Tema 1.a. Criza scaunului gol și compromisul de la Luxemburg.

Criza scaunului a început odată cu decizia Guvernului francez de a nu mai participe la

ședintele Consiliului de Miniștrii. Această decizie a reprezentat prima mare criză a Comunității
Economice Europene. Charles de Gaulle nu era de acord cu noile propuneri ale Comisiei
Europene, idei care presupuneau unificarea Politicii Agricole Comune, a Parlamentului European
și a Comisiei. Președintele Franței s-a opus vehement acestei schimbari spre supranationalism, de
Gaulle fiind un cunoscut adept al interguvernamentalismului. Factorul principal al adoptarii
acestei politici a fost însă propunerea de modificare a bugetului de finanțare a politicii agricole
comune asupra căruia nu s-a ajuns la niciun acord, Franța retrăgandu-ți reprezentantul din
Consiliu, impiedicand luarea oricărei decizii de către această instituție europeană.
Trebuie reținut faptul că potrivit Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană,
sistemul de vot era cel al unanimitătii, in care orice stat s-ar fi putut opune cu usurință oricărei
propuneri a Consiliului. De Gaulle a fost foarte clar in privinta opozitiei sale față de trecerea la
sistemul majorității calificate, impunand ca și condiție existența unui drept de veto in cadrul
votului majoritar pentru ca Franța să continue ca stat participant in cadrul Comunitătii Europene.
Comisia nu i-a îndeplinit această condiție, iar Generalul a decis retragerea reprezentantului,
vreme de șapte luni aplicand politica “scaunului gol”.
Pentru rezolvarea acestei crize a avut loc in perioada 28-29 ianuarie 1966 la Luxemburg o
conferintă care a condus la adoptarea “Compromisului de la Luxemburg”. Potrivit acestuia, o
capacitate de veto a fost conferită fiecărui stat asupra problemelor importante de interes național.
În ciuda faptului că Tratatul prevedea trecerea la sistemul de vot al majorității calificate, s-a
păstrat unanimitatea de voturi, sistem prin care Consiliul de Miniștrii căutau o soluție pentru o
problemă asupra căreia să se ajungă la un punct comun. Acordul la care s-a ajuns prin
Compromisul de la Luxemburg a fost acela ca atunci cand o decizie ar fi trebuit supusă
majorității calificate, Consiliul urma să amane decizia dacă un stat membru ar fi invocat o
atingere adusă interesului național. Acest compromis însemna ca nicio decizie nu putea fi luată
pană cand nu s-ar fi ajuns la un acord unanim.
Surse bibliografice:

 http://europa.eu/scadplus/glossary/luxembourg_compromise_en.htm, Accesat: 20.10.2020

 N. Piers Ludlow, Challenging French Leadership in Europe: Germany, Italy, the Netherlands and the
Outbreak of the Empty Chair Crisis of 1965–1966. In: Contemporary European History. Vol 8(2), p.
234-239.
1.b
Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS), a avut ca scop inițial eliminarea taxelor
vamale asupra produselor industriale în comerțul dintre statele membre. Prin convenția AELS,
statele AELS au stabilit o zonă de liber-schimb pentru comerțul mărfurilor. Convenția a fost
completată ulterior printr-un acord de integrare economică pentru sectorul de servicii. Spre
deosebire de UE însă, AELS nu este o uniune vamală, ceea ce înseamnă că fiecare stat membru
AELS poate stabili în principiu liber taxele vamale și politica comercială externă privind state
terțe (non-AELS).
Principala diferenţă între CEE timpurie şi AELS a fost așadar, lipsa unui tarif vamal
extern comun şi, prin urmare, fiecare membru al AELS a fost liber să stabilească taxe individuale
vamale împotriva schimburilor comerciale cu ţările terţe AELS. Cu toate că rezultatele financiare
au fost excelente existând o creştere a volumului comerţului exterior dintre membrii săi, de la
3522 la 8172 milioane dolari SUA între 1959 şi 1967, potenţialul economic al acestei grupări era
sensibil mai mic decât cel al CEE, iar ţările participante erau puternic dependente de relaţiile
comerciale cu ţările participante la cealaltă grupare, atenuarea efectelor asupra comerţ cauzate de
această uniune fiind nesemnificativă. Menţinerea unor strânse raporturi comerciale cu ţările
membre ale CEE a fost o constantă a decidenţilor din ţările participante, fapt ce a determinat
intervenirea, de-a lungul timpului, a numeroase schimbări în ceea ce priveşte membrii
organizaţiei internaţionale.