei tehnologii de succes. Într-o societate
în care există probleme morale, alegerea
tehnologiei de succes are toate şansele să se
desfăşoare înaintea ca competiţia propriu-zisă să
aibă loc.
Aceste probleme morale cuprind fie lipsa vocaţiei şi
a profesionalismului celui care decide, fie mituirea
lui, ambele intrând în sfera corupţiei, adică
degradarea unei valori.Pe cale de consecinţă,
creativitatea ca sursă a dezvoltării precum şi
competiţia ca şi cadru al ei presupun existenţa unui
capital semnificativ de valori morale în societate.
3. Câteva aspecte ale structurii competiţiei şi cooperării (VIII)

Un al doilea aspect este dat de elementul

întâmplare.W.Brian Arthur, citat de North, indică cum
evenimente nesemnificative pot conduce o tehnologie
spre succes în faţa altora, astfel că una dintre tehnologii
va învinge şi va avea o poziţie de monopol, chiar dacă
inovaţiile sale de succes pot să se dovedească mai târziu,
inferioare sau un drum închis, în comparaţie cu
tehnologia alternativă abandonată .

În felul acesta , este posibil să apară un traseu de

dezvoltare şi o ,,dependenţa de traseu”, ce însumează o
reţea de externalităţi, un proces de învăţare şi ,,modele
subiective derivate istoric”, cum le defineşte North, care
vor fixa alegerea făcută şi vor genera, ceea ce Arthur
denumeşte ,,mecanisme de autoconsolidare”.
3. Câteva aspecte ale structurii competiţiei şi cooperării (IX)

În sfârşit, un al treilea aspect, cel legat de ideea

pieţei. Aşa cum este definită competiţia ea pare
să fie asociată unei joc de sumă nulă, în care
câştigul unei părţi are drept un echivalent, în
pierderea realizată de partea aflată în
interacţiune.

- Critica lui Hirschman legată de existența unei

piețe perfecte;
3. Câteva aspecte ale structurii competiţiei şi cooperării (X)

Despre conflictul în cadrul cooperării şi în cadrul competiţiei:

• structura conflictului în cooperare;
• rezolvarea conflictului în cooperare;
• structura conflictului în competiţie;
• rezolvarea conflictului în competiţie.

Trebuie luate in considerare natura intereselor fundamentale si

a intereselor secundare, poziția lor, centralitatea sau
marginalitatea lor!
3. Câteva aspecte ale structurii competiţiei şi cooperării (XI)

În rezumat:

Cooperarea permite:
• o mai mare diviziune a muncii şi a specializării de rol;
• prin specializarea din cooperare, cei aflaţi în funcţii sunt
orientaţi mai degrabă spre îndeplinirea funcţiilor decât a
cerinţelor impuse de cooperare (ethosul birotic);
• cathexis pozitiv: atitudinea pozitivă dintre persoane, o mai
mare încredere mutuală, multiple canale de comunicare;
• cooperarea creşte sensibilitatea la similaritate şi interese
comune minimalizând specificitatea;
• cooperarea generează capacitatea de a răspunde în mod
util nevoilor şi cerinţelor celuilalt;
• în cooperare, sporirea puterii mutuale şi a resurselor
devine un obiectiv.
3. Câteva aspecte ale structurii competiţiei şi cooperării (XII)

Limitele cooperării:
• prin specializarea din cooperare, cei aflaţi în
funcţii sunt orientaţi mai degrabă spre
îndeplinirea funcţiilor decât a cerinţelor
impuse de cooperare (ethosul birotic);
• numărul agenţilor atraşi în cooperare;
• consecinţele cathexisului pozitiv, nepotismul,
familismul
• reacţia la similaritate;
• escaladarea răspunsurilor şi atingerea
limitelor resurselor implicate.
4. Elemente de teorie a jocurilor (I)

Teoria jocurilor analizează modul de apariţie a unei ordini

sociale spontane, în afara unui aranjament instituţional.Teoria
se ocupă de modul în care se produce interdependenţa în
cadrul comportamentelor de tipul cooperare –competiţie –
conflict, în care actorii au anumite preferinţe, preferiţe care
sunt modelate de mediul în care actorii acţionează. Aceste
preferinţe definesc structura motivaţională a actorilor.

Deciziile pe care actorii le iau ajung să edifice o anumită ordine

socială.

Teoria jocurilor ia calcul acţiuni, în care caracteristicile actorilor,

ale scopurilor şi, în bună măsură, ale mediului, nu contează .
Ceea ce contează ar fi capacitatea raţională de a acţiona
instrumental pentru satisfacerea celor mai favorabile
preferinţe (maximizarea utilităţii).
4. Elemente de teorie a jocurilor (II)

Două principii:
I. CCR- cunoașterea comună a raționalității;
II. CCA- convingeri consistent aliniate;

CCR:
• răspunde cerinţei de a justifica posibilitatea ca oamenii,
maximizatori ai satisfacţiei, să realizeze acţiuni
raţionale instrumental şi, în condiţii în care nu dispun
de informaţii, pot opta, prin evaluare, între diferite
strategii de atingere a scopului.
• ne permite să producem evaluări despre modul în care
celălalt actor, cu care am intrat în relaţie, acţionează
sau intenţionează să o facă.
4. Elemente de teorie a jocurilor (III)

