12 Ion Bâtlan

moral şi perspectivele acestui progres în corelaţie cu devenirea comunităţilor şi a

personalităţii umane etc.
b) Funcţia axiologică, prin care etica contribuie la câştigarea capacităţii tuturor
celor care o studiază să disceamă, să ierarhizeze în câmpul vieţii morale între valori şi
pseudovalori sau nonvalori, capacitate benefică fiecărui individ de a reuşi să preţuiască
autenticele valori morale.
c) Funcţia normativă. Etica îndeplineşte o asemenea funcţie deoarece poate
„direcţiona” comportamentul fiecărui individ, constituindu-se într-un adevărat
îndreptar în relaţiile pe care fiecare om le are cu semenii săi.
d) Funcţia persuasivă, determinată de faptul că ea poate modela individul uman
prin convingere; le are la bază pe celelalte.
e) Cele patru funcţii discutate până acum în unitatea şi dinamica lor realizează
funcţia formativ-instructiv educativă - funcţie de mare importanţă şi valoare umană,
dar şi socială. Prin ea, etica poate structura benefic comportamentul uman, întreaga
personalitate a fiecărui individ, care-i va da toată măsura calităţii sale de om în relaţiile
cu semenii săi.
Concluzionând, putem afirma că problema cardinală de care se preocupă etica,
problemă ce-i configurează specificul, este cum să trăieşti bine viaţa umană, viaţa
petrecută cu oamenii şi printre oameni. Dacă, să spunem, nu ştii să te descurci
supravieţuind pericolelor naturale îţi poţi pierde viaţa, ceea ce este, incontestabil, o mare
nenorocire; dar dacă nu ai habar de etică ceea ce în mod sigur pierzi, sau distrugi este,
cum remarca şi F. Savater3, specificul omenesc al vieţii tale şi acest lucru ţine de esenţa
vieţii, ceea ce nu este mai puţin important. De aici rezultă şi marea importanţă a studierii
şi însuşirii eticii pentru formarea personalităţii umane, ca şi în determinarea unor
asemenea interrelaţii între oameni în interiorul socialului care să poată contribui în mod
esenţial la creşterea calităţii vieţii.

Normele morale: clasificarea lor

O preocupare constantă a eticii a fost şi aceea de a analiza normele morale pe care
o anume comunitate sau umanitatea în ansamblul său le-a elaborat şi impus. Din
perspectiva eticii, normele morale sunt enunţuri, cu caracter imperativ prin care se
indică ce trebuie să facă sau să nu facă, sau cum trebuie să fie ori să nu fie un individ
conştient în situaţii ce se repetă, pentru ca felul comportamentului său să fie apreciat ca
bun de către semeni sau comunitate.
\j\J Norma este o formă de manifestare a cerinţelor morale, ea fiind element al relaţiilor
morale şi parte componentă a conştiinţei morale. Ca element al relaţiilor morale
practice, norma morală se manifestă ca obişnuinţe, uzanţe, moravuri, ca mod constant
de comportare a oamenilor în anumite situaţii ale vieţii lor individuale şi sociale. Forţa
coercitivă a normelor morale, obligativitatea respectării lor se înteme-

3
Fernando Savater, Etica pentru Amador, Editura Timpul, Iaşi, pag. 123.
14 Ion Bâtlan

Unii dintre autori au obiecţii asupra acestei clasificări. Printre aceştia, Tudor
Cătineanu în „Elemente de etică” consideră că două feluri de norme distinse după
criterii şi practici juridice („prohibitive” şi „insistent recomandative”) pot fi unificate
sub denumirea de „norme obligatorii”, care pot lua două forme de expresie - pozitivă şi
negativă - şi care se deosebesc de „normele preferenţiale” a căror respectare sau
nerespectare ţine de libertatea subiectului, fără ca respectarea lor să fie considerată o
atitudine reprobabilă6.
Există însă şi o clasificare unanim acceptată de către cercetători. Această
clasificare are la bază criterii; ca: numărul de subiecţi cărora li se adresează normele;
tipurile de relaţii şi activităţi pe care le influenţează şi durabilitatea lor în timp. Luând
drept repere aceste criterii, normele morale pot fi:
a) Norme generale sau universale. Specificul lor constă în faptul că ele sunt
prezente în toate tipurile de comunităţi umane de când există umanitatea ca specie, cu
o mare durabilitate în timp, fiind perene şi influenţează întreaga gamă de relaţii şi
activităţi umane. Ca exemple am putea da: „Fii cinstit”, „Fii sincer!”, „Fii curajos!”,
Fii bun!”, „Fii loial!”, „Fii generos!”, „Fii demn!”, „Fii recunoscător!” etc. Aceste
norme au mare importanţă, ele structurând nucleul etosului uman şi având o maximă
semnificaţie morală.
b) Normele particulare sunt acele norme ce se adresează unor comunităţi umane
determinate, cu o anume variaţie în timp şi influenţează relaţii sau activităţi umane
particulare. în rândul acestor norme am putea include: normele vieţii de familie şi mai
ales normele morale specifice unor activităţi profesionale. Pe baza acestora din urmă s-
au elaborat „etici” specifice, precum „etica” medicală, „etica” muncii ştiinţifice, „etica”
sportivă şi altele.
c) Normele speciale sunt normele ce se instaurează şi se manifestă în cadrul unor
activităţi de tip specific în interiorul unor grupuri restrânse de oameni. Ca exemple de
norme specifice am putea da: normele cavalerismului în Evul Mediu, normele de
protocol, normele de la curţile unor monarhi, normele „Codului” manierelor elegante
şi altele. Ţinând de tradiţii, de etichetă, având un caracter elitar şi mai ales formalist
unele dintre aceste norme pot deveni imorale, pot fi contrare normelor ce tin de morala
umană autentică.

Atitudini umane specifice în faţa normelor morale* **

Analiştii au constatat că, în interiorul unei comunităţi, în faţa aceluiaşi sistem
normativ, oamenii au atitudini extrem de diferite.

6
Tudor Cătineanu, op. cit., pag. 7.
** Mărturisim cititorului că în acest capitol, pentru că am aderat la multe dintre ideile
expuse de Tudor Cătineanu în cartea sa „Elemente de etică”, ni le-am însuşit şi le-am expus
în marea loi majoritate. Deci, contribuţia noastră în acest caz este foarte mică.
 Philosophia moralis • Prelegeri de etică 15

Diversitatea foarte mare a acestor atitudini este dată, printre altele, de natura
normei ce se cere a fi respectată într-o anume situaţie, de natura şi specificul situaţiei
în care este implicat individul, de tabla de valori şi experienţa sa de viaţă etc.
Etica, prin analiză ştiinţifică, a creionat, din această mare diversitate de atitudini,
conturul specific al unor tipuri reprezentative. Criteriile elaborării acestor tipuri pot
fi: 1) modul în care se corelează interesul individual cu cel al comunităţii;
2) măsura şi felul în care se interiorizează norma morală; 3) modalitatea specifică de
exteriorizare a unei norme asimilate într-o situaţie anume.
Pe baza acestor criterii etica*, descrie câteva atitudini specifice sau tipuri
reprezentative de indivizi în raport cu normele morale:
1) Atitudinea conformistă sau tipul conformist
Tipul moral conformist asimilează - în sens pozitiv - norma morală. Asimilarea
este însă de tip abstract, căci norma este însuşită fără a fi trecută prin gândirea proprie,
fără discernământ şi spirit critic. Un asemenea tip respectă norma exclusiv datorită
faptului că este dată ca normă, fără a-i pătrunde înţelesul profund al semnificaţiei
umane şi valorice. Ceea ce contează pentru el este semnificaţia for- mal-imperativă a
normei: trebuie, pentru că trebuie! Un asemenea tip uman face din normă un element
„tabu” şi de aceea convingerile sale sunt ferme, însă superficiale, voinţa morală este
fermă dar rigidă, dogmatică, fără nuanţe.
Ca urmare, restructurarea socialului, schimbarea conţinutului şi/sau semnificaţiei
normelor determină intrarea tipului conformist într-o autentică stare de criză, la
sfârşitul căreia îşi însuşeşte şi noua normă, o „tabuizează” şi pe aceasta numai pentru
că e normă.
Când acţionează pentru a pune în practică norma, conformistul are în vedere
numai litera ei şi niciodată spiritul acesteia.
O altă trăsătură de bază a acestui tip moral este aceea că el este marcat de o criză
a libertăţii şi mai ales a iniţiativei, tot ceea ce întreprinde sau iniţiază fiind decis de
norma însuşită sau de directivele superiorilor. întreaga sa existenţă ca om este însoţită
de teamă, de frica de a nu greşi şi nu de dorinţa şi voinţa de a se dedica semenilor, de a
face bine acestora. Jacă vreţi să-i întâlniţi în viaţa cotidiană îi veţi găsi între cei
caracterizaţi în mod excesiv prin formalism şi birocraţie.