CCA:
• dacă presupunem că oamenii sunt construcţii
raţionale;
• că într-o acţiune sunt ghidaţi de o raţionalitate
instrumentală ("maximizarea satisfacţiei“);
• că dispun de aceleaşi informaţii, atunci ei ajung
la propoziţii cu sens;
• nici o persoană nu se aşteaptă să fie surprinsă"
de o altă persoană raţională:"când doi indivizi
dispun de aceeaşi informaţie, ei trebuie să
producă aceleaşi inferenţe şi să ajungă, în mod
independent, la aceeaşi concluzie“.
4. Elemente de teorie a jocurilor (IV)

Noțiuni de bază:
1. strategie - cel mai bun răspuns al unui jucător la o
replică a altui jucător;
2. strategia dominantă - cea mai bună strategie a unui
jucător (adică maximizează câştigul de utilitate) indiferent ce
strategie alege oponentul;
3. strategia dominată - atunci când nu există cea mai
bună strategie de răspuns indiferent ce strategie alege
oponentul;
4. un rezultat reprezintă o stare de echilibru când ea este
realizată pe baza strategiilor urmate de agenţi şi care au
avut o întemeiere raţională din punct de vedere
instrumental;
4. Elemente de teorie a jocurilor (V)

Jucatorul B
B1 B2
A1 9, 3 2, 6
Jucătorul
Jucătorul A A dispune de următoarele
A2 7, 8 strategii:
0, 2

Jucătorul A dispune de următoarele strategii:

A1= 9 dacă jucătorul B alege strategia B1 = 3
A2 = 7 dacă jucătorul B alege strategia B2 = 8
A1 = 2 dacă jucătorul B alege strategia B2 = 6
A2 = 0 dacă jucătorul B alege strategia B2 = 2

A1 este strategia dominantă, în sensul că jucătorul A va alege A1

indiferent ce va alege jucătorul B (3=B1 sau 6=B2 ) iar A2 este strategia
dominată, întrucât B va alege în raport cu orice va alege el, varianta B₂
4. Elemente de teorie a jocurilor (V)

Echilibrul Nash: un set de acţiuni astfel încât nici un jucător, luând

ca date acţiunile oponenţilor săi, nu ar dori să-şi schimbe
propriile acţiuni.

°Jucatorul B
B1 B2 B3
A1 *100, 100 0, 0 50, 101°
A2 50, 0 *1, 1° 60, 0
Jucătorul
*A
A3 0, 300° 0, 0 *200, 200
4. Elemente de teorie a jocurilor (VI)

Aşa cum arată jocul de mai sus, cea mai bună alegere pare să fie A3B3,
dar lucrurile nu se vor întâmpla aşa, dacă nu intervin erori în
raţionalizare.
Astfel pentru jucătorul A cea mai bună alegere ar fi:
A1 - pentru B1
A2 - pentru B2
A3 - pentru B3
Pentru jucătorul B cea mai bună alegere ar fi:
B3 - pentru A1
B2 - pentru A2
B1 - pentru A3
Perechile rezultate sunt prin urmare:
A 1B 1 A 1B 3
A 2B 2 A 2B 2
A 3B 3 A 3B 1
4. Elemente de teorie a jocurilor (VII)

Strategia de echilibru de tip Nash este A2B2 şi ea presupune convingeri

aliniate consistent (CCA). După Heap şi Varoufaxis, convingerile sunt
aliniate inconsistent când acţiunea generată de aceste convingeri, le
poate infirma. O convingere a unui jucător (să spunem X) este
"răsturnată" când un alt jucător (să spunem Y) realizează o acţiune cu
probabilitate pe care jucătorul X a calculat-o greşit" .

Cu alte cuvinte, am putea spune că acţiunile generate de profeţiile de

autorealizare presupun CCA atunci când ele confirmă profeţiile (acestea
sunt de tip creativ), iar profeţiile de autorealizare distructive presupun
convingeri aliniate inconsistent.

Prin urmare, echilibrul Nash presupune atât CCR cât şi CCA (oamenii
sunt construcţii raţionale şi ajung la un acord pe baza unor convingeri
aliniate consistent).
4. Elemente de teorie a jocurilor (VIII)

Strategiile pot fi mixte sau pure. O strategie pură este una dată
de probabilitatea maximă 1 sau 0. Strategia mixtă este una în
care probabilitatea de realizare este cuprinsă este cuprinsă între
0 şi 1.
După Rapoport o strategie pură este esenţialmente" un plan ales
de jucător înainte ca jocul să înceapă, ce prescrie alegerea
alternativei în fiecare situaţie ce s-ar putea naşte în cursul
jocului" iar o strategie mixtă este esenţialmente "prescripţia
probabilităţii pentru fiecare dintre strategiile pure valabile
jucătorului".
Cu alte cuvinte, dacă în toate jocurile, (sau într-un joc de n runde)
jucăm numai strategii dominate, atunci ne îndreptăm spre o
strategie pură (situaţia este aceeaşi dacă jucăm numai strategii
dominante).
4. Elemente de teorie a jocurilor (IX)

Este cazul blufului de la poker. A nu blufa vreodată sugerează că nu intri în joc

decât cu cărţi tari. Faptul micşorează miza şi posibilitatea de câştig, atunci
când acest lucru este descoperit. În plus, poţi deveni victima blufurilor
celorlalţi. A blufa permanent (fapt descoperit de parteneri) te expune,
împiedicându-te să te bucuri de beneficiile blufării.