2) Atitudinea refractară sau tipul refractar

Tipul moral refractar îşi însuşeşte normele morale dar numai la nivel teoretic, în
sensul că el ştie ceea ce trebuie să facă sau să nu facă. Mai mult, el nu respectă normele
morale prin atitudinile sale şi le încalcă intenţionat, conştient, deci, în cunoştinţă de
cauză. Simţul său moral fiind nedezvoltat sau lipsindu-i complet, nu se poate aprecia
că ar avea convingeri morale.
16 Ion Bâtlan

Nerespectând normele, el intră în conflict cu acestea şi de aceea trebuie să

folosească strategii specifice de apărare în faţa opiniei publice. De obicei, prin aceste
strategii încearcă înşelarea opiniei publice căci, de regulă, refractarul foloseşte culisele
vieţii apelând la minciună sau ipocrizie. Şi dacă persistă în atitudinile sale, în mod cert
conflictul cu comunitatea se dezvăluie iar tipul refractar îşi primeşte sancţiunea morală
meritată.
Atragem atenţia că nu toţi refractarii trebuie amendaţi moral. Există atitudine
refractară care îşi creează strategii de camuflare, de acoperire şi atitudine refractară
deschisă care este afişată, non-conformistă. Prima atitudine este imorală incontestabil
şi trebuie amendată. Cea de-a doua însă trebuie considerată nuanţat, prudent şi acţionat
cu discernământ: dacă ne aflăm în faţa unei atitudini ce vizează înlăturarea oricărui tip
de normă morală numai pentru că este normă, incontestabil ne confruntăm cu una din
formele nihilismului, cel moral, care în orice situaţie este dăunător omului şi societăţii.
Atunci însă când atitudinea refractară se manifestă faţă de unele norme sau un
ansamblu de norme depăşite social-istoric şi se propune un alt set de norme, superior,
corespunzător timpului istoric şi specificului comunităţii respective, atunci se poate
vorbi de o atitudine revoluţionară, chiar dacă acest tip de atitudine o aflăm în sfera
moralei religioase (Iisus Hristos, Buddha, Mahomed) sau în sfera moralei laice (Socrate,
Aristotel, Spinoza, Kant, Hegel).
3) Atitudinea oportunistă sau tipul oportunist
Tipul moral oportunist este acel om care cunoaşte bine normele morale, dar le
asimilează numai în plan abstract, numai cognitiv. Asimilarea normelor se face în mod
pozitiv şi, în acelaşi timp, spre deosebire de refractar, oportunistul respectă normele în
manifestările sale. O caracteristică a oportunistului este aceea că el respectă cerinţele
legilor morale atunci când şi numai în măsura în care acest respect îi satisface un interes
personal. în alte cazuri el nu ţine cont de norme ; nici nu ie contrazice dar nici nu le dă
un curs pozitiv; el le respectă doar formal, atitudinea oportunistului fiind mai mult
mimată, simulată. Cu alte cuvinte, o normă morală este pentru acest tip, în toate
cazurile, un instrument care este folosit pentru satisfacerea intereselor individuale. El
speculează ceea ce e oportun pentru el, având grijă să nu intre în conflict cu
comunitatea. Din acest punct de vedere oportunistul se caracterizează prin lipsă de
consecvenţă în păreri şi convingeri. Oportunismul moral este deci atitudinea acelui
individ care se conduce în acţiunile sale mai puţin după principii şi mai mult după
împrejurări, fiind înclinat să profite de orice prilej oportun pentru a-şi realiza
interesele. Din punct de vedere al caracterului, oportunistul este un om care îşi schimbă
opinia şi comportamentul funcţie de împrejurări, de ocazii, fiind mereu dispus mai
degrabă să-şi schimbe părerile decât să înfrunte greutăţile, alegând totdeauna calea cea
mai comodă şi mai profitabilă pentru el. Totdeauna se comportă cameleonic, aflându-
se mereu pe „creasta valului” social, politic etc., pledând azi o cauză şi mâine alta,
deoarece el
 Philosophia moralis • Prelegeri de etică 17

nu crede decât în propriul său interes. în interiorul comunităţilor oportuniştii sunt

oameni de joasă condiţie umană, având drept însemne distincte demagogia şi
parvenitismul.
4) Atitudinea conflictuală sau tipul conflictual
Tipul conflictual îşi însuşeşte în mod corect şi profund cerinţele normelor morale,
posedând convingeri morale bine cizelate şi un simţ moral rafinat. Când este cazul să
opteze între bine şi rău el alege totdeauna binele, respectându-1 ca valoare autentică.
El se dezvăluie ca tip conflictual atunci când trebuie să aleagă între două alternative
ale binelui sau între două alternative ale răului, când aceste alternative sunt
concurenţiale şi exclusive. în atari situaţii conflictualul meditează îndelung, amână
rezolvarea, neputându-se decide să aleagă o anume soluţie, cale. în interioritatea sa se
produce o adevărată luptă a motivelor, luptă ce nu determină nici victorii, nici
înfrângeri, deoarece niciunul dintre motive nu devine decisiv şi atunci indecizia
persistă. Hamlet ilustrează clasic acest tip caracterial cu alternative „a fi” sau „a nu fi”.
în literatura clasică franceză tragedia, de exemplu, explorează conflictul dintre datorie
şi iubire. în existenţialism (curent filosofic contemporan) tipul omului real, autentic,
este prin excelenţă conflictual, fiind pus totdeauna în faţa situaţiilor limită şi numai în
aceste situaţii el se manifestă autentic. Numai că, în realitate, două alternative nu pot fi
niciodată echivalente sub raport valoric şi totodată să fie perfect concurenţiale sau
exclusive. în viaţa concretă, practică, sunt situaţii de excepţie, dar în aceste situaţii
alternativele nu pot fi în acelaşi timp egale valoric şi concurenţiale. Deci, tipul
conflictual consideră echivalent în plan subiectiv ceea ce în plan real, obiectiv, nu este
perfect echivalent. Nefiind lăsat de părinţi să se căsătorească cu iubita sa un tânăr este
pus să aleagă între marea iubire pentru fată şi dragostea faţă de părinţi. Cazul se poate
rezolva în diferite moduri, dar dacă acel tânăr se ancorează în conflict, acesta
(conflictul) rămâne „nesoluţionat”. Căci vrând să împace şi pe fată şi pe părinţi, deci
să atingă concomitent ambele alternative, tânărul ca tip conflictual riscă să le piardă
pe amândouă. Poziţia sa accentuat indecisă îşi are cauza într-o necizelată sau
superficială scară individuală de valori, ca şi în teama de risc şi sacrificiu.
5) Atitudinea amorală sau tipul amoral
Deşi are mai multe semnificaţii, tipul amoral este caracterizat ca fiind acel tip
uman care nu cunoaşte, nu ştie să descifreze, să decodifice normele sau valorile morale
proprii întregii umanităţi sau comunităţi din care face parte. Prin amoralitate se
înţelege lipsa totală a moralităţii, punctul „0” al acesteia, şi ea este proprie în special
copilului ce nu a beneficiat de educaţie. De aceea, gradul de amoralitate poate scădea
pe măsură ce procesul educaţional „îşi face efectul”, influenţând fiecare individ. Căci,
aşa cum constată mulţi autori, omul prin specificul său nu este nici egoist sau „lup” de
la natură (cum credea filosoful englez Th. Hobbes) şi nici „perfect” altivi^sau „bun” de
la
0iA!l.£ViCU «**«
 Philosophia moralis • Prelegeri de etică 17

nu crede decât în propriul său interes. în interiorul comunităţilor oportuniştii sunt