Prin urmare, alegerea cu consecvenţă a unei strategii dominante sau a uneia

dominate, micşorează şansa de câştig. Utilizarea unei strategii mixte măreşte
incertitudinea şi conduce la creşterea puterii şi capacităţii de a controla
situaţia.

Puterea nu depinde numai de resursele disponibile, ci şi de capacitatea de

controlare a incertitudinii. Utilizarea strategiilor mixte ajută jucătorii în acest
sens, în condiţiile în care amestecarea strategiilor dominante cu cele dominate
se face aleator.

Strategiile mixte de echilibru de tip Nash (NEMS), "sugerează că jucătorii ar

putea juca la întâmplare când nu ştiu ce să facă şi când au remarcat că există
numai o pereche de jocuri la întâmplare care este consistentă cu fiecare,
neştiind ce să facă (astfel că se decid să joace la întâmplare") .
4. Elemente de teorie a jocurilor (X)

Tipuri de jocuri:
a. joc static: actorii realizează mutări
concomitente;
°B

B1 B2

*A A1 *8, 3 *1, 5°
A2 6, 7° 0, 4

Echilibrul Nash în această situație este A₁B₂

4. Elemente de teorie a jocurilor (XI)

b. joc dinamic: atunci când un jucător realizează

acţiuni anticipând ce strategii vor fi alese de
oponent, după ce el a acţionat (mai mult, acţionând
conform anticipărilor asupra acţiunilor oponentului),
iar acţiunile sunt succesive;
A

A1  A2
B1 B2 B1 B2
   
8 1 6 0
3 5 7 4
4. Elemente de teorie a jocurilor (XII)

A va alege între A1 şi A2 în funcţie de ce va alege

B. Actorii dispun de CCR şi, prin urmare, B va
căuta să aleagă B1 (7) caz în care A alege A2.

Soluţia jocului este deci A2B1 şi ea stă în

raţionamentul lui A asupra raţionamentului B,
fapt descris ca inducţie retroactivă (backward
induction).

Dacă soluţia jocului static este A1B2 cea a jocului

dinamic este A2B1.
4. Elemente de teorie a jocurilor (XIII)

„Cerb sau iepure”

jucătorul B°

cerb iepure
jucătorul cerb 3*, 3° 0, 2
A* iepure 2, 0 2*, 2°

Probleme:
1. cum funcţionează sistemul reprezentărilor în aceasta situație?
2. care este situația concretă pe care o putem identifica prin
acest joc ?
3. care este „morala” ( semnificația) jocului?
4. Elemente de teorie a jocurilor (XIV)

„Uliu și porumbel”
jucătorul B°

uliu porumbel
jucătorul uliu -2, -2 2*, 0°
A* porumbel 0*, 2° 1, 1

Probleme:
1. cum funcţionează sistemul reprezentărilor în aceasta situație?
2. care este situația concretă pe care o putem identifica prin
acest joc ?
3. care este „morala” ( semnificația) jocului?
4. Elemente de teorie a jocurilor (XV)

„Dilema prizonierului"
valorile exprimă ani jucătorul B°
închisoare! competiţie cooperare
(abandon) ( loialitate)
competiţie 5*, 5° 0*, 10
jucătorul (abandon)
A* cooperare 10, 0° 2, 2
( loialitate)
4. Elemente de teorie a jocurilor (XVI)

„Dilema prizonierului"

Probleme:
1. care este relația dintre acțiune orientată spre
scop rațional și actiune orientată spre valori în acest tip de
joc?
2. definiți problema bunului public în contextul dat!
Cum se poate el realiza?
3. definiți efectul "free - rider" în acest context ?
4. care sunt strategiile manageriale în raport cu
efectul de free-rider dintr-o firmă?
5. chestiunea efectelor perverse ( consecințele
neanticipate ale acțiunilor umane).
4. Elemente de teorie a jocurilor (XVII)

„Tit for tat”

• evitarea conflictului "nenecesar", atât timp cât şi ceilalţi
jucători o fac;
• uită o provocar!;
• comportamentul tău să fie clar astfel ca celălalt jucător să se
poată adapta la schema de acţiune;
• a nu fi invidios pe succesul altuia!
• a nu fi primul care dezertezi!
• a nu fi prea deştept!
4. Elemente de teorie a jocurilor (XVIII)

„Efectul mâinii tremurânde”

R R R R R R
1 0 4 3 102 101
I______ II _____ III ______ IV_____ V______ VI
0 2 1 100 99 102
C C C C C C
4. Elemente de teorie a jocurilor (XIX)

„
Experimentul Acmé-Bolt