oameni de joasă condiţie umană, având drept însemne distincte demagogia şi
parvenitismul.
4) Atitudinea conflictuală sau tipul conflictual
Tipul conflictual îşi însuşeşte în mod corect şi profund cerinţele normelor morale,
posedând convingeri morale bine cizelate şi un simţ moral rafinat. Când este cazul să
opteze între bine şi rău el alege totdeauna binele, respectându-1 ca valoare autentică.
El se dezvăluie ca tip conflictual atunci când trebuie să aleagă între două alternative
ale binelui sau între două alternative ale răului, când aceste alternative sunt
concurenţiale şi exclusive. In atari situaţii conflictualul meditează îndelung, amână
rezolvarea, neputându-se decide să aleagă o anume soluţie, cale. în interioritatea sa se
produce o adevărată luptă a motivelor, luptă ce nu determină nici victorii, nici
înfrângeri, deoarece niciunul dintre motive nu devine decisiv şi atunci indecizia
persistă. Hamlet ilustrează clasic acest tip caracterial cu alternative „a fi” sau „a nu fi”.
în literatura clasică franceză tragedia, de exemplu, explorează conflictul dintre datorie
şi iubire. în existenţialism (curent filosofic contemporan) tipul omului real, autentic,
este prin excelenţă conflictual, fiind pus totdeauna în faţa situaţiilor limită şi numai în
aceste situaţii el se manifestă autentic. Numai că, în realitate, două alternative nu pot fi
niciodată echivalente sub raport valoric şi totodată să fie perfect concurenţiale sau
exclusive. în viaţa concretă, practică, sunt situaţii de excepţie, dar în aceste situaţii
alternativele nu pot fi în acelaşi timp egale valoric şi concurenţiale. Deci, tipul
conflictual consideră echivalent în plan subiectiv ceea ce în plan real, obiectiv, nu este
perfect echivalent. Nefiind lăsat de părinţi să se căsătorească cu iubita sa un tânăr este
pus să aleagă între marea iubire pentru fată şi dragostea faţă de părinţi. Cazul se poate
rezolva în diferite moduri, dar dacă acel tânăr se ancorează în conflict, acesta
(conflictul) rămâne „nesoluţionat”. Căci vrând să împace şi pe fată şi pe părinţi, deci
să atingă concomitent ambele alternative, tânărul ca tip conflictual riscă să le piardă
pe amândouă. Poziţia sa accentuat indecisă îşi are cauza într-o necizelată sau
superficială scară individuală de valori, ca şi în teama de risc şi sacrificiu.
5) Atitudinea amorală sau tipul amoral
Deşi are mai multe semnificaţii, tipul amoral este caracterizat ca fiind acel tip
uman care nu cunoaşte, nu ştie să descifreze, să decodifice normele sau valorile morale
proprii întregii umanităţi sau comunităţi din care face parte. Prin amoralitate se
înţelege lipsa totală a moralităţii, punctul „0” al acesteia, şi ea este proprie în special
copilului ce nu a beneficiat de educaţie. De aceea, gradul de amoralitate poate scădea
pe măsură ce procesul educaţional „îşi face efectul”, influenţând fiecare individ. Căci,
aşa cum constată mulţi autori, omul prin specificul său nu este nici egoist sau „lup” de
la natură (cum credea filosoful englez Th. Hobbes) şi nici „perfect” sau „bun” de la
MATi£ViCWrs*:**<
1 »I*U01£CA i
• **. .</£££...................;
18 Ion Bâtlan

natură (J. J. Rousseau), ci el este amoral, insuşindu-ş: rr:ceî_al sau respingând normele
şi valorile morale.
în ceea ce-i priveşte pe adulţi, etica îi consideră am; ral: pe cei ce afişează
indiferenţă, „neutralitate”, pasivitate în raport cu normele ş: valorile morale, ca şi pe
cei ce în plan mental sau prin vorbă par a fi de partea răului. ..cochetând” cu el, fără
ca prin fapte să se dovedească imorali. Mai pot fi considerau amorali cei care - dintr-
un motiv sau altul - sfidează normele şi valonle morale, aşa-numitele „reguli de
etichetă", convenienţele, iar în plan concret e: pe: fi oameni cu bun comportament
moral în ceea cer are acesta esenţial. De aceea, in niciun caz de amoralitate nu se poate
pune semnul identităţii între imoral şi amoral.
6) Atitudinea morală sau tipul uman moral
Este considerat de etică tipul moral model. Pentru acest tip de caracter uman
însuşirea, interiorizarea normelor morale se face în mod autentic şi profund. Normele
morale nu mai sunt instrumente ale constrângerii, ca venind din exteriorul
personalităţii individului, ci devin componente intime ce propulsează faptele prin care
individul se manifestă în cotidian. Acest proces de optimă interiorizare a normelor
morale (pe care I. Kant l-a descoperit în conştiinţa umană ca temei al acesteia,
numindu-1 imperativ categoric, iar J. Piaget l-a analizat profund) este un proces
complex, ce exclude actele de preluare mecanică, mimetismul el presupunând spirit de
discernământ, critic, format printr-un intens şi îndelungat proces educaţional.
Remarcăm şi aici rolul deosebit al procesului de autoeducaţie. al conştiinţei necesităţii
deschiderii spre o cât mai largă cultură. Căci aceasta îl va ajuta imens în a se raporta
corect la situaţii concrete şi-l va face apt de creativitate morală, diferenţiindu-1 net de
conformist, care există mereu neliber, aflat fiind sub dominaţia normei morale. Tot
această deschidere largă îl va ajuta pe tipul moral să rezolve situaţiile conflictuale, chiar
dacă va face acest lucru cu preţul unor riscuri sau sacrificii mari. Pentru el imperativele
morale valorice simt aşa de intim însuşite, încât trădarea valorii morale o consideră ca
străină complet de fiinţa lui, echivalând-o cu o adevărată sinucidere axiologică. Este
meritul amplului proces educaţional că astfel de oameni nu sunt excepţii şi că ei pot fi
găsiţi la orice nivel social, oameni simpli sau intelectuali de renume cu o cultură morală
rafinată şi fapte pe măsura ei.
De aici rezultă marea responsabilitate a celor ce se dedică prin profesie educaţiei,
căci viaţa şi calitatea ei nu pot fi la înălţimea aspiraţiilor umanului decât prin principii
şi fapte de înaltă ţinută morală.
 Philosophia moralis • Prelegeri de etică 19

Maxime şi cugetări despre morală şi moralitate

Legile morale se schimbă după locuri şi timpuri: unii găsesc în aceasta un motiv
să nu asculte de nici una...
(L. Bl aga)
Ceea ce este propriu fiecărei morale este considerarea vieţii umane ca o partidă
pe care o poţi câştiga sau pierde şi de a-l învăţa pe om mijlocul de a o câştiga.
(S. de Beauvoir)
Cele mai multe predici morale sunt murale: pentru pereţi.
(V. Bogrea)
Dezideratele morale sunt mai totdeauna relative faţă de noi înşine şi absolute faţă
de ceilalţi.
(M. Codreanu)
Morala... arta înfrumuseţării existenţei, potrivit sensului nostru înnăscut pentru
armonie.
(P. Comamescu)
Moralitatea... o continuă experimentare, urmărind unificarea sau sinteza
Binelui în cadrul puterii omului de a se construi ca personalitate.
(P. Comamescu)
Acolo unde trebuie să încetez să mai fiu moral nu mai am nicio putere.
(J. W.Goethe)
Legarea interesului personal de interesul general este capodopera pe care trebuie
să şi-o propună morala.
(Helvetius)
Moralitatea individului este numai bătaia de puls a întregului sistem.
(G. W. Fr. Hegel)
WAdevărata conştiinţă morală: este conştiinţa care acţionează; în aceasta constă
realitatea moralităţii sale.
(G. W. Fr. Hegel)
Moralitatea este conformitate, unire cu legea vieţii - dacă însă această lege nu-i
lege a vieţii ci ceva străin, atunci ea este o rupere de ea în cel mai înalt grad.
(G. W. Fr. Hegel)
în ordinea morală se poate ceea ce e cu neputinţă în ordinea fizică: ca unul mai
mic să privească de sus pe unul mai mare.
(N. lorga)
Moralitatea se reazimă pe respectul de alţii şi pe respectul de sine.

(N. Iorga)
20 Ion Bâtlan

Moralitatea multor prieteni: ajută-mă şi-ţi voi fi prieten ca să mă ajuţi şi altădată.

(N. Iorga)
Rolul moralei practice este de a determina precis care sunt adevăratele datorii ale
personalităţii umane.
(P. Janet)
Existenţa moralei la om depinde de eliberarea sa de exigenţele naturale.
(H. James)
Paznicii moralei sunt întotdeauna îngrijoraţi de ce-i priveşte pe alţii, niciodată pe
ei înşişi.
(M.Kogg)
Un scop final moral este acela de a pune lumea în mişcare... ultimul fundament
al lumii este de natură spiritual-etică.
(Th. Lipps)
A te situa în afara moralei înseamnă a trăda condiţia de om.
(T. Mazilu)
Moralitatea... supunere faţă de moravuri.
(Fr. Nietzsche)
^ Morala începe acolo unde se inaugurează lupta internă în conştiinţă, unde
neliniştea stârnită de două soluţii posibile se rezolvă printr-o renunţare la confortul
sufletesc prezent pentru a obţine o cale mai dificilă, dar mai justă. O optare sub
semnul renunţării şi al suferinţei.
(M. Ralea)
Marele secret al moralei este dragostea sau ieşirea din preajma noastră, fie şi
identificarea noastră cu frumosul ce există în idei, acţiuni sau persoane.

(Shelley)